Un bis ca o palma

Pentru cei care se afla in tren, de exemplu, si nu au YouTube la
indemana, spun ca este vorba de un spectacol al Operei din Roma:
Nabucco de Giuseppe Verdi, dirijat de Riccardo Muti (multumesc
dramaturgului Valentin Nicolau, pe blogul caruia – www.noriimei.ro
– am gasit relatarea). Reprezentatia, din 12 martie, marca cei 150
de ani de la formarea statului italian. Inainte de inceperea
spectacolului, primarul Romei Gianni Alemanno, membru al partidului
de guvernamant, a denuntat reducerea bugetului alocat culturii; in
sala se afla si premierul Silvio Berlusconi. Aria “Va’ pensiero” –
corul sclavilor – a iscat in publicul deja montat reactii care au
mers de la “Bis” la “Traiasca Italia!”. Iar cand ovatiile s-au
linistit, cineva a strigat “Viata lunga Italiei!”. Iar Riccardo
Muti a reactionat: “Da, cu asta sunt de acord. Viata lunga Italiei!
…. Nu mai am 30 de ani si mi-am trait viata, dar ca italian care
a calatorit mult prin lume mi-e rusine de ceea ce se intampla in
tara mea. Asa ca ma supun cererii voastre de bis pentru
Va’pensiero. N-o fac numai din emotia patriotica pe care o resimt,
ci pentru ca asta seara, in timp ce dirijam corul care canta “Oh,
tara mea, frumoasa si pierduta”, m-am gandit ca daca vom continua
asa, vom ucide cultura pe care s-a cladit istoria Italiei. Si
intr-un astfel de caz, patria noastra ar fi cu adevarat “frumoasa
si pierduta”….De cand domneste aici un “climat italian”, eu,
Muti, am tacut prea multi ani. Acum as vrea… ar trebui sa dam un
sens acestei arii. Intrucat ne aflam in casa noastra, in teatrul
capitalei, cu un cor care a cantat magnific si care e acompaniat
magnific, daca vreti cu adevarat, va propun sa va alaturati noua
pentru a canta impreuna.” Ce a urmat nu mai are nevoie de
descriere.

As vrea sa trecem acum de la opera la subiectul de pe coperta
acestei reviste – limitele tehnologiei – si la ceea ce colegii mei
nu au scris acolo, explicit: la relaxarea inteligentei, la blazare,
la urmatorul pas inapoi care vine dupa caderea tehnologica. Pentru
exemplificare, sa luam cazul Japoniei, o tara lipsita practic de
resurse naturale, dar care este a treia economie a lumii. Sa facem
o paralela cu Nigeria, care are resurse naturale, teren agricol,
populatie tanara, dar este una dintre cele mai sarace natiuni
(chiar daca are una dintre cele mai dinamice rate de crestere
economica din lume, cum mi-ar putea aminti cineva). Ce le
deosebeste, de ce o natie saraca in resurse este bogata, iar una
bogata in resurse este saraca? Psihologul Earl Hunt crede ca este
vorba de ceea ce se cheama “inteligenta nationala”. Intr-o
comunicare tinuta la o conferinta a asociatiei de stiinte
psihologice, Hunt apreciaza ca inteligenta nu este ceea ce masoara
testele IQ, fiind in fapt abilitatea de a rezolva probleme sociale
folosind artefacte sociale, respectiv calculatoarele, cartile,
aplicatii stiintifice sau legi.

Zestrea genetica a omenirii este aceeasi, dar potentialul
fiecarei natiuni este influentat de o seama de factori ce tin de
alimentatie, sanatate sau poluare, alaturi de mediul social si
sistemul de invatamant. Mai este nevoie de o elita cognitiva, de
oameni care sa creeze si sa asigure functionarea artefactelor
sociale. Iar natia, in ansamblul ei, trebuie sa dovedeasca ceea ce
Hunt numeste “dorinta de a asculta”, adica abilitatea de a
identifica si de a-si insusi elementele care aduc progres. Liderii
japonezi au decis in secolul 17 sa isi izoleze tara de restul
lumii, iar inteligenta nationala s-a redus, japonezii respingand
pur si simplu orice proces de modernizare; 200 de ani mai tarziu,
frontierele culturale s-au redeschis, iar Japonia a inflorit.

In acest context as pune ceea ce BUSINESS Magazin a facut in
numarul trecut si in acest numar, insistand pe ceea ce noi numim
regres tehnologic. A fost un infografic pe care am decis sa-l
extindem si sa-l transformam intr-un subiect de coperta. Cine nu
intelege cat de grav este subiectul si cata nevoie au romanii,
omenirea in general, de progres, cercetare, cultura, carti,
computere, informare si instruire este un natarau.

Inteligenta unei natii se leaga in mod direct de prosperitate,
de calitatea sistemului legislativ, de eficienta birocratiei sau de
distributia veniturilor, de acel altruism financiar cu care asociam
capitalismul in urma cu doua decenii.

Ar trebui aici sa pomenesc de rezultatele de la bacalaureat sau
de la concursul de titularizare a profesorilor, recente subiecte
media; nu o fac decat in trecere, pentru ca relele sunt ingropate
mult mai adanc: insi isteti au calculat ca inteligenta nationala
din 1970 influenta bogatia din anii 2000, iar averea din anii ’70
relationa direct cu gradul de inteligenta din 2000.
Dirijorul si omul de cultura Riccardo Muti a inteles asta si a
facut ceea ce stie cel mai bine: i-a dat un bis ca o palma lui
Silvio Berlusconi, socotind ca a tacut prea multi ani. Gestul sau
poate ca nu are, singur, prea mare valoare; dar ma gandesc ca
oamenii care au cantat pe scena, oamenii care au cantat in sala si
oamenii care au vazut concertul la televizor sau pe internet au
castigat nu numai un strop de emotie, pentru care au varsat o
lacrima sincera, ci si impulsul necesar pentru ca patria lor sa nu
mai fie frumoasa, dar pierduta. Noi?