BusinessMagazin

Blog

  • HP-story

    Voi enerva pasionatii de automobile. E, in general, un domeniu in care nu te bagi daca nu te pricepi. In plus, e una dintre ultimele frontiere ale barbatilor care inca se autoproclama regii soselelor, ai garajelor, ai condusului, in general. Desi femeile au castigat foarte mult teren (carosabil) in ultimii ani. Nu prea inteleg impartirea cailor-putere pe sexe, dar asta e nimic pe langa urmatoarele semne de ignoranta crasa pe care vi le voi da.

     

    Sa incepem cu Barthes. Roland Barthes. Lingvist, teoretician al literaturii, filozof, eseist si altele. Un tip extrem de inteligent care a schimbat multe in lumea intelectuala a anilor ‘60. Care a scris una dintre cele mai frumoase carti despre lumea contemporana si obiectele ei de cult. Acum vreo jumatate de secol. Cartea se numeste „Mitologii“. Printre altele, apar texte dedicate automobilului, pe care il compara cu, atentie, catedralele gotice: au autori anonimi si sunt facute sa impresioneze pe toata lumea.

     

    Exista apoi, la Barthes, o intreaga explicitare a fascinatiei automobilului care in acea perioada trecea de la religia cailor-putere la noua credinta in importanta designului si a amanuntelor nesemnificative pana atunci. Un automobil trebuia sa satisfaca nu doar nevoia de adrenalina, ci si simturi mai fine precum cel tactil, prin textura care invelea scaunele sau volanul.

     

    Barthes are descrieri extrem de senzuale ale unui model de Citroën din acea perioada, de exemplu. In orice caz, Barthes nu le ofera nimic amatorilor de motorizari nu-stiu-de-care sau de portbagaj spatios pentru plecarile in vacanta. De aceea, uneori, il regret pe marele ganditor cand vad ca oamenii scriu atat de rece despre masini. Masina este doar masina cand se afla in stand, cand e necumparata. Indata ce a capatat proprietar, a capatat si personalitate.

     

    Am auzit prin prieteni tot felul de nume ciudate pe care le-au capatat masinile lor, in functie de culoare, marca sau in functie de nimic: kiki, geta, aurica, alfie, le faj etc. Comportamentul soferilor fata de masini este diferit, aratand uneori diferente incredibile de temperament si de personalitate. Sunt soferii care o spala si o ingrijesc toata ziua, si sunt foarte mandri de ea. Numai ca si acestia se impart in doua categorii. Unii o ingrijesc pentru ca intr-adevar o iubesc, altii o ingrijesc pentru ca nu cumva sa-i scada prea mult din pret. Apoi, sunt soferii care intretin o relatie tumultuoasa cu autovehiculul. Il upgradeaza incontinuu, il sulemenesc, astfel incat unele marci devin nerecognoscibile, iar de multe ori ai senzatia ca respectivul automobil este o adolescenta fardata mult prea strident.

     

    Categoria mea de sofer este si ea una des intalnita: nu a deschis niciodata capota, masina este intotdeauna plina de suveniruri indispensabile (PET-uri, ambalaje de ciocolata, guma de mestecat, urme de tigara). Asta nu inseamna insa ca noi ne iubim masinile mai putin. Numai ca avem o relatie foarte sincera cu ele. E felul nostru de a le spune: astia suntem, luati-ne ca atare. Mai sunt, bineinteles, acei soferi pentru care e nevoie de o carte de psihanaliza, si nu de o revista auto: cum sa intelegi un om care conduce o decapotabila de 200.000 de euro prin gropile de pe Caderea Bastiliei, de exemplu? Sau un tip-tipa cu infinite masini de teren, care la cea mai mica apasare de pedala consuma cate un zacamant de petrol?

     

    Masina capata personalitate si dupa felul in care asculti muzica. Adolescentii proaspat majori, scapati in oras cu masina tatalui, lasa toate geamurile jos si impartasesc lumii basii. Multi isi pastreaza comportamentul adolescentin in masina, urmeaza peste cateva randuri explicatia. Iubitorii de muzici adevarate vor sa conserve totul pentru ei si ii vezi dand imperceptibil din cap in spatele geamurilor inchise. La urma vin iarasi psihanalizabilii care pun un CD cu hituri si merg cu 30 la ora, viteza de croaziera pentru agatat.

     

    Automobilul este si un fel de masina a timpului. Cand deschizi portiera intri nu doar intr-un frumos model frantuzesc, german sau american, ci patrunzi putin si intr-o pestera ancestrala, intr-un soi de varsta prepubera a umanitatii. Iti descoperi agresivitati noi. Te trezesti ca vrei sa faci ordine pe sosea, ca ai de impartit ceva cu toata lumea. Daca ai vehicul „tare“ il etalezi cu mandrie ca pe niste margele colorate in fata amerindienilor, sperand sa obtii respectul necesar (culmea e ca functioneaza). In masina lumea devine simpla, cu reguli destul de clare. Personalitatea ti se schematizeaza si ea. Cei isterici devin si mai isterici, cei calmi devin si ei isterici. Foarte greu reinveti sociabilitatea din interiorul masinii. Regulile minime, politetea, respectarea regulilor, se invata mult mai greu din spatele volanului, pentru ca e nevoie sa interpretezi semne mult mai subtile emise din realitatea inconjuratoare si pentru ca trebuie sa-ti reeduci spiritul salbatic-ingenuu.

     

    Masinile sunt tot atatea bombe de afectiune, frustrare, dorinta, placeri pe patru roti. Sufletul ti se scurge imperceptibil in rezervor, esti usor de intuit de colegii de trafic. Imi plac, sunt amuzante descrierile colegilor specialisti care vorbesc despre masini (plina de personalitate, capricioasa, fasneata, agresiva, lenesa), dar cred ca am citit prea putine povesti despre soferi in literatura contemporana. Nu e usor sa-ti pui pe masa de disectie o relatie atat de complicata. Legaturile dintre om si masina au capatat o complexitate nebanuita, si in ce priveste temperamentul, si, uneori, in ce priveste destinul. Roland Barthes, marele intelectual iubitor de masini, a murit intr-un accident, la 64 de ani.

  • Ne mai raman destui dusmani

    Uciderea, in Irak, a teroristului Abu Musab al-Zarqawi este importanta. Si pentru Irak, dar si pentru dezbaterea politica americana despre Irak.

     

    E importanta pentru Irak din doua motive. Mai intai, al-Zarqawi a fost in sfarsit depistat pentru ca cineva din organizatia lui sau din comunitatea sunita din Irak s-a intors impotriva sa. Avem nevoie de mai multe situatii de acestea, pentru ca Irakul va functiona numai atunci cand sunitii se vor intoarce impotriva teroristilor si se vor alatura guvernului lor. In al doilea rand, orice-ar spune al-Qaida despre inlocuirea lui al-Zarqawi, nu e asa de usor de inlocuit – pentru ca a fost un terorist de clasa mondiala, de prima liga, unul din echipa all-star a terorismului. Vreme de trei ani a terorizat Irakul, ramanand de negasit pentru armata americana, pentru puscasii marini, pentru cei din marina, din aviatie, din CIA. Baietii asa rai ca el nu cresc in copaci. Dar moartea lui va fi un punct de cotitura numai daca va face ca mai multi irakieni sa se adune intr-un guvern si intr-o armata coerente. In cele din urma, asta conteaza.

     

    Moartea lui al-Zarqawi, cu toate acestea, ma intereseaza si in termeni de politica americana. Sondaje recente arata nu numai ca democratii sunt considerati mai de incredere pentru a gestiona chestiunile interne – de la sistemul de sanatate la buget – dar ca acestia le-au tras presul de sub picioare republicanilor si in materie de chestiuni de securitate, traditional unul dintre punctele slabe ale Partidului Democrat. Cu toate astea, daca as fi in locul democratilor nu m-as bucura prea tare.

     

    Ceea ce arata sondajele e in mare parte rezultatul incompetentei presedintelui Bush in Irak, mai degraba decat al faptului ca ar fi aparut un mesaj democrat pe teme de securitate nationala sau un grup de politicieni respectabili in materie de aparare. Intotdeauna mi s-a parut, cand a venit vorba de securitate nationala, ca alegatorii nu asculta cu urechile. Asculta cu stomacul. Voteaza bazandu-se pe instinctul lor visceral fata de un candidat care e gata sa inteleaga ca avem dusmani adevarati si e gata sa se bata cu ei.

     

    Ce ne amintesc al-Zarqawi si grupul de teroristi recent arestati in Canada e ca, indiferent ce credem noi despre razboiul din Irak, societatile deschise de astazi sunt amenintate de acesti jihadisti necrutatori. Multi americani simt asta. Daca democratii vor sa preia controlul in chestiuni de securitate nationala, trebuie sa convinga tara – in stomacul ei – ca au o strategie convingatoare post-Irak de a atrage aliati impotriva acestor islamo-totalitaristi. Cum ar putea face asta? Iata subiectul a doua provocatoare carti. Una e „Razboiul bun. De ce liberalii – si numai liberalii – pot castiga razboiul impotriva terorii si pot face America din nou mareata“, de Peter Beinart, editor at large la The New Republic. Cealalta e „Cu toata forta: o strategie progresiva pentru infrangerea jihadismului si apararea libertatii“, eseuri editate de Will Marshall, care conduce Progressive Policy Institute.

     

    „Democratilor ar trebui sa se fi saturat sa-l critice pe Bush“, crede Beinart. „A facut lucruri ingrozitoare. Dar democratii sunt implicati intr-o batalie pe doua fronturi: unul impotriva lui Bush si unul impotriva totalitarismului islamic. Sunt doua lucruri separate. Trebuie sa ai raspuns si la a doua problema.“

     

    Marea realizare a presedintelui democrat Harry Truman, spune Beinart, a fost ca a convins partidul si tara „ca anti-comunismul a fost si un principiu liberal, nu doar conservator, si ca democratii aveau propria strategie pentru a lupta cu el – o strategie care a inclus institutii internationale puternice precum NATO, care a facut ca puterea americana sa actioneze legitim peste granite, si una pentru drepturi civile, care au facut din America o tara mai buna“.

     

    Democratii trebuie sa faca astazi acelasi lucru. Asta inseamna, spune el, sa construiasca institutii care pot interveni in state esuate, oferindu-si propriile strategii pentru a infrunta jihadistii si gestionand onest si decent prizonierii acestui razboi. „Unii democrati vor sa creada ca singurul motiv pentru care am pierdut ultimele alegeri e ca cealalta parte a jucat murdar, in vreme ce ei n-au facut-o“, crede Beinart. „Dar nu e singurul motiv pentru care au pierdut.“

     

    Privind spre 2008, spune Will Marshall, cand Bush nu va mai candida, democratii trebuie sa-i convinga pe alegatori ca „inteleg, la nivel visceral, ca libertatea e in pericol“ atunci cand grupuri de oameni din lumea intreaga cred ca pot omori pe oricine, atunci cand vor. „Unii democrati au negat intotdeauna asta“, spune Marshall, „si avem tendinta de a ne concentra doar pe ceea ce am gresit“.

     

    Democratii pot fi credibili in aceasta privinta. Democratii inteleg „ca presedintele a risipit nesabuit ceea ce aveam ducand un razboi supra-militarizat impotriva terorii“, spune Marshall. „Intelegem ca aliatii conteaza si ca puterea ar trebui exercitata prin intermediul unor institutii care ne legitimeaza puterea si ne ajuta sa lucram impreuna. Si intelegem ca atotputernicia economica a Americii si statutul nostru de societate deschisa si prospera exercita o atractie magnetica asupra oamenilor.“

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer;

    Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 28 iunie al BUSINESS Magazin.

  • In casa spanzuratului

    A tine o conferinta mondiala a jurnalistilor in capitala Rusiei lui Putin e o initiativa la fel de indrazneata cu a aduna producatorii de carne de porc ai lumii intr-o tara musulmana, scria zilele trecute in „St. Petersburg Times“ deputatul de opozitie Vladimir Riskov. Comparatia pare perfecta.

     

    E greu de imaginat o zi in care presedintele Putin sa se simtit mai stanjenit, mai furios si mai neputincios in fata jurnalistilor decat lunea trecuta, ziua inaugurala a congresului World Association of Newspapers (WAN). In primul rand pentru ca totul s-a intamplat in Moscova, capitala sa. In al doilea rand pentru ca de fata erau circa 1.700 de editori si publisheri de presa scrisa din peste 100 de tari – si sunt rare evenimentele la care sa poata asista atatia jurnalisti deodata. Si in al treilea rand pentru ca lunea trecuta lui Putin i s-au livrat nu una, ci doua mici lectii despre libertatea de expresie. Prima dintre ele – o intamplare inofensiva, altfel – a fost stanjenitoare si pentru ca s-a petrecut in conditiile severelor masuri de securitate din incinta Kremlinului. Cativa membri ai Partidului National Bolsevic s-au strecurat prin numeroasele filtre si, de indata ce presedintele Putin a intrat in sala, au aruncat in aer manifeste, strigand „Putin, macelarul libertatii!“, reusind chiar sa desfasoare steagul rosu-alb-negru al partidului inainte de a fi evacuati. „In fata liderilor occidentali, Putin se poarta ca un european civilizat“, se arata intr-o declaratie postata pe site-ul partidului. „Cu toate astea, in Rusia e un dictator crud si lacom“.

     

    In afara de rumoarea starnita si dincolo faptul ca tocmai bolsevicii au ajuns sa vorbeasca despre libertate, incidentul in sine a ramas fara alte consecinte decat arestarea celor trei. A urmat, insa, inca o mica lectie pentru Putin, una credibila de data aceasta, livrata de presedintele WAN, Gavin O’Reilly, care s-a indreptat spre microfon de indata ce protestatarii au fost evacuati. „Intamplari ca asta par sa ma urmareasca oriunde m-as duce – s-a intamplat si in Coreea, asa ca nu sunt ingrijorat“, a glumit O’Reilly. Remarca lui, menita sa arate ca nu da prea multa importanta incidentului, a fost urmata insa de un discurs „atent frazat, dar profund critic“, dupa il descria un jurnalist rus. „Inca exista un scepticism raspandit, atat in interiorul cat si in afara tarii, cu privire la dorinta reala de a face din presa un participant puternic financiar, influent si independent in societatea rusa“, a spus O’Reilly, continuand cu o intrebare: „De ce e statul inca e acuzat ca promoveaza o atmosfera de prudenta si auto-cenzura in randul jurnalistilor?“.

     

    Presedintele WAN a adaugat ca in Rusia „statul domina prea multe canale media“ si ca exista „un proces similar de control al stirilor la nivel regional si local, condus de primari, guvernatori si grupuri puternice de afaceri“. Dar a vorbit si de „jurnalismul platit“ si de deficitul de profesionalism, abilitati si bune practici care au adus presa rusa in starea in care se gaseste azi.

     

    Putin a facut doar doua referiri la observatiile presedintelui WAN in discursul care a urmat, argumentand ca numarul canalelor media controlate de stat e in scadere si observand, in acelasi timp, ca astfel de critici sunt spuse cu voce tare in chiar sala in care se desfasurau odata congresele comunistilor.

     

    Au existat cateva speculatii, publicate de Kommersant, ca discursul initial al lui O’Reilly ar fi fost mult mai sever – ar inclus chiar un apel de excludere a Rusiei din G8 – si ca s-ar fi ajuns la forma finala dupa negocieri cu Kremlinul. Presedintele WAN a negat categoric, iar faptul ca Putin a luat notite in timpul speech-ului ar putea arata ca n-a stiut ce urma sa spuna O’Reilly. Media rusa, cu unele exceptii, a tratat evenimentul asa cum se astepta toata lumea – criticile la adresa lui Putin nu si-au gasit loc la stirile TV, dar a fost citat generos Boris Grizlov, presedintele Dumei, care a vorbit despre organizarea conferintei la Moscova ca despre „o recunoastere de catre comunitatea mondiala a ziaristilor a cuceririlor democratice“ ale Rusiei.

     

    Dincolo de faptul ca epoca Eltin apare acum presei ruse ca un paradis pierdut, de aerul propagandistic al jurnalelor de stiri si de teribilele povesti despre felul in care Kremlinul isi exercita controlul asupra ziaristilor (Beth Knobel, corespondent CBS de 14 ani in Rusia, spunea ca se simte ca un sovietolog din anii ‘70, reconstituind realitatea din mici fragmente de informatie) de la Moscova au venit si cateva vesti bune. „Anuntul ca presa a murit e o exagerare“, comenta un participant, parafrazand replica data de Mark Twain cand presa a anuntat ca el murise. O dovedesc statisticile World Press Trends 2006, care arata ca in 2005 vanzarile de presa scrisa au crescut cu 0,56% (6% in ultimii cinci ani), in vreme ce vanzarile de publicitate ale cotidienelor au crescut cu 1,21% (11,7% in ultimii cinci ani).

     

    Asta arata ca, desi nu le e usor, ziarele arata „o uluitoare flexibilitate“, dovedindu-se tenace si adaptabile in fata competitiei cu televiziunea si Internetul, dupa cum a spus Timothy Balding, director general WAN. Si, in ciuda unor cifre proaste – tirajele au scazut usor in Europa si America in favoarea presei gratuite, de pilda – concluzia generala ramane ca presa scrisa va trai, totusi, cu mai mult decat se tot profeteste. Va trai destul si dupa ce Putin nu va mai fi presedinte.

  • GOLDEN PEN FREEDOM

    „Am vrut sa arat ca e posibil“

     

    „Golden Pen Freedom“, premiul anual al WAN, a fost acordat lui Akbar Ganji, cel mai important jurnalist iranian de investigatie, eliberat la 17 martie 2006 din detentie. Ganji a facut sase ani de inchisoare – trecand prin izolare, si, se spune, tortura – pentru o serie de articole publicate in 2000 (grupate in volumul „Dungeon of Ghosts“) din care reiesea ca presedintele de atunci, Hashemi Rafsanjani, ar fi fost implicat, alaturi de alti politicieni conservatori, in asasinarea a cinci scriitori si intelectuali iranieni in 1998. Articolele ar fi afectat serios reputatia lui Rafsanjani, fiind chiar, se spune, printre factorii care l-au facut sa piarda alegerile din februarie 2000.

     

    Ganji a fost condamnat la sase ani de inchisoare pentru colectarea de informatii confidentiale care aduc atingere securitatii nationale si pentru propaganda impotriva sistemului islamist.

     

    „Motivul pentru care am rezistat e ca am vrut sa arat ca e posibil sa te opui intunericului si cruzimii“, a spus Ganji in iunie anul trecut, dedicand premiul acordat de WAN la Moscova „tuturor disidentilor iranieni“.

  • Prima „cumparatura“ a EMI

    „Ziarul de Iasi“ e prima achizitie pe care EMI Deutschland, o divizie ARBO Media AG, o face in Romania; valoarea tranzactiei depaseste 1 milion de euro, potrivit estimarilor pietei.

     

    Compania germana European Media Invest (EMI) a anuntat oficial saptamana trecuta ca a preluat pachetul majoritar de actiuni al Grupului de Presa Medianet SRL, editorul cotidianului „Ziarul de Iasi“, in urma unor negocieri incepute toamna trecuta. E vorba de un pachet de 86% dintre actiuni, cumparate de la patru actionari: doi fondatori ai ziarului (Alexandru Lazescu si Cezar Caluschi au vandut 13% respectiv 44%) si doi oameni de afaceri ieseni care detineau din 2004 pachete de cate 14,5% fiecare (Gabriel Mardarasevici, care si-a vandut anul trecut afacerea, Radix, firmei americane Ness Technologies, si Iulian Dascalu, proprietar al mall-urilor din Iasi si Timisoara).

     

    Si Alexandru Lazescu (reprezentantul actionarilor care au vandut participatiile Medianet), si Silviu Ispas (reprezentantul EMI Deutschland in Romania) au refuzat sa dezvaluie valoarea tranzactiei. Dar daca se ia in calcul ca in 2004, cand Mardarasevici si Dascalu au cumparat pachetele de actiuni, ziarul fusese evaluat, potrivit unor surse apropiate negocierilor, la circa 1 mil. euro, se poate presupune ca acestia nu au vandut dupa doi ani mai ieftin decat au cumparat. Surse apropiate negocierilor estimeaza ca valoarea totala a ziarului iesean s-ar fi putut situa, acum, la 1,2-1,3 mil. euro. Daca estimarea e realista, EMI ar urma sa plateasca peste 1 mil. euro pentru pachetul de 86%. „Intentionam ca in timp sa ajungem la 100%“, a declarat pentru BUSINESS Magazin, referindu-se la pachetul de 14% (detinut inca de fondatorii ziarului: Alexandru Lazescu – 12%, Cezar Caluschi – 0,5%, Dan Radu – 0,5%, Toni Hritac – 0,5% si Gabriel Rusu – 0,5%).

     

    EMI Deutschland, divizia de presa a ARBO Media AG, e la prima achizitie, dar e de asteptat sa urmeze si altele. Silviu Ispas n-a vrut sa nominalizeze nici o tinta de achizitii, dar surse din presa locala spun ca EMI ar fi in negocieri avansate cu „Monitorul de Suceava“ si „Monitorul de Botosani“, in discutii cu cateva ziare din Ardeal, urmarind in acelasi timp si achizitia, in timp, a „Gazetei de Sud“ din Craiova – unde de altfel reprezentantul EMI a lucrat. Potrivit lui Ispas, EMI ar urma sa ajunga „la 20 de titluri intr-un an (…), nu neaparat prin cumparare“, compania intentionand sa intre si pe piata radio locala si pe cea de Internet. Despre sumele pe care compania germana le-ar avea la dispozitie pentru astfel de proiect – care „se intinde pe ani buni“ – Ispas nu a dat insa detalii.

  • IN THE SPOTLIGHT

    Ideea: Iti indeplineste dorintele

    Client: Banca Transilvania

    Brand: Creditul pentru IMM-uri

    Agentie: NextCap

    Canale: TV, presa scrisa, POSM-uri (materiale in sucursale)

     

    Client intrat de cateva luni in portofoliul NextCap, Banca Transilvania (BT) isi subliniaza pozitia de banca a micilor intreprinzatori printr-o campanie ce se va desfasura pana la sfarsitul anului. Este vorba de campania „BT indeplineste dorintele micilor intreprinzatori“, care are ca obiectiv de marketing declarat atingerea primei pozitii pe segmentul IMM-urilor pana in 2007. Explicand conceptul campaniei, NextCap spune ca faptele sunt mai convingatoare decat vorbele; in consecinta agentia a propus ca, pentru prima oara in istoria bancara, o banca sa asculte dorintele clientilor si, daca sunt realiste, sa incerce sa le indeplineasca. Astfel, in prima etapa a campaniei ruleaza un spot scurt in care se afiseaza numarul de telefon apelabil de catre micii intreprinzatori. Iar apoi se difuzeaza doua spoturi in paralel, cu o patroana de croitorie si cu un patron de supermarket, „care la o zi dupa apel se pomenesc cu «zanul» bancii venit sa le propuna solutia salvatoare a afacerii lor: «creditul cu dobanda zero la suta« si «creditul o ora»“, spune agentia.

  • Partea intunecata a Google

    Dupa multe cautari, Google pare sa fi ajuns la sfarsitul unei epoci. Anul trecut si-a ratat in premiera obiectivele financiare, iar tot mai multe voci au inceput sa sustina ca valoarea actiunilor Google este supraevaluata, gigantul Internet transformandu-se intr-un nou Microsoft.

     

    La sfarsitul anilor ‘90, Google nu cenzura rezultatele cautarilor online din China, nu era dat in judecata pentru fraude in sistemul sau de publicitate si nici pentru faptul ca ar promova pornografia infantila pe Internet. Tot pe atunci, compania fondata de Sergey Brin si Larry Page nu producea software pe banda rulanta pe care sa-l vanda preinstalat pe PC-uri noi si, poate cel mai important, nu era criticata pentru ca nu reuseste sa se ridice la inaltimea asteptarilor de pe Wall-Street in ceea ce priveste ritmul de crestere si valoarea veniturilor sau a profitului. Insa toate astea se intamplau intr-o perioada in care Google era pe val, iar reprezentantii companiei isi faceau un titlu de glorie din declaratii de genul ca nu vor face compromisuri pentru a castiga cota de piata si ca nu isi vor incalca niciodata promisiunea ridicata la nivelul de slogan: „Do no evil“ (Nu face rau). „Google pune accentul pe servicii de calitate. Nu credem ca ne-ar creste valoarea daca am adauga pur si simplu la intamplare noi servicii“, spunea Larry Page intr-un interviu din iulie 1999.

     

    Pe atunci, Google isi dubla sau chiar tripla cifra de afaceri de la an la an, iar managementul nu trebuia sa se ingrijoreze de eventuale nemultumiri ale actionarilor. Cresterile spectaculoase au facut din Google tinta preferata a investitorilor, transformandu-l intr-un colos bursier. Anul trecut s-a incheiat pentru Google cu venituri ce depasesc sase miliarde de dolari, un profit de 1,5 miliarde si o capitalizare bursiera de 117 mld. dolari. Veniturile din publicitate au crescut de 15 ori in ultimii patru ani, iar actiunile au explodat pe bursa Nasdaq (au crescut de aproape 5 ori de la oferta publica initiala din august 2004).

     

    Pe de alta parte, in 2005 Google a avut o crestere de doar doua cifre (92%), totul culminand cu ratarea obiectivelor financiare anuntate de fondatorii Page-Brin. Imediat au aparut voci, inclusiv din randul analistilor, care sa sustina ca actiunile Google – in prezent la valoarea unitara de 381 de dolari – sunt supraevaluate. Iar pentru o companie listata la bursa acest gen de zvon e cel mai mare rau cu putinta. Exista chiar specialisti care se intreaba daca nu cumva o posibila cadere a Google ar putea antrena un nou crah al industriei dotcom. Problemele Google nu sunt legate insa doar de bilanturile financiare, ci si de imagine. Multi dintre utilizatorii sai, altadata cel mai fidel grup de clienti de pe Internet, spun ca, prin dimensiunile pe care le-a capatat compania si agresivitatea cu care incearca sa-si continue cresterea pe bursa, Google aminteste tot mai mult de Microsoft, adica de un model de care Page si Brin s-au delimitat si l-au criticat ori de cat ori au avut ocazia.

     

    De ce o astfel de afirmatie? In primul rand pentru ca Google a inceput sa fie mai preocupata de cumpararea unor firme mici, care vin pe piata cu idei noi, decat sa dezvolte propriile idei. Compania s-a extins astfel pe piata de software (are in portofoliu peste 100 de aplicatii), conturandu-se drept un competitor direct al Microsoft, atat pe segmentul utilizatorilor individuali, cat si pe cel al companiilor. Iar pentru a se putea lupta cu liderul Microsoft, Google n-a ezitat sa adopte una dintre strategiile dezvoltate de marele rival Bill Gates: preinstalarea de software pe computerele inca nevandute, pentru a fi sigur ca utilizatorii de PC-uri vor deveni clientii companiei. Altadata un brand care-i cucerea si pe cei mai inversunati critici ai sistemului corporatist, Google  isi descopera tot mai multi critici. Dovada sunt si site-urile care critica politica „imperialista“ a Google. Pe unul dintre ele, numit sugestiv darth-google.com (o parafrazare a numelui lui Darth Vader, personajul negativ al seriei Star Wars), se spune ca „Google este ca un mic magazin de inchirieri casete video, transformat dupa preluarea de catre un mare lant de magazine. Acum au un numar mai mare de filme disponibile, dar cele cu buget mic, independente sau straine au fost mutate la subsolul inundat si plin de sobolani“.

     

    Un alt punct care apropie Google de Microsoft? Faptul ca, desi scoate pe banda noi produse software, singurul care are intr-adevar succes este motorul de cautare (asa cum Microsoft este cunoscuta aproape numai pentru Windows). Google Video, de exemplu, ar fi trebuit sa devina o piata pentru clipuri video, dar a fost depasit de YouTube, un serviciu gratuit lansat de mai putin de un an, dar care deja are de patru ori mai mult trafic. La fel si Google Talk – serviciul de mesagerie online -, care, practic, nu conteaza in competitia cu Yahoo! Messenger si Microsoft MSN. De fapt, in afara de motorul de cautare, apoape nici un produs Google nu a reusi sa se impuna. Compania are o cota de piata de aproape 80% pe acest segment, 9,54% pentru cautarea de imagini si 5,51% pentru serviciul de email, conform Hitwise Research Group, o companie de cercetare si analiza online care monitorizeaza cca. 500.000 de site-uri. In rest, serviciile Google ocupa locuri nesemnificative pe piata. E adevarat ca ambitiile sunt mari: „Oamenii cred ca am dezvoltat la maxim motorul de cautare. De fapt, suntem doar la 5% din ceea ce ne-am propus. Vrem sa punem la punct cel mai puternic motor de cautare, care sa poata intelege orice… Unii oameni ar numi asta inteligenta artificiala“, a declarat Larry Page pentru cotidianul britanic The Independent.

     

    O alta masura care aminteste de politica marilor trusturi este recent anuntata angajare a fostului vicepresedinte american Al Gore pentru a reprezenta interesele Google. Pana la un anumit punct, „Google era o poveste simpla“, spune Pip Coburn, un specialist in strategii de investitii. „Acum este o adevarata dezordine si pentru ca actiunile sa creasca din nou, compania trebuie sa lucreze la propria simplitate, pentru a aduce din nou cu simplitatea paginii Google in sine“. In urma cu un deceniu, Microsoft era acuzat ca impiedica inovatia, ca urmare a faptului ca micile companii software evitau sa patrunda in zonele pentru care compania fondata de Bill Gates isi manifesta in vreun fel interesul. Acum, exista antreprenori deranjati de interminabilele versiuni beta ale programelor Google – produse nelansate oficial, dar care sunt disponibile pentru a fi folosite si testate. In mod normal, versiunile beta sunt puse gratuit la dispozitia utilizatorilor, pentru o perioada delimitata de timp, pentru ca acestia sa reclame eventualele lipsuri sau disfunctionalitati. Numai ca, in cazul de fata, exista analisti care spun ca Google utilizeaza versiunile beta si pentru a anunta ca este interesat de un anumit segment de piata. Google News, de exemplu, a iesit doar recent din categoria produselor beta, dupa patru ani de la lansare. Pe de alta parte, cei care iau apararea Google sustin ca, odata ce ai intrat in hora, trebuie sa si joci.

     

    Ajuns in clubul select al marilor corporatii americane, Google este atacat acum de giganti precum Yahoo!, Microsoft si eBay, care incearca de altfel sa gaseasca o formula potrivita pentru a forma o alianta care sa tina pe loc expansiunea noului venit. Asa ca Google se foloseste de parghii corporatiste ce pot contrazice viziunea pe care au tinut sa o respecte fondatorii, care la inceput incercau sa castige „fara a face rau nimanui“. Cand Microsoft a incercat sa cumpere AOL, unul dintre cele mai populare portaluri web din SUA, directorul executiv al Google a intervenit imediat cumparand 5% din actiunile companiei. In fond, noua generatie de manageri ai Google nu face decat sa puna in practica niste metode cat se poate de obisnuite pentru o companie de asemenea dimensiuni si nu putini sunt cei care ar vrea forta pe care aceasta o are acum.

     

    Numai ca planurile Google au fost intotdeauna invaluite in mister, iar oficialii au declarat de fiecare data doar ca scopul lor este de a „aduna toata cunoasterea umana pentru a o face disponibila oricui“. Si exista semne ca Google va cauta aceasta cunoastere in alte parti decat pana acum. O eventuala expansiune de proportii a Google in afara Statelor Unite, una care sa-i poata reda vigoarea pe bursa, ar trebui sa aiba in vedere de pilda faptul ca instalarea de software pe PC-uri inca nevandute poate fi vazuta drept o incalcare a concurentei libere. In ultimul timp, Microsoft a trebuit sa plateasca sute de milioane de dolari in tribunalele europene si asiatice in urma unor procese antitrust. Asa ca ramane de vazut daca nu cumva Google va prefera sa inlocuiasca sloganul clasic „Do no evil“ cu unul ceva mai modern, de tipul „No pain, no gain“.

  • Alianata cu Dell

    La fel ca si gigantul american Microsoft, Google va incerca sa castige public preinstaland software pe PC-uri. Printr-un contract pe trei ani semnat cu Dell, cel mai mare producator de calculatoare personale, fiecare unitate vanduta va avea pe hard aplicatii dezvoltate de Google.

     

    MIZA: Valoarea contractului nu a fost divulgata, dar apropiati ai companiei spun ca Google va scoate din buzunar o suma rotunda: 1 miliard de dolari.

     

    DEAL-UL: Calculatoarele Dell vor avea o bara de unelte Google care integreaza serviciul de cautare desktop, iar browser-ul web va avea setata ca pagina de start chiar adresa www.google.com.

     

    EXTINDERE: Directorul executiv Eric Schmidt a mai adaugat ca acesta este doar unul dintre acordurile pe care le va incheia cu Dell. Este chiar recomandabil pentru Google sa-si extinda in viitor si alte cateva dintre serviciile pe care le-a dezvoltat pana acum, avand in vedere ca singurul produs cu adevarat de succes este motorul de cautare.

  • Obiectul cautarii: Romania

    Romania va aparea in curand pe harta filialelor Google, intentiile exacte ale companiei pentru piata locala nefiind insa foarte clare pana la aceasta ora.

     

    Inca de la finalul anului trecut, pe pagina de posturi disponibile in cadrul Google, pe lista figureaza si Romania. A aparut insa o schimbare. Daca pana nu de mult postul cautat era de „country representative“, acum Google cauta un consultant. Sa-si fi prioritizat Google expansiunea in alte zone europene, punand Romania in stand-by sau ne aflam in o a doua etapa de recrutare, dupa ce a fost gasit omul potrivit pentru a conduce filiala romaneasca a Google?

     

    Adevarul poate fi si la mijloc, Google preferand sa tatoneze piata inainte de a decide care este potentialul Romaniei pentru afacerile sale. Calin Fusu, directorul general al Neogen, crede ca Google nu se grabeste neaparat sa deschida un birou local in Romania, dar procesul de selectie ii poate aduce informatii pretioase prin contactele cu aceasta piata.  Lista candidatilor care s-ar califica pentru postul scos de Google este in acelasi timp limitata. Google cere 5-10 ani experienta ca manager intr-o companie IT, iar poate cei mai potriviti dintre candidati sunt cei care isi conduc azi propriile afaceri. De aceea, daca Google nu a ajuns deja macar la o lista scurta de candidati, probabilitatea ca un birou local sa fie deschis in Romania anul acesta este destul de mica. Orlando Nicoara, directorul general al  NetBridge, ofera pe blog-ul personal si cateva argumente care ar impinge intrarea Google in Romania dincolo de revelionul 2007.

     

    El spune ca procesul de selectie ar dura mai mult de doua luni, dupa care la o distanta de o luna acea persoana ar incepe efectiv serviciul, plus o perioada de 3 luni in care sa gandeasca o strategie de abordare a pietei, ceea ce ar duce deschiderea biroului in luna decembrie. „Si sa lansezi in noiembrie sau decembrie, cand cei mai multi sunt deja cu un picior in vacanta este riscant.“

     

    Pe de alta parte, nimeni nu stie exact la ce se poate astepta. Conform unor estimari din piata, publicitatea online venita din Romania va genera companiei o cifra de afaceri de cateva sute de mii de euro la sfarsitul anului, chiar si fara sa existe un birou local. Exista si varianta in care Google vrea sa dezvolte o echipa de dezvoltare software in Romania, dar din cerintele pentru postul de consultant reies putine indicii ca persoana aleasa ar trebui sa conduca o echipa de programatori.

  • Cutia Pandorei

    Dupa ce cu cativa ani in urma a deschis cutia din care s-a revarsat muzica gratuita in Internet, Napster revine la viata intr-o forma care imbina retelele sociale si muzica difuzata direct prin browserul web. Totul legal, dar, deocamdata, doar in America.

     

    Pentru multi dintre adolescentii de astazi, „Napster“ fie nu mai inseamna nimic, fie este asociat cu preistoria (Internetului, in acest caz), ca orice s-a intamplat cu mai mult de doi-trei ani in urma. In schimb, „fenomenul Napster“ capteaza in continuare interesul celor preocupati de influenta crescanda a noilor tehnologii informatice asupra industriei divertismentului, asupra culturii si a societatii. S-au scris dizertatii si s-au elaborat studii savante de „netnografie“, care incearca sa explice ce s-a intamplat si, mai ales, ce urmeaza sa se intample. Un exemplu este lucrarea „The Social Form of Napster: Cultivating the Paradox of Consumer Emancipation“ de Markus Giesler si Mali Pohlmann. S-au scris articole incendiare, John Perry Barlow a calificat fenomenul ca fiind semnalul de incepere al „marelui razboi cultural“ dintre epoca industriala si era digitala, iar revista Time il considera pe Shawn Fanning – pustiul de 19 ani poreclit Napster – printre „oamenii care au contat“ in anul 2000.

     

    Foarte pe scurt, lucrurile s-au desfasurat astfel: in 1999, Shawn a scris un program care sa-i ajute pe colegii sai de la universitatea din Boston sa schimbe intre ei fisiere muzicale in format MP3. Jocul s-a transformat intr-un business, atragand 10 milioane de utilizatori in primele sase luni, crescand in medie cu 200.000 de noi abonati in fiecare zi.

     

    Intreaga industrie muzicala s-a considerat amenintata si a reactionat pe calea justitiei, astfel incat aventura s-a incheiat in iulie 2001. Insa foarte curand au inflorit alte retele de partajare a fisierelor muzicale (si nu numai), iar schimbul gratuit de muzica a continuat, mai cu seama ca accesul broadband a devenit accesibil.

    Persista insa cateva paradoxuri legate de fenomenul Napster. Unul dintre ele e plasat in plan comercial: au cauzat oare cei circa 40 de milioane de utilizatori ai serviciului pierderile de 4 mld. dolari reclamate de RIAA?

     

    Unele studii arata ca majoritatea utilizatorilor nu descarcau albume intregi, ci doar cateva melodii, ceea ce conduce la cateva concluzii interesante. Se poate presupune ca o buna parte din audienta folosea serviciul pentru a „incerca“ muzica, iar vehicularea de piese disparate evoca mai degraba modelul radioului, unul dintre principalele metode de promovare a vanzarii de muzica. Experienta grupului Radiohead dovedeste ca mecanismul functioneaza. Albumul „Kid A“ – considerat experimental si, in consecinta, prea putin promovat de producatori – a fost descarcat de milioane de utilizatori inainte de lansare si, spre surprinderea tuturor, avea sa devina „number one“ in topul american (bazat pe vanzari) la doar o saptamana dupa lansare.

     

    Un alt paradox se refera la aspectele etico-sociale. Distributia de materiale sub copyright este ilegala. De ce milioane de utilizatori au incalcat si incalca cu buna-stiinta legile? Una dintre cele mai pertinente explicatii pare cea furnizata de cantaretul cunoscut sub numele Prince: e un act de revolta. „Ceea ce casele de discuri nu reusesc sa inteleaga este ca Napster e doar o ilustrare a frustrarii crescande in fata controlului exercitat de industrie asupra muzicii pe care publicul o va asculta“ – declara Prince in 2000, adaugand ca asistam la o dezvoltare in istoria muzicii pe care, din fericire pentru melomani, vechile case de discuri nu o vor putea impiedica.

     

    In mare masura, Prince a avut dreptate. Demonstratia faptului ca se poate vinde muzica prin Internet a facut-o Apple, cu iTunes Music Store, bazandu-se tocmai pe vanzarea individuala a pieselor. Desi Apple domina autoritar aceasta piata, noul Napster aduce cateva noutati interesante, dintre care se disting cateva imprumutate din tehnica retelelor sociale, cum este Narchive – o enciclopedie muzicala construita de utilizatori. NapsterLinks este un mecanism prin care se pot include in pagini web obisnuite referinte la piese din bogata colectie pe care situl o gazduieste (peste doua milioane). Un simplu clic pe iconul din pagina e suficient pentru ca un vizitator sa poata asculta online piesa, cu conditia sa se inscrie (gratuit) ca utilizator al serviciului. Download-ul e permis insa doar abonatilor platitori.

     

    Cel mai interesant serviciu muzical al momentului pare sa fie Pandora, care foloseste un program complex ce analizeaza „genele“ fiecarei melodii (The Music Genome Project). Pe baza pieselor pe care eu – ca utilizator – le selectez, genereaza automat un „playlist“ cu piesele care le considera pe gustul meu, adaptat dinamic in functie de aprecierile mele. Adica un post de radio personalizat, care emite anume pentru mine.