DRAGOŞ PĂTROI este consultant fiscal şi cadru universitar asociat la ASE Bucureşti.
Am lecturat, într-o primă fază, acest proiect de act normativ, aflat în prezent în dezbatere publică şi trebuie să recunosc că forma propusă este una foarte curajoasă, de natură să stimuleze – în forma sa generală, fără a lua în calcul unele aspecte particulare – atât mediul investiţional, cât şi consumul, printr-o fiscalitate mai competitivă ca în prezent.
Însă, pe lângă o fiscalitate competitivă – aflată, cel puţin deocamdată, doar la nivel de bune intenţii – cred că mediul de afaceri are nevoie de ceva mai mult: de predictibilitate şi de securizarea afacerii. Altfel spus, de materializarea în doctrina şi practica fiscală de zi cu zi a două principii absolut necesare, pe care personal le-aş denumi simplu şi sugestiv “lăsaţi-mă să cumpăr” şi “lăsaţi-mă să vând”.
Ce ar însemna materializarea în practica fiscală a principiului “lăsaţi-mă să cumpăr” ? Că un contribuabil nu se va trezi în ipostaza în care, dacă a efectuat achiziţii de la un anumit furnizor, organele de inspecţie fiscală îi vor limita ulterior exercitarea dreptului său legitim de deducere (atât la nivelul impozitului pe profit, cât şi al TVA), pe motiv că respectivul furnizor a avut un comportament fiscal inadecvat.
Dacă e aşa, apare întrebarea firească de ce fiscul nu l-a inclus în lista contribuabililor inactivi şi, pe cale de consecinţă directă, de ce nu i-a anulat validitatea codului de TVA? Cred că dreptul de deducere al taxei se poate exercita în condiţiile îndeplinirii corelative a cerinţelor formale şi a criteriilor de fond prevăzute de legislaţia fiscală, iar atitudinea organelor fiscale – nu generalizată, dar dominantă – de limitare a acestui drept al contribuabililor, doar pe baza unor aprecieri subiective care au la bază prerogativele conferite de art.11 din codul fiscal, este o atitudine discreţionară (asta ca să fiu elegant în exprimare şi să nu zic direct abuzivă).
Nu sunt atât de naiv să neg că există mecanisme – unele chiar foarte ingenioase – de fraudare a obligaţiilor fiscale în materie de TVA, prin clasica metodă de tip carusel, prin firme de tip suveică sau de tip bidon. Foarte bine, cine aderă la aceste practici, să suporte toate consecinţele legale care se impun, cred că toată lumea e de acord cu asta. Eu doresc însă să mă refer aici strict la contribuabilii de bună credinţă – care efectuează achiziţii ale căror substanţă economică poate fi probată, din punct de vedere al relevanţei stării de fapt fiscale – şi nu la cei implicaţi în circuitele infracţionale de fraudare a obligaţiilor fiscale prin aşa-numitul „comerţ cu hârtii”.
Cu atât mai mult în situaţia în care intrările de la furnizorii prezumaţi a fi de tip fantomă sunt din categoria unor bunuri refacturate ulterior către alţi beneficiari. Atâta timp cât un contribuabil deţine un înscris care îndeplineşte – din punct de vedere contabil şi fiscal – rolul de document justificativ de aprovizionare (chiar dacă este emis de un contribuabil cu un comportament fiscal inadecvat) şi, ulterior, derulează operaţiuni taxabile (prin refacturarea bunurilor aprovizionate iniţial) nu văd care ar putea fi problema în exercitarea dreptului de deducere din punct de vedere fiscal, cu atât mai mult cu cât se poate identifica şi trasabilitatea produselor respective, prin circuitul lor de facto corelativ cu circuitul scriptic al documentelor aferente şi întocmite în cauză.
În opinia mea, problema esenţială este aceea că – de cele mai multe ori – demersul organelor fiscale nu are la bază (aşa cum ar fi normal, pentru anularea exercitării dreptului de deducere) stabilirea unei legături de cauzalitate între deducerea taxei şi participarea – voluntară şi conştientă – a contribuabilului supus inspecţiei fiscale la mecanismul de fraudare a TVA.
Ori, în jurisprudenţa europeană există Decizii ale Curţii Europene de Justiţie care reglementează tocmai acest principiu, în mod transparent şi explicit – am în vedere chiar o Hotărâre recentă a Curţii, pronunţată în data de 21 iunie 2012, în Cauzele reunite C80/11 şi C142/11. Pe fond, este de reţinut că nu se poate invoca – în anularea exercitării dreptului de deducere a TVA de către contribuabil – motivul că emitentul facturii sau unul din furnizorii săi a săvârşit nereguli, fără ca autoritate fiscală să probeze, în baza unor elemente obiective, că persoana impozabilă în cauză ştia sau ar fi trebuit să ştie de mecanismul de fraudare.
De asemenea, reţinem şi faptul că persoana impozabilă nu are obligaţia de a se asigura că emitentul facturii – privind livrarea unor bunuri – dispunea legal de bunurile respective şi era în măsură să le livreze, sau că acesta şi-a îndeplinit obligaţiile sale legale privind declararea şi plata taxei în cauză. Altfel spus, persoana impozabilă este exonerată de obligaţia de a identifica indicii privind presupunerea existenţei unor fraude în materie de TVA în sfera emitentului facturii.
În acest sens, cred că o soluţie de compromis – care ar putea totuşi detensiona situaţia actuală în cadrul derulării unor inspecţii fiscale – ar fi ca autoritatea publică să creeze o bază de date cu firmele cu risc fiscal, astfel încât un contribuabil să ştie, prin consultarea respectivei baze de date – înainte de efectuarea unei operaţiuni de achiziţii de la firmele care figurează în această bază de date – riscurile fiscale la care se poate expune efectuând tranzacţii comerciale cu funizorii în cauză.
Pe de altă parte, materializarea în practică a principiului “lăsaţi-mă să vând”, s-ar referi la faptul ca, în momentul în care vând, agenţii economici ar trebui să aibă posibilitatea să solicite un instrument de plată care să le garanteze efectiv posibilitatea de a-şi încasa contravaloarea mărfurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate – într-un termen rezonabil, de maxim 30 de zile de la scadenţă – chiar dacă clienţii lor nu-şi onorează obligaţiile de plată care le revin sau emit CEC-uri fără acoperire.
Eventual, ar trebui să se structureze o modalitate prin care să se introducă un instrument de plată cu clauză penală, iar – ulterior – autoritatea publică să aibă posibilitatea să se îndrepte către acei clienţi rău platnici, dar fără a afecta dreptul contribuabililor oneşti de a-şi încasa sumele care le revin, cu atât mai mult cu cât aceştia ar solicita unele garanţii specifice (reglementate prin cadrul normativ) în acest sens şi, astfel, şi-ar lua măsurile de precauţie necesare.
În absenţa introducerii şi transpunerii în procedura fiscală a acestor principii, contribuabil se va simţi permanent pe o poziţie de inferioritate faţă de organele fiscale, ca şi cum exercitarea unor drepturi legitime ale sale de deductibilitate fiscală ar fi un semn de bunăvoinţă (sau nu !) din partea organelor fiscale, aspect ce ar putea genera, pe viitor, noi stări şi situaţii conflictuale.
Leave a Reply