BusinessMagazin

Tag: weboscop

  • Estonia devine eStonia

    Saptamana trecuta am survolat un raport al Forumului Economic
    Mondial cu privire la situatia globala a tehnologiilor informatiei,
    cu accent pe pregatirea statelor lumii pentru economia
    interconectata a viitorului (“Networked Readiness”). Clasamentul
    intocmit pe baza a 71 de indicatori ne-a plasat intr-o pozitie
    destul de jenanta (locul 65) si in succintele note privind diversi
    indicatori am constatat ca, in ciuda unei infrastructuri relativ
    onorabile, (mai cu seama in privinta conexiunilor broadband si a
    telefoniei mobile), performantele generale slabe par sa provina din
    zona guvernamentala, unde capitolul “Government readiness” ne
    plaseaza pe un rusinos loc 119. Mai stam rau si la sistemul legal,
    la sistemul educational, la taxe si diverse alte capitole, insa
    toate par sa derive din performanta slaba la nivelul guvernamental
    si legislativ. Pentru comparatii m-am folosit mai ales de Estonia
    si Tunisia, ambele situate cu mult inaintea noastra, mai cu seama
    la nivel guvernamental. Altfel spus, se pare ca ni se trage in mare
    masura de la e-Guvernare.

    Desigur, toate aceste clasamente trebuie primite cu o anumita
    retinere, iar indexul WEF este criticat in mai multe lucrari pentru
    o abordare oarecum functionala, care nu pune in evidenta aspecte
    mai subtile, precum nivelul democratiei in raport cu mijloacele
    informationale. De exemplu, multe studii prefera sa utilizeze doi
    termeni diferiti: e-Government se refera in special la sfera
    functionala (cu accent pe serviciile informatice furnizate
    cetatenilor), in vreme ce e-Governance se refera mai degraba la
    posibilitatile de implicare pe care mijloacele IT&C le ofera
    cetatenilor.

    De exemplu, posibilitatea de a urmari si participa la procesul
    legislativ sau votul electronic intra sub incidenta celui de-al
    doilea termen, prea putin evidentiat de indexul WEF. Acesta este
    motivul pentru care comparatia cu Tunisia s-ar putea sa nu fie
    tocmai potrivita. In schimb Estonia este un etalon valabil, pentru
    ca numeroase alte evaluari (The Economist, Natiunile Unite, ITU)
    mai nuantate, o plaseaza pe pozitii fruntase, ceea ce a generat
    multe lucrari care analizeaza in detaliu performantele acestei mici
    tari baltice (1,4 milioane de locuitori). De altfel unele rapoarte
    n-o mai incadreaza la fostele tari comuniste (avansul pare prea
    mare), ci la tarile Europei Occidentale.

    Cum se explica aceasta poveste de succes? Poate si prin faptul
    ca tinerii scriu mai nou “eStonia” (e un motiv de mandrie
    nationala, factor nu lipsit de importanta), dar mai importante mi
    se par cateva considerente economice. In economia “parcelata” a
    fostei Uniuni Sovietice, tarilor baltice le-a fost rezervat
    sectorul tehnologic, ceea ce a influentat semnificativ orientarea
    invatamantului si a creat o oarecare traditie (primul computer
    pentru uzul scolilor din URSS a fost realizat in Estonia). Pe acest
    fond s-au nascut dupa 1990 mai multe initiative guvernamentale care
    au inceput prin a conecta populatia la internet, plasand un mare
    numar de puncte de acces public si gratuit in biblioteci, oficii
    postale sau chiar in magazinele satesti, rezultatul final fiind ca
    astazi sunt peste 700 de puncte de acces public (51 la 100.000 de
    locuitori) si aproape 60% din populatia intre 7 si 74 de ani
    utilizeaza regulat internetul. Toate scolile au fost conectate la
    internet, iar programul “Tiger Leap” a reformat intregul sistem
    educational pentru a forma utilizatori competenti ai mijloacelor
    IT&C. Guvernul a fost un pionier al noilor tehnologii, fiind
    primul in lume (anul 2000) care a renuntat la utilizarea hartiilor
    in intalnirile cabinetului, la care ministrii pot participa astazi
    de la distanta. Aproape 90% dintre votanti dispun de carduri de
    identitate, iar Estonia a fost prima tara din lume care a introdus
    la nivel national votul electronic.

    De notat ca Estonia a abordat sectorul e-Government intr-o
    maniera incrementala, incepand cu un prim portal numit “Estonian
    State Web Centre” deschis in 1998. Cardurile digitale de identitate
    au facilitat dezvoltarea unui mare numar de servicii (de la plata
    taxelor pana la consultarea online a bibliotecilor), au impulsionat
    servicii comerciale (e-banking) si au permis sisteme de plati
    mobile (bilete de autobuz, parcare etc.).

    Sigur ca putem sa explicam “miracolul” prin asocierea Estoniei
    cu statele scandinave sau prin dimensiunile reduse (desi aceasta
    implica piata redusa). Dar avansul fata de colegele Letonia si
    Lituania sugereaza ca politicile nationale inteligente au avut un
    rol esential. Ceea ce ne dorim si noi.

  • Unplugged

    S-a intamplat nu demult in Georgia, undeva pe langa granita cu
    Armenia. O femeie in varsta de 75 de ani care-si castiga modesta
    existenta adunand materiale reciclabile (in special cupru) a dat
    peste un cablu subteran si se pare ca n-a ezitat prea mult sa puna
    cazmaua de-a curmezisul si sa apese cu putere. Dezamagire: nu era
    cupru, era fibra optica. Avea sa afle mai tarziu, la sediul
    politiei, ca tocmai
    deconectase de la internet cam 90% din Armenia, o mare parte din
    Georgia si unele zone din Azerbaidjan. Un sabotaj involuntar,
    pentru care faptasa risca trei ani de puscarie. Cateva televiziuni
    au ilustrat evenimentul cu imagini de la sediul unei agentii de
    stiri din Erevan, unde reporterii priveau uluiti monitoarele
    devenite inutile. Dupa circa cinci ore conexiunea a fost
    restabilita, presa internationala a poreclit-o imediat pe biata
    femeie “the spade hacker” (hacker cu harletul) si toata intamplarea
    s-a inscris in zona faptului divers.

    Dincolo de aspectul anecdotic, m-a socat cat de fragil poate fi
    acest edificiu pe care se bazeaza din ce in ce mai mult afacerile
    si viata noastra de zi cu zi. Tot conceptul initial al internetului
    – bazat pe principiul “no single point of failure” – pare sa se fi
    pierdut undeva pe parcurs. Poate ca tarile din Caucaz nu au o
    infrastructura suficient de dezvoltata, dar usurinta cu care a fost
    deconectat Egiptul in timpul revoltelor ne-a pus in situatia sa ne
    intrebam cat suntem de dependenti de marea retea si ce s-ar
    intampla daca dintr-o data n-ar mai functiona, fie si doar pentru
    cateva ore. Pentru mine ar fi probabil prilej de lungi plimbari,
    dar pentru industrii intregi ar fi o catastrofa, ca sa nu mai
    vorbim de sectorul administrativ, de asistenta medicala si de
    atatea altele. Pe de alta parte, la nivel individual, dependenta de
    media in general si internet in particular a ajuns la cote de-a
    dreptul patologice. Huffington Post relateaza cateva cazuri aproape
    incredibile: un copil s-a inecat in cada in timp ce mama sa a uitat
    de el fiind prinsa intr-un joc de pe Facebook (Café World), o alta
    si-a ucis bebelusul pentru ca a intrerupt-o din FarmVille (alt joc
    de pe Facebook), in vreme ce un cuplu coreean a fost condamnat
    pentru ca si-a lasat copilul sa moara de foame, in timp ce ei
    ingrijeau un copil virtual intr-un joc video. Oribil.

    Desigur, sunt cazuri extreme, insa studii recente au relevat ca
    si pentru tinerii normali din ziua de azi dependenta de media
    devine o problema cu implicatii mai profunde decat par la prima
    vedere. Proiectul “The World Unplugged” condus de International
    Center for Media & the Public Agenda, in colaborare cu 11
    universitati, a ajuns la concluzia ca, desi nu poate fi
    diagnosticata clinic, dependenta de media provoaca efecte cat se
    poate de reale, printre care anxietatea si depresia.

    Studiul a cuprins aproape 1.000 de elevi si studenti din zece
    tari de pe toate continentele (de la unele foarte dezvoltate,
    precum SUA si Marea Britanie, pana la unele precum Tanzania),
    carora li s-a cerut sa renunte o zi la orice contact cu media,
    pentru ca apoi sa-si descrie experienta. A rezultat un volum de
    texte cam de dimensiunea romanului lui Tolstoi “Razboi si pace”,
    care i-a surprins pe cercetatori prin omogenitate: tiparele
    comportamentale sunt identice, indiferent de zona. Ratele de esec
    (cei care n-au putut rezista 24 de ore) au fost diferite, cu un
    maxim de 23% in Argentina, dar descrierile starilor si ale
    sentimentelor incercate sunt similare si foarte edificatoare. “M-am
    simtit ca si cum mi s-ar fi luat tot ce stiam”, spune cineva din
    Slovacia. “Mi s-a parut o tortura”, scrie altcineva. “Am simtit ca
    innebunesc.” Panica, singuratate, izolare, disperare – cam acestea
    se regasesc cel mai des. “Cand am scos cablul ethernet mi s-a parut
    ca deconectez un sistem de mentinere a vietii”, este poate cea mai
    dramatica observatie.
    Din tot acest material brut au rezultat grafice, tabele si un set
    de concluzii interesante. Pentru tineri, media, in special
    telefoanele mobile, au devenit efectiv extensii ale propriei
    persoane (confirmand astfel enuntul lui McLuhan). De interes este
    ca si faptul ca isi construiesc “branduri” diferite pentru diferite
    canale si diferite grupuri. Termenul “stire” s-a extins si asupra
    comunicarii interpersonale, iar “cautarea stirilor” e de domeniul
    trecutului: stirile ii cauta pe ei.

    Am petrecut vara trecuta o saptamana “unplugged” intr-un sat de
    munte. Admit ca telefonul nu l-am inchis, dar nici nu l-am folosit.
    Am supravietuit si chiar m-am simtit bine. Poate ca stirile m-au
    cautat, dar nu m-au gasit.

  • Jocul de-a procentele

    Ma pregatisem sa scriu ceva despre autobiografia lui Paul Allen,
    cofondatorul Microsoft, care va aparea in curand sub titlul “Idea
    Man”. Insa am fost deturnat de o stire care a impanzit in cateva
    ore intreg internetul, urmand a poposi in paginile tuturor
    publicatiilor cu o cat de firava rubrica de tehnologie. Nu, nu e
    vorba de vreo catastrofa, ci doar de un raport publicat de
    International Data Corporation (IDC) cu privire la evolutia pietei
    sistemelor de operare pentru telefoanele inteligente, in care se
    face o predictie vizand cotele de piata in anul 2015. Cum am o
    slabiciune pentru preziceri, sper ca aceste randuri sa ma ajute
    sa-mi amintesc in anul cu pricina sa verific in ce masura
    previziunile s-au adeverit.

    Foarte pe scurt, IDC spune ca marele castigator va fi Microsoft
    Windows Phone, care va reusi sa treaca pe pozitia a doua, depasind
    pe Apple cu platforma sa software iOS. Evident, prima pozitie iese
    din discutie, fiind rezervata sistemului Android de la Google, care
    va avea, conform raportului IDC, peste 45% din piata. Cotele pentru
    iOS si BlackBerry se vor mentine relativ constante in intervalul
    14-16%, insa Symbian va ajunge in pragul extinctiei (0,2%), in
    vreme ce Windows Phone/Mobile va creste de la 5,5% (estimarea
    pentru 2011) pana la un respectabil 20,9%. Nu se pomeneste nimic
    despre WebOS de la Palm/HP, care probabil ca intra in categoria
    “altele”. Ni se mai spune ca in 2009 s-au vandut 303 milioane de
    smartphones, in 2010 cifra a urcat la 450, iar pentru 2011 se
    estimeaza o crestere cu circa 50%, dar IDC nu se aventureaza cu
    aceasta serie pana in 2015.

    Toate bune si frumoase, pana cand ajungem la o coincidenta
    interesanta: cele 20,9 procente pe care le va avea Windows Phone
    par sa fie exact cele 20,9 procente estimate pentru Symbian in
    2011. Mai ca-mi vine sa intreb precum Ilie Moromete: pe ce te
    bazezi? Pentru ca daca IDC a socotit ca tranzitia telefoanelor
    Nokia de pe Symbian pe Windows Phone se va face total pana in 2015
    si in aceasta perioada cota de piata detinuta de Nokia se va
    mentine cu precizie matematica la acelasi nivel cu cel estimat
    pentru anul acesta, inseamna pur si simplu ca procentele castigate
    de Android vin numai si numai de la RIM si Apple. Inteleg ca
    lucrurile pot fi mai incurcate, ca Nokia va pierde pe de-o parte si
    va recupera pe cealalta, dar mie mi se pare ca estimarea este cam
    adusa din condei. Nu vreau sa aduc in discutie barfa – foarte
    populara in redactiile revistelor de IT – conform careia IDC a fost
    intotdeauna prietenoasa cu Microsoft, vreau doar sa spun ca piata
    telefoanelor inteligente este inca tanara si imprevizibila, asa ca
    este extrem de riscant sa faci previziuni de lunga durata, atata
    vreme cat cifrele par nebunesti. De exemplu, Android a crescut cu
    888,8% in 2010 (conform Gartner).

    Bine, acum probabil e randul meu sa fiu intrebat pe ce ma bazez
    ca sa contrazic una dintre cele mai prestigioase firme de studiu al
    pietei IT de pe planeta. Simplu: pe alte previziuni IDC. De
    exemplu, in urma cu doar sase luni IDC a publicat un raport
    similar, in care anul de referinta era 2010, iar tinta era 2014. In
    acest raport, Symbian era creditat cu o felie de 32,9% din piata
    anului 2014, in vreme ce Windows nu atingea inca 10%. Dar intre
    timp a intervenit intelegerea (careia i se mai zice uneori “silent
    takeover”) dintre Nokia si Microsoft, care a schimbat datele
    problemei. Sigur, insa ce garantie avem ca nu va interveni in anii
    urmatori o alta miscare la fel de surprinzatoare, care sa schimbe
    tot peisajul? Dar chiar trecand peste acest accident, pentru
    Android se prevedea o cota sub 25% si imi pare cu totul si cu totul
    improbabil ca intr-un singur an sa mai castige inca pe-atata. Ca sa
    nu mai vorbesc ca pentru iOS raportul din toamna era catastrofal,
    cu o cadere de 25,8%, in vreme noul raport prevede o evolutie
    liniara. Ce-am vrut sa spun este doar ca IDC poate sa greseasca. Ca
    si mine.

    Nu cred in succesul combinatiei dintre Microsoft si Nokia. Deja
    1.000 de programatori de la Nokia au plecat, iar IDC s-a mai
    inselat o data cu estimarile: in septembrie vedea cota Symbian din
    2010 la 40,1%, dar realitatea a aratat doar 33,1%. De ce? Pentru ca
    nici cumparatorii nu vor un produs pe linie moarta si nici
    operatorii nu-l mai promoveaza. La incheierea parteneriatului,
    ideea era ca Nokia sa lanseze primul aparat cu Windows Phone in
    toamna, dar acum tinta este in 2012 si inseamna mai putin timp
    pentru a recupera. Pe de alta parte, nici Apple nu sta pe loc, iar
    Android este peste tot.

  • Scrisul de mana

    Imi petrec aproape toata ziua in fata computerului si obiectele
    pe care le ating cel mai des sunt mausul si claviatura. Scriu mult,
    cel mai adesea programe, din cand in cand cate un articol. Aproape
    ca mi-am pierdut deprinderea scrisului de mana, dar am mereu un pix
    la indemana. De obicei il folosesc cand vorbesc la telefon: notez
    la intamplare intr-o agenda nume, numere de telefon, date, adrese
    (sau desenez o schema cand o adresa este de genul “a doua la
    dreapta de la semafor spre Brasov”) si cateva cuvinte cheie cum ar
    fi “instalator” sau “RCA”. In astfel de situatii, claviatura si
    mausul nu sunt de nici un folos. Daca e ceva cat de cat important,
    transcriu notele intr-un program numit EverNote, dar scrisul de
    mana este de neinlocuit. La fel se intampla la cate-o discutie sau
    sedinta si este oarecum frustrant ca nu pot sa notez direct pe
    computer, pentru ca acolo ajung in cele din urma toate aceste
    notite.

    Exista oare solutii pentru acest mic inconvenient? Pe vremuri am
    folosit un Palm Pilot, care-mi permitea sa scriu de mana cateva
    note cu un creion special si totul era transpus imediat in format
    text. Era util in diverse situatii, dar nu in toate: se putea scrie
    doar intr-o zona, iar semnele pe care le recunostea erau uneori
    bizare, deoarece trebuia trasate dintr-o singura linie. Prin 2004,
    o firma suedeza numita Anoto a inventat o tehnologie ingenioasa
    prin care hartia era transformata intr-un soi de “dispozitiv” de
    intrare cu ajutorul unui stilou special ce memora totul si putea
    trimite prin Bluetooth informatia spre telefonul mobil si de-aici
    spre un computer. Metoda este folosita cu succes in diverse domenii
    (in special medicina si farmacie), dar nu a atins masa critica
    necesara pentru a o impune.

    Domeniul numit “pen computing” are o istorie surprinzator de
    lunga, primul brevet in domeniu fiind acordat in 1888 pentru o
    metoda de “capturare” a scrisului, urmat in 1915 de primul brevet
    pentru recunoasterea scrisului de mana. In 1945, Vannevar Bush isi
    imagina sistemul Memex (stramosul hipertextului), care urma sa se
    bazeze pe recunoasterea scrisului. Au existat numeroase realizari
    (printre care PenPoint SO de la GO Corp, Newton de la Apple,
    Windows for Pen Computing de la Microsoft) si cu toate acestea nici
    Apple iPad si nici Motorola Xoom nu dispun de posibilitatea de a
    lua notite de mana.

    In urma cu vreo doi ani am publicat in aceasta pagina un articol
    (“Exercitiu de imaginatie” – mai 2009) in care incercam sa-mi
    imaginez computerul perfect si s-a nimerit sa fie foarte asemanator
    cu ceea ce mai tarziu a adus iPad, cu o diferenta majora: la
    nivelul functiilor importante, eu puneam notitele de mana si
    recunoasterea scrisului imediat dupa interactiunea prin gesturi.
    Tablete specializate (e drept, cu raspandire limitata) au existat
    si inainte de iPad, iar principala lor calitate era tocmai
    posibilitatea de a lua notite de mana. Pentru medicul aflat la
    patul bolnavului, important este sa obtina imediat istoricul si sa
    noteze evolutia cu scrisul lui ilizibil, nu sa piarda vremea cu
    tastatura virtuala. Pentru un student sau elev, tabletele actuale
    sunt inutile la un curs. Executivii din companii ar vrea poate si
    ei sa noteze cate ceva in nenumaratele lor sedinte si intalniri de
    afaceri. Desigur, se poate inregistra audio sau chiar video, dar
    notitele proprii sunt de neinlocuit.

    In fine, se pare ca toate necazurile se vor sfarsi curand,
    deoarece tableta HTC Flyer va fi dotata cu un “creion” si cu
    aplicatii care sa-l puna in valoare. De fapt este vorba de o
    tehnologie numita Scribe, care va fi deschisa pentru terti
    dezvoltatori ce folosesc platforma Android, astfel incat pe langa
    Sketchbook si Notes – aplicatiile care echipeaza nativ HTC Flyer –
    este posibil sa apara in curand si altele. Sketchbook este cu
    adevarat spectaculoasa, deoarece este capabila sa mixeze notitele
    cu inregistrari audio si poate sa redea acest mixaj in ordine
    temporala. Mai mult, notitele pot fi sincronizate cu EverNote, o
    aplicatie care stocheaza totul intr-un “cloud”. Insa posibilitatile
    sunt mai largi: de exemplu, se pot face marcaje si notite intr-o
    carte sau se pot desena mustati pe o poza.

    Inca nu este perfect. Scribe nu se potriveste perfect peste
    Android, care a fost conceput mai degraba pentru gesturi, asa ca
    uneori apar conflicte. Insa pasul a fost facut si sunt sigur ca
    ceilalti producatori il vor imita si poate vor aduce imbunatatiri.
    Competitia este acerba si orice functionalitate utila valoreaza
    enorm.

  • Wikipedia – mod de folosinta

    In adolescenta am invatat sa cant la chitara. Dupa cativa ani de
    practica am constatat ca s-a schimbat felul in care ascult muzica
    si n-am stiut daca e mai bine sau mai rau. Pe de-o parte imi era
    teama ca mi-am pierdut o doza de “inocenta” ca ascultator, ca am
    devenit prea interesat de ce face si cum face un instrument sau
    altul, pe de alta parte ma bucuram ca nu mai sunt un ascultator
    naiv. Cam acelasi lucru mi s-a intamplat cu presa scrisa. Dupa ce
    aproape zece ani am lucrat ca redactor si editor, am invatat cum se
    construiesc publicatiile, care sunt mecanismele economice din
    spatele lor si cum se impleteste mesajul scris cu mesajul
    subliminal (ma refer la “atmosfera” pe care o degaja paginile
    tiparite). Efectul a fost acelasi: mi-am pierdut naivitatea in
    relatia cu mass-media si am devenit un fel de “consumator
    profesionist” de presa, dotat cu o oarecare abilitate de a discerne
    calitatea informatiei care mi se livreaza.

    Cu internetul, relatia e putin mai complexa, pentru ca e vorba
    de mai multe medii convergente unde comunicarea este
    multidirectionala, iar modalitatile de a crea si agrega informatia
    sunt adesea diferite de cele utilizate in mediile traditionale.
    Chiar si asa, faptul ca utilizez si dezvolt aplicatii in acest
    spatiu ma pune intr-o pozitie favorizata in raport cu aceasta cale
    de comunicare. Ca si in cazul presei, stiu cum se face si cum
    functioneaza, asa ca sunt destul de precaut cu informatia pe care o
    primesc. Un exemplu clasic in aceasta privinta este Wikipedia, o
    resursa fabuloasa prin cantitatea si diversitatea informatiei, dar
    mereu pusa sub semnul intrebarii din perspectiva calitatii pe
    motivul ca aceia care contribuie cu material nu sunt in mod necesar
    experti in domeniu si nu exista editori profesionisti care sa
    verifice acuratetea informatiilor. Mai mult, identitatea
    contributorilor este cel mai adesea incerta, asa ca nu este deloc
    exclus ca sub numele unui eminent profesor universitar sa gasim un
    elev de liceu. In aceste conditii, merita sa apelam la
    Wikipedia?

    Pe cei care raspund cu “nu categoric” ii invit sa caute in
    Britannica informatii despre participiul prezent al verbelor in
    limba armeana. Probabil, rezultate asemanatoare vor obtine si din
    enciclopedii online in care expertii aproba continutul, iar
    contributorii trebuie sa se prezinte cu identitatea reala (cum sunt
    Citizendium sau Google Knol). Daca totusi Wikipedia este solutia
    cea mai la indemana, atunci cunoasterea mecanismelor care o
    guverneaza poate sa minimizeze riscul de a obtine informatii
    gresite sau chiar menite sa dezinformeze. Prima observatie este ca
    Wikipedia nu trebuie privita ca o interfata transparenta (o
    “fereastra”) spre informatia pe care o cuprinde, ci ca o “oglinda”
    ce adauga informatiei propriu-zise modalitatile tehnice si
    organizatorice in care informatia este asamblata. Cu alte cuvinte,
    vom obtine cele mai bune rezultate daca ne vom pune in joc spiritul
    critic si vom explora toate straturile informative gazduite de
    aceasta resursa.

    In primul rand trebuie sa evaluam in ce masura subiectul pe
    care-l avem in vedere este controversat. In unele cazuri, astfel de
    articole sunt marcate ca atare, dar de cele mai multe ori editorii
    ajung la un compromis (aceasta este regula). In aceste cazuri se
    intampla ca anumite perspective asupra subiectului sa fie omise din
    textul articolului. Cam toate temele cu tenta nationala pot fi
    suspectate din aceasta perspectiva. De exemplu, articolul despre
    limba aromana nu este marcat in varianta engleza, dar are in spate
    o controversa ce anima mai multe natiuni balcanice. In aceste
    cazuri este recomandabil sa consultam pagina de discutii, care
    poate fi uneori mai informativa decat articolul propriu-zis si, cu
    siguranta, ne permite sa apreciem seriozitatea abordarii. O alta
    resursa valoroasa este istoricul, care ne permite sa urmarim cum
    s-a ajuns la forma publicata.

    Dincolo de neutralitate se pune problema corectitudinii.
    Wikipedia nu-si propune sa stabileasca adevarul, nici sa fie o
    tribuna a opiniilor sau a cercetarilor personale, in schimb pune
    accentul pe verificabilitate, astfel incat referintele sunt mereu
    la indemana atat pentru a verifica informatia, cat si pentru a
    extinde cercetarea. Adesea, pornind de aici, obtinem trimiteri mai
    bune decat dintr-un motor de cautare. Pana la urma, o excursie in
    spatele paginilor Wikipedia ne permite sa intelegem intreaga
    constructie si ne antreneaza sa aplicam acelasi filtru critic
    informatiilor de oriunde ar veni. Ne ajuta sa ne pierdem
    naivitatea.

  • Libertatea vine in cutie

    Povestea blocarii accesului la internet in timpul evenimentelor
    din Egipt a demonstrat simultan doua adevaruri contradictorii. Pe
    de-o parte, puterea internetului de a influenta lumea politica si
    rolul de catalizator al unei anumite atitudini, pe care l-a jucat
    in mai multe cazuri. Pe de alta parte, s-a vadit si fragilitatea
    acestui urias edificiu. Cum a fost posibil ca in doar cateva minute
    aproape tot internetul egiptean sa fie pus la pamant? Specialistii
    au investigat detaliile tehnice ale blocadei, insa concluziile la
    care au ajuns nu sunt de natura sa ne linisteasca: Egiptul nu e un
    caz chiar atat de special din punctul de vedere al infrastructurii
    care sustine functionarea internetului si scenariul de acolo se
    poate repeta nu doar in tarile din Orientul Mijlociu. Aspectul
    oarecum special in evenimentele din Egipt l-a reprezentat oprirea
    functionarii retelelor de telefonie mobila, insa este lesne de
    inteles ca marii operatori nu sunt catusi de putin inclinati sa-si
    pericliteze afacerile angajandu-se in dispute politice. Nici in
    Egipt si nici in alta parte.

    Pentru ca nu e loc de detalii tehnice, o sa incerc o “privire
    din avion” asupra problemei. Mai intai trebuie sa ne amintim ca
    proiectul initial al internetului s-a bazat pe descentralizare, o
    caracteristica menita sa confere robustete intregului edificiu.
    Ideea centrala era sa nu existe puncte critice (“single points of
    failure”), astfel incat chiar daca un nod devine indisponibil,
    reteaua sa functioneze in continuare folosind rute alternative. Din
    acelasi motiv, s-a mizat pe conceptul de “retea proasta”, care nu
    inglobeaza inteligenta in infrastructura, ci doar in “capete”, spre
    deosebire de retelele telefonice in care inteligenta este
    concentrata in centrale. Insa lucrurile nu au mers in acest spirit
    si e destul de usor de constatat ca se merge din ce in ce mai mult
    spre centralizare, atat din perspectiva serviciilor, cat si din cea
    a accesului.

    Merita sa ne intrebam in ce masura suntem dependenti de
    serviciile furnizate de Google sau Facebook sau sa observam ca
    numarul furnizorilor de acces la internet s-a redus constant,
    ramanand in joc doar cei foarte mari (nu e specific local, asa se
    intampla peste tot). Parca incepe sa ni se faca dor de retelele de
    bloc, atat de populare cu cativa ani in urma. Chiar si noua
    orientare spre cloud computing este un indiciu al centralizarii,
    iar concluzia majora este ca serverele au acaparat puterea in
    retea, iar clientii (adica noi toti) avem tot mai putina autonomie.
    Incetul cu incetul revenim la modelul retelei telefonice. De fapt,
    autoritatile egiptene (de atunci) n-au avut chiar asa de multe
    comutatoare de inchis.

    Care ar putea fi solutiile? Mai multe proiecte au fost lansate
    in ultima vreme si toate vizeaza intr-un fel sau altul variante de
    a readuce puterea la clienti. De exemplu, retele peer-to-peer (in
    care fiecare computer este si server si client) sau retele mesh, in
    care computerele joaca rolul de routere. Insa cel mai ambitios
    proiect se cheama Freedom Box si isi propune sa aduca in fiecare
    casa un mic server. Cu adevarat mic, nu mai mare decat bateria
    telefonului mobil, dar suficient de puternic pentru a se transforma
    la nevoie in routere mesh care sa permita accesul din aproape in
    aproape pana la punctele de acces disponibile. In plus, criptarea
    datelor este o sarcina de baza, deoarece centralizarea a adus
    amenintari tot mai serioase privind sfera vietii private, pentru ca
    putem fi mai usor monitorizati, fie de unele companii cu interese
    comerciale, fie de organisme guvernamentale. Aceste “plug servers”
    nu sunt doar mici, ci si ieftine: la momentul actual costa 99 de
    dolari, insa daca toata lumea se va dota cu asa ceva pretul poate
    cobori sub 30 de dolari. Consumul foarte redus le permite sa fie
    alimentate cu o simpla baterie.

    Initiatorul proiectului nu este vreun guru al tehnologiei, ci un
    profesor de drept de la Columbia University. Eben Moglen nu este
    insa strain de lumea tehnologiei, daca nu din pasiunea pentru IT
    din tinerete, macar pentru ca a fost avocat la Free Software
    Foundation, unde a colaborat cu Richard Stallman la fundamentarea
    legala a licentelor publice de tip GPL. Chiar daca nu este un
    “geek”, Moglen a fost foarte eficient in a promova ideea, in a
    colecta fonduri (FreedomBox Foundation a adunat in timp record cei
    60.000 de dolari necesari pentru lansarea proiectului) si a atrage
    miscarea free software in proiect. Anvergura proiectului este
    considerabila, insa Eben Moglen este increzator ca miscarea free
    software se poate mobiliza pentru un scop atat de maret.

  • Dansul dinozaurilor

    Alianta dintre Nokia si Microsoft a luat pe toata lumea prin
    surprindere. Desigur, era de notorietate faptul ca finlandezii au
    probleme serioase, cu o scadere a cotei de piata de circa 10
    procente in interval de un an. Desi continua sa fie cel mai mare
    producator de telefoane din lume, Nokia n-a reusit mare lucru in
    domeniul telefoanelor inteligente, desi a fost printre primii care
    le-au produs. Insa dupa revolutia declansata de Apple iPhone si
    desavarsita de Google Android, peisajul s-a schimbat radical, iar
    cei de la Nokia nu au reusit sa tina pasul in materie de
    software.

    Nu se poate spune ca nu s-au straduit: au cumparat sistemul de
    operare Symbian (utilizat de mai multa vreme de companie), au
    pornit un proiect nou pentru dezvoltarea unui sistem numit Maemo,
    apoi si-au unit fortele cu Intel si au combinat Maemo cu Moblin,
    rezultand ceva foarte ambitios care se cheama MeeGo, inca in
    dezvoltare. Dar la viteza cu care evolueaza aceasta industrie,
    totul a mers mult prea lent. Se estimeaza ca in trei ani toate
    telefoanele vor fi smartphones, asa ca Nokia trebuia sa faca ceva.
    Iar primul lucru pe care l-a facut a fost sa-l schimbe pe
    directorul general Olli-Pekka Kallasvuo cu canadianul Stephen Elop.
    Acesta este primul CEO de la Nokia care nu este finlandez, ceea ce
    nu a sunat grozav in urechile angajatilor, insa este foarte
    probabil ca actionariatul a considerat ca-i mai bine sa aduca un om
    cu “experienta americana”.

    Experienta americana a lui Elop a cuprins si trei luni de sefie
    la Macromedia, apoi o pozitie importanta la Adobe (care a cumparat
    Macromedia), apoi a petrecut un an la Juniper Networks ca director
    de operatiuni (COO), dupa care a aterizat la Microsoft, unde a
    condus din ianuarie 2008 pana in septembrie 2010 divizia de
    business (cea care se ocupa de MS Office). Mai simplu spus, Elop a
    venit la Nokia direct de la Microsoft. Dupa ce patru luni s-a
    acomodat si a observat cum merg lucrurile in companie, a venit si
    vestea ca Android a depasit Symbian, devenind platforma dominanta
    in lumea telefoniei mobile. Elop a trimis un memo intern de-a
    dreptul dramatic, in care a facut o analogie intre situatia
    companiei si cea a unui petrolist de pe o platforma incendiata din
    Marea Nordului, care a avut de ales intre a arde de viu sau a sari
    de la 30 de metri inaltime in apele inghetate. A sarit si a fost
    salvat, ceea ce ar trebui sa faca si Nokia. Bineinteles ca mesajul
    a scapat in presa si a fost publicat integral de The Guardian, nu
    neaparat pentru partea de melodrama, ci pentru ca este una dintre
    cele mai lucide analize ale situatiei pietei dispozitivelor mobile
    la acest moment.

    Mai putin lucida mi s-a parut insa solutia de salvare. Alianta
    cu Microsoft imi pare paguboasa pentru Nokia din toate punctele de
    vedere. In primul rand, Nokia nu va utiliza Windows Phone 7 in
    versiunea actuala, pentru ca, desi este un sistem incomparabil mai
    bun decat Windows Mobile – care a fost umilit de competitori si a
    fost abandonat – este inca imatur si plin de bug-uri. De pilda,
    inca nu are cut-and-paste si nici multitasking pentru aplicatiile
    de la alti proiectanti. Asa ca Nokia va astepta urmatoarea
    versiune, prevazuta pentru luna octombrie (dar care ar putea sa
    intarzie, data fiind lipsa proverbiala de punctualitate a
    gigantului din Redmond). Asadar, Nokia va putea sa puna pe piata
    primul aparat dotat cu noua platforma abia spre sfarsitul anului
    (in cazul cel mai fericit), iar in vremea aceasta telefoanele cu
    Symbian se vor vinde din ce in ce mai putin. Chiar daca finlandezii
    afirma ca vor intretine Symbian inca doi ani, putini vor fi cei
    care vor da banii (si nu putini) pe un produs aflat pe linie
    moarta. Colac peste pupaza, marii operatori au anuntat ca nu vor
    mai promova aparate cu Symbian. La fel se va intampla si cu primul
    telefon dotat cu MeeGo, prevazut pentru a doua jumatate a anului.
    Se pare ca nu sunt singurul care gandeste asa, din moment ce,
    imediat dupa anuntarea aranjamentului, actiunile Nokia au scazut cu
    aproape 20%, iar angajatii au recurs la forme de protest.

    Trebuie notat si faptul ca Nokia nu are exclusivitate pentru
    Windows Phone, asa ca se va afla in concurenta directa cu
    producatori precum LG sau Samsung si ma indoiesc ca finlandezii vor
    putea fi competitivi din perspectiva preturilor. Se spune ca
    inginerii care lucreaza la Symbian si MeeGo incep sa-si pregateasca
    CV-urile, dar inca nu se stie ce restructurari se vor face. Intel
    este cu siguranta ingrijorat cu privire la soarta sistemului MeeGo.
    Si peste toate acestea, bucuria de a face afaceri cu Microsoft. De
    nepretuit.

  • Ce stim despre pisicile egiptene?

    Cu doar doua saptamani in urma am scris in aceasta pagina despre
    cartea lui Evgeny Morozov “The Net Delusion”, care incearca sa
    sustina ideea ca puterea internetului in promovarea libertatii si
    democratiei este o iluzie. Autorul chiar pluseaza: internetul este
    mai degraba o arma in mana guvernelor represive. M-am bazat mai
    mult pe argumentele lui Cory Doctorow pentru a sustine contrariul,
    dar intre timp am primit chiar din jurnalele de stiri o
    demonstratie elocventa. Daca puterea internetului nu face doua
    parale, de ce guvernul egiptean a incercat sa opreasca total
    accesul la retea in timpul recentelor demonstratii?

    Povestea acestei blocade digitale este cu totul speciala, pentru
    ca este pentru prima data in istorie cand o putere politica
    incearca sa inchida total accesul la internet si la telefonia
    mobila. Se stie ca autoritatile din China, Iran sau alte tari cu
    regimuri autoritare sau represive cenzureaza sau limiteaza accesul,
    dar niciuna nu a dorit sa blocheze tot traficul (nu punem la
    socoteala Coreea de Nord, unde internetul pur si simplu nu exista).
    Thailanda si Tunisia au taiat accesul la siturile de stiri si la
    retelele sociale in timpul tulburarilor, insa blocada totala este o
    problema tehnica foarte complexa. Avand in vedere ca totul a cazut
    deodata (in doar 13 minute o tara a disparut din internet), este
    indiscutabil ca guvernul egiptean a avut un plan foarte bine pus la
    punct. Nu voi insista pe detaliile tehnice, dar merita amintit ca
    retelele de telefonie mobila au fost oprite chiar de operatori
    (protocolul cu guvernul egiptean prevede aceasta posibilitate) si
    ca un singur ISP din zece a ramas activ: Noor Data Networks, care
    foloseste un cablu submarin operat de Telecom Italia. Dar se pare
    ca “scaparea” a fost intentionata, pentru ca Noor deserveste bursa
    egipteana si, probabil, alte servicii strategice si bine protejate
    – nu-mi imaginez ca, de pilda, serviciile secrete au ramas in
    bezna.

    Si cu toate acestea, multi egipteni au reusit sa strapunga
    blocada. Cea mai simpla cale a fost sa-si reaminteasca o metoda
    abandonata de mai mult de un deceniu: dial-up pe liniile telefonice
    terestre, in combinatie cu programe de “camuflaj” de genul Hotspot
    Shield sau servicii precum Tor. De ce au fost oprite retelele
    mobile, dar nu si cele fixe? Pentru ca acestea din urma sunt
    practic utilizate doar ca mijloace de comunicare individuale, in
    timp ce telefonia mobila converge spre internet. O alta varianta,
    ceva mai scumpa si mai complicata, a fost utilizarea comunicatiilor
    prin satelit (si ea o metoda utilizata pe vremuri de mai multe
    ISP-uri). S-au folosit, de asemenea, sistemele “ham radio”
    (radioamatori) si unele retele virtuale private, care au devenit
    aproape publice. Inginerii de la Google si SayNow au dat si ei o
    mana de ajutor, punand la dispozitie trei numere fixe unde
    egiptenii puteau lasa mesaje vocale, care erau automat transcrise
    si trimise ca tweet-uri.

    Pana la urma, blocada a fost ridicata in 2 februarie si
    egiptenii s-au napustit pe Facebook, Twitter si serviciile de
    stiri. Un think tank al Organizatiei pentru Dezvoltare si Cooperare
    Economica a calculat ca cele cinci “zile negre” au costat Egiptul
    aproape 100 de milioane de dolari, insa pierderile potentiale sunt
    mult mai mari, deoarece este greu de crezut ca investitorii din
    zona telecom vor reveni prea curand. Insa dincolo de toate acestea
    este certitudinea ca internetul reprezinta astazi o putere cu o
    importanta miza politica. Joseph Nye – profesor la Harvard si
    autorul cartii “The Future of Power” – remarca faptul ca accesul
    larg la mijloacele de informare (in special internetul) a schimbat
    datele unei ecuatii politice in care statele occidentale au
    sustinut guverne autoritare sau chiar dictatoriale pentru a evita
    ascensiunea gruparilor islamiste radicale. Realitatea este ca
    informatia a dat nastere unui “nou mijloc”, adica unei paturi
    semnificative a populatiei din tari musulmane care este moderata si
    chiar moderna, capabila sa pondereze atat tendintele dictatoriale,
    cat si islamismul radical, dar pe care Occidentul fie a ignorat-o,
    fie a neglijat-o. In termenii lui Nye, s-au concentrat doar asupra
    tranzitiei puterii, dar nu si asupra “difuzarii” puterii.

    Regizorul iranian Bahman Ghobadi a pus el insusi pe torente
    filmul sau “No One Knows About Persian Cats” (premiat la Cannes si
    interzis in Iran) pentru ca tinerii din tara lui sa-l vada si sa-l
    raspandeasca. V-ati imaginat ca in Iran sunt cateva sute de
    formatii de muzica rock si jazz in clandestinitate? Ei sunt “noul
    mijloc” pe care l-a produs internetul.

  • Homo sociologicus

    Se spune adesea ca retelele de socializare pot sa creeze o
    anumita dependenta care-l face pe un utilizator “inrait” sa prefere
    socializarea in spatiul virtual celei din lumea reala. De un
    portret asemanator au parte si hackerii pasionati care participa la
    proiecte open source, la fel ca si cei care-si dedica o buna bucata
    din timpul liber pentru a corecta pagini din Wikipedia sau pentru a
    recenza carti pe Amazon. Niste singuratici pe jumatate autisti,
    care nu doar ca ignora lumea reala, dar isi pierd si instinctele
    sau abilitatile sociale.

    Oare chiar asa sa fie? Banuiala mea, bazata doar pe cateva
    exemple, a fost dintotdeauna ca portretul este caricatural. Nu
    exclud posibilitatea ca acesta sa se potriveasca unora, dar e vorba
    mai degraba de exceptii. Se pare ca am avut dreptate. Zilele
    trecute, Pew Research Center’s Internet & American Life Project
    a publicat rezultatele unui studiu numit “The Social Side of the
    Internet” care constata pe baze statistice ca utilizatorii
    retelelor de socializare de gen Facebook sau ai serviciilor de
    microblogging cum este Twitter nu sunt cu nimic mai putin angrenati
    social decat ceilalti. Mai mult chiar, rata implicarii in grupuri
    sau organizatii dintre cele mai diverse din lumea reala este
    semnificativ mai ridicata in randul utilizatorilor retelelor
    sociale virtuale. |n general, 80% dintre utilizatorii de internet
    participa la diverse grupuri, fata de doar 56% in cazul celor ce nu
    folosesc internetul. |n cazul celor care frecventeaza retelele de
    socializare, procentul creste la 82%, iar in randul utilizatorilor
    Twitter, rata participarii este de 85%. Sondajul s-a bazat pe 2.300
    de interviuri telefonice si are o marja de eroare de 2,5%. Cele 40
    de pagini are raportului evidentiaza si faptul ca utilizatorii
    internetului sunt si cei mai activi membri ai grupurilor in care
    sunt implicati, dar mai important mi se pare faptul ca sunt cei
    care cel mai adesea simt mandrie si implinire cu privire la
    activitatea lor in aceste grupuri si organizatii.

    Desigur, se poate explica prin faptul ca, fiind mai informati,
    sunt mai implicati. |nsa explicatia nu mi se pare suficienta si
    nu-i cuprinde pe participantii la proiecte de colaborare din
    internet, cum ar fi Wikipedia sau SourceForge (open source).
    |ntamplarea a facut sa dau peste un studiu academic publicat de
    FirstMonday (“The social environment model: Small heroes and the
    evolution of human society” de Brian si Alex Withworth) care
    analizeaza fenomenul pornind de la premise teoretice ancorate in
    teoria jocurilor, plus cele doua “reguli” comportamentale specific
    umane: actiunea pentru binele propriu si actiunea pentru binele
    comunitatii. |n virtutea primei reguli, dilema prizonierului se
    echilibreaza cand cei doi detinuti depun marturie unul impotriva
    celuilalt pentru a castiga ani de libertate, desi nu se obtine
    rezultatul optim. |n schimb, aplicand varianta sociala a problemei
    (unde cei doi cumuleaza anii castigati), solutia optima este cea a
    cooperarii, cand ambii prizonieri pastreaza tacerea.

    De aici incolo apare notiunea de “dilema sociala” (cand regula
    actiunii egoiste intra in conflict cu cea a actiunii sociale) si,
    mai departe, notiunea de “sinergie sociala”, definita ca diferenta
    dintre ce ar produce un grup de persoane lucrand impreuna si ce ar
    produce lucrand individual. Desigur, sinergia sociala poate fi
    pozitiva (situatie exemplificata de comert) sau negativa (ca in
    cazul conflictelor interne) si corespunde cu ceea ce in teoria
    jocurilor se cheama joc cu suma nenula, unde castigul unuia nu se
    oglindeste in pierderea altora.

    Este absolut fascinant de urmarit cum rationamentele bazate pe
    aceste notiuni simple pot descrie fenomene sociale dintre cele mai
    complexe. Sinergia sociala este semnificativa mai ales in grupuri
    mari, cand rezultatele interactiunilor sociale cresc geometric,
    insa efectele depind de modul cum membrii grupului isi rezolva
    dilemele sociale. O echilibrare optima a celor doua reguli de baza
    maximizeaza rezultatele (si reprezinta modelul care a adus
    prosperitatea occidentala), in vreme ce dezechilibrarea spre
    actiunea egoista conduce la reactii in lant ale caror efecte le
    vedem zi de zi. Excesul in cealalta parte a produs deopotriva
    comunismul si fascismul.

    Concluzia studiului este ca internetul a reusit sa reuneasca
    deja suficienti utilizatori care sa creeze o sinergie sociala –
    bazata pe socio-tehnologii capabile sa-i asigure echilibrul si
    dominata de “netizens” care si-au rezolvat optim dilemele sociale.
    Ei sunt micii eroi care muta muntii. Virtuali sau reali.

  • Anul tabletei

    Am dat din intamplare peste un articol publicat in august 2000
    de revista Forbes sub titlul “Introducing The Computer of 2010”.
    Imi place grozav sa citesc genul acesta de profetii, mai ales ca
    acum am sansa sa apreciez in ce masura predictiile s-au adeverit.
    Dar nici de data aceasta nu s-au adeverit – ceea ce nici macar nu
    mai e o surpriza, avand in vedere ca nu se adeveresc nici macar
    cele pe un an. Autorul (Kip Crosby) paria pe un computer bazat pe
    optica in punctele esentiale (procesor, memorie, disc),
    electronicii ramanandu-i doar munci periferice. Evident, 2010 a
    trecut si nu doar ca n-am vazut un astfel de computer, dar nici
    macar nu am auzit de ceva realizari concrete in directia aceasta
    (desi sunt sigur ca se cerceteaza si aceasta varianta).

    Oricum, computerul era imaginat avand forma unui disc frisbee,
    urmand sa aiba puterea unui supercomputer. Dar se vadeste ca si in
    ziua de azi computerele se incapataneaza sa ramana patratoase si
    n-au nicio ambitie sa concureze cu supercomputerele (fie ele si
    vechi de zece ani). Ideea ca va fi atat de destept incat ne va
    invata obiceiurile si ne va anticipa intentiile m-a induiosat.
    Acasa urma sa-l lipim de un perete si toata casa ar fi devenit
    inteligenta, dar iata, suntem in 2011 si orice as lipi pe pereti,
    apartamentul meu e la fel de prost ca in urma cu 20 de ani.
    Interactiunea prevazuta se baza pe recunoasterea vorbirii, dar se
    pare ca am ramas repetenti la materia asta. La serviciu, l-am fi
    asezat pe birou si acesta ar fi devenit pe loc un “gigantic”
    afisaj. Hmm… aici incepe se devina interesant… adica sa ne
    rastim la birou? Nu: tragem cu degetele de fisiere si le punem in
    foldere. Aha, adica interfata tactila si gesturi. Incepem sa ne
    apropiem. Dar daca binevoim sa scriem ceva text? Apare la momentul
    potrivit o tastatura virtuala, care dispare cand nu ne mai trebuie.
    Da, asta am vazut deja.

    Asadar, din toata viziunea, 2010 a validat doar interfata
    tactila, care s-a impus la telefoanele inteligente si a facut
    posibila revelatia anului: tableta. Desigur, ea se numeste acum
    iPad si sunt sigur ca daca anul trecut va ramane cu ceva in istoria
    informaticii, imaginea care i se va alatura va fi cea a tabletei
    produse de Apple. Avand in vedere ritmul vanzarilor, s-ar parea ca
    omenirea isi dorea de mult ceva, dar nu stia ce anume, pana cand
    Steve Jobs a scos la iveala jucaria magica. Altfel nu se explica de
    ce toti producatorii cu un cat de mic interes spre piata de consum
    se grabesc sa proiecteze tablete. Acestea au acaparat cu totul CES
    2011 (Consumer Electronic Show), care tocmai a inceput la Las
    Vegas. Singura firma semnificativa care n-a aratat nici un interes
    in aceasta directie ramane Microsoft, care mizeaza in continuare pe
    Windows, dupa cum reiese din speech-ul lui Steve Ballmer in
    deschiderea show-ului. Rezultatul a fost ca reporterii de la
    Guardian au remarcat ca lumea a cam inceput sa plece inainte de
    terminarea prezentarii.