Evident, intervenţia lui Băsescu & Udrea a avut darul să enerveze şi să radicalizeze ambele partide, care fie l-au acuzat pe preşedinte de ingratitudine faţă de sprijinul acordat cu ocazia suspendării (cazul PDL), fie şi-au reafirmat poziţia din 2012 ostilă preşedintelui (cazul PNL), rezultatul fiind că speranţa cea mai mare şi pariul cel mai dificil al celor două partide, acela de a se întâlni pe un teren neutru în raport cu Traian Băsescu (cum spunea Klaus Iohannis – “unificarea dreptei acum nu se face nici cu Băsescu, nu se face nici împotriva lui Băsescu, ci fără Băsescu”) au fost zădărnicite, cel puţin pentru moment.
Locul pariurilor şi al dezbaterilor despre cum se va face unificarea, dacă va fi alianţă sau fuziune, ce nume ar avea noua formaţiune, cine vor fi prezidenţiabilii etc., a fost astfel luat din nou de ciondănelile pe vechea şi unică temă a politicii româneşti din ultimii 10 ani: a fi sau a nu fi băsist, unde prin “băsist” se înţelege, în funcţie de cine foloseşte termenul, tot ceva extrem şi puternic ideologizat: fie un om care luptă cu comuniştii (de la PSD şi toate celelalte partide în afară de PMP), fie un om care susţine dictatura (lui Traian Băsescu).
Tot în această fatală reducere la băsism/antibăsism s-au înecat şi zbaterile unor Mihai-Răzvan Ungureanu, Teodor Baconschi sau Adrian Papahagi, care au încercat să o critice pe Elena Udrea pentru dogmatismul pro-Băsescu, respectiv pentru politica de promovare a oamenilor în PMP, doar pentru a fi însă rapid apostrofaţi atât de Băsescu, cât şi de Udrea că “se pun cu o femeie” fiindcă nu au curajul să-l înfrunte pe primul bărbat al ţării.
Leave a Reply