BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Niste barbi lungi si urat mirositoare

    Mituieste un gardian, iar acesta ii ofera posibilitatea sa urce
    intr-un camion cu provizii. Dar este descoperit in timpul unei
    inspectii de rutina si este din nou azvarlit langa barba aceea urat
    mirositoare. Ciudat, batranul rufos tace, nu comenteaza nimic.
    Junele persevereaza si incepe sa pileasca gratiile celulei cu o
    unealta improvizata. Sub privirea impasibila a barbosului.

    Dupa destul de mult timp tanarul reuseste sa slabeasca gratiile
    si sa se strecoare afara din celula. Cum, necum trece prin mai
    multe cordoane de securitate, dar in cele din urma este reperat la
    gardul exterior, prins si azvarlit din nou in celula. Barba mirosea
    si mai urat si se mentinea la fel de tacuta.

    Un tunel este urmatoarea solutie pentru evadare, si tanarul
    incepe sa sape cu o coada de lingurita pe care o gasise
    intamplator. Munca la tunel dureaza doi ani – barba mirosea din ce
    in ce mai urat -, dar termina de sapat, evadeaza, ajunge in cel mai
    apropiat oras si acolo, in gara, este prins din nou. Masina, drum
    hurducat, coridoarele puscariei, usa celulei, barba cat se poate de
    urat mirositoare. Si tacuta.
    Exasperat, tanarul se revolta: “…de ce nu m-ai ajutat? Am planuit
    toate aceste evadari, in camion, pilind gratiile, sapand tunelul,
    dar nu m-ai ajutat deloc. Impreuna poate am fi reusit!”. Barba il
    priveste cumva miloasa: “Stii, am incercat inaintea ta toate
    metodele astea, mita, pilitul, sapatul, ba alte cateva in plus. Si
    toate au esuat”. “Bine”, replica cel tanar, “dar de ce naiba nu
    m-ai avertizat inainte, macar nu munceam atat, nu speram
    atat?”.

    Si batranul l-a lamurit senin, mangaindu-si barba urat
    mirositoare: “Bai nene, ai vazut vreodata pe cineva care sa-ti
    vorbeasca despre esecurile lui?!”.
    La istorioara asta m-am gandit, in timp ce imi mangaiam barba
    nemirositoare si citeam despre toata tevatura cu raportarile de
    date statistice incorecte catre Eurostat. Nu este vorba aici de
    actiunea in sine de a trimite date incomplete, estimari la nimic
    sau cum vreti sa le spunem; pentru asta avem explicatori de
    serviciu si, desigur, un guvern Tariceanu vinovat de
    serviciu.
    Problema fundamentala nu este nici calcularea deficitului bugetar
    in doua moduri, prin metoda conturilor nefinanciare si metoda
    conturilor financiare, cum nu este nici faptul ca CFR
    Infrastructura sau Termoelectrica n-ar fi depus bilanturile in 2007
    si 2008.

    Problema reala este chiar existenta CFR Infrastructura si a
    Termoelectrica. Ele sunt exemple de barbi urat mirositoare de care
    incercam sa scapam si la care ne intoarcem mereu. Mereu mai mari si
    mai urat mirositoare si, desigur, putin dispuse sa vorbeasca despre
    esecurile lor.

    In criza care, chipurile, tocmai se incheie, n-am avut banci
    “too big to fail”, dar avem, in schimb, alte cateva ghiulele legate
    de picior, mari companii din energie si infrastructura care nu fac
    nimic altceva decat sa priveasca impasibile la cei ce incearca sa
    fuga de ele sapand tuneluri cu lingurita, in timp ce propriile lor
    resurse sunt mestesugit sifonate. Companii “too big to fail”, dar
    bune pentru a crea povesti tabloide de genul Necolaiciuc sau
    istorii triste precum faptul ca, in loc sa scada, datoriile celor
    zece mari companii monitorizate de FMI au crescut in 2010 cu 34%,
    la aproape 7 miliarde de lei sau ca facturile neplatite ale
    entitatilor de stat au ajuns sa reprezinte 5% din PIB.

    Este aici o problema de perspectiva politica – preturi mici,
    impuse, sub costuri la energie sau impunerea mentinerii unor
    relatii contractuale, chiar daca facturile nu sunt platite, totul
    din ratiuni politice, in loc de planuri pentru combaterea saraciei,
    pentru stimularea liberei initiative si fermitate pentru
    respectarea regulilor de piata. Giganti energetici sa fie, daca
    altfel nu putem, dar macar administrati pe baza de criterii de
    performanta si nu conform intereselor unuia sau altuia.

    Lipsa perspectivei si a curajului de a sparge cutume imbecile se
    regasesc nu numai in energie, ci mai peste tot; sa luam
    agricultura, de exemplu. Orice papagal politic iti va insira senin
    platitudinea cu extrema fragmentare a terenurilor agricole, alaturi
    de alte clisee de genul granarul Europei sau cum putem hrani noi 60
    de milioane de oameni; dar nimeni, niciodata, nu a avut curajul sa
    propuna sa se fure ceva mai putin, iar banii ramasi sa sprijine
    micii fermieri, care nu sunt lenesi, ci numai saraci. Barbile
    acestea lungi si urat mirositoare cresc in baza unei reguli
    aplicate cu sfintenie de orice guvernare – “castigul merge in
    particular, pierderile sunt publice”.

  • Dragos Damian: Farma 2010. Un plus. Multe minusuri

    De fapt, daca ar fi sa analizam in amanunt datele amintite, 2010
    este format din doua jumatati diferite. Prima, in care avansul a
    fost de 35% fata de aceeasi perioada a anului precedent; a doua, in
    antagonism relativ ca si consecinta a masurilor de schimbare a
    reglementarilor in sistem, s-a incheiat cu o evolutie in usoara
    scadere. Dar, cu adevarat, uitand-ne la anul 2010 in totalitate
    piata a avansat cu un pas de 20%.

    Cu toate acestea, lucrurile arata diferit in piata farmaceutica
    din Romania a anului 2010, atunci cand ai responsabilitatea
    aministrarii unui model complicat de operatiuni comerciale si
    industriale.

    Plusul.
    Statisticile reflecta evolutia cotei de piata a medicamentelor care
    ies din farmacie (si nicidecum performanta operationala a
    companiilor producatoare). Cu alte cuvinte, ele ilustreaza al
    treilea ciclu comercial in piata. Cei avizati stiu (in ciuda
    protestelor)
    = ca avansul este in primul rand un efect de baza, dupa un an 2009
    care a marcat o franare a vanzarilor de medicamente in
    Romania;
    = ca avansul este aproape exclusiv al produselor inovative, in
    cazul carora totusi o fractiune importanta a cresterii este de fapt
    un dezechilibru cauzat de exporturile paralele.
    = ca se vede un usor avans al medicamentelor generice ca efect al
    schimbarilor de reglementare din semestrul doi, departe insa de a
    sistematiza o cultura pro-generica specifica unei tari fara
    resurse.
    = ca asistam implacabil la o canibalizare a cotei de piata a
    genericelor ieftine (5, maxim 10 RON) care in maximum un an vor
    deveni specie pe cale de disparitie.

    Minusurile.
    Realitatea din detalii este, asa cum am semnalat in august 2010,
    socanta. Termenele de plata au ajuns la intervale halucinante la
    producator, peste 300 de zile. De fapt nu exista o decontare
    ritmica, lunara, ci banii pe medicamente vin din rectificare in
    rectificare, fara transparenta si predictibilitate. Exista
    consecinte bolnavicioase si riscuri structurale ale acestei crize a
    lichiditatii.

    In primul rand, la capatul operational, se exercita presiuni
    creative de colectare a banilor, solutii care au mutat deja in
    instrumente toxice. Cesiunea de creante, ofertele “bundle”
    anti-comerciale, recircularea inter-clienti a termenelor si
    conditiilor, redistributia limitelor de credit, suprastocarea,
    etc., nu sunt solutii normale si este o mare greseala in a le
    transforma in activitate curenta. Si, ca o ironie a sortii intr-o
    piata tanjind dupa lichiditati, sunt manageri care chiar cred
    despre ei ca ar fi competenti concurand prin prelungirea termenelor
    de plata…

    La capatul financiar, se cauta solutii de refinantare sau
    contingenta, atunci cand compania-mama nu exista sau refuza sa mai
    crediteze filiala locala. Bucuria bancilor si asiguratorilor, care
    cresc voiniceste comisionalele si dobanzile pentru astfel de
    tranzactii.

    Iar la mjloc se afla administrarea indicatorilor curenti ai
    afacerii; orice manager junior care se uita intr-un raport de
    profit si pierderi sau intr-un raport de cash-flow va sesiza cu
    usurinta ca toata cresterea din 2010 este imobilizata in capital de
    lucru, ca operatiunile nu generaza cash si ca profitabilitatea este
    sub practicile industriei. Indicatorii capitalului de lucru ating
    in unele luni cote alarmante, de peste 85% din cifra de afaceri,
    iar cash-ul generat din operatiunile din 2010 este inferior celui
    din 2009. Si in fine, mai mult, de jumatate din cheltuielile de
    exploatare sunt de fapt cheltuieli de provizionare care sunt
    obligatorii in numele practicilor controlului intern si audit-ului
    extern: provizioane de neincasare, provizioane pentru comisioanele
    de factoring (pentru rarele situatii cand bancile acepta o astfel
    de solutie), provizioane pentru contributia pe vanzari (clawback),
    provizioane de risc pentru cheltuieli neprevazute (one-off-uri
    diferite).

    La sfarsitul lungii liste de minusuri reamintesc celor care au
    uitat ca cel putin 15% din creante nu se vor incasa niciodata
    pentru ca farmacii si distribuitori au profitat de reglementarile
    inpardonabil de subtiri si au iesit din afaceri declarandu-si
    insolventa (dar desigur, cui ii pasa atata vreme cat producatorii
    au platit TVA si probabil ca vor plati chiar impozit pe profit si
    contributie “claw-back” pe veniturile neincasate).

    Nu stiu cine se mai bucura de plusul din 2010. Poate doar
    birourile de reprezentanta sau filialele de marketing ale
    multinationalelor pentru care rapoartele de cota de piata sunt
    singurul indicator de performanta si care, creditate parinteste
    fiind de catre companiile-mama, nu duc grija minusurilor. O
    entitate locala, care isi administreaza rapoarte financiare
    complete, isi modernizeaza operatiunile prin investitii capitale,
    isi evolueaza modelul de afaceri, isi dezvolta activitatile
    (inclusiv la export) si isi optimizeaza supply-chain-ul, nu se
    bucura deloc de plusul din 2010 si munceste foarte mult la anularea
    efectelor minusurilor.

    Cei avizati stiu ca criza din industrie care a inceput in 2009
    este total diferita de cea din 2005 pentru ca a suprins jucatorii
    in alt ciclu economic. Daca in 2005 creditul furnizor si creditul
    bancar si-au dat mana pentru a duce lucrurile mai departe, in criza
    din prezent, care este in forma continua si agravata, creditul
    bancar nu mai exista sau este foarte scump. Si atunci creditul
    furnizor ramane cel care mentine in viata jucatorii, sistemul,
    pacientii. Intrebarea pur medicala este insa aici daca, vis-a-vis
    de solutiile terapeutice cerute de sistem, avem creditul furnizor
    care vindeca. Adica ne intrebam daca pacientii romani au acces la
    medicamentele de care cu adevarat au nevoie sau la cele pe care
    unii producatori sunt gata sa le dea pe gratis creditand in nestire
    sistemul.

    DRAGOS DAMIAN este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy
    si presedintele Asociatiei Producatorilor de Medicamente Generice
    din Romania.

  • Criza irosita

    In noiembrie 2008 scriam un text intitulat “Vreau sa va doara” –
    era vorba despre cum nu ar trebui sa ratam un fenomen asa de
    interesant precum o noua mare depresie. Reiau cateva idei de
    atunci: “Inainte de a scrie acest text i-am ascultat pe cei de la
    Parazitii, care mi-au furnizat si titlul, dar si starea necesara
    pentru a scrie. Iar ideea mea si a titlului este simpla: mi-as dori
    ca noi, romanii, sa nu ratam criza aceasta. Sa ne doara astfel
    incat sa stim cum este atunci cand este intr-adevar rau. Putand
    face comparatiile, in viitor vom actiona, cel putin doua sau trei
    generatii, pentru a ne feri de astfel de situatii. Plastic vorbind,
    mirosul grajdului ne va face sa apreciem la justa valoare, sa
    cautam parfumul, iar un deget invinetit ne va ajuta sa ne pastram
    bratul intreg… Slabiciunile noastre actuale, mai accentuate decat
    ale altor natii, cred ca sunt generate tocmai de faptul ca romanul
    se bazeaza pe <a se descurca>, inainte de <a construi>,
    <a gandi>, <a munci>, <a respecta> sau <a fi
    respectat>. Crizele au fost multe in Romania, dar niciuna nu s-a
    implinit, nu s-a finalizat pentru a genera si efecte pozitive”.

    Acum pot spune linistit ca nu s-a schimbat nimic. Ce s-ar fi
    putut schimba? Calul de bataie a fost, in discursul politic,
    sectorul public si cheltuielile statului. La ce s-a ajuns?

    Salariile bugetarilor au fost reduse aiurea, in functie de
    ierarhii si umori si idei putin comune cu eficienta economica sau
    politicile de interes public; administratia nu a fost nici mai
    eficienta, nici mai putin costisitoare, iar singurul efect palpabil
    a fost plecarea in bejenie a medicilor. Justitia ofera cu larghete
    angajatilor la stat veniturile care le-au fost taiate si la fel se
    intampla si in cazul pensiilor speciale. Am fost sa platesc
    impozitul pe casa “cu cardul la infochiosc” si in realitate am stat
    la o coada, am fost trimis la alta coada la alt ghiseu, acolo mi
    s-a dat o hartie, am revenit cu hartia si am stat la a treia coada,
    iar infochioscul era o doamna obosita care a luat hartia si mi-a
    tastat suma de plata.

    Cheltuielile cu investitii publice nu au miscat PIB in mod
    semnificativ si nici nu o vor face, in conditiile in care in loc de
    asfalt pe drumuri beneficiem de contracte reziliate.

    In ultimii doi ani a revenit, periodic, momentul care trebuia sa
    functioneze ca un punct nodal al crizei romanesti, cel in care
    bancile urmau sa inceapa sa execute case, terenuri sau fabrici,
    situatie in care piata ar fi obtinut niste referinte de pret si
    s-ar fi deblocat. Cu timide exceptii, nu a fost asa; bancile i-au
    executat, dar doar pe cei maruntei. Seful unei firme de consultanta
    imi povestea ca bancile au raspuns in cor “noi nu avem probleme”
    tuturor ofertelor de preluare a activelor sau garantiilor blocate,
    oferte venite din partea fondurilor de investitii specializate.

    Din pacate au avut altii probleme, companiile victime ale
    blocajului financiar, in speta ale practicii impamantenite de
    neplata a facturilor.

    La nivel fundamental era de asteptat o schimbare de politica
    economica, dar, cum Guvernul roman a preferat sa paseze decizia in
    zona FMI si sa se multumeasca cu rolul de simplu executant, acest
    lucru nu s-a intamplat. Concret, economia ar avea nevoie de o
    repozitionare, de o reasezare a mizei din zona serviciilor si
    comertului in cea industriala. O asemenea miscare nu se supune
    regulilor pietei, pentru ca timpii sunt mari, de aceea statul ar fi
    avut rolul principal. Din pacate, nici macar un proiect cat se
    poate de important, precum unitatile 3 si 4 de la Cernavoda, nu a
    putut pastra interesul unor mari companii energetice straine, care
    s-au retras din asociere.

    In lumea intreaga multe guverne au cazut in capcana, incercand
    sa intoarca pietele la indicatorii dinaintea crizei intr-o perioada
    in care a devenit evident pentru oricine ca lumea nu-si mai poate
    mentine vechile niveluri de cheltuieli publice, sociale si de
    sanatate. Liderii lumii au luptat, risipind resurse imense, pentru
    reluarea expresiei “business as usual”. Dar timpurile au devenit
    “unusual”.

    Romania va iesi din recesiune. Va consuma mai mult, vor veni
    investitori, antreprenori vor porni afaceri, lumea va trai mai bine
    peste un an, doi, trei.

    Dar de restul lumii, de bogatie, de Europa si de un mai bine
    colectiv ne va separa, mereu, un decalaj pe care suntem incapabili
    sa-l depasim pentru ca nu reducem cheltuielile si birocratia, nu
    avem infrastructura si nu platim facturi. Criza aceasta ne-ar fi
    putut ajuta sa recuperam o bucata buna, daca ne-am fi jucat bine
    cartile. Am ales sa ne pastram locul codas, ba am platit si un pret
    pentru asta, pentru ca in ultimii doi ani datoria publica a
    Romaniei s-a dublat.

  • Estonia devine eStonia

    Saptamana trecuta am survolat un raport al Forumului Economic
    Mondial cu privire la situatia globala a tehnologiilor informatiei,
    cu accent pe pregatirea statelor lumii pentru economia
    interconectata a viitorului (“Networked Readiness”). Clasamentul
    intocmit pe baza a 71 de indicatori ne-a plasat intr-o pozitie
    destul de jenanta (locul 65) si in succintele note privind diversi
    indicatori am constatat ca, in ciuda unei infrastructuri relativ
    onorabile, (mai cu seama in privinta conexiunilor broadband si a
    telefoniei mobile), performantele generale slabe par sa provina din
    zona guvernamentala, unde capitolul “Government readiness” ne
    plaseaza pe un rusinos loc 119. Mai stam rau si la sistemul legal,
    la sistemul educational, la taxe si diverse alte capitole, insa
    toate par sa derive din performanta slaba la nivelul guvernamental
    si legislativ. Pentru comparatii m-am folosit mai ales de Estonia
    si Tunisia, ambele situate cu mult inaintea noastra, mai cu seama
    la nivel guvernamental. Altfel spus, se pare ca ni se trage in mare
    masura de la e-Guvernare.

    Desigur, toate aceste clasamente trebuie primite cu o anumita
    retinere, iar indexul WEF este criticat in mai multe lucrari pentru
    o abordare oarecum functionala, care nu pune in evidenta aspecte
    mai subtile, precum nivelul democratiei in raport cu mijloacele
    informationale. De exemplu, multe studii prefera sa utilizeze doi
    termeni diferiti: e-Government se refera in special la sfera
    functionala (cu accent pe serviciile informatice furnizate
    cetatenilor), in vreme ce e-Governance se refera mai degraba la
    posibilitatile de implicare pe care mijloacele IT&C le ofera
    cetatenilor.

    De exemplu, posibilitatea de a urmari si participa la procesul
    legislativ sau votul electronic intra sub incidenta celui de-al
    doilea termen, prea putin evidentiat de indexul WEF. Acesta este
    motivul pentru care comparatia cu Tunisia s-ar putea sa nu fie
    tocmai potrivita. In schimb Estonia este un etalon valabil, pentru
    ca numeroase alte evaluari (The Economist, Natiunile Unite, ITU)
    mai nuantate, o plaseaza pe pozitii fruntase, ceea ce a generat
    multe lucrari care analizeaza in detaliu performantele acestei mici
    tari baltice (1,4 milioane de locuitori). De altfel unele rapoarte
    n-o mai incadreaza la fostele tari comuniste (avansul pare prea
    mare), ci la tarile Europei Occidentale.

    Cum se explica aceasta poveste de succes? Poate si prin faptul
    ca tinerii scriu mai nou “eStonia” (e un motiv de mandrie
    nationala, factor nu lipsit de importanta), dar mai importante mi
    se par cateva considerente economice. In economia “parcelata” a
    fostei Uniuni Sovietice, tarilor baltice le-a fost rezervat
    sectorul tehnologic, ceea ce a influentat semnificativ orientarea
    invatamantului si a creat o oarecare traditie (primul computer
    pentru uzul scolilor din URSS a fost realizat in Estonia). Pe acest
    fond s-au nascut dupa 1990 mai multe initiative guvernamentale care
    au inceput prin a conecta populatia la internet, plasand un mare
    numar de puncte de acces public si gratuit in biblioteci, oficii
    postale sau chiar in magazinele satesti, rezultatul final fiind ca
    astazi sunt peste 700 de puncte de acces public (51 la 100.000 de
    locuitori) si aproape 60% din populatia intre 7 si 74 de ani
    utilizeaza regulat internetul. Toate scolile au fost conectate la
    internet, iar programul “Tiger Leap” a reformat intregul sistem
    educational pentru a forma utilizatori competenti ai mijloacelor
    IT&C. Guvernul a fost un pionier al noilor tehnologii, fiind
    primul in lume (anul 2000) care a renuntat la utilizarea hartiilor
    in intalnirile cabinetului, la care ministrii pot participa astazi
    de la distanta. Aproape 90% dintre votanti dispun de carduri de
    identitate, iar Estonia a fost prima tara din lume care a introdus
    la nivel national votul electronic.

    De notat ca Estonia a abordat sectorul e-Government intr-o
    maniera incrementala, incepand cu un prim portal numit “Estonian
    State Web Centre” deschis in 1998. Cardurile digitale de identitate
    au facilitat dezvoltarea unui mare numar de servicii (de la plata
    taxelor pana la consultarea online a bibliotecilor), au impulsionat
    servicii comerciale (e-banking) si au permis sisteme de plati
    mobile (bilete de autobuz, parcare etc.).

    Sigur ca putem sa explicam “miracolul” prin asocierea Estoniei
    cu statele scandinave sau prin dimensiunile reduse (desi aceasta
    implica piata redusa). Dar avansul fata de colegele Letonia si
    Lituania sugereaza ca politicile nationale inteligente au avut un
    rol esential. Ceea ce ne dorim si noi.

  • Artificii politicianiste

    O astfel de promisiune este un soi de artificiu politicianist,
    cum place romanului: bani, repet, nu putini, emfaza, competitie
    intre partide – noi suntem mai tari si voi mai putin potenti. In
    acelasi stil romanesc, ii opun unei astfel de idei si de abordari
    mai multe valori.

    Uite, sa zicem 1.000. Este o cifra mult mai mica decat 600 de
    milioane, dar ai mei sunt oameni. Adica 1.000 de economisti care au
    scris o scrisoare catre G20, cerand instituirea unei taxe de tip
    Robin Hood pe tranzactiile financiare. Valoarea ar urma sa fie
    foarte redusa, de 0,05% sau mai putin. Chiar la o valoare asa de
    redusa, economistii spun ca sumele stranse ar fi de ordinul sutelor
    de miliarde de dolari anual, ar calma excesul de speculatii si ar
    oferi statelor sarace fonduri suficiente pentru a face fata
    spaimelor actuale ale omenirii – criza financiara, cea alimentara
    sau schimbarile climatice. Si de o astfel de taxa pot beneficia si
    statele care au probleme de deficit bugetar, in egala masura.
    Semnatarii scrisorii sunt economisti de frunte din 55 de state
    (niciunul din Romania, oare de ce?, sau poate nu m-am uitat eu
    atent!?): printre ei, Jeffrey Sachs de la Columbia University, Dani
    Rodrik, profesor la Harvard, Ha Joon Chang de la Cambridge si
    Christian Fauliau, fost senior economist la Banca Mondiala. Pentru
    a completa tabloul, mai trebuie spus ca ideea a fost avansata si de
    FMI.

    Personal nu cred in ideea unei astfel de taxe, din principiu –
    cred ca puterea de a te dezvolta sta nu numai in niste bani, fie ei
    si sute de miliarde de dolari, ci in initiativa si sustinere. Dar
    simpla idee, asa cum a incoltit ea in 1.000 de minti, este mult mai
    importanta.

    Alta valoare: 3.600.000.000.000 de dolari, 3.600 de miliarde de
    dolari, suma pe care sectorul bancar international va trebui sa o
    refinanteze in urmatorii doi ani. Apare in ultimul raport al FMI
    privind stabilitatea sistemului financiar bancar; peste miile de
    miliarde de dolari ale bancilor trebuie luat in calcul si necesarul
    de refinantare a statelor, lucru care va isca o competitie stransa
    pentru resurse financiare.

    A treia si ultima valoare este 7,5 milioane de dolari. Credeti
    sau nu, dar este valoarea sub care patru milionari din zece nu se
    mai simt bogati. Asta o spun oameni care au cel putin un milion de
    dolari in investitii, fara active imobiliare si fara a mai socoti
    fondurile de pensii sau altele asemanatoare. Adica oameni chiar
    bogati, nu numai dupa amaratele standarde romanesti, ci chiar si in
    baza celor europene.
    Nesiguranta pe care o resimt acesti oameni se leaga, in mintea mea,
    in mod firesc cu spaimele FMI in privinta refinantarilor si cu
    sutele de miliarde ale celor 1.000 de economisti. Valorile si
    referintele s-au schimbat. Lumea are nevoie de mai multi bani,
    oamenii au nevoie, pentru a se simti in siguranta, de mai multi
    bani, statele sarace si bancile si companiile trebuie sa caute mai
    multi bani.

    In context, imi pare rau sa o spun, 600 de milioane de euro sunt
    o nimica toata. Nu contest aici suma sau compania, sa ne intelegem,
    ci modul de gandire.

    Am mai scris la un moment dat si spun din nou: in Romania sunt o
    multime de oameni obsedati de numere si cred ca aceasta este una
    din cauzele lipsei de progres a acestei natii – nu principala, e
    adevarat. Daca vrei sa pari competent, incepi sa spui niste numere
    si gata, esti competent. La scoala esti premiant daca stii multe
    numere, iar la slujba esti apreciat daca ai numere la indemana;
    totul este un proces cu nuante mecanice si o rigoare nefireasca.
    Or, numerele in sine nu reprezinta nimic; numerele nu inseamna ca
    stii, ci numai ca ai o memorie buna. Numerele sunt niste unelte si
    nu solutia. In relatia cu FMI se discuta strict pe numere, iar
    oficialii romani uita ca nu numerele sunt importante, ci politicile
    si strategiile si viziunea de ansamblu.

    La privatizare, Petrom era o vagauna capusata, care inghitea
    miliarde. Imediat dupa privatizare inregistra profit – se schimbase
    oare ceva in sonde, erau zacamintele mai darnice? Nu, se
    schimbasera mintile care conduceau. Sa vinzi acum Petrom e cel mai
    usor lucru; dar e oare intelept? Compania a dovedit ca stie sa
    obtina profit si statul a beneficiat din plin de asta – taxe,
    accize, dividende – in fiecare an dupa privatizare. Poate ar fi
    fost mai indicata privatizarea altor companii – producatorii de
    energie, de exemplu, unde nevoia de investitii este imensa. De
    cautat parteneri pentru proiectul nuclear, de unde s-au retras toti
    partenerii straini. Suntem gata sa oferim o sursa constanta si
    sigura de bani pe o suma care pare mare. Cum ni se va parea mai
    tarziu?

  • Cultura tacerii

    Face parte din segmentul de cultura urbana cu care rezonez cel
    mai bine, mica doza de inventivitate si energie creativa cheltuite
    de cineva care nu asteapta vreo rasplata – asta in cazul in care
    zambetul meu si al altor trecatori nu este deja un mare castig. Ce
    vedeti este modul in care artistii anonimi care sunt autorii
    acestor grafitti-uri s-au gandit sa il omagieze pe Emil Cioran,
    nascut pe 8 aprilie in urma cu 100 de ani. Au facut un desen
    inteligent, au scris Cioran 100, au umplut trotuarul de pe
    Bulevardul Dacia, intre Institutul Francez si Piata Romana, o
    legatura simbolica intre Franta unde a ales filozoful sa traiasca
    si Romania renegata de tristul ganditor.

    Mi s-a parut cel mai frumos lucru cu care m-am intalnit in
    ultima perioada, o dovada ca mai exista oameni pentru care cultura
    mai inseamna ceva. Inainte de a pleca sa fac fotografiile am citit
    un comentariu al colegei mele de la Mediafax Indira Crasnea despre
    situatia manscriselor si documentelor personale ale lui Cioran
    scoase la licitatie saptamana trecuta. Ministerul Culturii si
    Institutul Cultural Roman si-au declinat competentele – nu
    participa la licitatie, nu pot si nu au facut demersuri. “Mai rea
    decat uitarea este indiferenta. Mai rea decat saracia sunt
    ignoranta, ingratitudinea si, judecand din perspectiva statului,
    impotenta institutionala. Cu filosoful singuratic din Cartierul
    Latin, prima sa patrie a fost cam meschina. Are o modesta casa
    memoriala in Rasinari(i) copilariei sale. Manuscriselor licitate
    intr-un hotel parizian le-ar fi stat bine si firesc acolo,
    intregind fericit spiritul locului. Dar cine mai plateste, azi,
    pentru bine si firesc?”, spune colega mea si nu pot sa nu ii dau
    dreptate.

    Ulterior, Consiliul de Administratie al TVR a decis sa participe
    la licitatie, dar acesta deja nu mai este subiectul meu. Subiectul
    meu este indiferenta, o cultura a tacerii pe care o respectam, voit
    sau nu, lucrurile despre care credem ca nu ne intereseaza, nu ne
    ating, nu ne pasioneaza. Cioran nu aduce nici voturi nici venituri
    la bugetul statului, de ce ar trebui sa se intereseze cineva de el?
    Si ce sa faca o institutie cu hartoagele unui filozof nebun care
    si-a renegat natia? Cioran, documentele si licitatia, dar si
    discretia cu care este tratat centenarul Cioran sunt un bun exemplu
    despre ce inseamna cultura tacerii, chiar daca nu cel mai
    reprezentativ.

    Ganditi-va de cate ori v-ati intalnit cu urmatoarea situatie:
    discutie pe o tema data, fotbal sa zicem. Goluri, galerii, tactici
    de joc, drepturi de televizare, cluburi, bani pentru jucatori, bani
    pentru finantatori, subiecte fascinante pentru un absolut
    necunoscator al sportului-rege, asa cum sunt eu. Discutia ajunge la
    influenta vreunui personaj dubios si actiunile acestuia si aici se
    termina distractia – fiecare participant la discutie ia un aer
    cunoscator, mormaie ceva de genul “..a, ala!?” si gata, distractia
    se termina pentru ca intervine discretia aceasta de neinteles.

    Situatia poate fi extrapolata la jocuri politice, influente in
    economic, jocuri de culise in privatizari sau decizii luate aiurea,
    in pripa sau gresit, dar care afecteaza multi oameni. Si nu se
    discuta la modul serios despre astfel de situatii, despre cum se
    fura in Romania cu legea in mana, despre dedesubturile
    intoxicarilor din presa, despre viitorul unui tari in care bolnavi
    in stadiu terminal sunt abandonati, iar femeile nasc prin
    closete.

    Despre planurile de dezvoltare ale unui stat in care, imi permit
    sa atentionez pe cine o fi interesat, nu putem fi toti
    exportatori.

    Despre hotie, prostie, nepricepere, indolenta si nepasare.
    Despre Cioran, care, renegandu-ne, ne ofera dimensiune.

    Nu se discuta despre elefantul aflat in magazinul de
    portelanuri, pe care il vede toata lumea si despre care toti stiu
    ca va porni curand si va face praf magazinul.

    Cand linistea este norma, apar dezinteresul, nepasarea, credinta
    ca diferentele de opinie sunt daunatoare sau incorecte. Toata lumea
    are astfel de probleme; revista germana Spiegel are un articol
    trist despre cultura tacerii practicata la TEPCO, compania de
    electricitate care detine centrala de la Fukushima. Nu este
    vinovata compania pentru un cutremur de noua grade sau pentru valul
    tsunami, dar este vinovata pentru falsificari de documente,
    folosirea unor instrumente de masura defecte, omiterea raportarii a
    29 de accidente care au avut loc in anii ’90. Toate acestea trebuia
    discutate, analizate, asumate si poate astazi efectele cutremurului
    ar fi fost mult atenuate.

    Pentru a fi clar, cand spun discutii, nu ma gandesc la presa,
    televiziune sau discutii la bere, intre prieteni. Daca nu
    intelegeti, cumparati-l pe Cioran.

  • Unplugged

    S-a intamplat nu demult in Georgia, undeva pe langa granita cu
    Armenia. O femeie in varsta de 75 de ani care-si castiga modesta
    existenta adunand materiale reciclabile (in special cupru) a dat
    peste un cablu subteran si se pare ca n-a ezitat prea mult sa puna
    cazmaua de-a curmezisul si sa apese cu putere. Dezamagire: nu era
    cupru, era fibra optica. Avea sa afle mai tarziu, la sediul
    politiei, ca tocmai
    deconectase de la internet cam 90% din Armenia, o mare parte din
    Georgia si unele zone din Azerbaidjan. Un sabotaj involuntar,
    pentru care faptasa risca trei ani de puscarie. Cateva televiziuni
    au ilustrat evenimentul cu imagini de la sediul unei agentii de
    stiri din Erevan, unde reporterii priveau uluiti monitoarele
    devenite inutile. Dupa circa cinci ore conexiunea a fost
    restabilita, presa internationala a poreclit-o imediat pe biata
    femeie “the spade hacker” (hacker cu harletul) si toata intamplarea
    s-a inscris in zona faptului divers.

    Dincolo de aspectul anecdotic, m-a socat cat de fragil poate fi
    acest edificiu pe care se bazeaza din ce in ce mai mult afacerile
    si viata noastra de zi cu zi. Tot conceptul initial al internetului
    – bazat pe principiul “no single point of failure” – pare sa se fi
    pierdut undeva pe parcurs. Poate ca tarile din Caucaz nu au o
    infrastructura suficient de dezvoltata, dar usurinta cu care a fost
    deconectat Egiptul in timpul revoltelor ne-a pus in situatia sa ne
    intrebam cat suntem de dependenti de marea retea si ce s-ar
    intampla daca dintr-o data n-ar mai functiona, fie si doar pentru
    cateva ore. Pentru mine ar fi probabil prilej de lungi plimbari,
    dar pentru industrii intregi ar fi o catastrofa, ca sa nu mai
    vorbim de sectorul administrativ, de asistenta medicala si de
    atatea altele. Pe de alta parte, la nivel individual, dependenta de
    media in general si internet in particular a ajuns la cote de-a
    dreptul patologice. Huffington Post relateaza cateva cazuri aproape
    incredibile: un copil s-a inecat in cada in timp ce mama sa a uitat
    de el fiind prinsa intr-un joc de pe Facebook (Café World), o alta
    si-a ucis bebelusul pentru ca a intrerupt-o din FarmVille (alt joc
    de pe Facebook), in vreme ce un cuplu coreean a fost condamnat
    pentru ca si-a lasat copilul sa moara de foame, in timp ce ei
    ingrijeau un copil virtual intr-un joc video. Oribil.

    Desigur, sunt cazuri extreme, insa studii recente au relevat ca
    si pentru tinerii normali din ziua de azi dependenta de media
    devine o problema cu implicatii mai profunde decat par la prima
    vedere. Proiectul “The World Unplugged” condus de International
    Center for Media & the Public Agenda, in colaborare cu 11
    universitati, a ajuns la concluzia ca, desi nu poate fi
    diagnosticata clinic, dependenta de media provoaca efecte cat se
    poate de reale, printre care anxietatea si depresia.

    Studiul a cuprins aproape 1.000 de elevi si studenti din zece
    tari de pe toate continentele (de la unele foarte dezvoltate,
    precum SUA si Marea Britanie, pana la unele precum Tanzania),
    carora li s-a cerut sa renunte o zi la orice contact cu media,
    pentru ca apoi sa-si descrie experienta. A rezultat un volum de
    texte cam de dimensiunea romanului lui Tolstoi “Razboi si pace”,
    care i-a surprins pe cercetatori prin omogenitate: tiparele
    comportamentale sunt identice, indiferent de zona. Ratele de esec
    (cei care n-au putut rezista 24 de ore) au fost diferite, cu un
    maxim de 23% in Argentina, dar descrierile starilor si ale
    sentimentelor incercate sunt similare si foarte edificatoare. “M-am
    simtit ca si cum mi s-ar fi luat tot ce stiam”, spune cineva din
    Slovacia. “Mi s-a parut o tortura”, scrie altcineva. “Am simtit ca
    innebunesc.” Panica, singuratate, izolare, disperare – cam acestea
    se regasesc cel mai des. “Cand am scos cablul ethernet mi s-a parut
    ca deconectez un sistem de mentinere a vietii”, este poate cea mai
    dramatica observatie.
    Din tot acest material brut au rezultat grafice, tabele si un set
    de concluzii interesante. Pentru tineri, media, in special
    telefoanele mobile, au devenit efectiv extensii ale propriei
    persoane (confirmand astfel enuntul lui McLuhan). De interes este
    ca si faptul ca isi construiesc “branduri” diferite pentru diferite
    canale si diferite grupuri. Termenul “stire” s-a extins si asupra
    comunicarii interpersonale, iar “cautarea stirilor” e de domeniul
    trecutului: stirile ii cauta pe ei.

    Am petrecut vara trecuta o saptamana “unplugged” intr-un sat de
    munte. Admit ca telefonul nu l-am inchis, dar nici nu l-am folosit.
    Am supravietuit si chiar m-am simtit bine. Poate ca stirile m-au
    cautat, dar nu m-au gasit.

  • Mandria de a fi roman, in anul de gratie 2011

    Concluziile apartin studiului “Implicarea civica si politica a
    tinerilor”, realizat de Fundatia Soros Romania si dat publicitatii
    saptamana trecuta. Specialistii Fundatiei au incercat sa schiteze
    portretul viitorului cetatean roman, pe un esantion de 5.861 de
    elevi din 86 de scoli din toate judetele, din mediul urban si
    rural.

    Potrivit studiului, daca elevii din prezent isi vor pastra
    atitudinile formate acum, cetatenii de peste 20 de ani nu vor fi cu
    mult diferiti de cei din prezent, cel putin in ce priveste
    sentimentele patriotice. Mandria de a fi roman este mai pronuntata
    la sate, trei sferturi dintre elevii din mediul rural declarandu-si
    acest sentiment. Proportia scade in randul elevilor din orasele
    mici (cu mai putin de 100.000 de locuitori) – 63% si este si mai
    mica in cazul oraselor mari (cu peste 100.000 de locuitori) –
    57%.

  • Sampanie si prostie

    Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, critica de
    curand confuzia de termeni intre criza si recesiune, indemnand
    opinia publica sa nu astepte nicio minune de la data de 1 aprilie,
    considerata a aduce sfarsitul recesiunii, ori de la data de 12 mai,
    cand Statistica va comunica verdictul privind PIB pe primul
    trimestru. Ba mai mult, acelasi Vasilescu spunea ca poate nici la
    anul nu iesim din criza, afirmatia cu care l-a citat presa fiind
    “Dumnezeu stie cand o sa iesim din criza”.

    Daca ar fi sa fim rigurosi cu definitia cea mai vehiculata a
    relansarii dupa recesiune – doua trimestre de crestere consecutiva
    fata de trimestrele corespunzatoare din anul anterior -, atunci
    ne-ar mai trebui probabil inca trei luni ca sa iesim din recesiune.
    Premierul Emil Boc ar gresi deci cand spune ca in martie vom fi
    iesit din recesiune, luand ca baza doar cresterile fata de
    trimestrele precedente. Dupa datele INS, economia a crescut in
    ultimul trimestru din 2010 cu 0,1% fata de trimestrul precedent,
    dar fata de perioada corespunzatoare din 2009 a scazut cu 0,6%.
    Asadar, chiar daca in perioada ianuarie-martie PIB va fi crescut
    fata de ianuarie-martie 2010, ar mai fi nevoie de inca un trimestru
    pentru iesirea din recesiune.

    Dar aceasta definitie tehnica nu e unanim acceptata, din cauza
    situatiilor cand activitatea economica e constant slaba, chiar daca
    PIB scade doar intermitent, dar si din cauza faptului ca evolutia
    PIB ca singura masura produce strutocamile precum cele definite
    acum de economistii FMI drept “jobless recovery” (relansare
    neinsotita de crearea de locuri de munca, adica venita exclusiv din
    cresterea profiturilor companiilor) sau “creditless recovery” (cand
    bancile sunt substituite de stat ca factor de stimulare a
    economiei, care creste din majorari de stocuri, din jocul
    valutelor, din tiparnita bancii centrale si din “grasimea” firmelor
    privilegiate de globalizare). In SUA, de pilda, recesiunea e
    definita de Oficiul National de Cercetare Economica drept un declin
    semnificativ al activitatii economice timp de mai multe luni, care
    se reflecta in PIB real, venitul real, somaj, productie industriala
    si comert; neexistand deci norma celor doua trimestre de scadere,
    lipseste si norma relansarii definita dupa alte doua trimestre de
    crestere.

    O masura propusa de alti economisti este somajul, recesiunea
    fiind identificata atunci cand rata somajului creste cu mai mult de
    1,5% in decurs de 12 luni. La noi insa, migratia fortei de munca si
    economia subterana au alterat constant statistica, dupa cum se vede
    si din ultimele date ale Comisiei Nationale de Prognoza, din
    aceasta luna, care indica o rata a somajului inregistrat de 4,4% in
    2008, 7,8% in 2009, 6,9% in 2010 si 6,8% pentru 2011. Relevant e
    insa in datele CNP faptul ca institutia nu indrazneste sa prevada o
    scadere cu mai mult de 0,1% a ratei somajului in acest an, ceea ce
    inseamna ca de la 4,6 milioane de persoane ocupate pe piata muncii
    la sfarsitul lui 2010 s-ar ajunge doar la 4,623 milioane la
    sfarsitul acestui an, pentru ca in 2012 numarul celor cu loc de
    munca sa fie de 4,669 milioane.

    O definitie mai bine intemeiata economic a recesiunii este cea
    bazata pe diferenta dintre PIB real si PIB potential; in graficele
    BNR, aceasta diferenta apare ca o prapastie al carei fund se
    gaseste undeva la sfarsitul lui 2010, cu o deviatie fata de PIB
    potential de peste 6%, pentru ca iesirea la lumina sa se faca
    treptat si incet, spre mai putin de 3% la sfarsitul lui 2012, dar
    tot fara a se ajunge la liman (iar graficele actuale ale BNR acolo
    se termina). Cu aceasta ne putem intoarce cu mai putina emotie la
    spusele lui Adrian Vasilescu despre criza si recesiune.

    Ce relevanta are deci afirmatia premierului Emil Boc despre
    iesirea din recesiune la sfarsitul lui martie? Ea marcheaza o
    premiera: faptul obiectiv ca pentru prima oara din 2008 incoace, o
    estimare facuta de un oficial se indeplineste, fie ea si
    referitoare la faptul ca economia a crescut in loc sa scada. Iar
    acesta e un fapt care trebuie luat ca atare, nici mai mult, nici
    mai putin decat este. Cine vrea poate sa interpreteze totul in
    cheie politica si fie sa ridice in slavi autoritatile, fie sa le
    ironizeze, jucandu-se de-a desfacutul sampaniei de 31 martie. Cine
    are chef poate sa mearga chiar mai departe, interpretand drept
    criza nu doar situatia (finita si masurabila economic) care
    premerge si subzista recesiunii, ci tot ce ne-nconjoara din 1989
    sau din 1945 incoace, cu concluzia-cliseu ca Romania e intr-o criza
    perpetua de unde, dupa caz, ne poate scoate opozitia, un guvern
    strain, o revolutie sau poate nimeni, niciodata. Dar ar fi, vorba
    lui Ponta intr-un cu totul alt context, “mai mult decat o greseala
    – o prostie”.

  • Jocul de-a procentele

    Ma pregatisem sa scriu ceva despre autobiografia lui Paul Allen,
    cofondatorul Microsoft, care va aparea in curand sub titlul “Idea
    Man”. Insa am fost deturnat de o stire care a impanzit in cateva
    ore intreg internetul, urmand a poposi in paginile tuturor
    publicatiilor cu o cat de firava rubrica de tehnologie. Nu, nu e
    vorba de vreo catastrofa, ci doar de un raport publicat de
    International Data Corporation (IDC) cu privire la evolutia pietei
    sistemelor de operare pentru telefoanele inteligente, in care se
    face o predictie vizand cotele de piata in anul 2015. Cum am o
    slabiciune pentru preziceri, sper ca aceste randuri sa ma ajute
    sa-mi amintesc in anul cu pricina sa verific in ce masura
    previziunile s-au adeverit.

    Foarte pe scurt, IDC spune ca marele castigator va fi Microsoft
    Windows Phone, care va reusi sa treaca pe pozitia a doua, depasind
    pe Apple cu platforma sa software iOS. Evident, prima pozitie iese
    din discutie, fiind rezervata sistemului Android de la Google, care
    va avea, conform raportului IDC, peste 45% din piata. Cotele pentru
    iOS si BlackBerry se vor mentine relativ constante in intervalul
    14-16%, insa Symbian va ajunge in pragul extinctiei (0,2%), in
    vreme ce Windows Phone/Mobile va creste de la 5,5% (estimarea
    pentru 2011) pana la un respectabil 20,9%. Nu se pomeneste nimic
    despre WebOS de la Palm/HP, care probabil ca intra in categoria
    “altele”. Ni se mai spune ca in 2009 s-au vandut 303 milioane de
    smartphones, in 2010 cifra a urcat la 450, iar pentru 2011 se
    estimeaza o crestere cu circa 50%, dar IDC nu se aventureaza cu
    aceasta serie pana in 2015.

    Toate bune si frumoase, pana cand ajungem la o coincidenta
    interesanta: cele 20,9 procente pe care le va avea Windows Phone
    par sa fie exact cele 20,9 procente estimate pentru Symbian in
    2011. Mai ca-mi vine sa intreb precum Ilie Moromete: pe ce te
    bazezi? Pentru ca daca IDC a socotit ca tranzitia telefoanelor
    Nokia de pe Symbian pe Windows Phone se va face total pana in 2015
    si in aceasta perioada cota de piata detinuta de Nokia se va
    mentine cu precizie matematica la acelasi nivel cu cel estimat
    pentru anul acesta, inseamna pur si simplu ca procentele castigate
    de Android vin numai si numai de la RIM si Apple. Inteleg ca
    lucrurile pot fi mai incurcate, ca Nokia va pierde pe de-o parte si
    va recupera pe cealalta, dar mie mi se pare ca estimarea este cam
    adusa din condei. Nu vreau sa aduc in discutie barfa – foarte
    populara in redactiile revistelor de IT – conform careia IDC a fost
    intotdeauna prietenoasa cu Microsoft, vreau doar sa spun ca piata
    telefoanelor inteligente este inca tanara si imprevizibila, asa ca
    este extrem de riscant sa faci previziuni de lunga durata, atata
    vreme cat cifrele par nebunesti. De exemplu, Android a crescut cu
    888,8% in 2010 (conform Gartner).

    Bine, acum probabil e randul meu sa fiu intrebat pe ce ma bazez
    ca sa contrazic una dintre cele mai prestigioase firme de studiu al
    pietei IT de pe planeta. Simplu: pe alte previziuni IDC. De
    exemplu, in urma cu doar sase luni IDC a publicat un raport
    similar, in care anul de referinta era 2010, iar tinta era 2014. In
    acest raport, Symbian era creditat cu o felie de 32,9% din piata
    anului 2014, in vreme ce Windows nu atingea inca 10%. Dar intre
    timp a intervenit intelegerea (careia i se mai zice uneori “silent
    takeover”) dintre Nokia si Microsoft, care a schimbat datele
    problemei. Sigur, insa ce garantie avem ca nu va interveni in anii
    urmatori o alta miscare la fel de surprinzatoare, care sa schimbe
    tot peisajul? Dar chiar trecand peste acest accident, pentru
    Android se prevedea o cota sub 25% si imi pare cu totul si cu totul
    improbabil ca intr-un singur an sa mai castige inca pe-atata. Ca sa
    nu mai vorbesc ca pentru iOS raportul din toamna era catastrofal,
    cu o cadere de 25,8%, in vreme noul raport prevede o evolutie
    liniara. Ce-am vrut sa spun este doar ca IDC poate sa greseasca. Ca
    si mine.

    Nu cred in succesul combinatiei dintre Microsoft si Nokia. Deja
    1.000 de programatori de la Nokia au plecat, iar IDC s-a mai
    inselat o data cu estimarile: in septembrie vedea cota Symbian din
    2010 la 40,1%, dar realitatea a aratat doar 33,1%. De ce? Pentru ca
    nici cumparatorii nu vor un produs pe linie moarta si nici
    operatorii nu-l mai promoveaza. La incheierea parteneriatului,
    ideea era ca Nokia sa lanseze primul aparat cu Windows Phone in
    toamna, dar acum tinta este in 2012 si inseamna mai putin timp
    pentru a recupera. Pe de alta parte, nici Apple nu sta pe loc, iar
    Android este peste tot.