Tag: Dorin Oancea

Prin 2011 scriam în Business Magazin că Grecia va trebui să accepte să devină un soi de protectorat, pentru că nimic nu mai pare să funcţioneze. Alături de documentul în care scriu acum am deschisă o analiză a unei bănci de investiţii care spune că grecii nu par dispuşi să plătească vreun cent din datorie şi că nu sunt nici dornici să aplice vreun plan de reformă. Lângă analiză este un articol apărut în urmă cu doar câteva săptămâni în revistă, în care ţara este prezentată ca funcţionând în regim de avarie, în care utilajele de reparaţii au fost abandonate pe străzi, chirurgii extenuaţi operează până târziu în noapte, iar familiile bogate din suburbiile Atenei susţin financiar secţiile de poliţie rămase fără fonduri.

Un oficial elen la Bucureşti vorbeşte la ZF Live despre circuitul banilor: „În 3-5 ani nu se poate dubla datoria unui stat. Datoria este acum de 350 de miliarde de euro, din care 150 de miliarde de euro sunt la bănci. Băncile aveau credite, sunt într-o zonă europeană şi sunt dirijate de BCE. Nu pot intra 200 de miliarde de euro în economie în 4 ani şi economia să se scufunde. Banii au intrat într-un buzunar şi au ieşit în altul“. Am citit tot felul de păreri şi de opinii şi singura concluzie la care am ajuns este că, acţionând aşa cum acţionează acum în cazul Greciei, Europa îşi risipeşte şansele de a constitui Statele Unite ale Europei, singura şansă a bătrânului continent de a rezista avântului asiatic şi îndârjirii americane şi de a-şi păstra importanţa în jocul geopolitic mondial.

Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană după Marea Depresiune, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi abia pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni ne povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încercă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

Dacă noile reguli europene ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi foarte bine, pentru că ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Vă aduceţi aminte de California în faliment şi de loviturile încasate de guvernatorul Schwarzenegger în urmă cu 4 sau 5 ani? Acum California este prima economie a Statelor Unite şi ar fi bine să citească şi politicienii europeni care au fost soluţiile prin care statul a ajuns la surplus bugetar.

Grecia, oaia neagră a uniunii, a fost sfătuită să îşi facă lecţiile sau să îşi vândă insulele. A beneficiat de mai multe pachete de ajutorare de miliarde de euro, dar a derulat un program susţinut de înarmare, cu principali beneficiari SUA, Germania şi Franţa. Şi o bună parte din multe miliarde primite ajutor s-au întors la nemţi şi francezi, pentru submarine, tancuri şi altele asemenea; totul cu garnitura cuvenită de scandaluri de mită şi corupţie. Cred sincer că grecii nu sunt nici mai leneşi şi nici mai răi decât alte naţii europene şi sper să găsească tăria să îşi depăşească problemele.

Nu am soluţii pentru criza lor, aş vrea doar să îmi aduc aminte cum îi vedeam în urmă cu câţiva ani, când am scris un text care se numea „Sirtaki“:

„O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras sparge farfurii şi trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o fătucă blondă, care şi cântă. O masă de greci zgomotoşi; nu poţi să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă şi care cântă şi se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Şmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazaţi şi bocanci de rocker ghintuiţi, tunsoare castron şi moţ susţinut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, «fake», brunet din categoria aceea de inşi care au barbă chiar şi proaspăt bărbieriţi; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Şmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din faţa lui, care nu aplauda suficient de convingător performanţele fetei blonde.

La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu nişte paşi ciudaţi, á la Bejart, pe ritmuri greceşti; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci şi în cele din urmă Personajul Insignifiant iese să se producă. Îl văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare «fake», barba parcă îi mai crescuse între timp. Şi Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mişcări largi, se roteşte cu braţele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face şi un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toţi cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulţumit să-l privesc şi să şoptesc «uau» atunci când a terminat.

Dansul acela m-a făcut să înţeleg ce înseamnă temeinicia unei naţii. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern, căruia nu-i pasă de finanţe, de agenţii de rating, de deficite şi de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui, şi lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Şmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simţea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu braţele deschise, sirtaki. Uitaţi-i pe Zorba şi pe Anthony Quinn şi bateţi insulele greceşti în căutarea Personajului Insignifiant, poate veţi avea norocul să-l vedeţi dansând.“

Să le luăm pe rând: Wang Jin este un miliardar chinez care construieşte, în Nicaragua, un proiect care i-a supărat rău pe localnici: un canal de trei ori mai mare decât Canalul Panama şi care va costa cel puţin 50 de miliarde de dolari. Este un proiect care face parte dintr-un amplu plan al guvernului chinez de construcţie a unui drum al mătăsii global, care include căi ferate şi navigabile sau drumuri. Nu este un act de bunăvoinţă: canalul lui Wang Jin ar permite, prin dimensiuni, submarinelor japoneze să treacă discret din Atlantic în Pacific, de exemplu. Dar despre asta, altădată, acum să-l ţinem minte doar pe Wang Jin.

Rocket Internet, We Interactive, Powa, FanDuel sau Blablacar sunt cinci dintre cei zece inorogi europeni care au apărut anul trecut. Într-un slang de business “inorogii” sunt companii care au ajuns să valoreze mai mult de un miliard de dolari, iar un studiu al companiei GP Bullhound a identificat 40 astfel de companii – un articol pe această temă veţi găsi în acest număr al revistei. Rocket Interactive, nou intrată în clubul inorogilor, este o afacere fondată de trei fraţi din Germania în 2007, deci a crescut în perioada crizei; este evaluată la 8 miliarde de dolari, iar menirea ei este de a crea start-up-uri online şi de a le creşte. O face cu succes, companii la care are participaţii au intrat deja şi ele în clubul inorogilor.

We Interactive este o companie de 3 miliarde de dolari, ce acţionează în spaţiul social media, Powa, de 2,8 miliarde dolari, se ocupă de soluţii pentru comerţ electronic, FanDuel înseamnă 2 miliarde de dolari şi entertainment digital, iar Blablacar (care acţionează şi în România) este pentru transportul cu maşina ceea ce Airbnb este pentru turism. Sunt afaceri antreprenoriale, care au lansat oferte publice şi la care au venit banii. Nu au în spate mari strategii – în urmă cu câţiva ani scriam de cei trei tineri nemţi pomeniţi mai sus, care au pornit Rocket Internet şi care s-au mulţumit să copieze modele de companii din Statele Unite, europenizându-le. Ulterior au vândut acele companii chiar americanilor, făcând sute de milioane de dolari.

I-am prezentat pe eroii acestui text; să facem acum amalgamul: să luăm de la Wang Jin determinarea şi amestecul de interes personal şi naţional. Vă va fi sunând indigest un astfel de amestec, dar cred că în curând acesta va fi regula, iar cine nu va înţelege asta va pieri. Şi mai putem lua de la start-up-urile enumerate lipsa de inhibiţii, capacitatea de a inova şi ştiinţa de a rezolva probleme simple – mâncare, transport, distracţie; oare le-am putea româniza pe toate?

Asta nu în sensul negativ al cuvântului. Unde vreau să ajung? România vrea creştere economică şi locuri de muncă. Iar românii trebuie să devină conştienţi că la baza capitalismului nu se află marele boss din spatele biroului, ci micul antreprenor. Iar un trai mai bun nu vine din vânzarea forţei de muncă ieftine, ci din antreprenoriat şi iniţiativă. Dar nu avem nicio afacere antreprenorială locală demnă să intre în clubul inorogilor, iar acesta este un mare minus pentru creativitatea noastră şi pentru softistul/antreprenorul român.

De aceea prezentăm în acest număr al revistei un număr de afaceri care mizează fie pe idei inedite, pe creativitate şi pe curaj. Nu vrem să facem un soi de top şi credem că mai există multe alte companii care sunt la fel de creative, de inedite şi de curajoase. Dar am vrea să arătăm oamenilor că se poate şi să determinăm societatea să îşi propună să creeze un unicorn în următorii doi ani, primul din estul Europei. Este perfect posibil. În Europa se nasc în medie trei unicorni pe an, iar un investitor câştigă de pe urma unuia de 54 de ori suma investită, spun statisticile. Ce poate fi mai tentant? Trebuie, repet, doar determinarea lui Wang Jin şi puterea de a se impune a celor trei tineri nemţi, grefate pe creativitate şi stăruinţă.

Tabloul este, desigur, cu un unicorn: „Fecioara şi unicornul“, o frescă din Palatul Farnese din Roma, semnată de Domenico Zampieri.

Articolul de pe mashable.com vorbeşte de Blue Apron, o companie care tocmai primise o finanţare de 135 de milioane de dolari pentru a-şi extinde operaţiunile la nivelul Statelor Unite. Finanţarea primită stabilea valoarea Blue Apron la 2 miliarde de dolari. Ideea celor de la Blue Apron este simplă, livrează ingredientele şi reţeta, iar clientul găteşte; fără bătaie de cap, fără timp pierdut în supermarket, ideal pentru corporatistul grăbit. Bună idee, veţi spune. Aşa au spus şi americanii, care au mai finanţat anterior Blue Apron cu 200 de milioane de dolari. De unde acest interes? Cei din fondurile de investiţii, dar şi analiştii spun că următorul Uber ar trebui să vină din zona alimentară, o afirmaţie care, să recunoaştem, are o logică cât se poate de corectă.

M-am scărpinat în cap, pentru că ideea celor de la Blue Apron am regăsit-o la un moment dat şi în România, iar Business Magazin a scris despre compania care a pus-o în practică, acum exact un an. Este vorba de Cooku Bau, afacere fondată de soţii Tohăneanu, doi tineri care cunosc lumea corporatistă şi lipsa de timp permanentă cu care se confruntă. Cristian Tohăneanu auzise o ştire la radio despre o afacere asemănătoare, au investit 30.000 de euro şi au pornit  afacerea. La momentul scrierii articolului erau optimişti şi spuneau că răspunsul pieţei a fost peste aşteptările lor.

Acum site‑ul cookubau.ro afişează mesajul „Cooku Bau este în vacanţă. Revenim după Paşte. Dar acum este iunie, iar Paştele a fost în aprilie. Poate că antreprenorii şi-or fi luat o pauză prelungită, poate că au pornit altă afacere şi au abandonat temporar Cooku Bau; n-am avut timp să verific şi nici nu e rostul acestui text să lămurească asta. Fapt este că un tip de afacere pentru care, pe alte meleaguri, unii aleargă cu limba scoasă şi oferă finanţări de 345 de milioane de dolari, în România se zbate într-un soi de cvasianonimat, chiar dacă istoria celor doi soţi a apărut în Business Magazin şi alte reviste, pe site-uri sau în manifestări publice.

Există o istorie pe care am mai povestit-o, legată de perioada de început a Apple, a momentului în care Don Valentine, şeful Sequoia Capital, fondul de investiţii care a finanţat Oracle, Cisco, Google, YouTube sau Electronic Arts, s-a prezentat în Rolls-ul personal la uşa garajului unde unul, Jobs, şi unul, Wozniak, făceau un computer. Don a coborât din maşină şi a văzut ce făceau cei doi şi le-a dat bani, iar Apple a devenit, pe urmă, cea mai mare companie din lume.

De ce nu au primit soţii Tohăneanu o ofertă pentru ceea ce alţii definesc Uberul din alimentaţie? În cazul în care Blue Apron va deveni o companie internaţională şi va veni în România, ne putem închipui uşor „uau-urile admirative care o vor însoţi şi mirările şi exclamaţiile şi restul. Dar noi am avut ideea aici! De ce nu s-a întâmplat ce ar fi fost firesc să se întâmple?

Docţii care vor începe să-mi explice despre diferenţele de piaţă, cultură, dimensiuni sau cine mai ştie ce altceva să se abţină. Le ştiu şi eu şi le trăiesc de ani buni, de când fac presă economică. Cred că cei de la Cooku Bau ar fi fost cumva îngroziţi de perspectiva unei finanţări de sute de milioane şi li s-ar fi potrivit mai degrabă sutele de mii, cât să se extindă în marile oraşe ale României. De aici la Sofia sau Budapesta ar fi fost doar un pas, prin franciză de exemplu. Şi de acolo la Viena sau la Paris. De ce să nu privim aşa?
Cazul celor de la LiveRail este exemplul perfect că se poate.

Problema reală este de lipsă de informare, de indiferenţă şi de lipsă de anvergură. Este vorba de faptul că oamenii nu citesc presă economică şi nu sunt implicaţi, deci indiferenţi. De imaginea unui mediu de afaceri afectat de corupţie. De faptul că finanţările se află la inşi pierduţi în suficienţa propriilor limitări. De faptul că nu prea avem business angels reali, care să alerge ei cu limba scoasă după următorul Uber. În care să creadă necondiţionat.

Sper ca la următorul Paşte soţii Tohăneanu să pornească afacerea peste hotare.Ilustrez cu „Bacchus bolnav al lui Caravaggio, un tablou ciudat, care contrastează cu imaginea obişnuită a zeului petrecăreţ, pictat de un ins care şi-a trăit viaţa cum a crezut de cuviinţă. Şi a murit foarte tânăr.

În opinia lui Kevin Kelly, 1.000 de fani vă pot asigura succesul în cazul în care sunteţi un creativ, scriitor, pictor, sculptor sau muzician. Un fan adevărat conduce o mulţime de kilometri ca să-şi asculte idolul, îi vizitează blogul de trei ori pe zi, îşi cheltuie ultimul bănuţ pentru a cumpăra un roman, stă în ploaie pentru un autograf, vine la expoziţii, cumpără tricouri sau căni. Dacă fanul adevărat cheltuie într-un an 100 de dolari pentru idolul său, artistul în cauză are un venit anual de 100.000 de dolari, o sumă frumuşică. Sigur că numărul 1.000 este cumva aleatoriu luat, un pictor are nevoie de numai câteva sute de fani adevăraţi, în timp ce un cineast de câteva mii.

Reversul medaliei este că fanii adevăraţi trebuie cultivaţi – adică trebuie să le vorbeşti, să-i ţii în priză, să îi asculţi, să îţi respecţi promisiunile şi să le respecţi preferinţele.
Fanii adevăraţi pot fi mult mai mulţi de 1.000, dacă idealul lor este suficient de generos, iar eu aş vrea să schimb un pic scenariul. Să vă propun ca Business Magazin să devină fanul celor 1.000 de tineri de până acum şi al celor care îi vor urma.

Timp de un deceniu Business Magazin a identificat, în catalogul Tinerilor Manageri de Top, în fiecare an, câte 100 de tineri care conduc afaceri sau care au clădit afaceri şi de fiecare dată, noi, cei de la revistă, le-am găsit câte o extraîntrebuinţare acestor tineri – au fost cei care îi vor înlocui pe dinozaurii din companii, cei cu viziuni inovatoare, cei care vor porni economia sau care ar putea face guverne mult mai eficiente şi inteligente decât cele cu care ne pricopsesc politicienii.

Dar niciodată nu a fost chiar aşa, iar demersurile noastre au pe undeva un aer donquijotesc – trebuie o masă critică mult mai mare pentru ca România să se schimbe cu adevărat, să se transforme aşa cum ne-o dorim, să dispară dinozaurii, să duduie economia pe baze reale, să guverneze unii care au în cap şi altceva decât propriul interes sau bunul plac.

A lipsit catalizatorul. Unii mi-ar aduce aminte că „ne-am luat ţara înapoi!” sau alte asemenea mişcări sociale; reale, ce-i drept, dar lipsite de anduranţă. Pentru o schimbare reală, trebuie platforme şi rezistenţă şi mai trebuie respectate câteva reguli simple.

Primul îndemn ar fi „să aducem politicul acolo unde îi este locul. Suntem tentaţi să credităm politicul ca fiind mult mai puternic decât este în realitate; este adevărat că în România politicul te poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite, dar, eliminând bombardamentul media şi adoptând o postură mai zen, perspectiva se poate schimba radical, în bine.

Doi, să nu uităm niciodată diferenţa dintre scepticism şi cinism. Scepticul pune întrebări, are îndoieli şi îngrijorări, dar rămâne mereu deschis, în timp ce cinicul are deja răspunsurile şi nu are nicio îndoială în legătură cu ele. Primul spune că nu este adevărat, dar că o să verifice, al doilea ştie că nu este adevărat şi îi este de ajuns. Gândiţi-vă de câte ori întâlniţi oameni care ŞTIU, fără să aibă niciun dubiu, fără să fie tentaţi să încerce.

Gândiţivă cât de distrugătoare este o asemenea abordare.
Trei, să fim conştienţi că pentru a determina schimbarea nu este nevoie de acţiuni radicale, ci de perseverenţă în aplicarea unor fapte mici; fiecare să îşi facă bine treaba, să ceară, dar să şi furnizeze competenţă şi corectitudine.

Aş propune celor 1.000 de tineri să încerce să transforme Business Magazin în platforma lor; tehnic, sper să rezolvăm acest lucru în curând şi să transformăm www.businessmagazin.ro în platforma necesară. Să devină fanii noştri, după ce noi am devenit fanii lor; asta nu înseamnă că vrem ţipete şi fluierături când ne vedem unii pe ceilalţi pe scenă, ci să ne scriem şi să comunicăm între noi. Sintagma „generaţia de aur, aşa cum am intitulat-o, să devină o realitate palpabilă şi notabilă.

Vă oferim tuturor un premiu “Business Magazin”.

Dacă vă amintiţi, luna trecută făcea mare vâlvă şi isca proteste la Bucureşti şi la Londra documentarul ”Vin românii„ al unei televiziuni britanice. Business Magazin a ajuns la concluzia că unul din zece români ce pleacă legal în regat porneşte o afacere proprie, plăteşte taxe şi creează locuri de muncă şi valoare adăugată.

Şi de ce nu ar face-o, într-o lume globalizată; nu ştiu dacă va fi război mondial, din acela cu arme şi soldaţi şi tunuri şi avioane, dar ştiu că în lume se poartă deja războaie dure – unul este cel pentru resurse, apoi cel pentru banii investitorilor şi nu în ultimul rând cel pentru competenţe. România nu excelează la niciun astfel de capitol, nici la gestion-area resurselor, nici la atragerea investitorilor şi nici la atragerea sau păstrarea sau crearea de competenţe. Iar despre sprijinul antre-prenorilor, să spunem că există intenţii, dar stăm prost la finalizare.

Să trecem acum la ce se întâmplă la Londra: o tânără povesteşte că şi-a înfiinţat compania în zece minute, la ora 2 noaptea, pe internet, foarte simplu. Raportează la fisc o dată pe an, şi doar TVA se raportează trimestrial. ”Acasă, autorităţile vor să te prindă cu mâţa în sac, funcţionarii publici se simt frustraţi când trebuie să facă ceva pentru privat, îi fac pe oameni să se simtă datori că şi-au rezolvat problemele. În Marea Britanie, autorităţile tratează cetăţenii şi firmele ca pe clienţi şi se străduiesc să facă sistemul cât mai prietenos, ca să fie cât mai uşor şi comod pentru firme.„ Pentru comparaţie, sunt 55 de zile ale anului în care contribuabilii din România trebuie să depună, la Fisc, 379 de declaraţii, situaţii centralizatoare, jurnale, cereri, plăţi sau solicitări aferente anului în curs. Reducând un pic lucrurile la absurd, contribuabilul român stă aproape două luni la coadă la Fisc şi are de întocmit/plătit mai multe documente şi taxe decât sunt zile într-un an.

Economia românească are nevoie de investiţii, de locuri de muncă, de productivitate sporită şi de un mediu de afaceri prietenos, din care să dispară, printre altele, frustrarea de care vorbeşte tânăra antreprenoare. De o politică fiscală care să susţină dezvoltarea com-paniilor şi care să nu determine întreprinzătorii să se refugieze în evaziune; Consiliul Fiscal estima că evaziunea fiscală din munca la negru s-a dublat între 2007 şi 2013, de la 8 miliarde de lei la 16 miliarde de lei.

Unii îmi vor spune că există programe de sprijinire a tinerilor, de genul ”Primul loc de muncă„; astfel de programe or fi binevenite, în opinia unora, dar le văd ca pe nişte limitări, pentru că oferă nişte bani, pe o perioadă limitată de timp, şi nu ca un sprijin real – acesta nu implică bani, ci mai degrabă politici şi strategii pe termen lung şi bunăvoinţă. Avem nevoie de programe care să nu limiteze, ci să folosească talentul tinerilor, puterea lor de muncă şi de inovare. Trebuie să ne propunem să facem din România un loc unde oamenii vor să vină şi nu să rămână un loc din care oamenii vor să plece. Altfel, o să privim în continuare cum tinerii îşi înfiinţează companii în străinătate. Şi o să ne supărăm, mai mult sau mai puţin justificat, pe televiziunile străine.

Paul Neagu (1938 – 2004), cu a cărui lucrare ilustrez, a fost un artist născut la Bucureşti şi care s-a stabilit la Londra, fiind socotit unul dintre cei mai importanţi sculptori, după Brâncuşi; una din lucrările sale, ”Edgerunner„, este expusă în parcul londonez Owen’s Fields din cartierul Islington – un caz rarisim printre artiştii români.

Dacă vă amintiţi, luna trecută făcea mare vâlvă şi isca proteste la Bucureşti şi la Londra documentarul ”Vin românii„ al unei televiziuni britanice. Business Magazin a ajuns la concluzia că unul din zece români ce pleacă legal în regat porneşte o afacere proprie, plăteşte taxe şi creează locuri de muncă şi valoare adăugată.

Şi de ce nu ar face-o, într-o lume globalizată; nu ştiu dacă va fi război mondial, din acela cu arme şi soldaţi şi tunuri şi avioane, dar ştiu că în lume se poartă deja războaie dure – unul este cel pentru resurse, apoi cel pentru banii investitorilor şi nu în ultimul rând cel pentru competenţe. România nu excelează la niciun astfel de capitol, nici la gestion-area resurselor, nici la atragerea investitorilor şi nici la atragerea sau păstrarea sau crearea de competenţe. Iar despre sprijinul antre-prenorilor, să spunem că există intenţii, dar stăm prost la finalizare.

Să trecem acum la ce se întâmplă la Londra: o tânără povesteşte că şi-a înfiinţat compania în zece minute, la ora 2 noaptea, pe internet, foarte simplu. Raportează la fisc o dată pe an, şi doar TVA se raportează trimestrial. ”Acasă, autorităţile vor să te prindă cu mâţa în sac, funcţionarii publici se simt frustraţi când trebuie să facă ceva pentru privat, îi fac pe oameni să se simtă datori că şi-au rezolvat problemele. În Marea Britanie, autorităţile tratează cetăţenii şi firmele ca pe clienţi şi se străduiesc să facă sistemul cât mai prietenos, ca să fie cât mai uşor şi comod pentru firme.„ Pentru comparaţie, sunt 55 de zile ale anului în care contribuabilii din România trebuie să depună, la Fisc, 379 de declaraţii, situaţii centralizatoare, jurnale, cereri, plăţi sau solicitări aferente anului în curs. Reducând un pic lucrurile la absurd, contribuabilul român stă aproape două luni la coadă la Fisc şi are de întocmit/plătit mai multe documente şi taxe decât sunt zile într-un an.

Economia românească are nevoie de investiţii, de locuri de muncă, de productivitate sporită şi de un mediu de afaceri prietenos, din care să dispară, printre altele, frustrarea de care vorbeşte tânăra antreprenoare. De o politică fiscală care să susţină dezvoltarea com-paniilor şi care să nu determine întreprinzătorii să se refugieze în evaziune; Consiliul Fiscal estima că evaziunea fiscală din munca la negru s-a dublat între 2007 şi 2013, de la 8 miliarde de lei la 16 miliarde de lei.

Unii îmi vor spune că există programe de sprijinire a tinerilor, de genul ”Primul loc de muncă„; astfel de programe or fi binevenite, în opinia unora, dar le văd ca pe nişte limitări, pentru că oferă nişte bani, pe o perioadă limitată de timp, şi nu ca un sprijin real – acesta nu implică bani, ci mai degrabă politici şi strategii pe termen lung şi bunăvoinţă. Avem nevoie de programe care să nu limiteze, ci să folosească talentul tinerilor, puterea lor de muncă şi de inovare. Trebuie să ne propunem să facem din România un loc unde oamenii vor să vină şi nu să rămână un loc din care oamenii vor să plece. Altfel, o să privim în continuare cum tinerii îşi înfiinţează companii în străinătate. Şi o să ne supărăm, mai mult sau mai puţin justificat, pe televiziunile străine.

Paul Neagu (1938 – 2004), cu a cărui lucrare ilustrez, a fost un artist născut la Bucureşti şi care s-a stabilit la Londra, fiind socotit unul dintre cei mai importanţi sculptori, după Brâncuşi; una din lucrările sale, ”Edgerunner„, este expusă în parcul londonez Owen’s Fields din cartierul Islington – un caz rarisim printre artiştii români.

Cei de la Telegraph sunt conştienţi că Marea Britanie este o destinaţie favorită a investiţiilor, că engleza este limba de business a lumii, că în Londra sunt mai mulţi bancheri francezi decât la Paris sau că dispun de sisteme legislative şi fiscale bine puse la punct sau de infrastructură în regulă. Dar competitivitatea înseamnă mai mult, înseamnă şi timp liber, scenă artistică, şcoli; mai mult, spu-nea jurnalistul britanic, tot sistemul trebuie upgradat, adus la nivelul secolului XXI, alături de oameni şi sisteme care încurajează inovaţia şi creativitatea. Sincer, mi s-a părut exagerat să ai astfel de probleme, dar de fapt asta se cheamă luciditate şi viziune.
Tânărul cu care m-am întâlnit mi-a scris, iar istoria lui a apărut în revistă la un moment dat. A lucrat de-a lungul şi de-a latul lumii, din Asia până în nordul Europei, pe mare şi pe uscat, pentru mari companii. Cel mai recent a lucrat pentru un gigant al transportului mondial, o companie cu tradiţie şi proceduri stricte – a dat în jur de 15 interviuri pentru a obţine postul, faţă în faţă sau la telefon. A reuşit să obţină postul şi, din ce mi-a povestit, a fost o perioadă bună pentru el. Acum a decis să se întoarcă acasă şi îşi căuta un job; şi, ce să vezi, ce a funcţionat în Asia sau în Europa nu mai funcţiona în România, iar oamenii de aici decideau rapid, nu după câteva întâlniri, că omul nu se potriveşte cu compania lor. Ba era supracalificat, ba ce dacă vânduse avioane, dacă nu a vândut carton pre-sat nu e în regulă, ba banii erau o problemă, ba cine mai ştie ce ieşea din normele locale şi nu se lega nimic.

Înţeleg că ceea ce trăieşte tânărul de care povestesc este un fenomen real – povestea de multe ori tulbure a celor care se întorc din străinătate şi descoperă că nu se mai potrivesc cu societatea de aici. În ciuda competenţelor acumulate, în ciuda cunoştinţelor căpătate, în ciuda numelor de companii de pe fostele cărţi de vizită, aceşti oameni îşi găsesc cu greu locul, de multe ori făcând compromisuri nedrepte. Şi nu este numai cazul celor care au lucrat, ci şi al tinerilor care au mers la studii în străinătate. Îmi cer scuze pentru generalizare, unii chiar nu-şi au locul în ce o să spun mai departe, dar trebuie să zic: în alienata societate românească, prinşi într-o competiţie absurdă şi în jocuri pe care nu mai vrem şi nu mai putem să le desluşim, marcată freudian de un complex de infe-rioritate cleios, mulţi nu mai au loc. Uite o temă interesantă pentru ştabii acestei naţii, după ce vor fi rezolvat cele câteva diferenţe care ne separă de Marea Britanie – climatul politic, economic şi social, infrastructura, legile, taxele, sistemul de învăţământ. Avem nevoie de competenţe şi de oameni care să ştie să facă lucruri şi care să le şi facă, nu doar de politruci care au răspunsuri la orice, dar nu mişcă un pai. Oameni care să fi lucrat în lume, care să ştie ce înseamnă responsabilitatea şi corectitudinea şi colaborarea. Ce le oferim, cum îi primim, cum inversăm exodul creierelor?

În urmă cu şapte ani am scris un text pe aceeaşi temă, care se chema „Iarba înaltă de acasă“ în care am povestit un banc; îl reiau, pentru că rămâne de actualitate:

Un ministru vede într-o seară, după ce iese din instituţia pe care o conduce şi urcă în maşina de serviciu, doi bărbaţi care mâ-ncau iarbă pe marginea drumului. Îi spune şoferului să oprească, coboară şi se îndreaptă spre cei doi.

„De ce mâncaţi iarbă?“, îl întreabă pe primul.

„Nu avem bani, suntem şomeri şi săraci şi suntem nevoiţi să mâncăm iarbă“, răspunde cel întrebat.

„Păi veniţi la mine acasă şi vă dau eu suficientă mâncare“, răspunde ministrul.

„Oh, domnule, am soţie şi trei copii. Sunt acolo, sub copac“, arată primul om.

„Să vină şi ei“, răspunde ministrul. „Şi tu poţi veni“, continuă el, întorcându-se spre al doilea om.

Umil, acesta răspunde că are nevastă şi şase copii. „Îi luăm pe toţi“, spune ministrul, hotărât.

Intră cu toţii în maşină, o mulţime de oameni într-o maşină altfel încăpătoare, dar care se dovedeşte, acum, prea mică. Pe drum, unul din cei doi zâmbeşte recunoscător: „Domnule, vă mulţumim pentru bunătate şi pentru că ne-aţi luat pe toţi!“.

Ministrul, zâmbitor şi el: „Mă bucur şi eu. O să vă placă la mine acasă. Am o curte mare şi iarba are un metru înălţime!“.

Ilustrez cu o „Pieta“ a maestrului Corneliu Baba.