BusinessMagazin

Tag: weboscop

  • Big data şi cutia Pandorei

    Un fost “scriitor de discursuri” al lui Tony Blair povesteşte că a fost insistent rugat de consilierul pentru tehnologie al premierului britanic să includă în discursul pentru CBI (Confederation of British Industry) câteva rânduri despre strategia pentru broadband. Blair a spus: “Okay. Dar vă daţi seama că n-am habar ce înseamnă asta?”. Se întâmpla în 2001, dar situaţia nu prea s-a schimbat de atunci: cu rare excepţii, politicienii nu înţeleg tehnologia.

    Dacă în 2001 chestiunea la ordinea zilei era relativ simplă (iar consilierul l-a lămurit pe Tony Blair foarte scurt: e vorba de a face internetul să meargă mai repede), astăzi lucrurile sunt mult mai complicate, iar subiectul major este “Big Data” – adică volumele imense de informaţii pe care unele companii precum Google sau Facebook le deţin. Iar aceste informaţii sunt despre noi şi noi suntem cei care le-am furnizat. Aşa se face că două cărţi apărute zilele acestea ar trebui să îşi găsească locul pe noptierele politicienilor, pentru că analizează viitorul nostru, al tuturor, într-o lume în care tehnologia este coaptă pentru a exploata la maximum aceste volume uriaşe de date.
    Prima dintre ele ilustrează varianta optimistă: “Big Data – A Revolution That Will Transform How We Live, Work, and Think”, de Viktor Mayer-Schönberger şi Kenneth Cukier. Deşi autorii subliniază componenta etică şi pun în evidenţă pericolele utilizării cu rea-intenţie a analizelor pe baze de date imense, precum şi unele urmări previzibile (de exemplu, viaţa privată va deveni mult mai puţin privată), accentul cade mai degrabă pe posibilităţile care se deschid. Deja tradiţionalele tehnici de “data mining” se completează cu tehnici automate de curăţire şi corelare a datelor nestructurate, cu analize statistice şi diverse alte tehnici, astfel încât probleme complexe precum previziunile meteorologice de lungă durată sau studiul încălzirii globale devin abordabile. {i nu e vorba doar de cercetări academice. De exemplu, cercetătorii de la Google au putut să prevadă cu o remarcabilă acurateţe modelul de răspândire a gripei cauzate de virusul H1N1.

    Varianta oarecum mai pesimistă este prezentată de Jaron Lanier şi se numeşte “Who Owns the Future?”. Lanier este considerat părintele realităţii virtuale şi aportul său la unele zone aplicative precum teleprezenţa este considerabil. Cu toate acestea, activitatea sa din ultimii ani este mai degrabă orientată spre analiza modului în care noile tehnologii influenţează oamenii şi societatea. Eseul “Maoismul digital” a produs nu doar vâlvă, ci şi stupoare, pentru că marchează o schimbare radicală de optică: după ce la începuturi era unul dintre entuziaştii susţinători ai “noului web” (Web 2.0), a devenit unul dintre criticii cei mai vehemenţi ai web-ului participativ de astăzi. În cartea “You Are Not a Gadget” duce mai departe abordarea ideologică, iar Wikipedia nu iese de loc bine, la fel ca toate formele de “inteligenţă colectivă”. Însă cartea recent apărută abordează aspecte sociale şi economice implicate de ceea ce el numeşte Siren Servers – o metaforă pentru reţele gigantice clădite de cele mai luminate minţi tehnice de pe planetă. Iar aceste reţele colectează datele care generează venituri imense, fără să plătească nimic. E suficient să amintesc că doar Google valorează peste 260 de miliarde de dolari ca să ilustrez ordinul de mărime.

    În opinia lui Lanier, avansurile tehnologiei vor diminua numărul de joburi şi, astfel, vor lovi în clasa mijlocie. Dincolo de aspectele sociale, Lanier vede o lume tot mai divizată între stăpânii tehnologiei şi noi, ceilalţi, reduşi la statutul de iobagi prin raportare la valoarea informaţiei. Un exemplu pe care îl oferă se referă la sistemul de traduceri automate de la Google, care se bazează pe potriviri statistice pe volume imense de texte pe care alţii le-au furnizat gratuit. Jaron Lanier vede salvarea într-o economie a nanoplăţilor, în care furnizorul unor informaţii să fie recompensat atunci când acestea sunt folosite.

    Chiar dacă nu cred în soluţia lui Jaron Lanier, cred că tehnologia ne apropie de un prag dincolo de care totul se schimbă. Big Data deschide cutia Pandorei.

  • O nouă revoluţie industrială

    Credeam că furia împotriva web-ului va trece repede, că oamenii vor înţelege că această invenţie este aici şi va rămâne, cu bune şi cu rele. Nu s-a întâmplat aşa. Oameni de cea mai bună calitate continuă să se revolte în faţa acestei maşinării infernale care dă oricărui anonim cu un computer şi o conexiune la internet posibilitatea să facă public tot ce-i trece prin cap, ceea ce creează un mare deranj. De fapt, cam la fel s-a întâmplat şi cu tiparul, cu câteva sute de ani în urmă: democratizarea accesului la litera tipărită a produs un deranj asemănător.

    Paralela între apariţia tiparului şi cea a internetului nu este gratuită. Într-un fel, tiparul este responsabil de tot ce ni s-a întâmplat în ultimele sute de ani, şi nu doar din perspectivă culturală. Tiparul a fost prima industrie în sensul modern al cuvântului – bazată pe multiplicare mecanică şi susţinută de lanţuri de aprovizionare şi desfacere. Este firesc ca o invenţie de importanţă similară (deoarece democratizează celălalt capăt al comunicării) să producă efecte de o magnitudine comparabilă. Implicaţia este simplă: va redefini lumea. Încă nu ştim cum, dar semnele schimbării le putem deja vedea.

    În ultimul număr din Wired, redactorul-şef al revistei – Chris Anderson – publică un articol numit “The Makers: hobbyists are going to beat the industrials giants”. Titlul poate să pară şocant (e stilul revistei), iar ideea hazardată, însă articolul este doar un extras din cartea “Makers: The New Industrial Revolution”, publicată de curând. În esenţă, Anderson explică modul cum schimbarea paradigmei informaţionale va modifica modelul antreprenorial şi, prin extensie, modelul industrial al viitorului.

    Primul fenomen pe care-l remarcă Chris Anderson este că web-ul democratizează atât mijloacele invenţiei, cât şi mijloacele de producţie. Investiţiile sunt minime, accesibile oricui. Dacă un puşti are o idee grozavă şi un computer, în web o poate materializa relativ simplu. Sigur că trebuie nişte abilităţi pentru a scrie nişte cod şi nişte cunoştinţe tehnice, dar chiar web-ul poate aduce atât ştiinţa necesară, cât şi colaborarea dorită. Spre deosebire de industria clasică, aici nu te loveşti de nevoia unor investiţii enorme şi de un risc uriaş.

    Cel mai adesea e suficient un server web şi un feedback consistent din partea celor interesaţi. Eşecul nu este catastrofic, iar reuşita poate fi “scalabilă” aproape fără limite. Sigur că Facebook este exemplul cel mai la îndemână, însă mie îmi place mai mult povestea firmei Instagram, pentru că ilustrează mai bine posibilităţile de creştere graduală: serviciul este găzduit de cloud-ul public de la Amazon, unde plăteşti în funcţie de resursele folosite şi de trafic.

    Acest model de tip “do it yourself” face ca distincţia dintre “inventator” şi antreprenor să se estompeze până la dispariţie. Într-o lume aşezată, povara administrativă suportată de o firmă mică este neglijabilă, iar creşterea va aduce şi resursele necesare. Desigur că rata eşecurilor este mare, însă reuşitele pot fi spectaculoase, aşa că mediul de afaceri este foarte prietenos cu aceste firme start-up, iar finanţarea se poate obţine destul de uşor – un investitor îşi va permite să investească în zeci de mici antreprenori în speranţa că măcar unul va reuşi.

    Chiar şi acest model de finanţare poate deveni o afacere, iar “incubatoarele” au prosperat în anii din urmă. Unul dintre cele mai interesante este Y Combinator, care admite chiar şi echipe ce încă nu au un proiect, funcţionând ca un fel de şcoală. Sumele oferite nu sunt mari, dar uneori e vorba de banii care pun lucrurile în mişcare. Peste 150 de companii au pornit de-aici, printre ele numărându-se DropBox şi RedIt. Iar cum incubatorul îşi rezervă, în schimbul programului, 6-7% din proprietatea firmei, portofoliul Y Combinator este evaluat la aproape 9 miliarde de dolari.

    Teza lui Chris Anderson este că acest model antreprenorial se va transmite şi “lumii reale”, iar noi unelte (de pildă, imprimante 3D) vor popula lumea occidentală cu o mulţime de “ateliere” axate pe nişe foarte specializate, care vor coexista cu marile companii.

  • Trufandale de toamnă

    Se spune că în viitor nu vor mai fi decât două anotimpuri: vara şi Crăciunul. Încă n-am auzit colinde în reclamele de la televizor, dar nu mai e mult până când va trebui să ne obişnuim din nou cu binecunoscutul “Ho ho ho”. Cert este că vara a trecut şi în lumea tehnologiilor IT febra Crăciunului a început deja. Se pare că marii producători consideră sfârşitul lui octombrie momentul potrivit pentru a lansa produsele cu care speră să facă vânzări masive în perioada sărbătorilor. Desigur că aici s-ar putea specula pe tema orientării tot mai accentuate spre piaţa de consum a industriei informatice, dar aceasta este o temă mai complicată, aşa că voi trece direct la cele trei noutăţi importante din ultima săptămână.

    Prima este, fără îndoială, lansarea de către Apple a tabletei de mici dimensiuni iPad mini. De data aceasta, Apple nu a mai reuşit să surprindă pe nimeni cu noul produs, pentru că zvonurile au fost atât de insistente, încât unii se întreabă dacă nu cumva Apple a răspuns presiunii speculaţiilor din presă. Totuşi, jurnaliştii cu bune conexiuni în interiorul celei mai valoroase companii din lume spun că noul iPad mini nu este o versiune redusă a unui iPad “normal” şi nici o versiune mai mare a unui iPod Touch, ci este un produs cu o concepţie tehnică complet nouă. Este cert că Apple încearcă să atace o piaţă care s-a dovedit valoroasă, cea a tabletelor de 7 ţoli la preţuri accesibile, unde Google Nexus 7, Amazon Kindle Fire şi Nook HD au avut succes. Aşa cum toată lumea se aştepta, iPad mini arată minunat, însă problema principală pare să fie preţul. Varianta minimală vine la 329 de dolari, iar cea maximală ajunge la 659, în vreme ce concurenţa propune 199 de dolari, în condiţiile în care ecranele au rezoluţie mai bună. Comentatorii se întreabă cu cine vrea să concureze micul iPad şi mulţi ajung la concluzia că mai degrabă cu marele iPad decât cu Kindle sau Nook.

    Este interesant de notat că Apple nu a respectat tradiţia lansării unui singur produs “vedetă”, pentru că în aceeaşi prezentare a mai adus o nouă generaţie a marelui iPad (cu ecran Retina), noile MacBook Pro (tot cu afişaj Retina) şi un uluitor iMac (all-in-one) cu o grosime de doar 5 milimetri. Evident, în aceste condiţii, unitatea de DVD a luat calea unităţii de dischetă: a dispărut. Se pare că Apple consideră că serviciile de streaming din internet sunt pe cale să înlocuiască nevoia unui suport de stocare.

    Al doilea protagonist al rubricilor de noutăţi tehnologice este Microsoft, care a distribuit jurnaliştilor şi specialiştilor primele aparate Surface (pentru că până acum nimeni n-a avut privilegiul de a face un test “hands-on”). Deocamdată este vorba de versiunea bazată pe procesor ARM, care rulează Windows RT, dar principala necunoscută a fost elucidată: preţul de pornire pentru varianta RT este de 499 de dolari (cu memorie de 32 GB; varianta cu 64 GB este 599 de dolari). Însă tot sex-appeal-ul tabletei de la Microsoft vine de la coperta-tastatură, care mai adaugă 120 de dolari pentru Touch Cover (tastare prin atingere) sau 130 de dolari pentru Type Cover (care are taste reale). Într-adevăr, preţurile sunt comparabile cu iPad, însă pentru varianta Pro (care va rula Windows 8) vor fi cu siguranţă mai mari.

    Opiniile specialiştilor sunt mai degrabă rezervate. Toţi sunt de acord că este o minune din perspectiva ingineriei hardware, cu soluţii ingenioase, materiale de cea mai bună calitate şi grijă pentru detalii. Îndoielile se referă la conceptul de ansamblu, iar Wired găseşte exprimarea succintă: e o tabletă hibridă – nici desktop adevărat, nici mobilă întrutotul.

    În fine, Google relansează laptopurile Chromebook, care rulează sistemul de operare Chrome OS şi utilizează aplicaţii şi spaţiu de stocare din internet. Fabricate de Samsung, noile aparate costă doar 249 de dolari, preţ pentru care posesorul primeşte şi 100 GB pe Google Drive pentru doi ani. E oare doar o coincidenţă că în vreme ce Microsoft face o tabletă cu funcţionalitate de laptop, Google face un laptop cu funcţionalitate de tabletă?

  • Piraterie cu brevet

    Povestea nenumăratelor procese pe care le poartă Apple prin tribunalele din întreaga lume am încercat s-o comprim într-o pagină de revistă în urmă cu câteva săptămâni sub titlul “Cât poate costa un miliard?”. Am fost apostrofat pentru absurdul deliberat al interogaţiei, dar ideea a rămas în picioare. Apple a câştigat unul dintre procesele cu Samsung, iar compania coreeană a fost obligată de curte să plătească despăgubiri de circa un miliard de dolari. Desigur că lucrurile nu se termină aici, pentru că Samsung nu doar că a atacat sentinţa, ci a contraatacat de îndată ce a apărut iPhone 5, acuzând Apple că a violat în noul produs brevete pe care le deţine. Într-adevăr, această pierdere la capitolul imagine s-a tradus în bani. Dezastrul hărţilor din iPhone 5 nu a făcut decât să degradeze cu încă puţin imaginea companiei, deoarece Apple a ignorat cu aroganţă cerinţele publicului, care-şi dorea revenirea la Google Maps. Iar Google nu a ratat ocazia şi a anunţat că a trimis către Apple Store sistemul său de navigaţie, însă politica Apple este de a aproba aplicaţiile şi, de fapt, nimeni nu se aşteaptă ca produsul rivalului să fie acceptat. Cu toate că Tim Cook şi-a cerut scuze clienţilor şi i-a asigurat că firma va depune toate eforturile, bla-bla, bursa a reacţionat cu promptitudine, iar preţul acţiunilor Apple a scăzut cu 11 dolari, ceea ce se traduce într-o pierdere de 10 miliarde. Nu e foarte grav, dar e totuşi semnificativ.

    Zilele trecute revista Forbes se întreba dacă nu cumva Apple cheltuieşte mai mult timp cu litigiile decât cu inovaţiile şi a punctat motivele pentru care oamenii de afaceri se îngrijorează privind viitorul companiilor ce procedează astfel. În primul rând, bătăliile juridice tind să distragă atenţia conducerii de la adevăratele priorităţi ale companiei, mai cu seamă descoperirea şi exploatarea unor noi oportunităţi de afaceri. În al doilea rând, victoriile în justiţie induc un fals sentiment de siguranţă, deoarece compania se simte ferită de competitori şi tinde, în consecinţă, să neglijeze inovaţia şi păstrarea standardelor ridicate în privinţa calităţii. În al treilea rând, poate cel mai important, litigiile pot să afecteze imaginea companiei în rândul clienţilor, mai ales atunci când rezultatul lor se traduce în limitarea posibilităţilor de alegere, creşterea preţurilor şi compromisuri în privinţa calităţii.

    Un impuls în direcţia sugerată de articol ar putea veni de la o companie numită Accredited Transcription Corp (ATC), care pretinde că Apple şi Google încalcă un brevet pe care ea îl deţine în domeniul “transcrierii vorbirii”, adică tehnologia prin care vocea este captată, digitizată şi analizată pentru a percepe cuvintele şi a le transcrie sub formă de text. Produsele vizate sunt Siri de la Apple şi Voice Recognition, tehnologie introdusă de Google în Android 4.1 (Jelly Bean). ATC avertizează că în maximum 30 de zile va trimite scrisori “cease and desist” către Apple, Google şi alte companii din domeniul tehnologiei şi pretinde ca firmele vizate să aleagă între a plăti redevenţe pentru fiecare produs, a licenţia tehnologia sau a înceta să mai folosească tehnologia în cauză. Trebuie spus că ATC nu a inventat nimic niciodată şi businessul pe care-l practică este de a cumpăra drepturile asupra unor brevete strict în scopul de a le valorifica în procese (în jargonul breslei se cheamă “patent troll”). Brevetul invocat a fost obţinut de Alan Feller în 1999 şi mi s-a părut cu totul irelevant. Relevant este că printre acele “alte companii” se numără şi Samsung, astfel că nu este exclus ca Apple să fie pusă în situaţia de a se coaliza în instanţă cu cei mai mari duşmani ai săi (“concurenţi” ar fi un eufemism).

    Însă acest caz ar putea avea şi o altfel de importanţă, deoarece ar putea pune sub semnul întrebării eficienţa sistemului de protecţie a proprietăţii intelectuale în vremurile de azi. Un studiu din 2008 a constatat că profitul obţinut de pe urma brevetelor de companiile americane (mai puţin cele farmaceutice) în 1999 a fost de 4 miliarde de dolari, în vreme ce litigiile pe care le-au generat au costat peste 14 miliarde. Cu contribuţia Apple, diferenţa este acum cu siguranţă mult mai mare.

  • Data punct gov punct ro

    Aproape de fiecare dată când mă duc la paginile web ale ziarului The Guardian arunc o privire şi la secţiunea numită DataStore (care are şi un motto: “Facts are sacred”). E de-a dreptul periculos să poposeşti aici, mai ales dacă se apropie un termen de predare, pentru că rişti să petreci câteva ore minunându-te unde a ajuns ceea ce se cheamă “data journalism”. O mulţime de seturi de date, o mulţime de instrumente de vizualizare şi o mulţime de comentarii pe marginea acestor date. Iar ceea ce este şi mai atrăgător, toate aceste seturi de date pot fi descărcate fără nici o restricţie, în diverse formate. Mai mult chiar, editorii chiar încurajează publicul să le descarce, să le analizeze cu propriile lor instrumente, să le combine cu alte seturi, să colaboreze cu alţii şi, astfel, să ajungă la o înţelegere mai bună a faptelor pe care aceste date (de cele mai multe ori în stare brută – “raw data”) le relevă. Ideea este că astăzi fiecare dintre noi poate fi, într-o oarecare măsură, jurnalist de date.

    Totul este minunat, până când constaţi că o bună parte dintre datele cu care lucrează sunt furnizate de administraţie sau organisme publice şi sunt accesibile pe web la “data.gov.uk”. Am vrut să mă conving singur că e aşa de simplu, aşa că am intrat şi am căutat “census” (recensământ). În mai puţin de un minut am putut să descarc orice fel de date (în format XLS sau CSV). Pe varianta americană, pe lângă aceleaşi facilităţi de descărcare, am beneficiat şi de nişte instrumente de vizualizare, aşa că în 30 de secunde am generat o frumoasă hartă pe baza anumitor valori din datele brute. Am prins puţin curaj şi am introdus în bara browserului “data.gov.ro”, dar mi s-a răspuns cu un mesaj de eroare. Am găsit în schimb “data.gov.md”! Moldovenii au încă destul de puţine date, care pot fi descărcate doar în format Excel, dar lucrează cu platforma Zoho, care permite exporturi într-o mulţime de formate.

    Totuşi, vreau date de recensământ din România! Am răscolit paginile INS, dar până la urmă tot cu Google am găsit RecensamantRomania.ro, cu rezultate. Dar toate în format PDF (“cimitirul datelor”), care nu-mi folosesc la nimic. Nu le pot analiza, nu le pot folosi în aplicaţii, nu pot să le compar cu date mai vechi. M-am întors la INS ca să văd ce s-a mai întâmplat cu nomenclatoarele de care toată lumea are nevoie (SIRUTA, CAEN etc.). În fine, le-am găsit şi am constatat că au şi pagină de descărcare. Fişierele erau furnizate ca arhivă ZIP, aşa că am descărcat la nimereală CAEN, am deschis arhiva şi am găsit un fişier în format Word. Am încercat SIRUTA, iar aici am găsit în arhivă tot felul de documente Word, DBF şi mdb (adică FoxPro şi Access). De fapt n-am fost surprins, pentru că în urmă cu un an chiar am avut nevoie de aceste nomenclatoare şi am muncit o săptămână ca să le extrag şi să le convertesc în XML şi CSV. Apoi le-am oferit public, aşa că INS le putea obţine pe gratis. Şi tot pe gratis administraţia românească ar putea obţine o variantă open source a portalului american Data.gov, dar se pare că nu există niciun interes. Nici măcar pentru preţul zero, din care nu se pot socoti procente.

    În aceste condiţii, “data journalism” este o meserie grea. Spre deosebire de 2010, când am publicat aici articolul “Jurnalism cu cifre”, acum există o pleiadă de instrumente uluitoare care să faciliteze colectarea, agregarea, vizualizarea şi diseminarea datelor primare. Google Fusion Table are posibilităţi extraordinare, dar este poate prea complex, însă Tableau, OutWit şi încă vreo câteva sunt unelte ideale pentru oameni obişnuiţi, care nu vor să exploreze interfeţe de programare şi să scrie cod. M-am întors în cele din urmă la The Guardian, unde am urmărit cu oarecare interes grafice descriind evoluţia cheltuielilor membrilor Parlamentului (datele primare sunt şi ele disponibile), am explorat o hartă a zonelor defavorizate din Anglia realizată prin combinarea cu Google Fusion a mai multor seturi de date guvernamentale, apoi m-am oprit la analiza statistică a datelor de la Jocurile Olimpice.

    Jurnaliştii s-au gândit că numărul medaliilor nu reprezintă situaţia sportului într-o ţară, aşa că au combinat datele cu populaţia, cu PIB-ul, cu numărul sportivilor participanţi şi au ponderat datele. S-a vădit că americanii nu sunt o mare naţiune sportivă, iar România stă mai bine la rezultatul efectiv decât la mediile ponderate. Am descărcat datele şi le voi combina cu rezultatele testelor PISA, ca să aflu care este influenţa educaţiei în rezultatele sportive. În cele administrative ştiu deja, fără date primare.

  • De la lume adunate

    Întotdeauna când avem probleme cu sensurile unui cuvânt facem apel la un dicţionar. De regulă, la un dicţionar explicativ, ceva mai rar la dicţionare specializate (de exemplu, dicţionare de argou sau dicţionare orientate spre lexicul specific al unei discipline). În cazul nostru particular, “referinţa supremă” a limbii române este marele DEX (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române), pe care nu l-am mai scos de ani de zile de pe raft – nu pentru că n-am avut nevoie de el, ci pentru că e mai la îndemână la DEXonline. Fără îndoială că dicţionarele urmează drumul enciclopediilor şi iau calea web-ului, aşa că în locul unui util exerciţiu de ridicat greutăţi, putem consulta autoritatea lexicală chiar şi de pe telefonul mobil.

    Chestiunea autorităţii unei resurse este însă destul de alunecoasă. Am fost de câteva ori trimis la DEX pentru că am folosit cuvinte care nu apăreau în dicţionar sau sensul în care le-am folosit nu era consemnat. De exemplu, folosesc cuvântul “sit” (în sensul de “amplasament”), chiar dacă nu apare în DEX (dar apare în alte dicţionare, cu sensul “peisaj”), sau am folosit “locaţie” ca sinonim pentru “poziţie” înainte ca ediţia DEX din 2009 să consemneze acest înţeles. Scriam “maus” cu mulţi ani înainte ca DEX să-l consemneze. Ceea ce mulţi nu acceptă este că un dicţionar nu este decât un instantaneu al lexicului unei limbi care trăieşte, care se îmbogăţeşte şi se transformă. Inevitabil există un decalaj între ce se vorbeşte sau se scrie şi cuvintele din dicţionar. Aşa că niciun dicţionar nu se poate pretinde “referinţa supremă” a lexicului unei limbi, indiferent de câtă autoritate se bucură.

    Singura abordare la îndemână pentru a reduce decalajul este să facem dicţionarul la fel de viu ca şi limba. Desigur, asta ar însemna să se renunţe la noţiunea de ediţie şi să se consemneze cuvinte, sensuri şi expresii de îndată ce ele apar. Iar cei mai abilitaţi să facă treaba asta sunt vorbitorii limbii, indiferent de calificarea lor. Procedeul se cheamă “crowdsourcing” şi s-a dovedit în multe rânduri eficient. Este deci semnificativ faptul că prestigiosul dicţionar englez Collins s-a hotărât să apeleze la “înţelepciunea mulţimilor” pentru a se menţine cât mai sincron cu limba vie şi, totodată, cu noile mode. Oricine poate sugera noi intrări şi poate să comenteze sugestiile altor utilizatori, însă până la urmă un redactor va decide asupra publicării.

    Desigur, se poate obiecta la declaraţia lui Jeremy Butterfield, redactorul-şef al Collins Dictionaries, care spunea cu ocazia lansării serviciului online Living Dictionary: “Acesta este un concept cu totul nou, care va asigura contactul dintre cei care compilează dicţionarele şi utilizatorii lor”. Mai există dicţionare create prin contribuţii voluntare, iar primul care ne vine în minte este Wiktionary (proiect înrudit cu Wikipedia). Mai interesant este însă cazul UrbanDictionary.com, care are o lozincă semnificativă: “Define your world” (defineşte-ţi lumea – joc de cuvinte bazat pe asemănarea dintre “world” şi “word”). Într-adevăr, Urban Dictionary consemnează 6,7 milioane de definiţii, dar nu neapărat la modul serios. De multe ori e vorba de sensuri ascunse (sau argotice) ale unor cuvinte altfel comune. De exemplu, “algebra” este o formă malignă de magie pe care doar cele mai bune vrăjitoare o pot stăpâni, deci sensul este “greu de înţeles”. Nu este totuşi amuzament pur, pentru că mulţi vorbitori nativi de limbă engleză recurg la acest dicţionar, mai ales când este vorba de slang sau de argouri mai noi (de exemplu, cel al hackerilor).

    The Guardian a dedicat câteva articole iniţiativei lansate de Collins şi, bineînţeles, s-a jucat cu o mulţime de cuvinte adăugate de public (şi probabil înţelese de toţi englezii, deşi nu sunt în dicţionare). Merită oare să fie consemnat “Henmania”, adică faima (destul de efemeră) de care s-a bucurat tenismanul Tim Henman după câteva victorii la Wimbledon? Unii sunt pentru, alţii aduc argumente împo-trivă. Însă, spre deosebire de Wikipedia, aici nu domneşte democraţia. Deborah Cameron, profesoară la Oxford, pare să fie de acord şi menţionează că de fapt nici nu e o tehnică nouă. În 1879 autorii unui dicţionar care va se va numi Oxford English apelau la voluntari care să citească volume mari de text pentru a depista cuvinte sau sensuri noi. Iar dacă Oxford English a apelat la crowdsourcing, de ce n-ar face-o Collins când are web-ul la dispoziţie? De fapt, e vorba de supravieţuire. Wikipedia a pus enciclopediile într-o situaţie dificilă, iar Collins simte că şansa dicţionarelor de a rezista este de a-i prelua metodele.

  • Modelul de referinţă

    Conferinţa anuală Google I/O a devenit în ultimii ani un eveniment major în lumea tehnologiei, rivalizând cu ce era MacWorld pe vreme lui Jobs. Desigur că inginerii de la Google n-au carisma lui Jobs, dar avantajul este că zilele conferinţei sunt mai echilibrate din perspectiva “greutăţii” evenimentelor. Pe de altă parte, cei de la Google nu se ostenesc atât de mult precum cei de la Apple să păstreze secretul în privinţa noutăţilor, aşa că lumea cam ştie la ce să se aştepte.

    La ora asta încă nu a început ziua a doua, dar prima zi a adus deja confirmarea unor zvonuri care circulau de multă vreme. În primul rând, Google a prezentat o tabletă sub brand propriu şi a lansat o nouă versiune a sistemului de operare Android, numită Jelly Bean, care echipează deja noul dispozitiv. Totodată, a fost lansat un soi de centru media numit Nexus Q, care pe lângă forma extravagantă (este o sferă) mai include nişte interesante caracteristici sociale şi pare să concureze cu Apple TV. Au mai fost introduse câteva servicii noi şi s-au adăugat noi funcţionalităţi în altele existente, dar ce mi s-a părut interesant este că de data aceasta toate noutăţile anunţate par convergente către o viziune destul de bine conturată: o lume mobilă dominată de Android şi unificată prin serviciile oferite de cloud-ul Google, care se centrează pe Google Play, Google Plus şi Google Drive. Până şi demonstraţia cu Google Glasses (chiar există, funcţionează şi vor intra pe piaţă anul viitor) oferită de Sergey Brin se încadrează în această viziune.

    Tableta se cheamă Nexus 7 şi probabil că cifra 7 provine de la dimensiunea ecranului (în ţoli, adică aproape 18 cm), ceea ce pare să sugereze că ar putea urma şi modele mai mari. N-am să vă plictisesc cu specificaţiile tehnice, dar nu pot să trec peste faptul că este puternică (procesor Tegra quad-core plus o unitate grafică pe 12 nuclee), are un afişaj Gorilla Glass la rezoluţie HD (1280 x 800), iar noua versiune de Android aduce multe îmbunătăţiri. Există însă câteva detalii importante şi primul care merită subliniat este preţul: 199 de dolari pentru varianta cu 8 GB de memorie (249 de dolari pentru 16 GB). Al doilea ar fi greutatea de 340 de grame. Apoi merită notat faptul că are doar cameră frontală şi nu există posibilitatea de a adăuga memorie.

    Preţul va produce un mic seism pe piaţa tabletelor Android, pentru că va fi foarte greu pentru alţi producători să ceară 400-500 de dolari pentru aparate asemănătoare. Pe de altă parte, tabletele cu preţuri similare (în principal Amazon Kindle Fire şi Nook Tablet) sunt clar depăşite de Nexus 7 la toate capitolele. Greutatea este importantă la tablete şi cele 50 de grame în plus ale lui Kindle Fire chiar contează (ca să nu mai spun de Microsoft Surface, care trece peste un kilogram). Interesant este că dispune doar de cameră frontală, dar motivaţia devine clară când aflăm că integrarea cu Google Plus este foarte strânsă, aşa că videoconferinţele (hangouts) cu până la zece prieteni vor fi o atracţie importantă nu doar pentru tabletă, ci şi pentru serviciul de socializare (despre care aflăm că a depăşit 250 de milioane de utilizatori şi este utilizat mai ales de pe dispozitive mobile). Absenţa slotului pentru carduri de memorie este un semn clar că Google nu prea vrea să stocăm în aparat muzică, filme sau cărţi cumpărate de la concurenţi (de pildă Amazon sau B&N), ci ne îndeamnă spre magazinul propriu, Google Play, care acum dispune de o oferă extrem de bogată. Mai mult chiar, un serviciu ne permite să ne transferăm colecţiile muzicale de la Apple (limita de 20.000 de piese nu este foarte constrângătoare).

    Poate ar merita să lămurim chestiunea cu brandul. Spre deosebire de Microsoft, Google nu s-a ambiţionat să facă hardware şi, de fapt, tableta este fabricată de Asus (al cărui nume va figura pe carcasă, alături de Google). Esenţial este că Google a conlucrat foarte strâns cu Asus în faza de proiectare şi o mulţime de ingineri coreeni au petrecut multă vreme în Silicon Valley pentru a găsi variante care să răspundă cerinţelor formulate de inginerii de la Google. Faptul că pe tabletă va scrie Google reprezintă nu doar o valoare comercială, ci este şi o indicaţie că acesta este modelul de referinţă pentru tabletele Android.

    Este clar că Google nu-şi propune să concureze cu Apple sau Microsoft, ci vizează un alt segment. Întregirea ofertei media trebuie pusă în ecuaţie cu răspândirea platformei Android, care acum rulează pe 400 de milioane de aparate şi numărul activărilor a depăşit un milion pe zi. Dacă fiecare cheltuieşte măcar zece dolari anual la Google Play, se adună o sumă frumuşică.

  • O scenă pentru Windows

    În sfârşit, Microsoft şi-a făcut intrarea pe piaţa tabletelor, prezentând două modele numite Surface. Unul stă pe un procesor ARM (probabil Tegra) şi va rula Windows RT, iar celălalt va merge pe un procesor Intel similar cu cele utilizate în ultrabooks şi va rula Windows 8. Ceea ce au remarcat toţi comentatorii (şi au fost foarte mulţi) este că, de fapt, Microsoft a evitat să prezinte specificaţii amănunţite, iar un tabel comparativ între Apple iPad şi Microsoft Surface întocmit de jurnaliştii de la Mac Observer arată foarte ciudat: rubricile pentru Surface sunt pline de “unknown” (necunoscut). Oricum, versiunile de Windows care vor rula pe Surface nu sunt încă disponibile, aşa că data lansării intră şi ea la capitolul “necunoscut” (probabil la toamnă), alături de cea mai mare necunoscută: preţul. Cei de la Microsoft s-au limitat să menţioneze că preţurile vor fi “competitive”, ceea ce sugerează că modelul ARM va concura cu iPad, iar modelul Intel va concura cu ultrabook-urile (deci către o mie de dolari).

    Nu sunt un fan Microsoft, dar de data aceasta trebuie să-mi scot pălăria. Surface este o uimitoare piesă de inginerie. Este subţire, elegant, cu o carcasă realizată cu o tehnologie nouă şi încă multe altele, despre care cu siguranţă veţi fi aflat la momentul când acest articol va apărea. Remarcabil este că tot hardul este realizat de Microsoft, deşi până acum compania nu a mai produs niciodată computere pentru Windows, ceea ce sugerează că urmează modelul Apple, adică integrarea hard şi soft. Demonstraţia a fost convingătoare, în ciuda unei erori de conectare. Şi totuşi, pentru a concura cu iPad, Microsoft trebuia să vină cu ceva distinctiv. Şi chiar a reuşit.

    În primul rând, stativul încorporat în aparat, care permite ca tableta să poată fi pusă fi pusă pe masă, în poziţie aproape verticală. Pare doar un detaliu minor, dar e mai mult. În al doilea rând, tableta este prevăzută cu un “creion” (stylus), care se fixează magnetic de carcasă şi chiar funcţionează: utilizatorul poate scrie oriunde cu el, iar ecranul senzitiv simte când creionul se apropie şi dezactivează interfaţa touch. Însă cel mai interesant aspect este coperta, care îndeplineşte şi rolul de tastatură cu trackpad. Există două variante, una bazată pe atingere şi una care chiar are taste (cu o cursă foarte scurtă, dar totuşi importantă pentru o tastare rapidă şi comodă). Coperta-tastatură se prinde magnetic şi se poate plia pe partea din spate a aparatului când nu este folosită – evident, în această situaţie tastele sunt dezactivate.

    Prima mea senzaţie după ce am văzut cele 47 de minute ale prezentării a fost una de entuziasm. Chiar mi-ar plăcea o astfel de unealtă… A urmat apoi o senzaţie de disconfort: dacă n-ar rula Windows. Apoi am privit din nou tot ansamblul şi am văzut adevărul: Microsoft Surface este, de fapt, un PC. E adevărat, mic, subţire, cu touchscreen, cu stylus, dar până la urmă ceva ce are tastatură, touchpad (adică “pointing device”), rulează Windows şi cuprinde suita Office este un PC. Nu degeaba Steve Ballmer a rostit de-atâtea ori în prezentare cele două litere magice, cele care definesc viziunea Microsoft în materie de computing. Şi, într-adevăr, a avut dreptate să definească noile prototipuri “o scenă pentru Windows”. În această variantă, se pune în lumină o altă trăsătură (de data aceasta conceptuală) care diferenţiază Surface atât de Apple iPad, cât şi de tabletele bazate pe Android: oferta Microsoft este mai degrabă orientată pe creare de conţinut decât pe consum de media.

    Acum urmează inevitabil discuţia despre piaţa potenţială. Este evident că avantajul de a rula o platformă software care este în general familiară utilizatorilor va reprezenta o atracţie importantă. Dar interfaţa Metro nu prea intră în această zonă familiară, iar aplicaţiile va trebui şi ele “metro-izate” şi nu e clar câte şi când vor face acest proces. În plus, principala atracţie a tabletelor şi a telefoanelor bazate pe iOS şi Android o reprezintă ecosistemul şi miile de aplicaţii disponibile pe aceste platforme, dar nu se ştie care va fi strategia pe care o va urma Microsoft pentru a concura în această zonă. Iar dacă oferta de bază este formată din aplicaţiile specifice Windows, atunci de ce să nu cumpăr un ultrabook?

    Nu, tabletele nu sunt unelte de productivitate, fie şi dacă au tastatură. Cei care au nevoie de Office şi de aplicaţiile companiei vor căuta în altă parte. Cei care vor o tabletă simplu de utilizat şi fancy vor merge tot la Apple. Cei care vor ceva mai ieftin vor aştepta săptămâna viitoare, când Google va lansa prima tabletă sub brand propriu.

  • Agenţi aproape liberi

    Există o companie numită Black Duck Software, care are un business interesant: oferă consultanţă şi software care să ajute companiile să “înghită” software open source. Pentru ca să facă treaba asta, are nevoie de informaţii cât mai exhaustive despre ce se întâmplă în lumea open source, aşa că a creat un catalog public al proiectelor şi al contribuitorilor. Se cheamă Ohloh şi foloseşte nişte softuri (crawlers) care vizitează periodic cam o jumătate de milion de aşa-numite “repositories” (locuri unde se adună codul şi alte resurse legate de un proiect software) şi centralizează diverse date, precum câte modificări au survenit la fiecare proiect şi cine sunt cei ce le-au comis. Desigur, cu ajutorul acestor date, Black Duck Software ştie care sunt proiectele cele mai active, care sunt cele mai populare, care trag să moară şi tot fel de alte lucruri utile. Pe mine m-au interesat mai degrabă cifrele totale şi am aflat că e vorba de 553.548 de proiecte active, însumând cam 17 miliarde de linii de cod aduse de peste un milion şi jumătate de programatori.

    De fapt, toate aceste numere ar trebui înmulţite cel puţin cu doi, pentru că foarte multe proiecte nu sunt înscrise. Am avea vreo trei milioane de “hackeri” care lucrează (în mare măsură fără să fie plătiţi) la nişte programe pe care le folosim cu toţii, de multe ori fără să ştim (de exemplu, faptul că vedeţi în browser o pagină web poate implica numeroase softuri open source, de la un server Apache până la un server Mozilla). Acum ar trebui să mai adunăm numărul celor ce contribuie la numeroase alte proiecte colaborative (Wikipedia este doar unul dintre ele), plus cei care recenzează cărţi la Amazon (sau în bloguri şi forumuri), cei ce semnalează articolele de presă în situri precum Digg, autorii care-şi publică lucrările sub licenţa publică Creative Commons şi încă mulţi alţii care, într-un fel sau altul, contribuie voluntar la “ceva” ce ne va folosi tuturor. Cu siguranţă, totalul ar depăşi populaţia unei ţări nu tocmai mici.

    Mulţi au văzut în această amplă mişcare o nouă formă de socialism şi i-au dat imediat un nume: socialism digital. Ba chiar au constatat că lozinca fluturată de comunişti “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” este mult mai valabilă pentru această formă de socialism decât pentru societăţile care au încercat să pună în practică marxismul. Clay Shirky explică în schimb acest curent prin “surplusul cognitiv” apărut după ce s-a ajuns ca oamenii să lucreze doar opt ore pe zi şi doar cinci zile pe săptămână. Kevin Kelly vede însă aici mai degrabă un popor de libertarieni. În fine, mulţi au vorbit de anarhism, pentru că, în aparenţă, această formă de “peer-production” şi distribuţie gratuită subminează bazele economiei capitaliste. Dar, după o perioadă de reticenţă, capitalismul s-a lăsat ispitit de fructele acestei mişcări şi nu mai trebuie să ne mirăm că marile burse ale lumii sunt susţinute de sisteme informatice care rulează Linux.

    La sfârşitul secolului trecut, John Barlow vorbea de “dot-communism” şi era de părere că internetul (cel care a făcut posibilă toată această “cooperativă” digitală) va conduce la un fenomen ciudat: întreaga forţă de muncă va ajunge să fie compusă din agenţi liberi. Ideea sa era inspirată de constatarea că toate aceste proiecte comunitare funcţionează eficient în lipsa oricărei organizări formale, în lipsa unei ierarhii şi în lipsa unei agende. Mult mai târziu s-a inventat termenul de “peer-production” şi acelaşi Shirky a teoretizat “puterea organizării fără organizaţii”, însă ideea lui Barlow rezistă: într-un fel sau în altul, devenim tot mai mult “freelancers”, iar internetul ne permite să ne valorificăm din ce în ce mai mult acest statut. Am lucrat doi ani de zile la un proiect de mare amploare fără să mă întâlnesc niciodată cu cea mai mare parte dintre colaboratori.

    Din nou, capitalismul valorifică această metodă de producţie (probabil că aceasta este cea mai mare virtute a capitalismului: e capabil să-şi însuşească toate ideile, chiar şi pe cale care par să-l contrazică). Elance, o companie care intermediază contracte pe termen limitat între companii şi “agenţi liberi” din întreaga lume, estimează pe baza unui sondaj că peste cinci ani 54% din întreaga forţă de muncă a companiilor axate pe manipularea de informaţii va fi formată din freelanceri colaborând prin internet. Însă spiritul corporatist nu vrea să cedeze, aşa că a inventat un “digital cubicle”: softuri precum Tahometer vor monitoriza fiecare ecran al truditorului de la celălalt capăt al lumii.

  • Dispariţia Facebook se amână

    Tocmai când mă pregăteam să scriu un articol mai teoretic despre problema identităţii în reţelele de socializare, toată presa a început să vuiască. Un expert în investiţii, Eric Jackson, a declarat pentru postul american CNBC că Facebook va dispărea într-un interval de 5-8 ani. După mai puţin de 24 de ore, o căutare pe Google după “Facebook disappear 8 years” mi-a adus peste 40 de milioane de rezultate, doar în engleză. O adevărată furtună. Interesant este că acelaşi Eric Jackson a publicat la sfârşitul lui aprilie un articol destul de amplu în revista Forbes sub titlul “Iată de ce Google şi Facebook ar putea să dispară complet în următorii 5 ani”. Deşi aici Jackson este mai radical, articolul nu prea a fost băgat în seamă. Dar asta se întâmpla înainte de evenimentele de după listarea pe bursă a Facebook şi evoluţia descendentă a preţului acţiunilor.

    Argumentele lui Jackson sunt, în esenţă, destul de simple. În primul rând, prin “dispariţie” Jackson nu înţelege neapărat faliment, ci mai degrabă căderea în irelevanţă, exemplele pe care le aduce fiind MySpace (vedeta de acum câţiva ani) şi Yahoo! (care deşi încă este profitabilă, este doar o umbră a ceea ce a fost cu zece ani în urmă). Teoria pe care se bazează este că internetul a trecut prin trei etape, prima fiind Web 1.0 (între 1994 şi 2001), dominată de firme precum Yahoo!, AOL, Google, Amazon sau eBay. Toate acestea s-au priceput foarte bine să “organizeze” informaţia, fie ca “portaluri” care agregau informaţia, fie ca motoare de căutare, fie ca agenţi ai comerţului online. A urmat apoi Web 2.0, care s-a întins din 2002 până în 2009, s-a bazat pe caracterul social şi a fost dominată de companii precum Facebook, LinkedIn sau Groupon. În fine, etapa actuală înseamnă “mobil” şi prototipul noilor lideri este Instagram.

    În opinia lui Jackson, Web 3.0 nu va exista niciodată, pentru că web-ul a murit deja. Ideea de bază este însă că nici una dintre companiile dominante în primele două etape n-a reuşit să se adapteze etapei următoare. Pur şi simplu au rămas încremenite în modelul de business care le-a adus succesul. Nici Yahoo!, nici Google, nici Amazon n-au reuşi să clădească ceva important în domeniul social. Fără îndoială, atât Google, cât şi Amazon câştigă o mulţime de bani, dar lucrurile se schimbă din ce în ce mai repede. Facebook este, de fapt, în aceeaşi situaţie. Indiferent cât de isteţ este Zuckerberg, lumea se îndreaptă spre zona mobilă şi un colos precum Facebook nu va putea face faţă acestei schimbări de paradigmă, indiferent câte companii precum Instagram ar cumpăra. Nici chiar dacă şi-ar construi propriul telefon.

    O observaţie interesantă face Eric Jackson cu privire la Apple, care nu se încadrează în aceste etape, deşi pare mai degrabă Web 1.0, fără succese în zona socială. Însă Apple este în esenţă un producător de hardware, care a reuşit să creeze un ecosistem prin care proliferează aplicaţiile. Aşa că, atâta vreme cât produsele sale au succes, nu are grija succesiunii etapelor internetului. Astfel se explică de ce atâtea companii încearcă să-i urmeze modelul, producând hard, soft şi construind ecosisteme: Google face telefoane (şi, conform zvonurilor, tablete) sub brand propriu, Amazon face cititoare de cărţi şi tablete. Facebook probabil va face telefoane. Dar asta nu le va duce, totuşi, în epoca mobilă, pentru că modelul de afacere nu s-a schimbat. Iar Facebook va rămâne un sit web încercând să vândă spaţiu publicitar într-o vreme când computerele tradiţionale dispar, iar web-ul devine irelevant. Verdictul: mai au vreo cinci ani, cel mult opt.

    Aceasta a fost explicaţia lui Jackson şi mulţi au înghiţit-o fără s-o mestece. Îmi iau libertatea să nu fie de acord cu el, admiţând totuşi că atât Facebook, cât şi Google vor dispărea. Ca toate marile imperii. Cândva, dar nu în viitorul imediat. O primă observaţie ar fi că “mobil” nu înseamnă doar telefon. Tabletele şi chiar e-book reader-ele intră în această categorie. Nici computerele nu vor dispărea, deşi suntem în era post-PC. Nu-mi imaginez că toate aplicaţiile de business vor fi făcute pe telefoane mobile, deci ecranele mari (fie şi cele ale tabletelor) vor fi aici şi în viitor. Nici web-ul nu piere, deşi aplicaţiile îi erodează fundamentele. E adevărat că vor apărea noi mijloace prin care ne vom obţine informaţiile (Siri e un exemplu), dar de motoare de căutare şi de reţele de socializare vom avea nevoie. Pentru mulţi dintre utilizatori, Facebook asigură toate mijloacele de a comunica cu lumea. Iar un miliard de oameni se mişcă foarte greu. Poate că Zuckerberg va rămâne un simplu milionar, dar Facebook va supravieţui.