Mituieste un gardian, iar acesta ii ofera posibilitatea sa urce
intr-un camion cu provizii. Dar este descoperit in timpul unei
inspectii de rutina si este din nou azvarlit langa barba aceea urat
mirositoare. Ciudat, batranul rufos tace, nu comenteaza nimic.
Junele persevereaza si incepe sa pileasca gratiile celulei cu o
unealta improvizata. Sub privirea impasibila a barbosului.
Dupa destul de mult timp tanarul reuseste sa slabeasca gratiile
si sa se strecoare afara din celula. Cum, necum trece prin mai
multe cordoane de securitate, dar in cele din urma este reperat la
gardul exterior, prins si azvarlit din nou in celula. Barba mirosea
si mai urat si se mentinea la fel de tacuta.
Un tunel este urmatoarea solutie pentru evadare, si tanarul
incepe sa sape cu o coada de lingurita pe care o gasise
intamplator. Munca la tunel dureaza doi ani – barba mirosea din ce
in ce mai urat -, dar termina de sapat, evadeaza, ajunge in cel mai
apropiat oras si acolo, in gara, este prins din nou. Masina, drum
hurducat, coridoarele puscariei, usa celulei, barba cat se poate de
urat mirositoare. Si tacuta.
Exasperat, tanarul se revolta: “…de ce nu m-ai ajutat? Am planuit
toate aceste evadari, in camion, pilind gratiile, sapand tunelul,
dar nu m-ai ajutat deloc. Impreuna poate am fi reusit!”. Barba il
priveste cumva miloasa: “Stii, am incercat inaintea ta toate
metodele astea, mita, pilitul, sapatul, ba alte cateva in plus. Si
toate au esuat”. “Bine”, replica cel tanar, “dar de ce naiba nu
m-ai avertizat inainte, macar nu munceam atat, nu speram
atat?”.
Si batranul l-a lamurit senin, mangaindu-si barba urat
mirositoare: “Bai nene, ai vazut vreodata pe cineva care sa-ti
vorbeasca despre esecurile lui?!”.
La istorioara asta m-am gandit, in timp ce imi mangaiam barba
nemirositoare si citeam despre toata tevatura cu raportarile de
date statistice incorecte catre Eurostat. Nu este vorba aici de
actiunea in sine de a trimite date incomplete, estimari la nimic
sau cum vreti sa le spunem; pentru asta avem explicatori de
serviciu si, desigur, un guvern Tariceanu vinovat de
serviciu.
Problema fundamentala nu este nici calcularea deficitului bugetar
in doua moduri, prin metoda conturilor nefinanciare si metoda
conturilor financiare, cum nu este nici faptul ca CFR
Infrastructura sau Termoelectrica n-ar fi depus bilanturile in 2007
si 2008.
Problema reala este chiar existenta CFR Infrastructura si a
Termoelectrica. Ele sunt exemple de barbi urat mirositoare de care
incercam sa scapam si la care ne intoarcem mereu. Mereu mai mari si
mai urat mirositoare si, desigur, putin dispuse sa vorbeasca despre
esecurile lor.
In criza care, chipurile, tocmai se incheie, n-am avut banci
“too big to fail”, dar avem, in schimb, alte cateva ghiulele legate
de picior, mari companii din energie si infrastructura care nu fac
nimic altceva decat sa priveasca impasibile la cei ce incearca sa
fuga de ele sapand tuneluri cu lingurita, in timp ce propriile lor
resurse sunt mestesugit sifonate. Companii “too big to fail”, dar
bune pentru a crea povesti tabloide de genul Necolaiciuc sau
istorii triste precum faptul ca, in loc sa scada, datoriile celor
zece mari companii monitorizate de FMI au crescut in 2010 cu 34%,
la aproape 7 miliarde de lei sau ca facturile neplatite ale
entitatilor de stat au ajuns sa reprezinte 5% din PIB.
Este aici o problema de perspectiva politica – preturi mici,
impuse, sub costuri la energie sau impunerea mentinerii unor
relatii contractuale, chiar daca facturile nu sunt platite, totul
din ratiuni politice, in loc de planuri pentru combaterea saraciei,
pentru stimularea liberei initiative si fermitate pentru
respectarea regulilor de piata. Giganti energetici sa fie, daca
altfel nu putem, dar macar administrati pe baza de criterii de
performanta si nu conform intereselor unuia sau altuia.
Lipsa perspectivei si a curajului de a sparge cutume imbecile se
regasesc nu numai in energie, ci mai peste tot; sa luam
agricultura, de exemplu. Orice papagal politic iti va insira senin
platitudinea cu extrema fragmentare a terenurilor agricole, alaturi
de alte clisee de genul granarul Europei sau cum putem hrani noi 60
de milioane de oameni; dar nimeni, niciodata, nu a avut curajul sa
propuna sa se fure ceva mai putin, iar banii ramasi sa sprijine
micii fermieri, care nu sunt lenesi, ci numai saraci. Barbile
acestea lungi si urat mirositoare cresc in baza unei reguli
aplicate cu sfintenie de orice guvernare – “castigul merge in
particular, pierderile sunt publice”.
Leave a Reply