BusinessMagazin

Blog

  • Marii perdanti

    Cat au pierdut in luna mai principalele companii de la Bursa

     

    Emitent

    Scadere pret (%)

    Scadere capitalizare (mil. euro)

    Capitalizare la 31 mai (mil. euro)

    Petrom

    9,7

    878

    8.071

    Banca Transilvania*

    37,9

    371

    602

    BRD

    4,1

    139

    3.250

    Rompetrol Rafinare

    19,7

    117

    470

    SIF Banat-Crisana

    17,8

    66

    301

    SIF Moldova

    15,6

    52

    279

    SIF Transilvania

    14,0

    48

    295

    SIF Oltenia

    11,0

    48

    385

    SIF Muntenia

    11,5

    41

    317

     

    * La Banca Transilvania, scAderea a fost determinata de trecerea datei de referinta pentru participarea la majorarea de capital;

    Sursa: BVB

  • TEATRE: Dupa cortina se ascund bani; cum pot fi scosi in lumina rampei?

    Probabil ca arareori un spectator de teatru se gandeste la piesa pe care tocmai o urmareste ca la o investitie, ceva echivalent cu lansarea unei cafenele, de exemplu. Insa „furnizorii“ de teatru trebuie sa transforme si o piesa de Eugen Ionescu, de pilda, intr-un business plan.

     

    Un semn ca teatrul incepe sa fie tratat ca o afacere se vede de la intrarea in biroul unui director de teatru, care arata la fel cu al oricarui alt director de companie: de la mobilier pana la accesorii si echipamente IT. Diferenta e ca pe scaunul cel mai important din institutie nu sta un manager tipic, eventual absolvent de MBA, ci un artist, fie el actor sau regizor.

     

    Iar acestia invata sa impleteasca – asemeni medicilor care conduc spitale sau a scriitorilor care administreaza edituri – ceea ce le place si stiu sa faca cel mai bine cu termeni precum buget, ROI, cota de piata, impozite si asa mai departe. Directorii principalelor teatre din Romania, majoritatea avand mandate care au inceput in 2001-2002 (atunci s-au dat concursurile pentru ocuparea posturilor), au inceput sa conduca aceste institutii intr-o perioada in care planurile lor de reforma coincid in mod fericit cu o intoarcere a romanilor in salile de teatru.

     

    Ce s-a intamplat de fapt? Venirea lui Traian Basescu la Primaria Capitalei, de exemplu, a adus pentru teatrele din Bucuresti primii bani seriosi pentru renovari din 1990 pana atunci (in toamna lui 2000), sustin directorii de teatre. „Actualul presedinte a mers pe ideea ca 100.000 de euro – cat inseamna renovarea unei sali de teatru si achizitia unui sistem de lumini – e o suma egala cu cea necesara pentru asfaltarea a doi kilometri de sosea“, isi aminteste cu placere directorul executiv al Teatrului de Comedie, Traian Petrescu, cum a inceput schimbarea la fata a teatrelor.

     

    Fiecare teatru a putut alege atunci si cum sa foloseasca banii pentru aceasta prima schimbare a imaginii. „Am putut folosi banii pentru a pastra linia clasica sau puteam opta pentru o linie moderna; ideea era sa gasim o formula de mijloc prin care sa facem un atac la modernitate“, povesteste zambind regizorul Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra, care tocmai fusese numit director cand renovarea teatrelor incepuse si a decis sa faca treaba ca la carte: „Era o mizerie si un pestrit in cabine si in birouri la care a trebuit sa renuntam, iar renovarea a starnit revolutii si am fost acuzat ca am aruncat mobila doamnei Bulandra si tabloul doamnei Bulandra“.

     

    Pe Alexandru Darie – fiul actorului Iurie Darie – il distreaza acum luptele prin care a trebuit sa treaca pentru a face teatrului o imagine care sa atraga publicul de toate varstele, aici fiind principala problema a teatrelor de cativa ani incoace: „Capacitatea salii a fost redusa o data cu renovarea: sala Izvor avea 400 de locuri, s-a redus la 350, iar la «Toma Caragiu» erau 300 de locuri si acum sunt 275; spatiul intre scaune e mai mare, fotoliile sunt Paretti, comandate in Italia, deoarece am gasit acolo un raport mai bun calitate/pret fata de ce era pe piata romaneasca si s-au dotat salile cu aparatura tehnica performanta“.

     

    Ratiunile de confort si imagine au fost combinate si cu cele de business: „Bulandra face parte din Uniunea Teatrelor din Europa, iar actorii de aici primesc pentru un turneu circa 13.000 euro per spectacol. De aceea, nu pot sa chem pe impresari la negocieri in conditii mizere, deoarece daca vedeau ce era aici cu 10 ani in urma, ar fi crezut ca daca ne dau 1.000 de euro pe spectacol vom fi extrem de fericiti, la cat parem de saraci“, povesteste Alexandru Darie.

     

    Turneele trupei reprezinta o sursa importanta din veniturile teatrului – aproximativ 20% in cazul Teatrului Bulandra (care a avut anul trecut un buget de 1 milion de euro), alaturi de subventie (care a fost de 40% din venituri), vanzari de bilete (20%), restul provenind din inchirierea salilor. „Gazduim spectacole ale unor companii de afara, diverse prezentari, iar sume mai importante am obtinut pentru lansari de automobil, lansari de moda, un concert de muzica filmat“, spune Alexandru Darie, care precizeaza ca cele mai profitabile sunt contractele cu companiile care cumpara un spectacol ca un produs. „Am avut cazuri cand am vandut un spectacol – la modul ca am vandut capacitatea salii – la un pret mai mare de 4 euro/loc, cat e in mod normal, le-am oferit foaierul si celelalte spatii pe care le-au mai dorit pentru cocktail, iar ei au platit separat tehnicienii, actorii, facand contract cu fiecare.“

     

    Astfel de contracte nu sunt insa incurajate de legislatie, se plang oamenii de teatru, deoarece legea sponsorizarii nu permite ca din suma sponsorizata compania sa primeasca ceva in schimb: „Daca o companie imi da 10.000 de euro, eu as putea sa ii ofer intr-un an bilete de 10.000 de euro pe care sa le dea angajatilor si partenerilor de afaceri. Din nefericire, nu putem elabora o oferta de acest gen“, spune George Mihaita, directorul Teatrului de Comedie. Cu toate acestea, Teatrul de Comedie are de cativa ani doi parteneri, Ford Romania si QAB (prin brandul Prigat), care sponsorizeaza spectacole.

     

    In stagiunea de toamna 2005-2006, QAB a finantat montarea piesei „Ce formidabila harababura“, de Eugen Ionescu, in regia lui Gelu Colceag. „De mai multi ani sprijinim Teatrul de Comedie din convingerea ca romanul stie si trebuie sa rada“, spune Eusediu Margasoiu, director de marketing al QAB.

     

    Vizibilitatea teatrelor mari atrage totusi companiile mai ales, deoarece numarul de spectatori este in crestere. Pentru trupele de teatru mici, private, banii vin mai greu, desi ele nu sunt constranse de legea sponsorizarii: „Noi ne adresam unui numar limitat de spectatori, care platesc bilete in jur de 3-4 euro. Din cauza acestui numar mic de spectatori avem, de fapt, probleme sa obtinem sprijinul unor parteneri comerciali, care de multe ori nu se gandesc decat la profitul imediat, calculat in indivizi catre care se indreapta campania lor de marketing“, spune Mihaela Sarbu, care coordoneaza putinele fonduri si trupa de actori ale Teatrului fara Frontiere (TFF).

     

    Atrase de proiectele TFF au fost atat fundatiile (printre care Pro Helvetia), dar si companii precum importatorul Mercedes-Benz, care au oferit actorilor de la TFF si o parte din logistica pentru realizarea celui mai recent proiect al lor, „Autobahn“, o piesa de teatru jucata in masini, unde trei spectatori stau pe locurile din spate si urmaresc spectacolul jucat de actorii care stau pe scaunele din fata. Proiectul, care trebuia initial sa se joace o luna, a primit finantare si se va mai juca inca o luna, multumita numarului incurajator de mare de amatori.

     

    Cererea in crestere pentru „Autobahn“ nu este accidentala. Se inscrie intr-o tendinta pe care o observa, nu fara satisfactie, toti cei care „vand“ teatru. „In acest moment avem un boom la toate teatrele, deoarece oamenii inteligenti s-au plictisit de fenomenul TV (al carui public se duce spre extreme: copii si pensionari) si au inceput sa aiba venituri mai mari, din care vin si la teatru“, spune Alexandru Darie.

     

    Schimbarea gusturilor trebuie insa speculata, iar directorii de teatre spun ca numarul spectatorilor s-a dublat in ultimii ani datorita „retetei de succes“ pe care unii dintre ei au gasit-o. „O echipa de actori foarte buni, aparitiile in mass-media, regizori importanti, repertoriu variat, plus actorii care sunt implicati in alte proiecte de TV sau muzica (daca Tudor Chirila si Stefan Banica reusesc sa umple Sala Palatului, o umplu si pe asta mult mai mica de la teatru)“, spune George Mihaita.

     

    Cu atat mai bine, deoarece tot la inceputul deceniului s-a dat startul subventiilor in functie de performantele teatrului: conditia era ca teatrul sa recupereze din vanzarea de bilete minim 10% din subventia acordata. „Noi recuperam 20% din subventia acordata de primarie, subventie care inseamna cam 40% din veniturile noastre“, spune Alexandru Darie, care a atras in cele doua sali ale teatrului Bulandra 60.000 de spectatori anul trecut. „Cand am venit la conducerea teatrului erau patru titluri in repertoriu, acum sunt 21 de titluri. Atunci se vindeau bilete de 16 milioane de lei vechi pe luna, acum vindem si de 60 de milioane de lei vechi pe zi“, spune Alexandru Darie.

     

    Se poate vorbi de profit la astfel de incasari? „In momentul asta, as putea scoate profit doar daca as mari pana la de zece ori pretul biletelor (am ajunge astfel la preturi intre 15 si 40 de euro, cum e in tarile UE), ceea ce ar fi catastrofal, deoarece nu ar mai veni mai nimeni la teatru“, spune Alexandru Darie, care mai intrevede insa o varianta, si anume cea a reducerii costurilor, mai greu de realizat in actualul context: sali mari, cladiri mari si vechi, costuri mari cu utilitatile, grila de personal ce nu poate fi modificata si asa mai departe.

     

    Iar un cost foarte important care nu numai ca nu poate fi redus – ar putea, eventual, doar sa creasca – este cel de punere in scena a spectacolelor, care poate porni de la foarte putin si poate ajunge la sume fabuloase pentru bugetul unui teatru. „Avem spectacole pe care le jucam cu casa inchisa de sapte ani si care nu au costat mai nimic, dar, de asemenea, avem spectacole care au costat 4 miliarde lei vechi.“  In afara exceptiilor, un spectacol poate costa, in medie, de la 15.000 la 45.000 de euro, dupa cum spune George Mihaita. „Recuperarea investitiei e sala plina; in 40 de reprezentatii cu sala plina putem recupera ceea ce am investit in montarea acelei piese.“

     

    Iar aplauzele spectatorilor sunt cu atat mai rasunatoare in birourile de deasupra salii de spectacol cand odata cu ele vine si din ce in ce mai multa popularitate pentru teatru, adica mai multi viitori spectatori, sponsori, turnee. Mai precis, profit.

  • In spatele cortinei

    Rezultatul pe care spectatorii il vad pe scena include, pe langa eforturile regizorului, scenografului, dramaturgului, actorilor si a celorlalti, si un efort de afaceri: investitii in montaj, lumini, costume si onorarii. De cele mai multe ori, sumele necesare sunt acoperite din subventii.

     

    COSTURI: Punerea in scena a unei piese de teatru costa intre 15.000 si 45.000 de euro.

     

    SUBVENTII: Banii de la stat variaza ca pondere in veniturile unui teatru de stat, putand reprezenta de la 30% pana la 95% din acestea (de exemplu, din bugetul de 4 miliarde ROL al Teatrului de Comedie pe anul trecut, 90% au venit din subventii).

     

    BILETE: Veniturile din vanzarea spectacolelor reprezinta, in general, 15-20% din venituri.

     

    ALTELE: Din inchirierea salilor, uneori cu tot cu punerea unei piese in scena pentru un anumit public, teatrele mai atrag sume adiacente, care reprezinta de obicei  „o suma cu o singura cifra“ din venituri.

     

    SPONSORIZARI: Companii precum QAB (care produce printre altele sucurile Prigat), importatorii Ford si Mercedes Benz, dar si fundatii sau ambasade sponsorizeaza anumite piese de teatru, institutia in sine sau anumite evenimente.

  • In house sau outsourcing?

    Pentru un spectacol, un teatru poate lucra cu resursele proprii sau poate sa achizitioneze din exterior elementele de care are nevoie.

     

    INVITATI: Onorariul unui actor sau regizor invitat (angajat al altui teatru) pentru o piesa porneste de la 70-100 de euro per reprezentatie.

     

    DIN SURSE PROPRII: In functie de piesa, costumele si decorurile pot fi din recuzita teatrului, cu mici „resapari“.

     

    NOU, DAR SCUMP: Pentru costume se poate face, de asemenea, „outsourcing“ – caz in care pot costa si jumatate din punerea in scena.

     

  • Inapoi in mina

    In urma cu peste un secol, Fenimore Chatterton, un galagios politician din Wyoming, se lauda ca numai statul sau avea destul carbune ca sa „topeasca orice legatura de fier, sa schimbe Polul Nord intr-o regiune tropicala sau sa alimenteze iadul“. Suna ca o profetie.

     

    Pentru consumatorii americani de energie, viitorul se joaca in zone bogate in carbune precum nord-estul Wyoming-ului, unde basculante si buldozere misuna imprejurul minei de carbune Peabody Energy, una dintre cele mai mari din lume. Carbunele, combustibilul favorit in cea mai mare parte din secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, si-ar putea relua statutul la inceputul secolului al XXI-lea. Dar procesul conventional al arderii carbunelui in termocentrale are un dezavantaj imens: este una dintre cele mai mari surse de gaze raspunzatoare de incalzirea globala.

     

    Multi oameni de stiinta spun ca reducerea rapida a emisiilor ar putea face diferenta in incetinirea schimbarilor climatice. Si aceiasi oameni de stiinta arata ca americanii pot da un exemplu prin adoptarea unei noi tehnici de a limita impactul asupra mediului in peste 1.000 de proiecte de unitati pe baza de carbune aflate in faza de plan pe hartie pe tot globul. Totusi, executivii unora dintre cele mai importante companii din industria carbunelui au pareri divergente.

     

    Unul din acesti executivi, Michael G. Morris, conduce American Electric Power, cel mai mare consumator de carbune din America si, prin centralele sale, cel mai mare producator de emisii de CO2. Morris se afla in linia intai a unei miscari de mica amploare in interiorul industriei energetice in favoarea noilor tehnologii. Compania lui are de gand sa construiasca cel putin doua centrale de 600 MW in Ohio si Virginia de Vest; spune ca acele centrale nu sunt numai benefice pentru mediu, dar sunt avantajoase pentru  clientii casnici, atenti la costuri. Dar desi constructia lor va costa cu 15-20% mai mult, Morris spune ca adaptarea la echipamentul necesar pentru a ingropa CO2-ul in pamant in loc sa-l elibereze in atmosfera va fi mai ieftina, in cazul in care se vor impune limite asupra emisiilor de gaze cu efect de sera.

     

    „Sa lasam stiinta deoparte pentru un moment“, spune Morris. „Interesele politice din jurul problemelor climatice sunt foarte reale. De asta trebuie sa mergem inainte cu asta“. Dar cei mai multi din industrie nu fac acest pariu. Printre ei, Gregory H. Boyce, director executiv la Peabody Energy, cel mai mare producator privat de carbune din lume, care controleaza rezerve cu un potential energetic mai mare decat rezervele de petrol si gaze ale Exxon Mobil. „Inca nu suntem convinsi ca tehnologia sau structura costurilor justifica sa mergem pe un drum pe care nu ne simtim confortabil“, spune Boyce.  Viziunea lui Boyce a prevalat. Nu mai mult de o duzina din cele 140 de noi centrale pe baza de carbune proiectate se asteapta sa foloseasca noua tehnologie. Carbunele probabil nu are un propovaduitor mai puternic decat Boyce, care sustine ca se poate gasi o cale de a reduce emisiile de CO2 fara a fi nevoie sa se renunte la actuala tehnologie.

     

    Dupa cum observa Boyce, carbunele e un chilipir. Desi pretul s-a dublat in ultimii doi ani, cresterea abrupta a pretului gazelor naturale – combustibilul preferat de centralele construite in anii ‘90 – a facut carbunele mai atractiv. In ciuda ingrijorarii crescute in randul unor companii energetice mari asupra riscurilor la care se expun daca incalzirea globala avanseaza sau daca limitele legale de CO2 sunt fortate, Peabody ramane loiala optiunilor sale.

     

    Morris, de la American Electric Power, vede lucrurile altfel si argumenteaza in favoarea unei tehnologii „mai curate“. La cererea grupurilor ecologiste care detin actiuni in companie, AEP a fost de acord sa raporteze potentialele costuri pe care le va avea daca vor fi inasprite regulile privind emisiile de noxe. Compania a recunoscut ca cresterea afacerii dupa 2010 ar putea fi limitata daca ar ramane cu vechea tehnologie.

     

    AEP a castigat de atunci aliati importanti in demersul de a impune un „carbune mai curat“, inclusiv pe General Electric, care isi fixeaza multe din sperantele de crestere in industria electrica pe noile tehnologii si lucreaza cu AEP in proiectarea noilor centrale. Promotorii acestor centrale, care transforma carbunele intr-un gaz ars pentru a produce energie, spun ca vor emite cantitati si mai mici de alti poluanti care contribuie la ploile acide, smog si la afectiunile respiratorii. Dar pentru fiecare pas inainte al noii tehnologii, sunt pasi inapoi si mai mari. Multi sustin ca ar fi o pierdere de timp si de bani sa se construiasca asemenea centrale in SUA, atata vreme cat China nu face demersuri sa limiteze emisiile. In timp ce Peabody sprijina unele proiecte de gazificare a carbunelui, ramane sceptica cu privire la eliminarea metodelor traditionale de ardere a carbunelui pentru a produce electricitate.

     

    Centralele de carbune pulverizat pe care vrea sa le construiasca, care transforma carbunele intr-un praf inainte de a-l arde pentru a produce electricitate, costa la acest moment cam 2 mld.$ fiecare, adica sunt cu 15-20% mai ieftine decat ar fi necesar pentru a construi centrale mai curate pe baza „ciclului combinat de gazificare integrata“ sau IGCC, care presupune transformarea carbunelui intr-un gaz.

     

    Speranta printre oamenii de stiinta este ca centralele IGCC ar putea fi repede adaptate la sisteme care sa „ingroape“ CO2-ul rezultat in urma producerii electricitatii la mare adancime in pamant. Dar autoritatile statale si federale au ezitat in a implementa tehnologia. Peabody si alte companii raman sceptice cand se intreaba daca metodele de captare a carbonului, fie pentru carbunele pulverizat sau centralele IGCC, vor deveni fezabile comercial si tehnologic pana in urmatorul deceniu. Inginerii stiu cum sa obtina gaz din carbune de mai bine de un secol, folosind aceasta metoda pentru iluminarea, in premiera, a multor orase americane. O mana de centrale de gazificare a carbunelui sunt deja operationale in SUA, Spania si Olanda.

     

    Vanzarea CO2 captat la centralele de gazificare le-ar putea face mai competitive in raport cu centralele care folosesc principiul pulverizarii carbunelui. O centrala de gazificare din Dakota de Nord trimite deja CO2-ul in Saskatchewan, unde acesta este injectat in vechile campuri petrolifere pentru a scoate la suprafata si mai mult petrol.

     

    Oamenii de stiinta au numeroase alte metode pentru a pompa mai departe CO2-ul, precum transportarea lui cu vapoarele spre platforme maritime, unde e injectat in solul oceanic. Metodele nu sunt lipsite de riscuri, unii oficiali, temandu-se ca acumularile de CO2 sa nu atraga dupa ele cutremure. Totusi, principalele piedici raman cele economice.

     

    Asa cum au facut cu planurile de a construi centrale pe baza de pulverizare a carbunelui, Peabody si alte companii adesea si-au oferit sprijinul pentru tehnologiile alternative prin participarea lor la Futuregen, un proiect de 1 mld.$ pornit in urma cu trei ani de administratia Bush pentru a construi o centrala de 275 MW, care ar putea separa CO2 si ar putea reduce alti poluanti. Printre cei zece membri ai Futuregen se numara unele dintre cele mai mari companii din industria miniera de carbune, printre care Peabody si BHP Billiton din Australia, alaturi de mari procesatori de carbune ca AEP sau Southern Company. O companie chinezeasca, China Huaneng Group, este de asemenea membru al Futuregen, iar guvernul Indiei a semnat intrarea in martie.

     

    Washingtonul finanteaza in cea mai mare parte proiectul – peste 600 mil.$ – aproximativ 250 mil.$ venind de la companiile de carbune si de electricitate, iar restul de la alte guverne. Dar Futuregen treneaza deja, iar grupurile ecologiste au criticat proiectul, spunand ca e prea putin – si prea tarziu.

     

    „Futuregen este o perdea de fum, de vreme ce nu-si propune sa aduca pe piata tehnologia in ritmul necesar pentru a rezolva problema“, a spus Daniel Lashoff, director stiintific la centrul climatic de la Natural Resources Defense Council. „Nu mai avem atata timp la dispozitie“.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

     

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • FOAIE DE PARCURS

    Tranzactia prin care Erste Bank urmeaza sa preia controlul asupra BCR ar trebui sa aiba loc pana la finele lunii iunie (21 iunie), insa exista zvonuri privind o posibila intarziere.

     

    DE REZOLVAT: Inainte de plata efectiva a actiunilor, partea romana trebuie sa  obtina avizul Consiliului Concurentei privind acoperirea de la buget a datoriilor Bancorex la momentul fuziunii prin absorbtie cu BCR si schimbarea statutului BCR.

     

    PLATA CELOR 3,75 MLD. EURO: „Este un proces in doua etape“, explica Wimmer, pentru ca mai intai banii vor fi depusi intr-un cont escrow deschis la Citibank Londra. In aceasta perioada „contravaloarea tranzactiei nu mai este sub controlul nostru, dar nu este inca nici sub cel al vanzatorului“. Cand cumparatorul primeste confirmarea ca toate cerintele din contract sunt indeplinite, suma corespunzatoare pachetului detinut de AVAS va fi transferata la o banca din Romania. Statul roman va incasa 2,2 mld. euro, restul urmand sa mearga catre IFC si BERD.

     

    MANAGEMENTUL BANCII: Potrivit presedintelui grupului, Andreas Treichl, pana in septembrie la BCR va fi instalata o noua echipa de management, condusa de actualul director executiv Nicolae Danila.

     

    INTEGRARE: Conform estimarilor reprezentantilor bancii austriece, procesul de integrare a BCR in cadrul grupului ar urma sa dureze intre 12 si 18 luni.

     

    OBIECTIVE: Principalele obiective pentru urmatorii trei ani sunt mentinerea unui ritm anual de crestere a profitului net de peste 20%, reducerea raportului cost/venituri la mai putin de 55% in 2009 si atingerea unei rentabilitati a capitalului (ROE) de 18-20%.

  • NU MI-A FOST NICIODATA TEAMA DE DEUTSCHE“

    Nu s-ar fi asteptat neaparat sa concureze, in „finala mare“ a procesului de privatizare a BCR, cu portughezii de la Millennium, dar nici cu gigantii de la Deutsche Bank – povesteste strategul-sef de la Erste Bank, Manfred Wimmer. De cine i-a fost insa cel mai teama?

     

    BUSINESS Magazin: A fost complicata ultima etapa a negocierilor cu statul roman – incercand sa anticipati, in acelasi timp, si miscarile concurentilor?

    Manfred Wimmer: Procedura a fost extrem de structurata…, lucru care a facut foarte dificil pentru ambii concurenti sa anticipeze ce va face partea cealalta. Comisia de privatizare si ministrul finantelor au fost extrem de atenti sa creeze exact aceeasi pozitie pentru ambii competitori. In timpul negocierilor, am avut acelasi timp de negociere, am avut – intr-un fel foarte bine structurat – exact aceleasi oportunitati de documentare…. Tragand linie, pot sa spun ca a fost o procedura foarte rigida si cred ca a existat un arbitraj perfect intre doi concurenti. Cred ca reprezentantii bancii portugheze trebuie sa fi fost extrem de dezamagiti cand au aflat rezultatul, iar daca, in final, diferenta de pret a fost mica… a fost vorba de noroc, cred. Si, da, probabil de multa experienta… Adica fiecare are un mod de a stabili un anumit pret, in care se fac presupuneri despre ceea ce gandeste celalalt competitor. Si, evident, noi am facut presupunerile corecte.

     

    De care dintre competitori v-a fost cel mai teama?

    M-as fi asteptat ca bancile belgiene sa fie mai agresive… Dexia, KBC… Nu mi-a fost insa niciodata teama de Deutsche Bank, pentru ca ei au un mod foarte rigid de a face achizitii – ei fac o evaluare si… cam aici se opresc lucrurile. In Deutsche Bank este foarte putin spatiu pentru a lua in considerare si elementele unei lupte. Mai trebuie spus, de la bun inceput, ca Deutsche Bank si Erste Bank sunt complet diferite. Deutsche Bank este o banca globala, si in orice moment ei au alternative de a investi: se pot uita la pietele asiatice, pot decide sa-si intareasca pozitia in piata americana. Noi, in schimb, avem o abordare regionala, iar oportunitatile de expansiune sunt legate de aceasta regiune. In cazul Erste, daca o anumita „tinta“ iese pe piata, alegerea noastra este de a achizitiona sau de a nu achizitiona – noi nu avem alte zece oportunitati la dispozitie.

     

    V-ati fi asteptat sa concuranti in „finala mare“ cu portughezii? Focusul lor pentru Europa Centrala si de Est n-a fost totusi atat de evident…

    Nu, nu m-am asteptat de la bun inceput sa-i vad in finala. Cu toate astea, cred ca prezenta lor a avut o logica bine stabilita. Iar motivele nu difera foarte mult de ale noastre. Au o pozitie foarte puternica pe piata portugheza, dar pe piata locala nu prea mai au ce face… Acum va avea loc probabil o fuziune, prin care isi vor cam atinge limitele pietei locale. Pe de alta parte, piata portugheza a fost una extrem de dificila in ultimii ani, iar pentru a mai putea creste, si ei trebuiau sa iasa din granitele tarii. Au avut o banca in Polonia pentru niste ani, asa ca piata est-europeana nu era chiar noua pentru ei. Mai mult de atat, nu au oportunitatea de a merge chiar peste granita lor pentru ca exista doar Spania si… marea. Astfel ca cea mai apropiata regiune unde sa existe si crestere, si pentru ei, este Europa Centrala si de Est.

  • SPRE EST

    Erste Bank, infiintata in 1819 ca prima casa de economii din Austria, este in prezent cel de-al treilea jucator (in functie de active) din regiune. Cu active de 39,4 miliarde de euro la finele lui 2005, Erste se pozitioneaza dupa UniCredito & BA-CA (active de 73,4 miliarde de euro) si Raiffeisen International (active de  40,7 miliarde de euro), fiind prezenta in opt tari.

     

    CESKA SPORITELNA (CEHIA)

    Povestea de succes a grupului austriac, transformata dintr-un veritabil „dinozaur“ al sistemului bancar ceh in cea mai mare banca de retail din Cehia. Lider, in prezent, pe piata ceha a serviciilor bancare de retail, detine o cota de piata de 33%.

    ACHIZITIE: In 2000 are loc achizitia pachetului majoritar de actiuni (52%); intre 2002-2003 participatia austriecilor creste la 98%.

    SUCURSALE: 646; CLIENTI: 5,3 milioane

     

    SLOVENSKA SPORITELNA (SLOVACIA)

    Transformarea bancii, initiata in ianuarie 2001, a urmarit 11 proiecte cheie, in domenii precum retail banking, centre de afaceri, managementul riscului de credit, identitate corporativa, administrarea proprietatilor etc. Doar in 2001, 3.500 de ofiteri de la ghiseele bancii au fost trimisi la cursuri de perfectionare.

    ACHIZITIE: In 2001 Erste a cumparat 87% din actiunile Slovenska sporitelna, cea mai mare banca din Slovacia, ce detine in prezent o cota de piata de aproximativ 34 de procente pe sectorul retail. Pana in 2005, austriecii si-au marit participatia la 100%.

    SUCURSALE: 302; CLIENTI: 2,5 milioane

     

    ERSTE BANK HUNGARY (UNGARIA)

    Integrarea bancii maghiare cumparate de Erste in 2003, a intarit simtitor pozitia noii banci pe piata: spre exemplu, cota pe piata creditelor ipotecare s-a majorat de la 7,8% (2003) la 8,2%, creditele au crescut cu circa 23% intr-un an, iar volumul depozitelor cu 6%.

    ACHIZITIE: In septembrie 1997, Erste Bank a intrat in Ungaria, cumparand 83,66% din banca locala Mezöbank, devenita in octombrie 1998 Erste Bank Hungary Rt. In decembrie 2003 austriecii au mai cumparat 99,97% din Postabank es Takarekpenztar Rt. Banca a fuzionat cu Erste Bank Ungaria, rezultand o noua institutie, pozitionata pe locul doi pe piata de retail ungara, cu o cota de piata de circa 10%.

    SUCURSALE: 160; CLIENTI: 900.000

     

    ERSTE & STEIERMƒRKISCHE BANK (CROATIA)

    Fuziunea Rijecka banka cu sucursala locala a Erste (in 2002) s-a desfasurat in trei etape: prima, finalizata in mai 2003, a presupus fuziunea operatiilor de credit, cea de-a doua (finalizata in august 2003) a fost fuziunea legala si cea de-a treia (finalizata in noiembrie 2003) a presupus alinierea diviziilor de retail.

    ACHIZITIE: In 2002 Erste Bank a cumparat 85% din actiunile Rijecka banka, care a fuzionat cu Erste Bank Croatia, formand cea de-a treia banca din sistemul bancar croat, cu o cota de piata de aproximativ 10%. In prezent, Erste Bank detine 62% din actiunile Erste Bank Croatia.

    SUCURSALE: 122; CLIENTI: 600.000

     

    NOVOSADSKA BANKA (SERBIA)

    Intr-un interval de cinci ani, austriecii vor sa-si mareasca cota de piata in Serbia de la 2% la 10%. In prezent, banca trece printr-un amplu proces de transformare, ce are ca termen de finalizare primul trimestru din 2007.

    ACHIZITIE: In august 2005 austriecii au preluat  83,3% din Novosadska banka din Serbia.

    SUCURSALE: 66; CLIENTI: 0,3 milioane

     

    BANCA COMERCIALA ROMaNA (ROMANIA)

    Finalizarea tranzactiei ar trebui sa aiba loc pana la finele lunii iunie. 

    ACHIZITIE: Pe 21 decembrie 2005, Erste Bank a semnat acordul de cumparare a unui pachet de 61,8825% din actiunile Bancii Comerciale Romane, cea mai mare banca din piata locala.

    SUCURSALE: 409; CLIENTI: 2,8 milioane

  • CUM S-A STABILIT PRETUL

    Despre modul in care au decurs negocierile si intreg procesul de privatizare, Manfred Wimmer spune ca nu au fost mult mai dure decat in cazul altor achizitii pe care Erste le-a facut si ca, in principiu, „intreg procesul a fost foarte rigid, foarte formal“.

     

    In procesul de due diligence au existat multe reguli si proceduri si chiar si cea mai mica incalcare a lor era sanctionata, spune Wimmer. Daca se lucra cu un anumit dosar „si o foaie din acesta se strecura printre ale tale, chiar daca acest lucru se descoperea pana la iesirea din camera respectiva, persoana in cauza nu mai avea voie sa participe la proces“. Pentru austriecii rigoarea a fost de bun augur, pentru ca, spun ei, eventualele contestatii ulterioare nu si-au mai avut locul. „Si cred ca (autoritatile – n.r.) au reusit acest lucru perfect.“

     

    Pe de alta parte insa, Wimmer admite ca aceeasi procedura a facut ca misiunea echipei Erste – aceea de a decide „pretul corect“ cu care sa-i depaseasca pe rivalii de la Millennium – sa fie una foarte complicata, pentru ca a fost dificil de anticipat miscarile adversarilor. Dar cum au ales austriecii pretul castigator – 7,65 euro per actiune – aflat la mica diferenta (spun speculatiile din piata, in conditiile in care decizia partilor implicate a fost de a nu dezvalui niciodata suma aruncata in joc de perdanti)?

     

    „Daca diferenta a fost mica“, comenteaza, precaut, strategul bancii austriece, „atunci a fost vorba de noroc“. Si de multa experienta, completeaza el, invocand din nou toate achizitiile anterioare in care cei de la Erste si-au „format mana“. Calculele de stabilire a pretului au la baza modele de analiza complicate si multe planuri de afaceri. „Noi evaluam intotdeauna bancile intr-un «discounted cash flow model»“, explica el. In principiu, analistii bancii pleaca de la „promisiunile“ pe care le face piata pe care vor sa intre, dar si de la cele ale bancii. „Pornind de aici, pregatim planuri de afaceri amanuntite“, in care un accent important, adauga strategul austriac, se pune pe viitor. Cu siguranta, BCR nu a fost o achizitie ieftina nici in termeni absoluti, nici in termeni relativi – cu de cinci ori mai mult decat valoarea contabila. BCR „a fost cu siguranta cea mai scumpa achizitie facuta vreodata in regiune“, accepta Wimmer parerea analistilor – nu putini la numar – care au comentat pretul „aproape nerealist“ aruncat de austrieci in joc.

     

    Maximizarea pretului a fost, de fapt, o carte pe care au jucat si autoritatile romane cand au stabilit ca in grila de departajare a competitorilor va conta 90% pretul oferit.

  • Visul hispano-american

    Militarizarea granitei cu Mexicul, ca sa-i impiedice pe imigrantii ilegali sa intre in SUA, e doar partea vizibila a unei povesti care poate ca sfarseste in intrigile electorale de la Washington, dar de inceput incepe cu schimbarile politice din lumea latinoamericana ale ultimilor ani.

     

    Sa aduci Garda Nationala sa pazeasca granita e o solutie gen Band Aid, nu ceea ce ne trebuie noua, a zis Arnold Schwarzenegger, unul din cei mai faimosi imigranti ai Americii si guvernatorul unuia din statele americane cele mai invadate de imigranti ilegali, California. Nu ca n-ar trebui intarita securitatea la granita, spune Schwarzenegger – dar e nevoie de o solutie permanenta, nu de dislocari de trupe care in cele din urma tot or sa fie retrase.

     

    Om cu simtul show-ului, guvernatorul Californiei n-a comparat degeaba militarizarea granitei mexicane cu un spectacol caritabil unde vedetele canta ca sa faca lumea mai buna. La jumatatea lui mai, presedintele Bush a cerut Congresului, aflat deja de cateva luni bune in lupta cu legea imigratiei, aproape 2 miliarde de dolari in plus pentru un plan pe doi ani de securizare a granitei, care prevede si trimiterea in statele de la granita cu Mexicul a 6.000 de militari din Garda Nationala, pe langa constructia unui zid de securitate ultratehnologizat, demn de zidul ridicat de Israel ca sa-i impiedice pe palestinieni sa intre cu bombele pe teritoriul lui.

     

    Discursul lui Bush cu aceasta ocazie, exprimand un respect deosebit la adresa imigrantilor in cautarea unei vieti mai bune in SUA, venea dupa o zi de 1 mai (sau Mai) remarcabila prin protestul original organizat de militantii pro-imigratie, care au organizat „Ziua fara imigranti“, cerandu-le tuturor imigrantilor din State sa nu mearga la munca sau la scoala si sa nu cumpere nimic, ca sa scoata in evidenta astfel rolul economic al strainilor stabiliti de-a lungul vremii, oficial sau nu, in tara tuturor posibilitatilor. Protestul avea ca scop tocmai sa determine Congresul sa adopte o lege a imigratiei mai liberala – iar George W. Bush a receptat bine semnalul, declarandu-si in discursul din 15 mai sprijinul pentru legiferarea posibilitatii ca strainii fara acte sa poata dobandi cetatenie americana in anumite conditii, dupa cel putin cinci ani de sedere in State.

     

    Caci imigranti ilegali nu sunt numai cei ce au trecut de cateva luni granita dinspre Mexic si habar n-au englezeste. New York Times a dat exemplul unui participant la una din demonstratiile de 1 mai, Felix Velásquez, un salvadorian de 42 de ani care munceste in SUA de 27 de ani si e in curs de dobandire a cetateniei. „Cum sa ma mai intorc de unde am venit? Am venit aici cand aveam 17 ani si viata in tara asta e tot ce cunosc mai bine“, a spus Velásquez, echipat cu o sapca de baseball cu emblema Yankees si cu un steag american in mana.

     

    Deocamdata, lucrurile nu sunt transate: in decembrie trecut, Camera Reprezentantilor a aprobat o „reforma a imigratiei“ care instituie masuri punitive nu numai impotriva imigrantilor ilegali, dar si a celor care le ofera asistenta, de la personalul medical pana la ONG-urile caritabile, si exista inclusiv propunerea ca angajatorii sa fie pedepsiti daca sunt dovediti ca au dat de lucru unui strain, stiind ca acesta n-are acte in regula. Senatul insa s-a tot luptat pe parcursul ultimelor luni sa ajunga la o forma mai umana a legii, iar presedintele Bush chiar a insistat acum ca imigrantilor ilegali trebuie „sa li se respecte demnitatea“ si sa li se dea o sansa de a se bucura de visul american.

     

    Cum era insa de asteptat, ceea ce Bush a numit „un pachet cuprinzator“ de reglementari (care sa impace adica asprimea carantinei fata de clandestini cu sansa integrarii, in conditii oricat de restrictive) n-a facut decat sa-i intoarca impotriva atat tabara democratilor, prin definitie liberala si aparatoare a drepturilor pentru orice fel de minoritate, cat si pe cea a republicanilor duri, mai ales a politicienilor din sud, confruntati direct cu afluxul de latinoamericani care, ce-i drept, accepta orice fel de munca, dar nu stiu englezeste si uneori ajung sa ia locul americanilor fara calificare dispusi sa accepte si ei munci inferioare. Pentru a-i stavili pe clandestini, in conditiile in care statul federal, iata, n-a reusit s-o faca pana acum, sudistii si-au organizat singuri apararea, intr-un soi de brigazi formate din cetateni inarmati, asa-numitii „Minutemen“, care patruleaza la frontiera si raporteaza granicerilor intrarile ilegale de straini. Astfel incat promisiunea Marelui Zid de Securitate a venit din partea presedintelui tocmai ca sa linisteasca temerile acestei categorii de electorat caruia Bush ii datoreaza in mare masura realegerea sa la Casa Alba.

     

    Pana acum, Senatul a votat deja in favoarea ridicarii zidului; este insa de asteptat ca orice fel de compromis intre Camera si Senat pe tema legii imigratiei sa nu poata multumi pe nimeni. Democratii si in general americanii cu vederi liberale, la care se adauga imigrantii insisi, estimati undeva intre 11 si 12 milioane, vad in ce-a fost adoptat pana acum o victorie a sudistilor conservatori si xenofobi, o premisa a ghetoizarii si a deportarilor legale, incalcarea principiilor democratice esentiale ale Americii si asa mai departe; o parte a republicanilor si electoratul cu vederi conservatoare socotesc, dimpotriva, ca Bush capituleaza in fata imigrantilor. Iar situarea politicienilor in aceasta disputa va cantari destul de greu in perspectiva alegerilor partiale din noiembrie, de la jumatatea mandatului – si inca mai departe, in perspectiva alegerilor prezidentiale din 2008. John McCain, senator de Arizona si unul din principalii candidati la nominalizarea republicana in locul lui Bush, a lansat deja o campanie nationala in sprijinul ideii ca imigrantilor ilegali sa li se permita sa ramana in SUA legal, cu permise de munca provizorii, dar cu posibilitatea de a castiga dreptul la cetatenie.

     

    Faptul ca un republican a gasit in chestiunea imigratiei un mod de a castiga teren electoral cu arme si argumente specifice democratilor dovedeste ca taberele pro si contra imigrantilor sunt mai complicate decat par. Un contingent republican important, compus mai ales din elita de business din sud, dar si din alte state, sustine legalizarea sederii clandestinilor din pur interes economic, pentru simplul motiv ca imigrantii ilegali sunt mana de lucru ieftina si flexibila, in orice caz mult mai ieftina si mai flexibila decat americanii.

     

    Desigur, preocuparea pentru respectarea legii in zonele de granita sau ingrijorarea retorica pentru dumping-ul strainilor pe piata locala a muncii (tema asa de cunoscuta europenilor) predomina in discursul public, pentru ca politicienii sau comentatorii conservatori n-au nici un interes sa recunoasca deschis avantajele economice ale prezentei imigrantilor. De unde si tonul extrem de critic al comentariilor la adresa incercarii lui Bush de a gasi un compromis acceptabil pentru toti (un invitat la un talk-show radio a zis chiar ca discursul prezidential din 15 mai „e ca o scrumbie in lumina lunii – cu cat te apropii de ea, cu atat miroase mai rau“).

     

    Lucrurile s-au incins si mai tare cu o saptamana mai tarziu, cand Senatul a votat limba engleza ca „limba unificatoare“ a SUA, interzicand documentele federale redactate in alte limbi sau uzul altor limbi in serviciile federale. Liderul minoritatii democrate din Senat, Harry Reid din Nevada, a calificat drept rasista decizia, iar Ken Salazar, democrat de Colorado de origine hispanica, a etichetat-o chiar drept antiamericana. Este prima oara cand Statele Unite, unde se vorbesc 336 de limbi, capata o limba oficiala si inca intr-un moment cand statisticile spun ca peste 47 de milioane de americani vorbesc acasa alte limbi decat engleza, iar aproape 30 de milioane din total vorbesc spaniola (sau „spangleza“, daca doriti).

     

    In mod inutil, tot un hispanic – procurorul general Alberto Gonzales – a tinut sa-i ia apararea presedintelui Bush, sustinand ca acesta s-a opus constant oficializarii limbii engleze ca limba nationala. Dar Gonzales nu i-a consolat cu nimic pe hispanicii din SUA, alarmati ca Washingtonul ii ataca acum si simbolic, nu numai cu ziduri de securitate si cu Garda Nationala.

     

    Partea cu adevarat interesanta a povestii incepe insa dincolo de granita cu Mexicul, principala tara furnizoare de clandestini, unde prima figura intalnita in cale e aceea a presedintelui Vicente Fox, un adevarat vulpoi in relatiile cu SUA. Fox a spus ca ideea zidului de securitate e „rusinoasa“ si ca vecinul de la nord nu vrea sa recunoasca „enorma contributie“ a lucratorilor mexicani la economia americana. Presedintele n-a mai pomenit insa si de cealalta contributie a concetatenilor sai la economia americana: in ianuarie, de pilda, politistii mexicani insisi au descoperit un tunel subteran cu o lungime de peste un kilometru, pe sub frontiera intre SUA si Mexic, prin care erau livrate droguri pentru traficantii din California. Drogurile (politistii au confiscat cu acea ocazie 60 de valize cu marijuana, in total doua tone de marfa) erau transportate printr-o conducta cu diametrul de 1,5 metri, sapata la 25 de metri adancime sub pamant.

     

    Descoperirea ar fi trecut poate neobservata (cand vorbesc de trecerile ilegale de frontiera, politicienii americani se refera la imigranti exclusiv ca forta de munca neautorizata, nu ca posibili purtatori de substante ori mesaje interzise) daca acelasi Vicente Fox n-ar fi venit in aprilie cu o idee complet revolutionara pentru piata mondiala a drogurilor si a turismului deopotriva – sa legalizeze posesia de cocaina, heroina, marijuana si ecstasy in cantitati marunte, pentru uz personal (de pilda, 25 de miligrame de heroina sau 5 grame de marijuana). Initiativa, aprobata de Congresul mexican, nu mai astepta decat promulgarea, cand Fox s-a razgandit pe neasteptate, la inceputul lui mai, dand ocazia unor infinite speculatii despre presiunile la care ar fi fost supus presedintele de catre Washington. La Ciudad de México, explicatia oficiala a fost ca membrii Congresului s-au razgandit si vor sa restranga liberalizarea doar la dependentii de droguri dovediti.

     

    Presa americana incepuse deja sa examineze cu groaza consecintele, notand ca deja la Ciudad Juárez, de partea mexicana a granitei cu Texasul, adolescentii americani umplu barurile si cluburile, fiindca in Mexic nu se respecta legea de interzicere a vanzarii de bautura tinerilor sub 18 ani. Cu atat mai importante ar fi fost consecintele pentru cautatorii de narcotice la liber, nu numai americani, care ar fi invadat Mexicul a doua zi dupa liberalizare. Fiindca, desi guvernul a explicat oficial initiativa prin nevoia de a gasi o cale mai rapida de anihilare a traficului marunt de droguri (pentru ca liberalizarea partiala ar fi fost compensata de pedepse mai drastice pentru angrosistii de narcotice, ca sa spunem asa), interpretarea cea mai credibila pentru presa americana a fost ca Vicente Fox vrea pur si simplu sa relanseze economia mexicana.

     

    Analistii au remarcat ca legalizarea posesiei de droguri pentru uz personal ar fi facut din Mexic tara cu cea mai liberala legi-slatie in materie si un paradis al „turismului narcotic“ gratie mai ales pozitiei de vecinatate in raport cu piata Statelor Unite. Dar sa aruncam o privire mai spre sud, unde incepand din ianuarie, conduce Bolivia primul presedinte amerindian al tarii, Evo Morales, fost lider sindical al plantatorilor de coca, devenit ulterior politician socialist. Dincolo de haina lui din par de lama si de ceremoniile religioase colorate de la investitura, Morales a atras atentia prin promisiunea stangista de a nationaliza sectorul de exploatare a gazelor, amenintand astfel cu expulzarea din tara companii straine de talia Petrobras, Repsol, Total sau British Gas. Iar de 1 Mai, bolivianul si-a tinut promisiunea, spre consternarea UE si a comunitatii internationale de business, care se asteapta ca si celelalte planuri ale noului presedinte sa se indeplineasca, respectiv nationalizarea sectorului minier, silvic si a altor activitati unde sunt implicati investitori straini.

     

    Proiectele lui Morales de a-i indeparta pe straini de cele mai importante industrii ale Boliviei, a doua tara din America Latina din punctul de vedere al zacamintelor de gaze dupa Venezuela, a facut sa treaca neobservat celalalt proiect sau, mai bine zis, o amenintare a presedintelui amerindian. Don Evo a avertizat la un moment dat ca va liberaliza comertul cu narcotice (probabil avea in vedere ceva inca mai radical decat avea sa propuna Vicente Fox). Comentatorii au vazut intr-o astfel de declaratie un fel de incercare a marii cu degetul din partea unui fost lucrator in bransa, care cu siguranta ar fi ajuns la putere gratie influentei plantatorilor si a traficantilor din tara lui sau din vecini, care acum si-ar cere plata.

     

    Deocamdata, lucrurile n-au mers mai departe de un fel de circ ciudat: Morales a criticat politica „imperialista“ a SUA care se incapataneaza sa ceara eradicarea plantei „sacre“ de coca, iar cand secretarul de stat american Condoleezza Rice a vizitat Bolivia, in martie, i-a daruit ostentativ-ironic o chitara din Anzi decorata cu un strat de frunze de coca, justificand ca el e muzician si ca a vrut sa-i ofere ceva reprezentativ. Dar faptul ca presedintele mexican n-a reusit sa i-o ia inainte bolivianului in liberalizarea uzului de stupefiante nu spune nimic: spre deosebire de Mexic, economie evoluata si legata de SUA nu numai prin exportul de imigranti, ci si prin relatiile din NAFTA (acordul nord-american de comert liber), Bolivia nu datoreaza nimic SUA si isi poate permite masuri de genul nationalizarii sau al incurajarii plantatorilor de coca tocmai fiindca a ramas cea mai saraca tara latinoamericana.

     

    Mergand mai departe, constatam ca Bolivia nu e singura, caci o sprijina cel mai important personaj din zona – Hugo Chávez, presedintele Venezuelei, tara cea mai bogata in petrol si gaze de pe continent. Ca mai deunazi Gaddafi al Libiei, cu planuri de unificare a Africii sub conducerea lui, Chávez viseaza la o unitate a Americii Latine sub steagul ideologic al luptei cu imperialismul SUA si al introducerii socialismului in toate tarile vecine. In ianuarie, imediat dupa alegerea in functie a lui Morales, Chávez a acuzat CIA ca a organizat furtul si distrugerea unor rachete sol-aer boliviene in 2005, pentru ca acestea sa nu ajunga in mainile noului presedinte al tarii, ale carui convingeri de stanga ar fi ingrijorat inca de pe atunci administratia americana. „SUA au furat rachete din Bolivia, sunt hoti internationali“, a spus Chávez la o reuniune a sefilor de state din Venezuela, Argentina si Brazilia. Liderul de la Caracas a promis, cu aceeasi ocazie, ajutor financiar si asistenta tehnica Boliviei pentru construirea unor sosele si spitale.

     

    Bun instigator la diverse actiuni de sfidare a Statelor Unite, Chávez n-a putut decat sa se bucure de decizia lui Morales de a nationaliza exploatarile de gaze, decizie pe care dupa toate probabilitatile chiar o va rasplati cu petrodolari. Venezueleanul ameninta el insusi Washingtonul de cate ori are ocazia ca va intrerupe livrarile de titei si declara pe toate drumurile ca pretul petrolului va ajunge la 100 de dolari pe baril, sperand sa influenteze astfel piata, dar si sa-si demonstreze forta in fata vecinilor sai de pe continent. Si cu toate ca vorbaria colorata a lui Chávez n-o iau in serios decat altermondialistii de prin SUA ori Europa, expertii americani au inceput deja sa atraga atentia, in limbajul lor sec, asupra unui esec al politicii externe a SUA in America Latina, zona unde in ultima vreme s-au amplificat sentimentele antiamericane si instabilitatea politica implicata de prezenta unor guverne de stanga, ostile pietei libere.

     

    Lipsa de control a Statelor Unite asupra continentului de la sud a fost acuzata inclusiv de oficialii americani, care au afirmat ca guvernul de la Caracas ar sprijini Cuba, gherilele columbiene si ar finanta miscarile radicale de stanga de pe continent. Pentru Columbia, unde conducatorii au o cu totul alta orientare ideologica decat Chávez (presedintele de acolo, álvaro Uribe, este socotit „omul lui Bush“ in zona, chiar numit de acesta din urma „prieten“ al sau), temerea cea mai mare e ca liderul venezuelean va continua sa sprijine din umbra gherilele FARC (Fortele Armate Revolutionare din Columbia), care urmaresc de ani buni sa schimbe regimul politic columbian. Iar pentru Ecuador si Peru e un avertisment: liderii de acolo se bucura de mult mai putina stabilitate politica si popularitate decat Chávez la el acasa si, ca atare, sunt vulnerabili fata de miscarile populiste de stanga din tarile lor. Cat despre presedintele Lula al Braziliei, simpatiile lui de stanga si populismul pregnant l-au recomandat deja ca pe un bun tovaras al lui Chávez de discutii asupra viitorului rosu al latinoamericanilor.

     

    Au legatura toate acestea, asa cum sustin unii comentatori, cu inasprirea politicii SUA fata de imigratia ilegala de sorginte hispanica? Logica bunului-simt spune ca nu; inca o data, Mexicul nu-i Bolivia si nici macar Venezuela, iar punctul de vedere cel mai cunoscut al mexicanilor despre ei insisi (de altfel, indreptatit geografic) e ca hispanicii nord-americani n-au nici o legatura cu primitivii din cealalta America. Departe de a solidariza cu visurile socialiste ale vecinilor de la sud, concetatenii lui Vicente Fox aspira, dimpotriva, la o viitoare integrare inca mai accentuata cu Statele Unite, motivata economic, nu ideologic – un Pueblo sin Fronteras, cum se exprima grupul din Chicago cu acelasi nume, care sustine dreptul la cetatenie americana al imigrantilor mexicani.

     

    Sau cel putin asa pare ca ar fi. Fiindca nu doar fermierul sudist care s-a uitat in ochii angajatilor lui mexicani stie ca in orice potential cetatean american de origine hispanica zace un suflet de rebel, razbunat macar verbal de diatribele lui Chávez la adresa lui Bush ori de cadoul cu coca al lui Morales pentru Condoleezza Rice. Visul american sau un vis american exista in continuare pentru clandestinii care trec granita inca nepazita de viitorul zid cu senzori si de Garda Nationala. Numai ca nu-i prea clar despre ce America e vorba.