BusinessMagazin

Tag: Dorin Oancea

  • Un bis ca o palma

    Pentru cei care se afla in tren, de exemplu, si nu au YouTube la
    indemana, spun ca este vorba de un spectacol al Operei din Roma:
    Nabucco de Giuseppe Verdi, dirijat de Riccardo Muti (multumesc
    dramaturgului Valentin Nicolau, pe blogul caruia – www.noriimei.ro
    – am gasit relatarea). Reprezentatia, din 12 martie, marca cei 150
    de ani de la formarea statului italian. Inainte de inceperea
    spectacolului, primarul Romei Gianni Alemanno, membru al partidului
    de guvernamant, a denuntat reducerea bugetului alocat culturii; in
    sala se afla si premierul Silvio Berlusconi. Aria “Va’ pensiero” –
    corul sclavilor – a iscat in publicul deja montat reactii care au
    mers de la “Bis” la “Traiasca Italia!”. Iar cand ovatiile s-au
    linistit, cineva a strigat “Viata lunga Italiei!”. Iar Riccardo
    Muti a reactionat: “Da, cu asta sunt de acord. Viata lunga Italiei!
    …. Nu mai am 30 de ani si mi-am trait viata, dar ca italian care
    a calatorit mult prin lume mi-e rusine de ceea ce se intampla in
    tara mea. Asa ca ma supun cererii voastre de bis pentru
    Va’pensiero. N-o fac numai din emotia patriotica pe care o resimt,
    ci pentru ca asta seara, in timp ce dirijam corul care canta “Oh,
    tara mea, frumoasa si pierduta”, m-am gandit ca daca vom continua
    asa, vom ucide cultura pe care s-a cladit istoria Italiei. Si
    intr-un astfel de caz, patria noastra ar fi cu adevarat “frumoasa
    si pierduta”….De cand domneste aici un “climat italian”, eu,
    Muti, am tacut prea multi ani. Acum as vrea… ar trebui sa dam un
    sens acestei arii. Intrucat ne aflam in casa noastra, in teatrul
    capitalei, cu un cor care a cantat magnific si care e acompaniat
    magnific, daca vreti cu adevarat, va propun sa va alaturati noua
    pentru a canta impreuna.” Ce a urmat nu mai are nevoie de
    descriere.

    As vrea sa trecem acum de la opera la subiectul de pe coperta
    acestei reviste – limitele tehnologiei – si la ceea ce colegii mei
    nu au scris acolo, explicit: la relaxarea inteligentei, la blazare,
    la urmatorul pas inapoi care vine dupa caderea tehnologica. Pentru
    exemplificare, sa luam cazul Japoniei, o tara lipsita practic de
    resurse naturale, dar care este a treia economie a lumii. Sa facem
    o paralela cu Nigeria, care are resurse naturale, teren agricol,
    populatie tanara, dar este una dintre cele mai sarace natiuni
    (chiar daca are una dintre cele mai dinamice rate de crestere
    economica din lume, cum mi-ar putea aminti cineva). Ce le
    deosebeste, de ce o natie saraca in resurse este bogata, iar una
    bogata in resurse este saraca? Psihologul Earl Hunt crede ca este
    vorba de ceea ce se cheama “inteligenta nationala”. Intr-o
    comunicare tinuta la o conferinta a asociatiei de stiinte
    psihologice, Hunt apreciaza ca inteligenta nu este ceea ce masoara
    testele IQ, fiind in fapt abilitatea de a rezolva probleme sociale
    folosind artefacte sociale, respectiv calculatoarele, cartile,
    aplicatii stiintifice sau legi.

    Zestrea genetica a omenirii este aceeasi, dar potentialul
    fiecarei natiuni este influentat de o seama de factori ce tin de
    alimentatie, sanatate sau poluare, alaturi de mediul social si
    sistemul de invatamant. Mai este nevoie de o elita cognitiva, de
    oameni care sa creeze si sa asigure functionarea artefactelor
    sociale. Iar natia, in ansamblul ei, trebuie sa dovedeasca ceea ce
    Hunt numeste “dorinta de a asculta”, adica abilitatea de a
    identifica si de a-si insusi elementele care aduc progres. Liderii
    japonezi au decis in secolul 17 sa isi izoleze tara de restul
    lumii, iar inteligenta nationala s-a redus, japonezii respingand
    pur si simplu orice proces de modernizare; 200 de ani mai tarziu,
    frontierele culturale s-au redeschis, iar Japonia a inflorit.

    In acest context as pune ceea ce BUSINESS Magazin a facut in
    numarul trecut si in acest numar, insistand pe ceea ce noi numim
    regres tehnologic. A fost un infografic pe care am decis sa-l
    extindem si sa-l transformam intr-un subiect de coperta. Cine nu
    intelege cat de grav este subiectul si cata nevoie au romanii,
    omenirea in general, de progres, cercetare, cultura, carti,
    computere, informare si instruire este un natarau.

    Inteligenta unei natii se leaga in mod direct de prosperitate,
    de calitatea sistemului legislativ, de eficienta birocratiei sau de
    distributia veniturilor, de acel altruism financiar cu care asociam
    capitalismul in urma cu doua decenii.

    Ar trebui aici sa pomenesc de rezultatele de la bacalaureat sau
    de la concursul de titularizare a profesorilor, recente subiecte
    media; nu o fac decat in trecere, pentru ca relele sunt ingropate
    mult mai adanc: insi isteti au calculat ca inteligenta nationala
    din 1970 influenta bogatia din anii 2000, iar averea din anii ’70
    relationa direct cu gradul de inteligenta din 2000.
    Dirijorul si omul de cultura Riccardo Muti a inteles asta si a
    facut ceea ce stie cel mai bine: i-a dat un bis ca o palma lui
    Silvio Berlusconi, socotind ca a tacut prea multi ani. Gestul sau
    poate ca nu are, singur, prea mare valoare; dar ma gandesc ca
    oamenii care au cantat pe scena, oamenii care au cantat in sala si
    oamenii care au vazut concertul la televizor sau pe internet au
    castigat nu numai un strop de emotie, pentru care au varsat o
    lacrima sincera, ci si impulsul necesar pentru ca patria lor sa nu
    mai fie frumoasa, dar pierduta. Noi?

  • Fara combustibil si fara pista de aterizare

    Joi, 25 ianuarie 1990, un avion Boeing 707 al companiei
    columbiene Avianca s-a prabusit; in accident au pierit 73 dintre
    cei 158 de oameni aflati la bord.
    Comandantul avionului se numea Laureano Caviedes, iar secundul sau
    era Mauricio Klotz. Din cauza vremii potrivnice avionul s-a
    invartit timp de o ora si jumatate in spatiul aerian american, iar
    Turnul de Control din New York l-a impiedecat de trei ori la rand
    sa se angajeze in manevrele de aterizare. Cand, in cele din urma, a
    primit permisiunea, avionul s-a lovit de o serie de curenti
    inselatori si, cum pilotul automat, care ar fi putut reactiona
    suficient de rapid si coerent la curenti, era deconectat, aparatul
    a ratat aterizarea si pilotii au executat o serie de manevre de
    ocolire. S-au intors in zona unde credeau ca este aeroportul si au
    reluat manevrele. La 25 de kilometri de aeroport, cu rezervoarele
    goale, Avianca 052 s-a prabusit peste o casa care apartinea tatalui
    tenismenului John McEnroe.
    De ce s-a prabusit aparatul de zbor? Am spus-o un pic mai sus, nu
    mai avea carburant. Iar Klotz, care ar fi trebuit sa comunice asta
    Turnului de Control, a preferat ceea ce se cheama “discurs ocolit”:
    “In urcare la trei mii si…aaaa…combustibilul e pe sfarsite,
    domnule” este o mostra. Si, pe cale de a se prabusi, acelasi Klotz
    raspundea unei intrebari directe a celor din turn – “Credeti ca
    aveti combustibil suficient?” cu “Cred ca da. Mii de multumiri”. Un
    soi de ploconeala speriata, iar in acest timp inginerul de bord ii
    arata unei stewardese cadranul de combustibil pe zero si facea
    semnul binecunoscut cu taiatul beregatii cu degetul.

    O sa trec de la zborul Avianca 052 la dezastrul navetei Columbia
    din 2003. O bucata de spuma izolatoare s-a desprins de pe unul
    dintre rezervoarele externe si a lovit aripa. Desi existau
    compartimente de analiza specializate, datele au fost insuficiente,
    iar comunicarea dintre diversele compartimente defectuoasa, astfel
    incat nimeni nu putea spune cu certitudine ce se va intampla cu
    naveta la revenirea din spatiu. Echipa de management a misiunii pur
    si simplu nu a crezut ca bucata de spuma a daunat navetei si a
    ignorat orice proba contrarie; ei au alunecat in ceea ce psihologii
    numesc prejudecata de confirmare, adica tendinta de a favoriza
    informatiile care le confirma convingerile. Semnificativa ramane
    declaratia Lindei Ham, sefa unitatii: “Si nu cred ca avem ce face,
    asadar, nu cred ca are vreo importanta in desfasurarea misiunii
    pentru ca nu prea avem ce face in acest sens”. Un grup de ingineri
    de la NASA, Boeing si Lockheed Martin, grupati intr-o entitate care
    se ocupa de deseurile spatiale, a ajuns la concluzia ca naveta ar
    fi putut fi serios afectata de impactul cu bucata de spuma, dar
    demersurile lor au ramas inutile din cauza convingerilor stabilor
    de la NASA si a comunicarii greoaie cu restul institutiilor
    implicate, printre care chiar si Departamentul Apararii. Asa ca
    doua planuri de salvare a echipajului navetei au fost ignorate in
    climatul convingerii ca “nu se poate intampla nimic pentru ca nu
    avem ce face”.

    Am luat cele doua cazuri, analizate de jurnalistii Malcolm
    Gladwell si James Surowiecki, pentru ca mi se par emblematice, desi
    extreme, pentru modul cum functioneaza oamenii: Mauricio Klotz nu
    era pregatit sa interactioneze cu durii controlori de zbor
    americani, iar stresul sau s-a manifestat prin “aaaa” si “mii de
    multumiri”, desi era o problema de viata si de moarte. In cazul
    navetei un mic grup a decis nu actiunile, ci conduita si modul de
    abordare a problemei – “nu avem ce face, deci problema nu exista”
    -, iar cea mai mare parte a colaboratorilor s-au conformat, iar
    echipajul a pierit la intoarcerea pe pamant.

    Care-i legatura cu bacalaureatul romanesc?

    Abordarea ipocrita de care au dat dovada cei ce au gasit
    vinovati in randul elevilor, al profesorilor sau al autoritatilor,
    luati individual sau la gramada. Lovitura este buna, pentru ca
    acest examen este o buna unitate de masura pentru lipsa de viziune
    si de valori din societate. Nu profesorii, fie ei chiar
    dezinteresati, nu elevii, fie ei jucatori de Counter Strike sau
    amatori de cluburi, nici macar un anume ministru nu poarta
    raspunderea, ci intreaga societate. Le-am servit tinerilor fie o
    abordare hedonista si inutil degajata a vietii, fie o tinerete
    marcata de lipsuri, menita sa-i elimine din start in jocul
    societatii. Au fost conditionati sa se comporte fie precum Klotz,
    ploconindu-se in fata puterii imbecile sau a banului, fie sa
    ignore, asemeni responsabililor zborului navetei, chiar evidentele;
    le cerem in schimb, acum, sa fie competenti si atotstiutori. Nu sta
    nimeni sa-i inteleaga, nu pricepe nimeni schimbarea prin care trece
    societatea si tanara generatie; curiosii sa caute o recenta analiza
    din BUSINESS Magazin, care se numea chiar “Revolutia generatiei C”.
    Cei fara combustibil si fara pista de aterizare nu sunt tinerii, ci
    noi, restul.

  • Cele doua minute de ura

    Oamenii socoteau, in acele vremuri, ca o stire inseamna ceva
    neobisnuit, cu adevarat remarcabil; si nu este vorba de faptul ca
    in anii ’30 nu existau destule stiri, suficiente evenimente,
    existau doamne care traversau oceanul cu avionul, exploda
    dirijabilul Hindenburg, aparea hrana congelata si era desenata
    broscuta Volkswagen, cineastii realizau “Pe aripile vantului” si
    “Vrajitorul din Oz”, Italia se batea prin Abisinia si Ghandi
    proclama independenta Indiei. Dar lumea aceea care i-a creat
    laolalta pe Hitler si pe Churchill, marea criza economica si
    “Postasul suna intotdeauna de doua ori” avea ceva complex, un
    amestec de decenta, educatie, buna-crestere si eleganta care s-a
    diluat in fumul anilor celui de-al Doilea Razboi Mondial si s-a
    topit cu totul in ritm de rock’n’roll.

    Si tot anii ’30 au acumulat ideile care l-au facut pe George
    Orwell sa scrie, doua decenii mai tarziu, “1984”. Nu pomenesc
    aiurea romanul, pe care l-am citit, printr-un concurs de
    imprejurari, in tinerete frageda, intr-o perioada in care Romania
    traversa propria distopie. Marturisesc ca singurul lucru pe care nu
    l-am receptat ca atare au fost “cele doua minute de ura” – cele
    doua minute in care oamenii trebuiau sa se adune in fata ecranelor
    prezente in fiecare locuinta, sa priveasca imaginile celor care le
    erau, sau cel putin asa li se spunea, dusmani si sa ii urasca.
    Regaseam, in societatea de atunci, nouvorba si ministerele
    adevarului sau bunastarii, ba identificam chiar elemente de
    dublugandit, dar nu regaseam ura. Ma rog, nu-l iubeam pe Ceausescu,
    dar nici nu-l uram; sa zicem ca mai nesuferit imi era regimul si
    modul in care lumea se adaptase la regim.

    In timp m-am dumirit: Orwell a fost un ins destept si a scris nu
    pentru o epoca sau un regim anume, ci pentru toate perioadele si
    toate regimurile. Ura este acum, si ea este puternica pentru ca
    avem multe spaime. Iar spaimele si ura inseamna putere. Si
    ignoranta inseamna putere, completeaza domnul Orwell.

    Motivul lungii introduceri cu BBC, deceniul trei si Orwell este
    o intrebare simpla: “Dar o pauza nu putem lua oare?”.

    O pauza la batut campii aiurea, la analizat performantele
    regelui, de exemplu, un ragaz in a arata aiurea cu degetul spre
    unii sau altii din cauza carora n-avem noi astazi o pauza in
    programe economice fara rezultat, un moment in care sa stam si sa
    gandim, fiecare, cu mintea proprie, la ce-i de facut. Sa zicem ca
    uite, nu-i nicio stire de discutat si nimeni pe care sa-l uram, in
    afara de incompetenta, prostie si reavointa.

    In loc de balmajit aiureli despre trecutul Prutului – un act
    istoric pe care trebuie sa ni-l asumam ca atare – poate ar trebui
    sa dicutam despre ce se intampla in Grecia, economic, social si
    politic. Despre o strategie care sa aseze Romania de partea
    castigatoare a lumii.

    Pentru ca lumea astazi este asa:
    1. Pe piersicile din magazinele Wal Mart scrie “produse in Grecia,
    impachetate in Thailanda” si, completez, vandute in SUA – o imagine
    simpla a complexitatii lumii economice pentru care distantele
    fizice nu mai au nicio relevanta.
    2. Economia turca este singura din lume care a avut in primul
    trimestru al anului o crestere de doua cifre, de 11%. Fondul este
    explozia cererii interne si creditul ieftin, o situatie nu tocmai
    favorabila, dar, pe de alta parte, turcii sunt un altfel de natie,
    care va avea puterea sa depaseasca potentiala bula.
    3. Bloomberg scrie despre cumparatorii de case ieftine din Miami –
    ei vin din Canada, Venezuela si Brazilia, ultimii fiind campionii
    achizitiilor de locuinte scumpe, de peste un milion de dolari. Cum
    a crescut Brazilia? A redus taxele, a dezvoltat infrastructura, a
    mentinut cheltuielile publice la un nivel rezonabil, de 20% din
    PIB.
    4. Singura zona a carei pondere a scazut in PIB mondial in ultimii
    40 de ani este Europa, care in 1969 reprezenta circa 36%, iar
    astazi numai 25%; SUA s-au mentinut la circa 27%, iar Asia si
    Oceania au crescut de la 15% la peste 25%.

    In noua lume globalizata viitorul este al celor intelepti si
    prevazatori, al celor care privesc spre inainte. O mai mare
    deschidere a Romaniei spre zona statelor emergente, o diplomatie
    activa, deschisa, un joc abil al compromisurilor si tratatelor
    economice sunt singurele moduri de actiune.

    Altfel, o sa continuam sa uram si sa ne temem.

  • 0000000000000000000000000000000

    Boala mintala a nemtilor a fost cauzata de hiperinflatia care a
    lovit Germania dupa Primul Razboi Mondial, pe fondul despagubirilor
    pe care trebuia sa le plateasca Germania conform Tratatului de la
    Versailles, alaturi de lipsa de pricepere a liderilor Republicii de
    la Weimar de a administra finantele statului, precum si a
    slabiciunilor sistemului bancar.

    La 31 ianuarie 1919 o uncie de aur valora in Germania 170 de
    marci. La 30 noiembrie 1923 aceeasi cantitate de aur valora
    87.000.000.000.000 de marci, reprezentand o crestere de
    51.176.470.588.235%. La 1 noiembrie 1923, o paine costa 3 miliarde
    de marci, carnea 36 de miliarde si o halba de bere 4 miliarde de
    marci.

    Se spunea atunci ca pretul unei cesti de cafea se putea dubla
    chiar in timp ce era bauta, o situatie care chiar iti poate
    intuneca mintile. Iar oamenii – bancheri, casieri, dar si simple
    gospodine, altfel perfect normali, nu numai ca incepeau sa scrie
    siruri nesfarsite de cifre, ci si declarau ca au 8 miliarde de ani
    si 20.000 de miliarde de copii.

    N-ar fi interesant sa impartim Romania in 850 de miliarde de
    judete, pe care sa le finantam cu cele 300.000 de mii de trilioane
    de lei pe care ii vom lua confiscand averile ilicite?

    Bat campii, desigur, dar mai elegant si macar am un plan si o
    idee, lucruri pe care nu le regasesc in nicio expunere pe tema
    reorganizarii teritoriale a Romaniei, pe tema statutului licit sau
    ilicit al averii, in niciun demers guvernamental sau prezidential.
    Observ insa troc smecheresc, o delimitare de teritorii pe criterii
    proprii numai dulailor, negocieri cu viitorul si sansele si banii
    acestui popor amarat la niveluri pe care nu le credeam posibile;
    basca o sumedenie de oameni suficient de alienati de ceea ce li se
    intampla incat confunda propriile lor interese si nevoi cu agenda
    publica indusa de personaje politice cel putin indoielnice.

    Nu stiu in ce masura reorganizarea teritoriala a Romaniei, asa
    cum este ea vehiculata, poate face bine. N-am vazut si n-am auzit
    sa se fi facut vreun studiu economic si social care sa analizeze
    toate fatetele trasarii de noi hotare administrative. Cum se vor
    combina orgoliile zonale, etnice cu noua impartire. Cat ii va costa
    pe oamenii de afaceri din Focsani deplasarile in capitala de judet
    Constanta sau cum se vor impaca cei din Alba Iulia cu deplasarile
    la Brasov. Nu cred nici in ruptul capului povestea cu reducerea
    birocratiei, nici cu eliminarea coruptiei; cred in schimb ca vor
    aparea opt – zece superbaroni cu suitele si interesele proprii care
    vor transcende orice interes local sau regional.

    In toata aceasta zarva se pierd adevaratele probleme. De o buna
    bucata de timp vad o coperta de BUSINESS Magazin care sa puna o
    intrebare simpla, aceasta: “W?”. Adica in cat timp o vom lua de la
    capat in a masura caderi de PIB si productie, dupa risipa
    inconstienta de timp si bani si resurse din ultimii trei ani,
    botezata “plan de masuri anti-criza”? In siajul Greciei stau alte
    natii europene si sunt sigur ca elanurile electorale care au
    inceput vor insemna 1. noi si noi credite pe care Romania le va
    angaja si 2. tragerea urgenta a banilor din noul credit de la
    FMI.

    Reforma statului ar insemna nu hotare trase cu rujul in functie
    de interese, ci legi logice si folositoare. Veti fi citit in
    actualul numar al revistei cat costa sa aduci, in Romania,
    competenta, adica un executiv din strainatate care sa stie sa
    conduca cu adevarat o afacere. Legea romaneasca spune ca trebuie
    sa-l cauti intai pe la Fortele de Munca, si abia pe urma il poti
    aduce de la Londra. Si ce-i mai rau este ca acesta este un demers
    absurd si inutil – executivii buni nu-si depun dosare la oficiile
    judetene de forta de munca. Eu inteleg ceea ce li s-a parut unora a
    fi protejarea fortei de munca locale, dar cred ca ii protejam mai
    eficient daca stabileam bazele unei competitii corecte si cinstite
    intre romani si straini, care sa-i motiveze si nu sa-i corcoleasca
    pe primii.

    Veti mai fi citit tot in revista despre demersul singular al
    unei companii care da credite taranilor, in baza unei formule care
    ar face sa se cruceasca un bancher dintre cei cu costum elegant si
    grai complex; banii dati sunt nu putini, iar modul cum una dintre
    cele mai oropsite categorii din societate a raspuns este la fel de
    uimitor: oamenii iau bani, pornesc afaceri, sunt chibzuiti si
    cumpatati (asa cum orasenii nu prea s-au dovedit) si n-au somn pana
    nu dau datoria inapoi.

    Sunt acestea fasii dintr-o Romanie reala, adevarata, care n-are
    nevoie de acuzatii absurde cum ca unul a fost sluga altcuiva, ci au
    nevoie sa fie condusi, administrati, indrumati.
    Din pacate spun din ce in ce mai des ca asa ceva nu mi se mai pare
    posibil. Asa ca singurul demers care mi-a ramas este sa scriu
    00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000.

  • O veverita moarta in curte

    Luna aceasta Belgia marcheaza un an de zile de cand sta fara
    guvern. Nu are rost sa insir aici problemele politice care au dus
    la aceasta situatie, disputele dintre principalele partide politice
    vorbitoare fie de franceza, fie de flamanda aparute dupa alegerile
    parlamentare din iunie 2010 si viziunile diferite privind
    impartirea puterii si nevoia de reforme.

    Important, relevant mi se pare faptul ca economia unui stat
    altfel puternic indatorat se misca mult mai sprinten decat esti
    tentat sa crezi in momentul in care citesti informatia bruta: o
    tara fara guvern, repet, va avea in acest an o crestere economica
    de cel putin 2,3%; spun cel putin pentru ca prognozele de crestere
    sunt revizuite periodic si numai in sus. In absenta constrangerilor
    iscate de un acord politic si in lipsa unei majoritati
    parlamentare, cu fostii ministri ramasi la posturi doar pentru
    activitatile curente, parlamentarii pot vota asa cum doresc, fara
    oprelisti. Drept urmare, fara piedici, fara cresteri de taxe, fara
    noi reglementari, fara proiecte aiurite, economia se misca in
    directia buna, mai repede decat statul anchilozat. La finele lunii
    Belgia a vandut obligatiuni de 3,4 miliarde de euro, fara probleme.
    Reversul medaliei il constituie datoria publica de 97% din PIB
    (locut 3 in Europa), nevoia de a reforma dreptul muncii si
    costurile mari ale blocajului politic.

    As alatura cele de mai sus de o zicere a lui Mark Zuckerberg,
    fondatorul Facebook: “O veverita moarta in curte poate fi mai
    relevanta pentru dumneavoastra decat alti oameni care mor in
    Africa”. Cum citatul mi-a ajuns scos din context, cum se spune,
    sper sa fie o figura de stil si nu o alegere, un punct de vedere,
    pentru ca ar fi inspaimantator. Sincer, vi se pare mai relevanta
    propria veverita moarta din curte, orice va fi insemnand aceasta,
    in comparatie cu evolutia economica si politica a Belgiei, adica a
    unei natii de la celalalt capat al continentului, cu care nu avem
    in comun decat stelutele de pe drapelul uniunii?

    Raspunsul este limpede: “Depinde”.

    Undeva la sfarsitul anilor ’80 un psiholog a efectuat un
    experiment la vestitul Massachusetts Institute of Technology, cu
    studentii la afaceri. Doua grupe de studenti au primit cate un
    portofoliu de actiuni, precum si o cantitate de informatii
    suficiente pentru formarea unui pret corect pentru o actiune. Dar,
    dupa inceperea experimentului, uneia din cele doua grupe de
    studenti i s-a permis sa urmareasca doar evolutia preturilor
    actiunilor; puteau cumpara sau puteau vinde, dar puteau actiona
    numai din instinct. Al doilea grup putea urmari evolutia
    preturilor, dar primea si un flux de informatii financiare, in mod
    constant. Surprinzator, grupul mai putin informat a fost mult mai
    eficient decat grupul supus bombardamentului informatic.

    Studentii care au avut acces la stiri au reactionat excesiv, au
    cumparat si au vandut mult mai des decat colegii lor neinformati,
    exacerband semnificatia fiecarei stiri pe care o primeau. Relevanta
    ei.
    Este ciudat cum o sumedenie de indivizi repeta acum in cor povestea
    cu relevanta continutului, dar nu fac niste asocieri simple; de
    exemplu, ce reprezinta pentru print reducerea drastica a numarului
    de calatorii cu trenul in Romania ultimilor 20 de ani. In 1989, CFR
    inregistra 470 de milioane de calatorii, iar in 2010 s-au
    inregistrat de zece ori mai putine. Or, primul gest al navetistului
    sau al calatorului ajuns in gara era de a cumpara presa. Acum,
    navetisti nu prea mai sunt, iar calatorii sunt, de regula, persoane
    nu prea avute.

    Si relevanta textelor mai poate fi inlocuita cu scaderea
    generala a puterii de cumparare, cu blocarea, la propriu si la
    figurat, a unei mari parti din populatie la tara, cu plecarea in
    strainatate a unei mari parti din populatia activa sau pur si
    simplu cu structura societatii romanesti.

    Nu incerc sa apar printul si nici nu sper in minuni, incerc doar
    sa curat curtea de cadavrul veveritei si sa-i fac moartea
    folositoare.

  • Alte articole de scos din Constitutie

    Privit nu numai prin prisma declaratiilor presedintelui facute
    la London School of Economics and Political Science – “Indivizii si
    nu statul trebuie sa fie responsabili pentru propria lor soarta” –
    cred ca articolul 47 alin. 1 nu-si prea mai are rostul. “Statul
    este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie
    sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent”,
    se spune acolo; pe de alta parte, enumerarea masurilor de
    dezvoltare economica pe care le-au luat guvernele Romaniei in
    ultimii ani, cei de criza, enumerare pe care o fac aici:

    ma fac sa cred ca, tot asa cum prezumtia de avere licita trebuie
    eliminata, si ideea de trai decent trebuie starpita. Poate omul nu
    vrea sa traiasca decent, de ce sa-l obosesti cu asa ceva? Daca vrea
    decenta, sa se duca unde o vedea cu ochii. Iar cei care s-au dus
    chiar pot vorbi de decenta, daca e sa credem un recent studiu al
    fundatiei Soros: cei 3 milioane de romani care au plecat in
    strainatate au adunat economii de 100 de miliarde de euro pe care
    le tin in banci straine si cash. Valoarea este de patru ori mai
    mare decat suma economisita de romanii de acasa in bancile
    romanesti.

    As mai repeta propozitia asta o data: “Valoarea este de patru
    ori mai mare decat suma economisita de romanii de acasa in bancile
    romanesti”.

    Si inca: “Valoarea este de patru ori mai mare decat suma
    economisita de romanii de acasa in bancile romanesti”.

    Poate o pricepe cineva cum se poate ca 3 milioane sa
    economiseasca in zece ani o suma si restul de 18 milioane sau, ma
    rog, cinci milioane care muncesc, pot economisi numai un sfert, dar
    in ceva mai mult timp – 21 de ani numai de la revolutie. Istetii sa
    se abtina, stiu refrenele cu productivitatea romanului de acasa, cu
    saracia, cu anii de comunism si restul.

    Daca tot suntem pusi pe facut curatenie, mai zic sa renuntam si
    la articolul 33, cel cu accesul la cultura. Tot s-au redus
    filarmonicile, teatrele si numarul balerinelor. Mai bine facem o
    pagina pe Facebook despre cultura Romaniei si ii mai dam cate un
    “like” din cand in cand, pana ne lamurim daca mai trebuie ca statul
    “sa asigure pastrarea identitatii spirituale, sprijinirea culturii
    nationale, stimularea artelor, protejarea si conservarea mostenirii
    culturale, dezvoltarea creativitatii contemporane, promovarea
    valorilor culturale si artistice ale Romaniei in lume”.

    Dupa articolul 33 vine, surprinzator, articolul 34, la fel de
    deranjant ca si precedentul. Art. 34 pomeneste ceva de dreptul la
    ocrotirea sanatatii si de stat care este obligat sa ia masuri
    pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice. Asa, si cate sa
    mai faca statul? Si pana cand?

    Pana la articolul 35, alta chestie, cu dreptul la mediu sanatos,
    care ne cam incurca; spun asta privind apele binemirositoare ale
    Dambovitei, in care deverseaza Bucurestiul si frumoasele recolte de
    pungi de plastic care spanzura prin copaci, dupa ce au fost purtate
    de vant. Nu se prea armonizeaza un astfel de articol cu amenajarile
    de pe platoul Bucegilor si alte initiative economico-sociale de
    genul cailor salbatici cu care ne laudam in reclame, dar pe care ii
    facem salam in viata reala.

    La capitolul Economia, articolul 135 are niste verigi slabe:
    alineatul cu “exploatarea resurselor naturale in concordanta cu
    interesul national” sau “refacerea si ocrotirea mediului
    inconjurator” sau “crearea conditiilor necesare pentru cresterea
    calitatii vietii” sunt asa de firesti incat zic sa nu mai lasam loc
    cartitorilor.

    Sa ignoram senini ideile acelea retrograde cu cresterea rolului
    comunitatilor locale, care ar trebui sa stie cel mai bine cum se
    organizeaza, cum isi cheltuie banii, ce investitii sunt prioritare
    si care sunt activitatile care li se potrivesc si pe care le-ar
    putea incuraja. Numai un birocrat bucurestean zacut intr-un birou
    prafuit, supravegheat de un ministru cat se poate de competent,
    poate sti astfel de detalii si poate decide ce si cum.

    Si daca vom usura munca sarmanului birocrat si a ministrului
    competent, reducand numarul judetelor, dupa repunerea in practica a
    unor idei fioroase, initial importate de romani de la marele
    prieten de la Rasarit, pe vremea cand noi eram micul prieten de la
    Apus, aici va fi, desigur, raiul.

    Pe vremea tineretii mele circula un banc cu Bula, tanar lucrator
    entuziast la canalul Dunare – Marea Neagra. Reproduc scrisoarea
    trimisa mamei sale de tanarul Bula, fara legatura cu ideile de mai
    sus: “Draga mama, la Canal totul este minunat. Dormim in paturi
    curate, mancam pe saturate, lucram putin, sefii sunt draguti si
    amabili cu noi. La Canal totul e minunat! Mama, de ce nu m-ai lasat
    cand eram mic la canal?”.

  • Casa de ceara

    Dictionarele seci si multi specialisti vor contrazice povestea
    de mai sus, dar cand a lasat un jurnalist ca o parere contra sa-i
    strice subiectul? Niciodata, si nu fac exceptie, chiar daca
    povestea vaselor care se topeau pe foc tine mai mult de cultura pop
    si mai putin de adevarul stiintific. Asa ca o sa leg sinceritatea
    bruta, care tine vasele de lut sau lumea la un loc de evenimentul
    Business Magazin din aceasta saptamana, de catalogul tinerilor
    manageri de top si de gala care ii premiaza pe unii dintre ei.

    Asocierea dintre sinceritate si demersul revistei de a
    identifica in fiecare an cate 100 de tineri care conduc afaceri sau
    care au cladit afaceri o fac, de altfel, tot timpul si cred ca
    aceasta este o calitate a multora dintre cei pe care ii prezentam;
    indiferent de hainele elegante sau de aerul “corporate”, cei mai
    multi sunt naturali, normali, fara mari fasoane. Nu toti, dar cei
    mai multi.

    Si ma mai gandesc ca in fiecare an noi, cei de la revista, le-am
    gasit cate o extraintrebuintare in fiecare an – au fost cei care ii
    vor inlocui pe dinozaurii din companii, ba sunt cei cu viziuni
    inovatoare, fie pornesc economia, fie ar putea face guverne mult
    mai eficiente si inteligente decat cele cu care ne pricopsesc
    politicienii.
    Dar niciodata nu a fost chiar asa, iar demersurile noastre au pe
    undeva un aer donquijotesc – trebuie o masa critica mult mai mare
    pentru ca Romania sa se schimbe cu adevarat, sa se transforme asa
    cum ne-o dorim, sa dispara dinozaurii, sa duduie economia pe baze
    reale, sa guverneze unii care au in cap si altceva decat propriul
    interes sau bunul plac. Ne place sau nu, in ansamblu Romania este
    nu un vas lipit cu ceara, ci un edificiu intreg acoperit cu ceara,
    iar focul care poate topi asta nu-i chiar la indemana.

    Dar putem sa ne umflam obrajii si sa suflam pentru a-l inteti.
    Si mai putem sa respectam niste reguli asa de simple incat cel mai
    adesea le uitam, in afaceri sau in cotidian. Primul indemn ar fi
    “sa ignoram politicul!”. Suntem tentati sa creditam politicul ca
    fiind mult mai influent in afaceri decat este in realitate (sigur,
    cand spun asta nu ma gandesc musai la afaceri de genul asfaltarilor
    de drumuri); la fel de adevarat este ca in Romania politicul te
    poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite. Dar,
    eliminand bombardamentul media, perspectiva se poate schimba
    radical in bine.

    Doi, sa nu uitam niciodata diferenta dintre scepticism si
    cinism. Scepticul pune intrebari, are indoieli si ingrijorari, dar
    ramane mereu deschis, in timp ce cinicul are deja raspunsurile si
    nu are nicio indoiala in legatura cu ele. Primul spune ca nu este
    adevarat, dar ca o sa verifice, al doilea stie ca nu este adevarat
    si ii este de ajuns. Ganditi-va de cate ori intalniti oameni care
    STIU, fara sa aiba niciun dubiu, fara sa fie tentati sa incerce si
    mai ganditi-va cat de distrugatoare este o asemenea abordare.

    Ca sa nu raman prea didactic, o istorioara pe tema: un
    credincios si un ateu discuta intr-un bar despre existenta lui
    Dumnezeu, cu ardoarea data de cateva halbe bune de bere. Ateul
    spune: “Prietene, problema nu e ca nu am motive sa cred si nici ca
    nu am trait experiente spirituale, cu rugaciuni si iluminare. Dar
    luna trecuta am fost intr-o excursie departe in Nord, aproape de
    pol. Si intr-o noapte m-am indepartat de tabara, a inceput un
    viscol teribil, m-am ratacit, orbecaiam prin zapada si la un moment
    dat m-am prabusit in genunchi si am strigat: “Doamne, daca existi
    cu adevarat trebuie sa ma ajuti, pentru ca m-am ratacit si o sa mor
    aici inghetat!”. Credinciosul il priveste nedumerit: “Pai esti
    aici, deci Domnul te-a ajutat si trebuie sa crezi!”. Dar ateul
    replica dispretuitor: “Prietene, n-a fost niciun Dumnezeu, au fost
    doi eschimosi care treceau pe acolo si care mi-au aratat drumul
    spre tabara!”.

  • Neo-leninism

    Tin minte bine noaptea aceea de la sfarsitul lui 1989 cand am
    asteptat filmul executiei lui Nicolae Ceausescu, explicatiile
    aiuritoare ale crainicilor TV cu caseta inchisa intr-un dulap si
    despre cheia aflata la cineva care era altundeva, despre
    dezamagirea pe care am trait-o privind montajul de imagini stangaci
    initial prezentat si incapatanarea cu care am privit ore in sir
    ecranul gol al televizorului. Freamatul transmis de presa
    internationala si de internet legat de poza cu Osama ben Laden ucis
    mi-a adus aminte de toate cele de mai sus si marturisesc ca am
    inteles in buna masura si bucuria americanilor, dar am regasit si
    balbaiala autoritatilor care nu au mari tresariri cand coordoneaza
    eliminarea cuiva, dar dovedesc sensibilitati cand e vorba de
    relatia cu publicul.

    Sensibilitati firesti ar spune unii, dar personal cred ca e o
    abordare cumva ipocrita, indiferent cat de valide ar fi
    argumentele: priviti filmele cu turnurile prabusindu-se si vedeti,
    cu un minim de imaginatie, cele mai explicite secvente cu putinta,
    care contin moartea a mii de oameni, acolo, in acele momente, abia
    ascunsi de norul de praf. Cu un minim, repet, de imaginatie.
    Trecand la Deveselu, sa notam doza de entuziasm legata de anuntul
    amplasarii sistemului american anti-racheta, investitiile si
    castigurile romanesti de imagine pe care le-ar aduce aceasta
    miscare.

    O fi, dar am mai auzit aceste texte repetate cam la fiecare
    succes romanesc, la primirea in NATO sau la intrarea in UE, la
    vizita lui Clinton sau la primirea sefiei nu stiu carei organizatii
    internationale. Dar investitorii au venit, mereu, nu sub scuturi
    antiracheta, ci pentru castiguri consistente, pe stabilitate
    politica, pe o legislatie coerenta si o impozitare decenta. Si, in
    locul anunturilor emfatice legate de nivelul de securitate al
    Romaniei, as fi vrut un semnal politic, coerent si lucid, legat de
    prezenta romaneasca in Afganistan, de exemplu. Poate ca ajung
    zecile de soldati morti si raniti din Romania, in contextul mortii
    liderului terorist; zelotilor le spun ca o mult mai mare putere
    economica decat Romania, Italia adica, a anuntat ca in contextul
    economic actual isi va reduce efectivele din Afganistan si se va
    retrage din Kosovo. Aici nu este vorba de “respectarea
    angajamentelor Romaniei”, ci de realism, verticalitate, buna-
    credinta si maturitate politica, daca or fi posibile asemenea
    lucruri si la noi.

    Si Osama, si scutul anti-racheta au fost si sunt niste relicve
    ale unei lumi care s-a prabusit, chiar daca ramasitele ii mai sunt
    prezente; este lumea Razboiului Rece si a oamenilor providentiali.
    Din pacate, in lumea sa, Osama mort se va constitui intr-un
    motivator mult mai puternic decat Osama fugar; si aici este
    inceputul acela de care vorbeam mai sus.Cum inceput este venirea
    americanilor la Deveselu; implicatiile geopolitice depasesc cu mult
    “valoarea investitiilor” sau “impactul economic”, intr-o lume care
    se rescrie si unde influenta si rolul de lideri ai SUA si Europei
    vestice palesc in fata fortei economice asiatice si
    sud-americane.

    Ce-i de spus acum? Ca Romania ar trebui sa se concentreze pe
    crearea unui climat investitional corect si adaptat vremurilor si
    sa nu viseze bazaconii cu investitii straine aduse de rachete, fie
    ele si interceptoare. Turcia este printre putinele state care au
    beneficiat economic de prezenta militara, dar este exceptia care
    confirma si, in plus, a fost vorba de un ansamblu, de unul din cele
    mai determinate, deschise si adaptabile state.

    Romania ar trebui sa lupte sa pastreze investitiile straine
    existente; apar semnale care, luate in ansamblu, sunt
    ingrijoratoare: plecarea ING Service Center Europe sau a diviziei
    de cercetare a Nokia de la Cluj sunt, pentru mediul de afaceri,
    semnale mai puternice decat amplasarea de rachete americane la
    Deveselu. La fel de puternic este semnalul dat de alte companii
    care anunta “evaluari” ale operatiunilor locale sau zvonurile
    despre tot felul de posibile iesiri din Romania ale unuia sau
    altuia. Romania are nevoie de un antreprenoriat puternic si de un
    mediu de afaceri sigur. Garantiile de securitate invocate de
    presedintele Basescu si reluate de premierul Emil Boc nu tin locul
    cresterii economice si nu vor transforma Deveselu intr-un punct pe
    harta. Nici tinta adoptarii euro in 2015, nici intrarea in spatiul
    Schengen nu inseamna bunastare.

    Profesorul de stiinte politice Marvin Folkertsma vorbeste, este
    adevarat ca intr-un alt context, de neo-leninism, un concept care
    cred ca ni se potriveste si noua, acum. Concret, leninismul s-a
    dezvoltat intr-o perioada in care legitimitatea politica era
    asociata cu un soi de expertiza care venea dintr-o iluzorie posesie
    de cunostinte superioare, expertiza asumata de liderii politici si
    sustinuta orbeste de trepadusii acestora. Puritatea ideologiei si
    mentinerea dominatiei politice a asa-zisei elite erau teluri in
    fata carora alegerile, opinia publica, constitutia, legile,
    principiile democratice sau opozitia politica nu reprezentau
    nimic.

    Suna cunoscut, nu? Uite ca americanii descopera asta acum si
    poate ca si noi, dimpreuna cu europenii, ar trebui sa ne oprim si
    sa ne analizam un pic. Oricum, suntem bine aparati.

  • Niste barbi lungi si urat mirositoare

    Mituieste un gardian, iar acesta ii ofera posibilitatea sa urce
    intr-un camion cu provizii. Dar este descoperit in timpul unei
    inspectii de rutina si este din nou azvarlit langa barba aceea urat
    mirositoare. Ciudat, batranul rufos tace, nu comenteaza nimic.
    Junele persevereaza si incepe sa pileasca gratiile celulei cu o
    unealta improvizata. Sub privirea impasibila a barbosului.

    Dupa destul de mult timp tanarul reuseste sa slabeasca gratiile
    si sa se strecoare afara din celula. Cum, necum trece prin mai
    multe cordoane de securitate, dar in cele din urma este reperat la
    gardul exterior, prins si azvarlit din nou in celula. Barba mirosea
    si mai urat si se mentinea la fel de tacuta.

    Un tunel este urmatoarea solutie pentru evadare, si tanarul
    incepe sa sape cu o coada de lingurita pe care o gasise
    intamplator. Munca la tunel dureaza doi ani – barba mirosea din ce
    in ce mai urat -, dar termina de sapat, evadeaza, ajunge in cel mai
    apropiat oras si acolo, in gara, este prins din nou. Masina, drum
    hurducat, coridoarele puscariei, usa celulei, barba cat se poate de
    urat mirositoare. Si tacuta.
    Exasperat, tanarul se revolta: “…de ce nu m-ai ajutat? Am planuit
    toate aceste evadari, in camion, pilind gratiile, sapand tunelul,
    dar nu m-ai ajutat deloc. Impreuna poate am fi reusit!”. Barba il
    priveste cumva miloasa: “Stii, am incercat inaintea ta toate
    metodele astea, mita, pilitul, sapatul, ba alte cateva in plus. Si
    toate au esuat”. “Bine”, replica cel tanar, “dar de ce naiba nu
    m-ai avertizat inainte, macar nu munceam atat, nu speram
    atat?”.

    Si batranul l-a lamurit senin, mangaindu-si barba urat
    mirositoare: “Bai nene, ai vazut vreodata pe cineva care sa-ti
    vorbeasca despre esecurile lui?!”.
    La istorioara asta m-am gandit, in timp ce imi mangaiam barba
    nemirositoare si citeam despre toata tevatura cu raportarile de
    date statistice incorecte catre Eurostat. Nu este vorba aici de
    actiunea in sine de a trimite date incomplete, estimari la nimic
    sau cum vreti sa le spunem; pentru asta avem explicatori de
    serviciu si, desigur, un guvern Tariceanu vinovat de
    serviciu.
    Problema fundamentala nu este nici calcularea deficitului bugetar
    in doua moduri, prin metoda conturilor nefinanciare si metoda
    conturilor financiare, cum nu este nici faptul ca CFR
    Infrastructura sau Termoelectrica n-ar fi depus bilanturile in 2007
    si 2008.

    Problema reala este chiar existenta CFR Infrastructura si a
    Termoelectrica. Ele sunt exemple de barbi urat mirositoare de care
    incercam sa scapam si la care ne intoarcem mereu. Mereu mai mari si
    mai urat mirositoare si, desigur, putin dispuse sa vorbeasca despre
    esecurile lor.

    In criza care, chipurile, tocmai se incheie, n-am avut banci
    “too big to fail”, dar avem, in schimb, alte cateva ghiulele legate
    de picior, mari companii din energie si infrastructura care nu fac
    nimic altceva decat sa priveasca impasibile la cei ce incearca sa
    fuga de ele sapand tuneluri cu lingurita, in timp ce propriile lor
    resurse sunt mestesugit sifonate. Companii “too big to fail”, dar
    bune pentru a crea povesti tabloide de genul Necolaiciuc sau
    istorii triste precum faptul ca, in loc sa scada, datoriile celor
    zece mari companii monitorizate de FMI au crescut in 2010 cu 34%,
    la aproape 7 miliarde de lei sau ca facturile neplatite ale
    entitatilor de stat au ajuns sa reprezinte 5% din PIB.

    Este aici o problema de perspectiva politica – preturi mici,
    impuse, sub costuri la energie sau impunerea mentinerii unor
    relatii contractuale, chiar daca facturile nu sunt platite, totul
    din ratiuni politice, in loc de planuri pentru combaterea saraciei,
    pentru stimularea liberei initiative si fermitate pentru
    respectarea regulilor de piata. Giganti energetici sa fie, daca
    altfel nu putem, dar macar administrati pe baza de criterii de
    performanta si nu conform intereselor unuia sau altuia.

    Lipsa perspectivei si a curajului de a sparge cutume imbecile se
    regasesc nu numai in energie, ci mai peste tot; sa luam
    agricultura, de exemplu. Orice papagal politic iti va insira senin
    platitudinea cu extrema fragmentare a terenurilor agricole, alaturi
    de alte clisee de genul granarul Europei sau cum putem hrani noi 60
    de milioane de oameni; dar nimeni, niciodata, nu a avut curajul sa
    propuna sa se fure ceva mai putin, iar banii ramasi sa sprijine
    micii fermieri, care nu sunt lenesi, ci numai saraci. Barbile
    acestea lungi si urat mirositoare cresc in baza unei reguli
    aplicate cu sfintenie de orice guvernare – “castigul merge in
    particular, pierderile sunt publice”.

  • Criza irosita

    In noiembrie 2008 scriam un text intitulat “Vreau sa va doara” –
    era vorba despre cum nu ar trebui sa ratam un fenomen asa de
    interesant precum o noua mare depresie. Reiau cateva idei de
    atunci: “Inainte de a scrie acest text i-am ascultat pe cei de la
    Parazitii, care mi-au furnizat si titlul, dar si starea necesara
    pentru a scrie. Iar ideea mea si a titlului este simpla: mi-as dori
    ca noi, romanii, sa nu ratam criza aceasta. Sa ne doara astfel
    incat sa stim cum este atunci cand este intr-adevar rau. Putand
    face comparatiile, in viitor vom actiona, cel putin doua sau trei
    generatii, pentru a ne feri de astfel de situatii. Plastic vorbind,
    mirosul grajdului ne va face sa apreciem la justa valoare, sa
    cautam parfumul, iar un deget invinetit ne va ajuta sa ne pastram
    bratul intreg… Slabiciunile noastre actuale, mai accentuate decat
    ale altor natii, cred ca sunt generate tocmai de faptul ca romanul
    se bazeaza pe <a se descurca>, inainte de <a construi>,
    <a gandi>, <a munci>, <a respecta> sau <a fi
    respectat>. Crizele au fost multe in Romania, dar niciuna nu s-a
    implinit, nu s-a finalizat pentru a genera si efecte pozitive”.

    Acum pot spune linistit ca nu s-a schimbat nimic. Ce s-ar fi
    putut schimba? Calul de bataie a fost, in discursul politic,
    sectorul public si cheltuielile statului. La ce s-a ajuns?

    Salariile bugetarilor au fost reduse aiurea, in functie de
    ierarhii si umori si idei putin comune cu eficienta economica sau
    politicile de interes public; administratia nu a fost nici mai
    eficienta, nici mai putin costisitoare, iar singurul efect palpabil
    a fost plecarea in bejenie a medicilor. Justitia ofera cu larghete
    angajatilor la stat veniturile care le-au fost taiate si la fel se
    intampla si in cazul pensiilor speciale. Am fost sa platesc
    impozitul pe casa “cu cardul la infochiosc” si in realitate am stat
    la o coada, am fost trimis la alta coada la alt ghiseu, acolo mi
    s-a dat o hartie, am revenit cu hartia si am stat la a treia coada,
    iar infochioscul era o doamna obosita care a luat hartia si mi-a
    tastat suma de plata.

    Cheltuielile cu investitii publice nu au miscat PIB in mod
    semnificativ si nici nu o vor face, in conditiile in care in loc de
    asfalt pe drumuri beneficiem de contracte reziliate.

    In ultimii doi ani a revenit, periodic, momentul care trebuia sa
    functioneze ca un punct nodal al crizei romanesti, cel in care
    bancile urmau sa inceapa sa execute case, terenuri sau fabrici,
    situatie in care piata ar fi obtinut niste referinte de pret si
    s-ar fi deblocat. Cu timide exceptii, nu a fost asa; bancile i-au
    executat, dar doar pe cei maruntei. Seful unei firme de consultanta
    imi povestea ca bancile au raspuns in cor “noi nu avem probleme”
    tuturor ofertelor de preluare a activelor sau garantiilor blocate,
    oferte venite din partea fondurilor de investitii specializate.

    Din pacate au avut altii probleme, companiile victime ale
    blocajului financiar, in speta ale practicii impamantenite de
    neplata a facturilor.

    La nivel fundamental era de asteptat o schimbare de politica
    economica, dar, cum Guvernul roman a preferat sa paseze decizia in
    zona FMI si sa se multumeasca cu rolul de simplu executant, acest
    lucru nu s-a intamplat. Concret, economia ar avea nevoie de o
    repozitionare, de o reasezare a mizei din zona serviciilor si
    comertului in cea industriala. O asemenea miscare nu se supune
    regulilor pietei, pentru ca timpii sunt mari, de aceea statul ar fi
    avut rolul principal. Din pacate, nici macar un proiect cat se
    poate de important, precum unitatile 3 si 4 de la Cernavoda, nu a
    putut pastra interesul unor mari companii energetice straine, care
    s-au retras din asociere.

    In lumea intreaga multe guverne au cazut in capcana, incercand
    sa intoarca pietele la indicatorii dinaintea crizei intr-o perioada
    in care a devenit evident pentru oricine ca lumea nu-si mai poate
    mentine vechile niveluri de cheltuieli publice, sociale si de
    sanatate. Liderii lumii au luptat, risipind resurse imense, pentru
    reluarea expresiei “business as usual”. Dar timpurile au devenit
    “unusual”.

    Romania va iesi din recesiune. Va consuma mai mult, vor veni
    investitori, antreprenori vor porni afaceri, lumea va trai mai bine
    peste un an, doi, trei.

    Dar de restul lumii, de bogatie, de Europa si de un mai bine
    colectiv ne va separa, mereu, un decalaj pe care suntem incapabili
    sa-l depasim pentru ca nu reducem cheltuielile si birocratia, nu
    avem infrastructura si nu platim facturi. Criza aceasta ne-ar fi
    putut ajuta sa recuperam o bucata buna, daca ne-am fi jucat bine
    cartile. Am ales sa ne pastram locul codas, ba am platit si un pret
    pentru asta, pentru ca in ultimii doi ani datoria publica a
    Romaniei s-a dublat.