Cu doar doua saptamani in urma am scris in aceasta pagina despre
cartea lui Evgeny Morozov “The Net Delusion”, care incearca sa
sustina ideea ca puterea internetului in promovarea libertatii si
democratiei este o iluzie. Autorul chiar pluseaza: internetul este
mai degraba o arma in mana guvernelor represive. M-am bazat mai
mult pe argumentele lui Cory Doctorow pentru a sustine contrariul,
dar intre timp am primit chiar din jurnalele de stiri o
demonstratie elocventa. Daca puterea internetului nu face doua
parale, de ce guvernul egiptean a incercat sa opreasca total
accesul la retea in timpul recentelor demonstratii?
Povestea acestei blocade digitale este cu totul speciala, pentru
ca este pentru prima data in istorie cand o putere politica
incearca sa inchida total accesul la internet si la telefonia
mobila. Se stie ca autoritatile din China, Iran sau alte tari cu
regimuri autoritare sau represive cenzureaza sau limiteaza accesul,
dar niciuna nu a dorit sa blocheze tot traficul (nu punem la
socoteala Coreea de Nord, unde internetul pur si simplu nu exista).
Thailanda si Tunisia au taiat accesul la siturile de stiri si la
retelele sociale in timpul tulburarilor, insa blocada totala este o
problema tehnica foarte complexa. Avand in vedere ca totul a cazut
deodata (in doar 13 minute o tara a disparut din internet), este
indiscutabil ca guvernul egiptean a avut un plan foarte bine pus la
punct. Nu voi insista pe detaliile tehnice, dar merita amintit ca
retelele de telefonie mobila au fost oprite chiar de operatori
(protocolul cu guvernul egiptean prevede aceasta posibilitate) si
ca un singur ISP din zece a ramas activ: Noor Data Networks, care
foloseste un cablu submarin operat de Telecom Italia. Dar se pare
ca “scaparea” a fost intentionata, pentru ca Noor deserveste bursa
egipteana si, probabil, alte servicii strategice si bine protejate
– nu-mi imaginez ca, de pilda, serviciile secrete au ramas in
bezna.
Si cu toate acestea, multi egipteni au reusit sa strapunga
blocada. Cea mai simpla cale a fost sa-si reaminteasca o metoda
abandonata de mai mult de un deceniu: dial-up pe liniile telefonice
terestre, in combinatie cu programe de “camuflaj” de genul Hotspot
Shield sau servicii precum Tor. De ce au fost oprite retelele
mobile, dar nu si cele fixe? Pentru ca acestea din urma sunt
practic utilizate doar ca mijloace de comunicare individuale, in
timp ce telefonia mobila converge spre internet. O alta varianta,
ceva mai scumpa si mai complicata, a fost utilizarea comunicatiilor
prin satelit (si ea o metoda utilizata pe vremuri de mai multe
ISP-uri). S-au folosit, de asemenea, sistemele “ham radio”
(radioamatori) si unele retele virtuale private, care au devenit
aproape publice. Inginerii de la Google si SayNow au dat si ei o
mana de ajutor, punand la dispozitie trei numere fixe unde
egiptenii puteau lasa mesaje vocale, care erau automat transcrise
si trimise ca tweet-uri.
Pana la urma, blocada a fost ridicata in 2 februarie si
egiptenii s-au napustit pe Facebook, Twitter si serviciile de
stiri. Un think tank al Organizatiei pentru Dezvoltare si Cooperare
Economica a calculat ca cele cinci “zile negre” au costat Egiptul
aproape 100 de milioane de dolari, insa pierderile potentiale sunt
mult mai mari, deoarece este greu de crezut ca investitorii din
zona telecom vor reveni prea curand. Insa dincolo de toate acestea
este certitudinea ca internetul reprezinta astazi o putere cu o
importanta miza politica. Joseph Nye – profesor la Harvard si
autorul cartii “The Future of Power” – remarca faptul ca accesul
larg la mijloacele de informare (in special internetul) a schimbat
datele unei ecuatii politice in care statele occidentale au
sustinut guverne autoritare sau chiar dictatoriale pentru a evita
ascensiunea gruparilor islamiste radicale. Realitatea este ca
informatia a dat nastere unui “nou mijloc”, adica unei paturi
semnificative a populatiei din tari musulmane care este moderata si
chiar moderna, capabila sa pondereze atat tendintele dictatoriale,
cat si islamismul radical, dar pe care Occidentul fie a ignorat-o,
fie a neglijat-o. In termenii lui Nye, s-au concentrat doar asupra
tranzitiei puterii, dar nu si asupra “difuzarii” puterii.
Regizorul iranian Bahman Ghobadi a pus el insusi pe torente
filmul sau “No One Knows About Persian Cats” (premiat la Cannes si
interzis in Iran) pentru ca tinerii din tara lui sa-l vada si sa-l
raspandeasca. V-ati imaginat ca in Iran sunt cateva sute de
formatii de muzica rock si jazz in clandestinitate? Ei sunt “noul
mijloc” pe care l-a produs internetul.
Leave a Reply