BusinessMagazin

Tag: ultimul cuvant

  • CV de fost manager

    La o discutie si o cafea cu un CEO de multinationala, Romania
    pare chiar usor de condus. Fie ca e vorba de oameni pregatiti sau
    nu pentru politica sau de expati care considera ca modelul
    guvernului din tara lor ar fi tocmai bun pentru Romania, fiecare
    are solutiile lui. Pana la urma, oamenii de afaceri si managerii de
    multinationale pot fi politicieni? Pot conduce o tara, un guvern,
    un buget in care trebuie sa incapa nu doar cei performanti si
    sanatosi care vin la serviciu in fiecare zi impecabili si nu se
    plang niciodata, ci pur si simplu toata lumea? Daca ai construit o
    afacere sau ai reusit sa tii in frau un buget de companie, este
    suficient? De fapt, ce experienta iti trebuie pentru a fi
    guvernant?

    Ma intrebam asta saptamana trecuta cand un om de afaceri imi
    povestea cum cea mai importanta posesie a unui om din mediul de
    business e agenda lui de telefon. Bineinteles, doar varfurile din
    partide ajung in echipele de guvernare, iar varfurile din partide
    au agendele de telefon bine pregatite pentru orice situatie.
    Respectivul om de afaceri spunea ca Romania s-a dat jos din toate
    trenurile care ar fi insemnat dezvoltarea tarii. Care ar fi fost
    solutia ca Romania sa ramana pe sine si pe harta de dezvoltare a
    lumii? Managementul privat, mi-a raspuns. Nu neaparat un om din
    mediul privat, ci reprezentanti din companii de management
    pregatiti pentru a echilibra bugete.

    Mediul de afaceri a apreciat perioada in care Calin
    Popescu-Tariceanu a fost premier. E adevarat, au apreciat-o si
    pentru ca a fost o perioada fasta, de crestere economica, in care
    aproape orice premier ar fi fost bine vazut. Acelasi mediu de
    afaceri spune ca nu intelege strategia pe care o aplica acum
    guvernul Boc. Pe de alta parte insa, guvernul Boc este compatimit
    acum. Cei mai multi directori de companii si oameni de afaceri
    inteleg foarte bine de ce cetatenii se uita urat la Boc: asa se
    uita si la ei multi angajati carora le-au fost taiate salariile,
    care nu mai au de lucru, care nu se mai descurca de la avans la
    lichidare.

    Cred ca cea mai importanta calitate a unui lider este ca are
    curajul de a lua decizii. Pe de alta parte, cred ca acest curaj
    devine ceva din ce in ce mai rar intalnit. Liderii politici nu mai
    iau nicio decizie fara consensul partidului din care fac parte;
    directorii de multinationale aplica o strategie venita de la
    headquarter fara prea multe fasoane. In acest context, in ce masura
    un lider venit dinspre mediul de afaceri poate fi unul curajos,
    care sa aplice ce a invatat la scolile lui de management fara a
    deveni sensibil la parghiile care l-ar putea face bogat peste
    masura peste noapte? Pe de alta parte, sunt lectiile de la scoala
    suficiente? Nu. Pai si atunci, ce ii trebuie de fapt unui lider
    care sa poata conduce o tara?

    In primul rand, pregatirea. Facultate, MBA, studii aprofundate,
    stagii care sa arate ca nu doar cartea e la mijloc. In al doilea
    rand, acel ceva care atrage masele. Pentru ca, pana la urma, despre
    asta e vorba. Despre a atrage, dar, mai ales, de a nu dezamagi
    ulterior.

    In al treilea, dar in niciun caz in ultimul rand, lipsa
    tentatiilor. Asta s-ar putea rezolva in mai multe feluri: fie ca e
    el foarte bogat (si atunci va fi invinuit ca face legi pentru a-si
    usura mersul afacerilor proprii); fie ca a acumulat destul din
    salariile lui de CEO pentru a nu mai avea grija banilor (si atunci
    sotia sau copiii sai care au afaceri vor fi urmariti cu mare
    atentie); fie ca e foarte bine platit de stat – cum sunt salariile
    de sute de mii de euro ale guvernantilor din Singapore (si ar fi
    ceva de groaza pentru oameni sa auda ca sefii statului castiga cat
    tot orasul lor la un loc).

    Asadar, un om care vine din business, cu relatii bune, cu scoala
    si cu ceva curaj poate ajunge in frunte si ar putea chiar face
    treaba buna daca ar fi lasat un pic in pace. Cred ca de fapt
    singurul raspuns e ca trebuie sa credem in cineva. Oricine ar fi
    persoana respectiva, fie om de afaceri, politician din tata-n fiu
    sau nepot al vreunei vite nobile din Romania antebelica, manager de
    multinationala sau pur si simplu o persoana pusa pe treaba, ar
    trebui sa ii dam macar cateva luni de liniste. Lunile acelea de
    care e nevoie pentru a demonstra ca poate. Toti avem nevoie de asta
    cand incepem ceva nou. Vor veni niste ani electorali. Oricui va
    iesi presedinte, mai mare peste deputati, premier sau ministru, am
    decis sa ii dau un an in care sa nu il judec. Ii voi spune anul
    invizibil.

  • Lectiile Chinei

    America a pompat in ultimii doi ani niste zeci de miliarde de
    dolari pentru a salva sistemul bancar din criza pe care acelasi
    sistem a provocat-o. Statele europene se agita in jurul fondului de
    coeziune care ar trebui sa salveze toate economiile batranului
    continent, atunci cand acestea vor ajunge sau se vor apropia de
    colaps. Deja nici nu mai conteaza ca e vorba de datorii de stat, de
    probleme ale bancilor, de deficitele bugetare sau ca tinta se
    numeste Irlanda, Portugalia, Spania, Grecia sau poate Romania –
    ultimele doua tari fiind, in ultimul trimestru, si ultimele tari
    europene ramase in recesiune. Nu vreau sa mai amintesc ce a facut
    Romania cu miliardele imprumutate de la FMI sau care au fost
    prioritatile guvernului in ultimul an.

    Vreau sa ma refer la altceva: in timp ce europenii si americanii
    merg pe franghii tot mai subtiri, China a investit in ultimii doi
    ani miliardele ei intr-o retea de cale ferata pentru trenuri de
    mare viteza. Saptamana trecuta a fost inaugurat un nou segment de
    200 de kilometri din acest proiect, iar trenul Bombardier a mers cu
    o viteza de 350 de kilometri la ora. Adica mai rapid decat
    “Glontul” japonez si decat T.G.V.-ul francez; nu imi permit sa il
    compar cu cel mai rapid tren romanesc.

    Acum, China are 7.000 de kilometri de retea de cale ferata
    pentru trenuri de mare viteza si planuieste ca in 2013 sa aiba o
    retea de aproape 13.000 de kilometri care va lega cele mai
    importante 42 orase din China. Nu a fost ieftin: tot proiectul a
    costat peste 30 de miliarde de dolari, iar pentru a cumpara
    trenurile care vor circula pe aceste linii va mai fi nevoie de alte
    zeci de miliarde. Pe scurt, China va iesi din criza cu o retea de
    cale ferata pe care o va invidia o lume intreaga. Desigur,
    plimbarea cu aceste trenuri nu va fi la indemana tuturor chinezilor
    – un bilet de 10 sau 15 dolari poate insemna un procent
    semnificativ din salariul unui muncitor de acolo.

    Pe de alta parte insa, China nu face toate aceste investitii
    pentru nu-stiu-cine, ci pentru ea insasi, pentru piata interna de
    peste un miliard de oameni pe care vrea sa o dezvolte. Noi vorbim
    mult despre China, despre chinezi si despre asa-zisa amenintare a
    Chinei. Dar cu ce ne ameninta pe noi China? Cu faptul ca produce
    ieftin? Deja China nu e cel mai ieftin producator pe plan mondial –
    vin puternic din urma India, Vietnam si Pakistan. Ce a facut China
    in rastimpul in care produsele chinezesti au fost de cele mai multe
    ori dispretuite sau considerate concurenta neloiala de catre
    pietele vestice (unde reprezinta aproape jumatate din marfa de pe
    piata) a fost sa invete, sa se pregateasca, sa devina nu numai
    centrul de greutate al Asiei, ci al lumii intregi.

    Cu multa tenacitate, China chiar a respectat vorbele pe care le
    spun si romanii, si alte natii cu pretentii filozofice: “capul
    plecat sabia nu-l taie”, “fa-ti iarna car si vara sanie” si asa mai
    departe. E drept, nu au ei cele mai pure politici economice si mai
    au multe minusuri, dar cert e ca in ultimii ani si-au schimbat mult
    pozitia si au trecut in fruntea mesei la negocieri.

    Claudiu Ciobanu, un roman care intermediaza exporturi din China
    catre Romania, imi povestea mai zilele trecute pe mail ca a face
    afaceri cu chinezii nu e deloc o chestiune de stil de business, ci
    mai mult de afinitate. “95% din patronii de fabrici, oricat de mici
    sau de mari ar fi acestea, nu vorbesc limba engleza si au ajuns sa
    isi selecteze cumparatorii, iar discutiile despre incheierea unei
    afaceri sau a unui contract nu se discuta niciodata in birou, ci
    doar la karaoke sau la masa de seara, in birou sau fabrica se
    discuta despre modalitatea de productie, date tehnice si asa mai
    departe si asta doar daca patronul te place si le convine ce le
    propui.” Cu alte cuvinte, in China nu prea se mai verifica si
    vorba: “Clientul nostru, stapanul nostru”. Cel putin deocamdata,
    este invers. Si asta deoarece China nu are atat de multa nevoie de
    noi cata avem noi de ea. China si produsele ei ieftine sunt parte
    integranta a vietii confortabile pe care o ducem astazi, fie ca ne
    place sau nu sa admitem asta.

    Ascensiunea Chinei indica faptul ca nu prea e loc pentru toata
    lumea. Iar daca occidentalilor nu le-au placut produsele
    chinezesti, statelor europene aflate acum in dificultate le-ar
    placea mult de tot banii chinezesti. Dar, ca si banii de la FMI, si
    cei de la Beijing vor veni cu o poveste in atasament. Iar cand
    Beijingul va vrea sa discute afaceri la karaoke, si cei mai
    scortosi europeni vor incepe sa-si dreaga glasul.

  • Un alt fel de recensamant

    “Daca tu crezi ca poti sau daca tu crezi ca nu poti, ai
    dreptate”, spunea Henry Ford in urma cu atat de multi ani incat
    nici nu mai conteaza ca a spus-o el sau nu. Imi place sa imi
    amintesc fraza asta cand stau fata in fata cu oameni care se
    considera subevaluati in Romania si imi argumenteaza cum nu reusesc
    sa plece de aici, desi si-ar dori asta foarte mult. Nu ii
    dezamagesc atunci cand discut cu ei. Nu le spun ca au ramas in
    Romania pentru ca poate nu sunt destul de competenti. Nu le spun
    nici ca au ramas aici pentru ca de fapt nu aveau chef sa munceasca
    din greu. Sa porneasca de jos. Sa transpire.

    Statistica nu stie sa imi spuna exact cati romani mai traiesc
    acum in Romania. Acte romanesti mai au un pic peste 20 de milioane,
    dar datele arata ca maximum 18 milioane mai sunt aici. Suntem inca
    destul de multi si da, celor mai multi nu le place in Romania. Va
    rog sa ma contraziceti daca nu am dreptate.

    Cu toate acestea, sunt destul de multi si cei carora le place.
    Celor care au considerat ca, asa cum spunea Liliana Solomon (fostul
    CEO local al Vodafone), in Romania se intampla lucruri, ai loc sa
    cresti si sa te dezvolti, sa demonstrezi ca esti in stare. Mai mult
    de atat, aici e distractiv: traim intr-o tara care s-a transformat
    de la a fi complet pesimista la definitiv optimista si de curand a
    luat-o de la capat.

    De aceea cred acum ca ultimii 20 de ani traiti in Romania vor
    semana destul de mult cu urmatorii 20 de ani. Desigur, multe
    lucruri s-au schimbat si se vor mai schimba, dar in esenta va fi la
    fel. Nu ca e comod sa stii cum arata planul? Pe de alta parte, nu
    stau cei mai multi oameni in relatii care nu le plac, in joburi
    care nu le plac, in tari care nu le plac? Doar pentru ca e caldut
    si cunosc cum merge treaba?

    Ce daca stim ca Romania e datoare pana peste cap si ne va fi cel
    putin la fel de greu sa trecem de urmatoarea decada cum ne-a fost
    sa trecem de anii ’90? Conteaza ca am trecut, ca fiecare a facut-o
    in felul lui, mergand inainte doar pentru el, poate fara a plati
    taxele, poate facand lucruri la limita legalitatii, cei mai multi
    fara a se implica. Exact ca intr-o casnicie in care, cumva, fiecare
    il insala pe celalalt, dar nimeni nu are curaj sa discute cu
    cartile pe masa. De aceea am ajuns in 2010 sa fim mai datori decat
    am fost vreodata.

    2010 nu a fost usor: TVA a ajuns sa fie un sfert din
    pretul-a-orice, au fost taiate salariile, nu au fost bani de
    medicamente, tara s-a dezorganizat din ce in ce mai mult. Dar noi
    ce am facut? Cumva nu am mai mancat copios din cauza ca rosiile
    erau prea scumpe? Nu am mai mers la petreceri din cauza ca ne-au
    fost taiate salariile si nu am avut bani sa ne luam un costum nou?
    Sa fim seriosi. Ne-am “descurcat” – cum ne place noua sa spunem. Nu
    am vazut niciun cetatean de rand sau CEO de companie sa se duca la
    Guvern la inceputul anului si sa intrebe: ok, ce ar trebui sa facem
    noi, ca oameni si firme, ca Romania sa nu se mai imprumute de la
    FMI? Ca si noi, Guvernul s-a descurcat.

    Partea care imi displace mie cel mai mult in discutiile astea
    este ca stiu ca cei mai multi dintre cei care ar vrea sa plece vor
    ramane in Romania, se vor plange toata ziua, nu isi vor plati
    taxele, vor incalca regulile si vor fi totusi multumiti. Cei care
    au avut curaj sa plece au plecat. Dupa multi dintre ei imi pare
    rau, erau oameni determinati, pe care Vestul i-a disciplinat.

    De aceea as vrea sa stiu cati dintre cei care au ramas sunt
    multumiti si vor cu adevarat sa traiasca in Romania. Doar pe
    romanii care vor sa traiasca in Romania ne putem baza. Ceilalti nu
    vor face decat sa ne puna bete in roate. Asa ca eu i-as ruga pe
    toti cei care la recensamant ar spune ca vor sa traiasca in alta
    tara sa plece chiar acum. Macar sa incerce. Daca le va iesi, bine,
    le doresc sa fie fericiti in Canada, Noua Zeelanda, Danemarca sau
    oriunde in alta parte. Daca nu le va reusi, as vrea sa dea un test
    de redobandire a cetateniei pentru a se intoarce. Pentru ca, intre
    timp, in Romania nu vor vrea sa traiasca doar chinezi sau cetateni
    ai unor popoare oropsite la ele acasa, ci si alti oameni, mai de la
    vest, satui de transformarile care vor avea loc in tara lor.
    Fiecare are dreptul la o sansa. Pentru a doua, ar trebui sa
    demonstreze ca merita.

  • Din nou despre statistici

    Stiam datele pe dinafara, de la serie si numar pana la codul
    numeric personal, dar asta nu ii impiedica niciodata pe politisti
    sa verifice, prin statiile de emisie-receptie pe care le aveau,
    toate datele mele din buletin si sa imi dea amenda aferenta.

    Momentul culminant a fost cand, in urma verificarilor, unul
    dintre agenti a inteles in timpul convorbirii cu colegul sau de la
    sectie ca stateam la apartamentul 54, desi scara de bloc in care
    locuiam avea doar 4 apartamente (numerotate de la 1 la 4,
    bineinteles). Orice incercare de a-l face sa inteleaga acest lucru
    a fost zadarnicita de comentarii care de care mai vehemente din
    partea lui, culminand, ca intr-un banc, cu intrebarea: “Cine stie
    mai bine unde stai: tu sau biroul de evidenta a populatiei?”.

    Aceasta remarca este tot mai actuala, si cred ca sintetizeaza
    cel mai bine ceea ce (ni) se intampla, intr-o vreme cand deciziile
    se iau pe baza unor date care de care mai eronate.

    Niciun administrator din lume nu poate lua o decizie buna fara
    sa aiba acces la cateva date certe si parametri corecti. Sigur,
    poate nimeri o decizie buna sau, asa cum experienta anilor
    2003-2008 a demonstrat, poate nimeri un context economic in care
    aproape orice decizie ar lua ar avea rezultate peste asteptari.

    Insa vremurile pe care le traim impun mai mult ca niciodata
    cunoasterea datelor fundamentale.

    Eric Schmidt, seful celei mai importante companii din “noua
    lume”, Google, spunea in vara aceasta la o conferinta ca la fiecare
    doua zile apar informatii de circa 5 EB (adica
    5.000.000.000.000.000 de MB) adica la fel de mult cat a fost creat
    de la inceputurile omenirii si pana in 2003.

    Sigur, seful Google lasa impresia ca motorul de cautare este
    unul dintre cei care ii ajuta pe manageri si oameni de rand
    deopotriva sa gaseasca ceea ce le este folositor in tot acest
    context.

    Dincolo de Google, intervin companiile de cercetare de piata,
    companiile de consultanta, analistii, ziaristii, “detectivii de
    date”, spionii economici sau grupurile de cercetatori si profesorii
    universitari. Toti ofera – gratis sau contra cost – servicii de
    “filtrare” a informatiilor relevante.

    Tot ce trebuie sa faca un manager este SA INTELEAGA aceste
    informatii. Sau macar sa isi angajeze un traducator, care sa
    inteleaga pentru el si, eventual, sa ii puna aceste informatii
    intr-un format pe care el il intelege si pe care il poate folosi in
    luarea deciziei.

    Iar acest sistem poate fi folosit (si ar fi indicat sa fie asa)
    nu de un manager de companie, ci si de oricine are de administrat o
    afacere, un club sportiv, un sector al unui oras ca Bucurestiul sau
    o tara.
    O carte aparuta in anul 2003, Moneyball, reda povestea unei echipe
    de baseball – Oakland Athletics -, care, in lipsa resurselor
    financiare ale concurentilor bogati, decide sa selecteze jucatori
    si sa faca transferuri pe baza datelor statistice ale jucatorilor
    din ultimii ani si nu a flerului pe care il au in general
    antrenorii sau a recomandarilor jucatorilor si scouterilor.

    Iar rezultatele obtinute de Billy Beane, seful clubului de
    baseball, au facut ca in urmatorii ani multi dintre concurentii sai
    mai bogati sa adopte acest sistem de analiza statistica a
    jucatorilor. Iar anul viitor, odata cu aparitia filmului Moneyball,
    rolul lui Billy Beane va fi jucat de Brad Pitt.

    MIT, una dintre cele mai importante institutii de invatamant din
    SUA, organizeaza anual o conferinta dedicata analizei datelor in
    domeniul sportului, unde alaturi de sefi de cluburi de baseball,
    fotbal si baschet participa si asa-numiti vorbitori de pe lista A,
    cum este cazul lui Malcolm Gladwell.

    Pasiunea pentru statistici l-a facut celebru si pe Alan
    Greenspan, fostul sef al Rezervelor Federale, cel care a creat de-a
    lungul timpului modele econometrice care se bazau pe tot felul de
    corelatii intre diversi indicatori. Si, mai important, relatiile
    dintre diferitii indicatori statistici puteau da indicii privind
    viitoarele evolutii ale economiei. Iar in functie de acestea, un
    guvernator de banca centrala putea lua decizii care salvau sau
    ingropau o tara din punct de vedere economic.

    In Romania, prea putini dintre ministri, secretari de stat,
    prim-ministri sau chiar presedinti stiu sa interpreteze o
    statistica. Mai dramatic, nici macar consilieri capabili sa
    inteleaga economia si mecanismele ei si sa le traduca aceste
    informatii statistice nu prea au. Iar cand au oameni capabili sa
    inteleaga economia, calitatea datelor statistice este mai degraba
    hilara, cea mai buna dovada fiind numarul de bugetari, care in
    functie de autoritatea care il raporteaza variaza simtitor si, de
    cele mai multe ori, nu are nicio legatura cu realitatea. Ne mai
    miram atunci ca luna de luna apar facturi neachitate la sanatate
    sau ca efectele oricaror masuri difera fundamental de estimari? Cu
    argumente de genul celui folosit de politistul de care va spuneam
    la inceputul comentariului sau cu abordari superioare, precum cea
    in care guvernatorul Isarescu trage la raspundere presa (mai exact
    pe colegii de la Mediafax) pentru ca pune intrebari delicate intr-o
    vreme delicata nu vom ajunge nicaieri. Sau, din contra, exact acolo
    vom ajunge.

  • Prostia cu austeritatea

    Asa s-a intamplat inclusiv in Statele Unite, unde 52 de senatori
    au votat impotriva extinderii ajutoarelor pentru someri, desi ne
    confruntam cu cel mai inalt nivel al somajului pe termen lung
    inregistrat din anii ’30 incoace.

    Multi economisti, intre care si eu, privesc acest viraj spre
    austeritate ca pe o mare greseala. Ea aduce aminte de momentul
    1937, cand incercarea prematura a lui Franklin Delano Roosevelt de
    a echilibra bugetul a contribuit la prabusirea unei economii care
    isi revenea din nou intr-o recesiune severa. Iar in Germania,
    cativa cercetatori vad o similitudine cu politicile lui Heinrich
    Bruening, cancelar intre 1930-1932, al carui devotament fata de
    ortodoxia fiscala a ajuns sa puna cruce Republicii de la
    Weimar.

    Dar in ciuda acestor avertismente, vulturii deficitului au castig
    de cauza in cele mai multe parti, si nicaieri mai mult decat in
    Germania, unde guvernul a anuntat cresteri de taxe si reduceri de
    cheltuieli pentru a economisi 80 de miliarde de euro, chiar daca
    economia lucreaza mult sub capacitatea ei normala.

    Care este logica economica din spatele miscarilor guvernului
    german? Raspunsul, pe cat imi pot da eu seama, este ca nu e
    niciuna. Daca-i pui pe oficialii germani sa explice de ce a fost
    nevoie sa impuna austeritatea unei economii in depresiune,
    raspunsurile lor nu au o logica. Daca le arati asta, iti vin cu
    argumente diferite, care nici ele nu au o logica. Sa dezbati cu
    vulturii deficitului din Germania aproape tinde sa semene cu o
    disputa cu vulturii razboiului din Irak, in 2002: ei stiu ce vor sa
    faca si de fiecare data cand le combati un argument, iti vin cu
    altul.

    Cam asa decurge o conversatie tipica, bazat atat pe propria mea
    experienta, cat si pe cea a altor economisti americani:

    Vulturul german: “Trebuie sa reducem deficitele deindata, pentru ca
    trebuie sa facem fata poverii fiscale aduse de o populatie care
    imbatraneste”.
    Americanul cel urat: “Dar n-are logica. Chiar daca reusiti sa
    economisiti 80 de miliarde de euro – ceea ce nu veti reusi, pentru
    ca reducerile bugetare va vor afecta economia si va vor reduce
    veniturile – plata dobanzilor la acea mare datorie publica pe care
    o aveti nu reprezinta decat o zecime de procent din PIB-ul vostru.
    Asa ca austeritatea pe care o urmariti va ameninta redresarea
    economica si nu va face nimic ca sa va imbunatateasca pozitia
    fiscala pe termen lung”.
    Vulturul german: “Nu ma pun cu aritmetica. Trebuie sa iei in calcul
    insa reactia pietei”.
    Americanul cel urat: “Dar de unde stii cum o sa reactioneze piata?
    Si oricum, de ce ar trebui ca piata sa fie impresionata de politici
    care nu au aproape niciun impact asupra pozitiei fiscale pe termen
    lung?”.
    Vulturul german: “Pur si simplu nu intelegi situatia noastra”.

    Ideea principala este ca in vreme ce apostolii austeritatii
    pozeaza in realisti care gandesc la rece, care fac ceea ce trebuie
    facut, ei nu-si pot sustine pozitia cu calcule, intrucat cifrele nu
    le sustin de fapt pozitia. Nici nu pot sustine ca pietele le cer
    austeritate. Din contra, guvernul german ramane capabil sa se
    imprumute la dobanzi aflate la minime istorice.
    Asa ca motivatia reala pentru obsesia lor cu austeritatea trebuie
    sa se afle in alta parte.

    In America, multi autointitulati vulturi ai deficitului sunt pur
    si simplu ipocriti: de-abia asteapta sa taie beneficiile pentru cei
    aflati in nevoi, dar grija lor fata de deficite dispare cand vine
    vorba despre scutirile de impozite pentru cei bogati. Spre exemplu,
    senatorul Ben Nelson, care a declarat martial ca nu ne putem
    permite 77 de miliarde de dolari ajutoare catre someri, a pus un
    umar serios la prima reducere de impozite de pe vremea lui Bush,
    care se ridica la frumoasa suma de 1,3 mii de miliarde de
    dolari.
    Vulturii germani ai deficitului par ceva mai sinceri. Dar tot nu au
    nimic de a face cu realismul fiscal, ci cu spiritul moralizator si
    cu poza. Germanii tind sa creada ca deficitele sunt ceva gresit din
    punct de vedere moral, in vreme ce echilibrarea bugetelor este o
    dovada de virtute, indiferent de circumstante sau de logica
    economica.

    “Ultimele ore au fost o demonstratie unica de forta”, a declarat
    cancelarul Angela Merkel dupa o intrunire speciala a cabinetului
    care a cazut de acord asupra planului de austeritate. Iar
    demonstrarea fortei – sau a ceea ce e perceput ca forta – este de
    fapt toata miza actiunilor.

    Va fi, insa, si un pret pentru aceasta fuga dupa imagine. Doar o
    parte a acelui pret va fi platita de Germania: austeritatea germana
    va inrautati criza din zona euro, facand mai dificil pentru Spania
    si alte economii cu probleme sa-si revina. Problemele Europei duc
    si ele catre un euro mai slab, care in mod pervers ajuta
    exporturile germane, dar care exporta si consecintele austeritatii
    germane in restul lumii, inclusiv in Statele Unite.

    Dar politicienii germani par hotarati sa-si dovedeasca forta
    impunand durere si suferinta, iar politicienii din toata lumea le
    urmeaza exemplul
    Cat de rau va fi? Se va repeta acel 1937? Nu stiu. Ceea ce stiu
    este ca politicile economice din toata lumea au luat o turnura
    foarte gresita, iar perspectivele unei recesiuni prelungite cresc
    cu fiecare zi care trece.

  • Sa-i boicotam pe latinistii israelieni?

    In ianuarie 2003, deplangeam intr-un editorial faptul ca revista
    engleza “The Translator”, condusa de Mona Baker, editoare stimata a
    unei Encyclopedia of Translation Studies, a luat (in semn de
    protest fata de politica lui Ariel Sharon) decizia de a boicota
    institutiile universitare israeliene, cerandu-le la doi cercetatori
    israelieni care faceau parte din comitetul director al revistei
    sa-si dea demisia. In paranteza fie spus, cei doi cercetatori se
    aflau in mod public in polemica cu politica guvernului lor, dar
    acest lucru pe Mona Frank n-o privea.

    Observam atunci ca trebuie facuta o distinctie intre politica
    unui guvern (sau chiar intre constitutia unui stat) si fermentii
    culturali ce agita o anumita tara. In mod implicit, remarcam ca a
    considera toti cetatenii unei tari responsabili de politica
    guvernului lor era o forma de rasism. Intre cei care se comporta
    astfel si cei ce afirma ca trebuie bombardati toti palestinienii pe
    motiv ca unii palestinieni comit atentate teroriste nu exista nicio
    diferenta.

    Acum a fost prezentat la Torino un manifest al Campaniei
    Italiene pentru Boicotul Academic si Cultural al Israelului, tot in
    reactie la politica guvernului israelian. Manifestul sustine ca
    “universitatile, universitarii si intelectualii israelieni, aproape
    in totalitatea lor, au jucat si joaca un rol de sustinere a
    guvernului lor si sunt partasi la politicile acestuia.
    Universitatile israeliene sunt si locurile unde se realizeaza unele
    dintre cele mai importante proiecte de cercetare, in scopuri
    militare, pentru noi arme bazate pe nanotehnologii si pentru
    sisteme tehnologice si psihologice de control si oprimare a
    populatiei civile”.

    In consecinta, ni se cere sa ne abtinem de la a lua parte la
    orice forma de cooperare academica si culturala, de colaborare sau
    proiecte comune cu institutiile israeliene; sa sustinem un boicot
    global al institutiilor israeliene la nivel national si
    international, inclusiv suspendarea tuturor formelor de finantare
    si de subventionare a acestor institutii.

    Nu impartasesc deloc politica guvernului israelian si am privit
    cu mult interes manifestul multor evrei europeni (JCall) impotriva
    expansiunii asediilor israeliene (cu polemicile starnite in jurul
    lui, acest manifest arata ca exista o dialectica aprinsa in jurul
    problemei, in interiorul si in afara Israelului). Dar gasesc falsa
    afirmatia conform careia “universitarii si intelectualii
    israelieni, aproape in totalitatea lor, au jucat si joaca un rol de
    sustinere a guvernului lor”, pentru ca toti stim cati intelectuali
    israelieni au polemizat si polemizeaza pe aceste teme.

    Trebuie sa ne abtinem a gazdui intr-un congres de filozofie
    orice filozof chinez, pe motiv ca guvernul de la Beijing cenzureaza
    Google?

    Pot sa inteleg ca (pentru a depasi neplacutul subiect israelian)
    daca se afla ca departamentele de fizica de la universitatile din
    Teheran sau din Phenian colaboreaza activ la constructia bombei
    atomice a acelor tari, departamentele de fizica de la Roma sau
    Oxford prefera sa intrerupa orice raport institutional cu acele
    lacase de cercetare. Dar nu inteleg de ce ar trebui sa fie
    intrerupte relatiile cu departamentele de istorie a artei coreene
    sau de literatura persana antica.

    Vad ca la noul apel la boicot a participat prietenul meu Gianni
    Vattimo(1). Sa zicem (prin absurd) ca in unele tari straine s-ar
    raspandi stirea ca guvernul Berlusconi atenteaza la sacrul
    principiu democratic al diviziunii puterii, prin delegitimarea
    magistraturii, si ca se serveste de sustinerea unui partid
    indiscutabil rasist si xenofob. I-ar placea lui Vattimo ca,
    polemizand cu acest guvern, universitatile americane sa nu-l mai
    invite ca visiting professor, iar comitete speciale sa se apuce
    sa-i elimine toate lucrarile din bibliotecile SUA? Eu cred ca ar
    vocifera impotriva nedreptatii si ar afirma ca a face asa ceva e ca
    si cum i-ai face pe toti evreii responsabili de deicid, doar pentru
    ca Sinodul in acea vinere sfanta era prost dispus.

    Nu este adevarat ca toti romanii sunt violatori, toti preotii
    pedofili si toti specialistii in Heidegger nazisti. Prin urmare,
    nicio pozitie politica ori polemica despre un guvern nu trebuie sa
    implice un popor intreg si o intreaga cultura. Si acest lucru este
    valabil in mod deosebit pentru republica cunoasterii, unde
    solidaritatea intre oameni de stiinta, artisti si scriitori din
    toata lumea a fost dintotdeauna un mod de a apara, dincolo de orice
    frontiera, drepturile omului.

    Nota:
    1. Gianni Vattimo, filozof si politician comunist

  • O intrebare de la Lidia

    De cand anarhistii greci au aruncat cu sticle incendiare in
    banca la 5 mai, ucigand trei angajati, sediul Marfin a devenit un
    soi de altar ad-hoc. O gramada de buchete, ursuleti si mesaje de
    condoleante a crescut cu fiecare ora pe trotuarul din fata, pe
    masura ce atenienii treceau sa-si exprime regretele fata de cei
    ucisi nevinovati acolo. Oamenii asezau un trandafir si apoi
    ramaneau cu ochii la cladire sau citeau mesajele scrise de mana,
    lipite pe toata fatada. Privirea mea s-a dus spre un desen viu
    colorat, evident facut de un copil, care infatisa o cladire arzand
    si niste oameni inauntru care strigau “Ajutor! Ajutor!”. Sub el era
    scris in greceste: “In ce fel de lume o sa cresc eu? Lidia, 10
    ani”. Buna intrebare, Lidia.

    Banca Marfin a fost la 5 mai zona zero pentru criza globala. De
    indata ce imaginile cu angajatii bancii prinsi in incendiu au
    inundat canalele de stiri, s-au nascut si temerile ca Grecia nu va
    putea sa-si achite datoriile masive fata de marile banci. Aceasta a
    dus la o prabusire accentuata a monedei euro si a actiunilor
    bancilor europene. Prabusirea a fost accelerata apoi de vestile
    despre alegerile indecise din Marea Britanie si, in fine, toate
    acestea au stat la baza caderii bursei americane.

    Si de aici as incepe si raspunsul pentru Lidia: “Cresti intr-o
    lume din ce in ce mai integrata, in care toti vom avea nevoie sa ne
    ghidam dupa crezul simplu al grupului ecologist Conservation
    International: <Ce se pierde dincolo se simte aici>”.

    Conservation International a inventat aceasta sintagma ca sa ne
    aminteasca ca lumea noastra naturala si climatul constituie un
    sistem strans integrat si cand speciile, padurile si viata
    oceanelor sunt afectate intr-o regiune, pierderea lor va fi in cele
    din urma simtita in alta. Si ce e adevarat despre Mama Natura este
    adevarat si pentru piete, si pentru societati. Cand grecii inghit
    miliarde de euro datorii, germanii trebuie sa scotoceasca pe sub
    saltele si sa-i salveze de la faliment, pentru ca toti sunt legati
    intre ei in Uniunea Europeana. Ce se pierde la Atena se simte la
    Berlin. Ce se pierde pe Wall Street se simte in Islanda.

    Da, astfel de legaturi exista de ani buni. Dar azi atat de multi
    dintre noi sunt atat de mult interconectati cu celalalt si cu
    lumea! De aceea, Dov Seidman, CEO al LRN, care ajuta companiile
    sa-si defineasca o cultura etica, si coautor al cartii “Cum”,
    sustine ca ne aflam acum intr-o “epoca a comportamentului”.

    Bineinteles, comportamentul a contat intotdeauna. Dar azi, spune
    Seidman, cum se comporta fiecare dintre noi, cum consumam, cum
    facem afaceri, cum construim sau nu construim increderea celorlalti
    conteaza mai mult decat oricand. Pentru ca fiecare dintre noi,
    fiecare dintre bancile noastre sau dintre companiile noastre are
    acum puterea de a afecta, in bine sau in rau, atat de multe vieti
    omenesti prin intermediul atat de multor canale – de la
    tranzactiile intra-day la ipotecile imobiliare, la Twitter si la
    terorismul favorizat de internet.

    “Pe masura ce tehnologia ne-a facut tot mai interconectati cu
    altii din lumea intreaga, ea ne-a facut si mai interdependenti etic
    de altii din lumea intreaga”, sustine Seidman.

    Intr-adevar, intr-o lume in care cererea noastra de tenisi
    produsi in China creste, poluarea care topeste ghetarii din America
    de Sud, in care evaziunea fiscala din Grecia poate slabi euro,
    poate ameninta stabilitatea bancilor spaniole si poate cobori
    indicele Dow Jones, valorile si sistemele noastre etice va trebui
    in cele din urma armonizate la fel de mult ca si pietele noastre.
    Sau, ca sa spun altfel, pe masura ce devine mai dificil sa te aperi
    de iresponsabilitatea celuilalt, atat tu, cat si el trebuie sa
    deveniti mai responsabili.

    Dar asta nu s-a intamplat. Am devenit absorbiti de gandirea pe
    termen din ce in ce mai scurt – de la gandirea trimestriala de pe
    Wall Street la cea pe ciclul-de-stiri-de-24-de-ore a
    politicienilor. Toti suntem acum traderi intra-day. Avem
    politicieni care gandesc la minut, incercand sa-i reglementeze pe
    bancherii care tranzactioneaza intra-day, toti fiind acoperiti de
    oamenii care posteaza mesaje pe Twitter.

    Asa ca tot mai multi dintre noi ne comportam dupa ceea ce
    Seidman numeste “valori situationale”. Fac orice permite situatia.
    Luati exemplul Goldman Sachs sau al British Petroleum. Opusul
    valorilor situationale, sustine Seidman, sunt “valorile
    sustenabile”: valorile ce ne inspira comportamente care ne sustin
    literalmente relatiile cu ceilalti, cu comunitatile noastre, cu
    institutiile noastre, cu padurile, oceanele noastre, cu climatul.
    Fireste, ca sa contrabalansam aceasta epidemie de gandire
    situationala avem nevoie de reglementari mai multe si mai bune, dar
    avem nevoie si de mai multi oameni care sa se comporte mai bine.
    Reglementarile spun doar ce ai voie sau ce nu ai voie sa faci in
    anumite situatii. Valorile situationale te inspira sa faci ce
    trebuie in toate situatiile.

    Cum sa facem mai multi oameni sa se comporte sustenabil in piata
    sau cu Mama Natura? Aceasta este o provocare educationala si de
    guvernanta. Reglementarile sunt impuse – valorile sunt inspirate,
    celebrate si proslavite. Ele trebuie sa vina de la mame si tati,
    profesori si preoti, presedinti si ganditori. Daca credeti ca se
    poate si altfel, va rog sa-mi scrieti. O sa-i las eu un bilet
    Lidiei.

  • Talharii cu pantofi Gucci

    Cum era de asteptat, Comisia pentru Valori Mobiliare (SEC) i-a
    acuzat pe purtatorii de pantofi Gucci de la Goldman Sachs de
    participare intr-o retea de talharie a gulerelor albe.

    Folosesc termenul de talharie in sensul dat de economistii
    George Akerlof si Paul Romer intr-un studiu din 1993 intitulat
    “Talharia: economia subterana a falimentelor pentru profit”. Acel
    studiu, scris in perioada convalescentei dupa criza caselor de
    economisire-creditare din perioada Reagan, sustinea ca multe dintre
    pierderile crizei erau rezultatul fraudelor deliberate. S-a
    intamplat la fel si in actuala criza financiara?

    Cele mai multe discutii cu privire la rolul fraudei in actuala
    criza s-au concentrat pe doua forme de inselaciune: imprumuturile
    excesiv de riscante si o reprezentare distorsionata a riscurilor.
    Evident, unii dintre cei ce s-au imprumutat au fost atrasi sa ia
    credite complexe si scumpe pe care nu le intelegeau – un proces
    facut posibil de reglementarile federale din epoca Bush, care nu au
    reusit nici sa opreasca imprumuturile abuzive si nici sa lase
    statele sa actioneze individual in aceasta privinta. Si, in cea mai
    mare parte, furnizorii de imprumuturi riscante nu le pastrau in
    portofoliu, ci le vindeau investitorilor, in unele cazuri stiind cu
    siguranta ca potentialul de pierderi era mai mare decat isi
    inchipuiau cei care cumparau aceste imprumuturi sau instrumentele
    financiare ce aveau la baza aceste imprumuturi.

    Ce vedem noi acum sunt acuzatii referitoare la o a treia forma
    de frauda. Stim de ceva vreme ca Goldman Sachs si alte companii au
    promovat instrumente financiare complexe avand la baza ipoteci
    imobiliare, chiar daca aveau in plan sa faca profit din pariuri pe
    prabusirea cotatiilor acestor instrumente. O asemenea practica,
    desi reprobabila, nu era si ilegala. Dar acum SEC sustine ca
    Goldman a creat si vandut instrumente financiare care erau de la
    bun inceput destinate esecului astfel incat un important client al
    bancii sa poata face profituri frumoase de pe urma acestui esec.
    Asta as numi eu talharie. Si Goldman nu e singura firma acuzata de
    asa ceva. Potrivit site-ului de jurnalism de investigatie
    ProPublica, proaspat castigator al premiului Pulitzer, mai multe
    banci au ajutat la promovarea si vanzarea de instrumente financiare
    sortite esecului, de pe urma carora a profitat fondul de investitii
    cu grad ridicat de risc Magnetar, care paria tocmai pe acele
    esecuri.

    Deci ce rol a jucat frauda in criza financiara? Nici
    imprumuturile riscante si nici vanzarea de ipoteci cu argumente
    false nu au cauzat criza. Dar cu siguranta au inrautatit-o, atat
    pentru ca au ajutat la umflarea bulei imobiliare, cat si pentru ca
    au creat un pachet de active care aveau sa ajunga negresit
    reziduuri toxice odata ce acea bula s-ar fi spart.

    Cat despre presupusa creare de instrumente menite esecului,
    acestea ar putea sa fi marit pierderile bancilor care erau de
    partea perdanta in acele tranzactii, adancind criza bancara care a
    transformat spargerea bulei imobiliare intr-o catastrofa de
    dimensiunile intregii economii.

    Intrebarea evidenta este daca o reforma financiara de tipul
    celei avute in vedere in aceste zile ar fi putut preveni o parte
    sau toate aceste fraude ce par sa fi inflorit in ultimul deceniu.
    Iar raspunsul este ca da.

    Pe de o parte, o agentie independenta de protectie a
    consumatorului ar fi contribuit la limitarea imprumuturilor
    riscante. O alta prevedere din propunerea legislativa din Senat,
    care solicita creditorilor sa-si asume 5% din riscul imprumuturilor
    pe care le transfera sau le securitizeaza, ar fi limitat practica
    imprumuturilor neperformante care sa fie vandute apoi
    investitorilor nestiutori.

    E mai putin clar daca propunerile pentru reforma sectorului
    derivativelor – care in principal cer tranzactionarea transparenta
    a instrumentelor financiare complexe, dupa modelul actiunilor si al
    obligatiunilor – ar fi prevenit presupusele abuzuri de la Goldman
    (desi e probabil ca ar fi impiedicat ca asiguratorul AIG sa intre
    in mlastina si sa ceara salvarea de la guvern). Ce putem spune e ca
    versiunea finala a reformei financiare ar fi bine sa includa
    termeni care previna astfel de talharii – in special ar trebui sa
    blocheze crearea de obligatiuni tip “CDO sintetice” – cocteiluri de
    derivate de tip credit default swap, ce le-au permis investitorilor
    sa se angajeze in pariuri mari pe active pe care de fapt nu le
    detineau.

    Principala morala pe care trebuie sa o desprindem din acuzatiile
    aduse impotriva Goldman, totusi, nu se refera la detaliile
    reformei, ci la nevoia urgenta de a schimba intregul Wall Street.
    Ascultandu-i pe lobbystii sectorului financiar si pe politicienii
    republicani care s-au inhaitat cu ei, ai crede ca totul va fi bine
    atata vreme cat guvernul federal promite ca nu va mai acorda
    pachete de salvare financiara. Dar asta este total gresit – si nu
    doar pentru ca nicio astfel de promisiune nu ar fi credibila, ci
    pentru ca mare parte din sectorul financiar s-a transformat intr-o
    retea infractionala, un joc in care o mana de oameni sunt platiti
    regeste ca sa induca in eroare si sa stoarca de bani consumatorii
    si investitorii. Si daca nu dezumflam avantul acestor practici,
    jocul va continua.

  • Dusmanul presei

    Ce vreau sa spun: cand cineva trebuie sa intervina pentru a
    apara libertatea presei inseamna ca societatea, si alaturi de ea o
    buna parte din presa, este deja bolnava. In democratiile definite
    drept “robuste” nu e nevoie ca cineva sa apere libertatea presei,
    intrucat nimanui nu-i trece prin cap s-o ingradeasca. Aceasta este
    prima ratiune a scepticismului meu, din care deriva o concluzie.
    Problema italienilor nu este Silvio Berlusconi.

    Istoria (vreau sa spun de la Catilina incoace)(1) a fost plina de
    oameni aventurosi, nu lipsiti de carisma, cu un simt slab al
    Statului, dar unul extrem de ascutit pentru propriile interese,
    care au dorit sa instaureze o putere personala, escaladand
    parlamente, magistraturi si constitutii, distribuind favoruri
    propriilor oameni de curte si (din cand in cand) propriilor
    curtezane, identificand placerea proprie cu interesul comunitatii.
    Si nu intotdeauna acesti oameni au cucerit puterea la care aspirau,
    deoarece societatea nu le-a permis acest lucru.

    Daca societatea le-a permis, de ce sa te superi pe acesti oameni si
    nu pe societatea care i-a lasat sa-si faca mendrele? Nu voi uita
    niciodata o istorie pe care o povestea mama mea, care pe cand avea
    20 de ani isi gasise o slujba buna ca secretara si dactilografa la
    un politician liberal – si accentuez, liberal. In ziua de dupa
    venirea lui Mussolini la putere acest om a spus: “Dar in fond,
    avand in vedere situatia in care se afla Italia, poate acest om va
    gasi modalitatea de a face putina ordine”. Iata, nu a fost energia
    lui Mussolini (ocazie si pretext) ceea ce a permis instaurarea
    fascismului, ci indulgenta si relaxarea acelui onorabil liberal
    (reprezentant exemplar al unei tari aflate in criza).

    Este prin urmare inutil sa te superi pe Berlusconi care, cum s-ar
    spune, isi face meseria. Majoritatea italienilor, care a acceptat
    conflictul de interese, care accepta patrulele cetatenesti, care
    accepta legea Alfano, si care acum ar fi acceptat destul de
    linistita – daca presedintele Republicii n-ar fi ridicat o
    spranceana -, botnita pusa (deocamdata doar experimental) presei.
    Aceeasi natiune ar accepta fara nicio ezitare, ba dimpotriva, cu o
    anumita complicitate malitioasa, faptul ca Berlusconi frecventeaza
    starlete, daca acum nu s-ar interpune Biserica, tulburand
    constiinta publica printr-o cenzura prudenta – ce va fi insa
    intr-un timp destul de scurt inlaturata intrucat italienii, in
    general buni crestini, merg dintotdeauna la curve chiar daca
    preotul spune ca n-ar trebui.

    Si-atunci de ce sa dedicam acestor alarme un numar al ‘L’espresso’
    , daca stim ca acesta va ajunge la cel deja convins de aceste
    riscuri ale democratiei, dar nu va fi citit de cel dispus sa le se
    accepte numai sa nu fie lipsit de portia de Big Brother -, cel care
    despre multe intamplari politicosexuale stie in fond foarte putin
    intrucat o mass-media in mare parte controlata nici nu pomeneste de
    asa ceva? Chiar, de ce s-o faci? Motivul este unul foarte simplu.
    In 1931, fascismul le-a impus profesorilor universitari, in numar
    de 1.200 la acea vreme, sa depuna un juramant de fidelitate fata de
    regim. Doar 12 (1 %) au refuzat s-o faca si au fost dati
    afara.

    Unii spun ca au fost 14, ceea ce confirma cat de neobservat a
    trecut fenomenul la acea epoca, lasand doar amintiri vagi. Multi
    altii, care vor ajunge apoi personaje eminente ale antifascismului
    postbelic, sfatuiti chiar de Palmiro Togliatti(2) sau de Benedetto
    Croce(3), au depus juramantul pentru a putea continua sa-si
    raspandeasca invataturile. Probabil ca cei 1.188 care au ramas
    aveau dreptatea lor, din diferite motive si toate onorabile. Insa
    cei 12 care au spus “nu” au salvat onoarea Universitatii si in
    definitiv onoarea tarii. Iata de ce trebuie din cand in cand sa
    spui “nu” chiar daca, dintr-un punct de vedere pesimist, se stie ca
    nu va servi la nimic. Cel putin ca sa poti spune intr-o zi ca ai
    spus-o.

  • Pilula rosie, pilula albastra

    Sa le fie rusine. Sistemul de asistenta medicala este in criza. Soarta clasei mijlocii a Americii atarna de un fir de par. Si pe ecranele televizoarelor noastre a aparut un presedinte care intelege foarte bine toate acestea si implicatiile lor. Obama a fost bun in special cand a vorbit despre controlarea costurilor serviciilor medicale. Si aici avem o lectie fundamentala, adica daca e vorba sa reformam sistemul medical, compasiunea si eficienta de cost merg mana in mana.

    Ca sa vedeti despre ce vorbesc, comparati ce a spus si ce a facut Obama in privinta sistemului medical cu declaratiile si actiunile predecesorului sau. Presedintele George W. Bush, poate va mai aduceti aminte, era profund neinteresat de soarta celor neasigurati. “Vreau sa zic – oamenii au acces la sistemul medical din America”, remarca el odata; “la urma urmei, trebuie doar sa mergi la o camera de urgente”. In acelasi timp, Bush pretindea ca este impotriva cheltuielilor guvernamentale excesive. Dar ce a facut ca sa limiteze costurile planului de asigurare Medicare, cel mai mare debuseu al cheltuielilor de la bugetul federal? Nimic.

    De fapt, legea din 2003 de modernizare a Medicare a umflat costurile, atat prin impiedicarea negocierilor pe pretul medicamentelor, cat si prin suspendarea subventiilor pentru companiile de asigurari. Acum, Obama incearca sa ofere fiecarui american acces la asigurarea medicala, in acelasi timp facand si mai mult decat orice alt presedinte ca sa controleze costurile. Nu stiu cata lume intelege semnificatia propunerii lui Obama de a da MedPAC, corpul de experti consilieri ai Medicare, puteri adevarate. Dar acesta este un pas major pentru reducerea cheltuielilor fara rost – adica a proliferarii procedurilor fara beneficii medicale – care umfla costurile serviciilor medicale americane. Si atat administratia Obama, cat si democratii din Congres au accentuat importanta “cercetarii eficientei comparative” – adica a vedea care proceduri medicale anume chiar dau rezultate.

    Asa incat angajamentul administratiei Obama cu privire la sectorul medical continua, cu o vointa fara precedent de a aborda serios cheltuirea cu cap a fiecarui dolar intrat in sistemul sanitar. Si asta face parte dintr-un model mai cuprinzator de gandire. Multi experti in servicii medicale cred ca unul dintre principalele motive pentru care noi cheltuim pe sanatate mai mult decat oricare alta tara avansata, fara insa a obtine si rezultate mai bune, este sistemul de taxare a serviciilor, unde spitalele si doctorii sunt platiti pentru tratamentele si procedurile oferite, nu pentru rezultate. Si dupa cum a spus si presedintele, aceasta creeaza stimulente pentru furnizorii de servicii medicale sa faca mai multe teste, mai multe operatii si asa mai departe, indiferent daca acestea ajuta sau nu pacientii. Dar unde in America se ia in serios trecerea de la plata per serviciu la o abordare mai integrata a asistentei medicale?

    Raspunsul este: Massachusetts, stat care a introdus in urma cu trei ani un plan de asistenta medicala echivalent in unele privinte cu o repetitie pentru reforma nationala a sistemului si care acum cauta modalitati de a controla costurile. De ce actiunea de substanta pivind costurile medicale merge mana in mana cu compasiunea? Un raspuns este ca a avea compasiune inseamna nu sa inchizi ochii la consecintele directe ale cresterii costurilor asupra oamenilor. Cand primele de asigurare medicala s-au dublat in timpul administratiei Bush, sistemul nostru sanitar “a controlat costurile” abandonand din brate multi angajati. Dar din punctul de vedere al administratiei Bush, nu era o problema.

    Daca insa credeti in asigurarea universala, pe de alta parte, este o problema si e nevoie de o solutie pentru ea. Dincolo de asta, as sugera ca aceia care vor sa reformeze nu au autoritatea morala de a se infrunta cu ineficienta sistemului daca nu sunt pregatiti sa-i eradicheze si cruzimea. Daca Bush ar fi incercat sa limiteze cheltuielile pentru planul de asigurare Medicare, ar fi fost acuzat, pe buna dreptate, ca reduce beneficiile tocmai ca sa le poata oferi celor bogati si mai multe reduceri de impozite. Obama, spre deosebire de Bush, poate lega reforma Medicare de scopul protejarii celor mai putin norocosi si de consolidarea clasei mijlocii.

    Ca o problema practica, politica, controlul costurilor medicale si extinderea accesului la asigurare medicala nu sunt alternative opozabile; trebuie sa le faci fie pe ambele, fie sa nu faci niciuna. La un moment dat, Obama a vorbit despre o pilula rosie si una albastra. Suspectez, desi nu sunt sigur, ca s-a referit la o scena din filmul “Matrix” unde una dintre pastile aduce ignoranta si cealalta intelegere. Ei bine, in cazul asigurarilor medicale, o pilula inseamna continuarea actualei stari de fapt, in care primele de asigurare vor continua sa creasca, numarul americanilor fara asigurare va ajunge pana la cer, iar costurile serviciilor medicale vor face bucati bugetul federal. Cealalta pilula inseamna reformarea sistemului, garantarea asistentei medicale pentru toti americanii, concomitent cu eficientizarea ei. Ce pilula alegeti?