BusinessMagazin

Blog

  • Ne mai vedem in iulie 2006

    Peste noapte, predictibilitatea fiscala s-a largit considerabil: impozitele pe tranzactii speculative si pe dobanzi au fost amanate pentru 1 mai, noua forma a Codului fiscal precizeaza ca de la 1 ianuarie 2006 aceste impozite vor creste la 16%, fiindca asta inseamna ideea de cota unica, iar ministrul de finante a promis ca la accize nu se va mai umbla pana in iulie 2006. 

    Problema acum e de credibilitate, un cuvant la fel de complicat ca si predictibilitatea: cat de mult se poate baza mediul de afaceri pe aceste promisiuni? In primul rand, s-a creat un precedent prin „derogarea“ legislativa care a impus prin ordonanta de urgenta schimbarile din Codul fiscal. Inseamna ca, daca autoritatile ar considera din nou la un moment dat ca e nevoie de alte modificari, si acelea pot fi impuse tot in regim de urgenta, fara cele sase luni cerute de lege. In al doilea rand, intr-un an al noutatilor cu efecte incerte (introducerea cotei unice, liberalizarea completa a contului de capital, trecerea la tintirea inflatiei), nu e garantat ca economia va reactiona atat de lin, incat nu va fi nevoie de o noua ajustare de impozite directe sau indirecte.

    Perceptia ca orice modificare anuntata poate fi la randul ei modificata i-a incurajat, de altfel, si pe reprezentantii patronatelor sa ridice glasul la guvernanti cu o agresivitate fara precedent. Saptamana trecuta, ei au amenintat ca daca noul Cod fiscal e publicat in Monitorul Oficial, dau in judecata Guvernul, fie la Curtea Suprema de Justitie, fie la Tribunalul de la Strasbourg, pe motiv ca a adoptat modificarile Codului fiscal prin ordonanta de urgenta si fara consultarea partenerilor sociali.

  • Se pregateste Lukasenko

    A treia revolta populara din spatiul ex-sovietic se dovedeste mai complicata decat precedentele. In primul rand, ce s-a intamplat in Kirgizstan a fost motivat in primul rand de ratiuni economice, de saracia si subdezvoltarea tarii (fostul presedinte Askar Akaev era socotit, totusi, cel mai luminat lider din republicile central-asiatice si n-a semanat deloc cu dictatori ca Lukasenko din Belarus si Kucima din Ucraina ori cu sefi tribali ca Saparmurat Niazov din Uzbekistan si Islam Karimov din Uzbekistan). De aici si jafurile masive din magazine, de dupa inlaturarea regimului Akaev, contramanifestatiile de sustinere a fostului presedinte, dar si conflictele din interiorul noii puteri, care nu arata deloc a opozitie articulata care vine sa preia conducerea tarii cu un program coerent de actiune. 

    Unii analisti rusi se tem chiar ca daca situatia va degenera in Kirgizstan, aceasta va servi regimurilor autoritare din Asia Centrala, care se vor inaspri, ba chiar terorismului islamist din regiune, altoit pe vechile conflicte interetnice. Poate tocmai de aceea, prima promisiune a noului presedinte autoproclamat, Kurmanbek Bakiev, a fost ca va mentine bazele militare americane si rusesti de pe teritoriul tarii. 

    Inginer de profesie, Bakiev a fost guvernator de regiune in anii ‘90 si premier pana in 2002. Atunci a fost inlaturat de la putere, in mod ironic, tocmai din cauza incapacitatii de a stapani situatia cu prilejul unor proteste organizate de opozitia anti-Akaev, proteste reprimate cu violenta de fortele de ordine. Acum, Bakiev se prezinta drept lider al celei mai puternice forte politice de opozitie, Miscarea Populara din Kirgizstan. Unde este insa Rusia in toate acestea? Spre deosebire de ceea ce s-a intamplat in Ucraina, presedintele Putin n-a exprimat acum nici o sustinere fata de Askar Akaev. Au aparut interpretari ca retinerea lui Putin, ca si atitudinea favorabila a lui Bakiev fata de Rusia si de bazele ei militare inseamna ca revolta din Kirgizstan ar fi fost de fapt controlata si grabita de Moscova, care a reusit astfel ca, dupa pierderea influentei in Georgia si Ucraina, sa pastreze Kirgizstanul.

  • Ce e de lux, imoral sau ingrasa

    In calitatea sa dubla de veghetor la sanatatea publica si de strangator de bani pentru nevoile aceleiasi societati, statul are la dispozitie acciza. O parghie prin care penalizeaza fiscal apetenta consumatorilor fata de bunuri considerate daunatoare pentru mediu (autovehiculele si carburantii), pentru sanatatea lor fizica (alcoolul, tutunul) si morala (produsele de lux, care adancesc discrepantele intre categoriile sociale si inghit sume altminteri canalizate spre economisire sau spre investitii mai cu folos pentru colectivitate). 

    Cel mai relativ e statutul produselor de lux: un cuptor cu microunde sau un mantou de vulpe polara poate suporta accize mai mici, mai mari sau zero, in functie de statul care decide asta si de perioada mai buna sau mai proasta a unei economii. Pentru Romania, anularea accizei la camerele foto digitale de la 1 ianuarie 2005, de pilda, a fost salutata ca un semn binevenit de normalitate economica, din moment ce nici o tara europeana nu mai avea accize pentru acest produs. 

    Reintroducerea ei acum aduce un aer deprimant, de recadere intr-o faza de lupta cu greutatile tranzitiei, care parea depasita. Iar daca o camera foto, chiar si fara accize, ramane inca obiect de lux pentru mare parte a populatiei, e greu de argumentat de ce curentul sau gazele ar trebui sa fie considerate si ele utilitati de lux.

    In chestiune nu e insa un produs sau altul, ci consumul in general, simbolizat de cele mai scumpe reprezentari ale lui. Pe de o parte, se inmultesc banii pentru consum: cota unica isi face efectul, iar BNR impinge in jos dobanzile, pentru ca acestea sa nu mai atraga capitalul speculativ, ceea ce descurajeaza economisirea si ieftineste creditele. Pe de alta parte, deprecierea leului ieftineste importurile, care se grabesc sa raspunda cererii de consum. 

    De aici discutiile despre deficitul de cont curent si supraincalzire economica. Mai mult decat o sursa de bani in plus la buget, noile accize sunt un instrument de franare a importurilor pentru consum. Adevaratul lux nu e poza digitala, ci importul care a facut-o posibila. Amatorii sunt liberi sa se planga ca nu se fabrica in Romania camere digitale.

  • Privind spre nord, fara manie

    Liderii Uniunii Europene au discutat saptamana trecuta la Bruxelles despre ce s-a realizat si, mai cu seama, ce nu s-a realizat la cinci ani de la definirea Agendei Lisabona, care considera posibil ca pana in 2010 economia europeana sa devina cea mai competitiva din lume. Pentru unii analisti, de vina sunt factorii macroeconomici. Finlanda este cea mai competitiva tara a lumii, iar Danemarca, Irlanda si Suedia o urmeaza indeaproape.

    Noile tari UE din centrul Europei se lauda cu economii al caror ritm de crestere este tot mai rapid. Totusi, in tari precum Franta, Italia si Germania (foto), rata somajului a ajuns la peste 10%. Politica monetara rigida, neadaptata a Bancii Centrale Europene si corsetul fiscal al Pactului pentru Stabilitate si Crestere au dat constant dureri de cap guvernelor europene. Pentru altii, problema tine de politicile defectuoase ale guvernelor. In Franta sau Germania somajul este mai ridicat decat in Danemarca si Olanda pentru ca primele au o legislatie a muncii mult prea rigida, reguli de angajare si de concediere stricte si salarii minime ridicate. In plus, tarile care si-au liberalizat pietele in folosul competitivitatii sunt mai performante decat cele care prefera protectionismul.

    Conform unui raport oficial dat publicitatii la Paris, liberalizarea sectorului de servicii francez ar duce la crearea a 3 milioane de noi locuri de munca. Piedica in calea schimbarii acestor politici defectuoase este teama guvernantilor ca ar putea pierde voturi.

  • INCALTAMINTE: Piata romaneasca de incaltaminte este estimata la 1,2 – 1,4 milioane de euro

    Industria de incaltaminte exporta aproape tot ce produce. Ca si cum in tara oamenii ar umbla desculti. Produsele din Asia, Turcia si Italia incalta, in schimb, mai bine de 70% dintre romani. Cand se vor reorienta producatorii romani spre piata autohtona?

    Inca iti trebuie curaj sa vinzi in Romania. Este o predica pe care o tin, dar o si practica, aproape toti producatorii de incaltaminte intervievati de BUSINESS Magazin: cu rare exceptii, productia lor este integral sau aproape integral orientata catre export.   Situatia lor se inscrie in trendul general: putini din cei circa 2.000 de producatori din sector s-au incumentat pana acum sa se „aventureze“ producand sub marca proprie pentru co-nationali. Cati, ne sugereaza indirect cifrele Ministerului Economiei si Comertului (MEC): in 2003, 97,3% din productia totala de incaltaminte romaneasca, evaluata valoric, era exportata.

    Atentie, acest lucru nu se intampla pentru ca productia ar fi fost de 36 de ori mai mare decat potentialul pietei locale de a „inghiti“ incaltamintea produsa. Daca era, nu se mai povestea. „Consumul“ anual de circa trei perechi de incaltaminte pe cap de locuitor (cifra confirmata si de Organizatia Patronala a Pielariei si Incaltamintei, O.P.PINC) ar fi justificat o productie de peste 60 de milioane de perechi doar pentru consumul intern. Or anul trecut, productia nu a depasit aceasta valoare: circa 65 de milioane de perechi, conform O.P.PINC. Deci loc de stat cu marfa acasa era.

    Intrebarea se naste natural: care sunt motivele acestui exod al incaltamintei din tara? Cel putin pentru industria de incaltaminte, mediul de afaceri se arata inca neprietenos, se plang producatorii sedusi in urma cu niste ani buni de avantajele productiei in sistem lohn (asigurarea de catre client a creatiei, proiectarii, a materiilor prime si a pietei de desfacere, precum si plata pe loc a productiei). Ei au ales lohnul ca alternativa la productia pentru o piata capricioasa precum cea romaneasca. Dar care sunt, mai exact, tarele pietei romanesti?

    In primul rand, valul amenintator de produse ieftine din Asia si Turcia, spun producatorii. „Cei care produc pentru piata interna concureaza cu importurile din China, Turcia pentru segmentul «ieftin» si cu Italia pentru segmentul «fashion si elegant»“, spune Luminita Morosan, directorul general al Gecomod, o companie timisoreana cu o productie de 167.000 de perechi de incaltaminte in 2004, integral exportata in sistem lohn sub marca adidas-Salomon. „As fi foarte incantata sa produc pentru piata interna, dar problema este daca vom putea desface pe aceasta piata“, spune Morosan. Ea se refera la faptul ca retailerii, si in special cei mari, prefera produsele cele mai ieftine, indiferent de calitatea lor. Iar aceste produse sunt tocmai cele venite din Asia, multe contrafacute si declarate la vama la un pret mult inferior celui real.

    „Piata interna este mult mai dificil de estimat decat cea externa, in conditiile in care patrund pe toate caile produse ieftine, slab calitative, din Asia, la preturi de dumping, iar lanturile de magazine specializate prefera sa cumpere in special acest tip de marfa“, spune si Doru Mladin, presedintele patronatului din sector, O.P.PINC. Astfel, peste 70% din marfa pe care o gasesc romanii in magazine e reprezentata de importuri, estimeaza Mladin. Din totalul acestora, 98% reprezinta marfa produsa in tarile asiatice, conform estimarilor MEC. Aceasta e „legea“ pe care „o fac marii comercianti“, e de parere Gheorghe Dinu, directorul general al Multiprod Invest, cu o productie anuala de 200.000 de perechi de incaltaminte. Dinu se pregateste sa inceapa productia in sistem lohn din acest an.

    Chiar daca ar reusi sa razbata dincolo de zidul chinezesc al incaltamintei cu propriile marci, producatorii romani tot nu si-ar putea vedea linistiti de afaceri. Incasarea creantelor este o alta problema cu care ar trebui sa se lupte, spun producatorii.

    „In Romania se vehiculeaza in general termene de plata de 90-120 zile“, spune Romica Sburlea, directorul companiei bihorene Algero. „E foarte mult: o fabrica cu 120-150 de angajati, care a lucrat pana acum numai pentru a reinvesti, nu prea are resursele necesare pentru a supravietui atat“, spune Sburlea, care a directionat pana acum intreaga productie anuala de peste 200.000 de perechi de incaltaminte spre alte piete, in sistem lohn, sub marci precum Prada, Paco Hererro sau Pikolinos. 

    Producatorii romani care sunt prezenti pe piata cu marci proprii se confrunta in plan financiar cu o rotatie a capitalului mult mai lenta decat pe piata externa, spune Mladin de la O.P.PINC. Iar tipul de vanzare „pe masura incasarii“, practicat de unii comercianti, nu face decat sa-i descurajeze.

    „In sistem lohn aceasta problema nu exista, cel putin in cazul nostru. Nu mi-am pus niciodata problema neincasarilor valutare, dat fiind faptul ca lucram pentru o firma de renume“, povesteste Morosan. Din acest an a decis sa isi puna problema incasarilor Sburlea de la Algero, care se pregateste sa intampine pentru prima data sezonul de vara cu o colectie proprie pentru a se „face cunoscuti“. Ea spune ca pana acum a fost „nevoita“ sa lucreze pentru piata britanica pentru ca acolo a gasit stabilitate, dar de acum trebuie sa ia „alte cai“, pentru ca exporturile nu mai sunt avantajate de cursul valutar. 

    Dar Sburlea este constienta de greutatile ce o asteapta intr-o piata in care isi va primi mereu banii cu intarziere. Termenele furnizorilor de materii prime nu depasesc treizeci de zile, intre timp trebuie platita si manopera (salariile) „si nu ai in Romania un serviciu de facturare eficient precum cel de pe piata externa. La extern nu se discuta, cum ai trimis marfa, ai banii“, explica ea. 

    Fiscalitatea ridicata, concurenta neloiala (plata la negru a personalului, importuri masive de incaltaminte la valoare declarata in vama mult sub nivelul real a pretului produsului) sunt alte motive pentru care producatorii romani evita inca sa-si vanda productia „acasa“. Dar mai interesant si mai putin cunoscut este un alt aspect: disparitia furnizorilor autohtoni de materii prime. 

    „Industria de materii prime pentru fabricarea incaltamintei a disparut aproape in intregime“, spune Luminita Morosan de la Gecomod. „Pentru talpi, piele si alte materiale ne orientam tot catre importuri. Sunt foarte putini cei care au rezistat.“

    Pentru un pantof este nevoie de peste 50 de „componente“, atentioneaza Mladin de la O.P.PINC. Dintre toate, pielea este cea mai importanta, iar procurarea ei a devenit o problema. „Acum 15 ani functionau in Romania 14 tabacarii pentru piele. Astazi, functioneaza vreo trei-patru, in ritm mai mult sau mai putin constant“, spune el. Dar tabacarii nu sunt singurii furnizori care si-au abandonat afacerile. In fiecare sector – talpi, captuseli, spume si accesorii diverse – numarul furnizorilor a scazut si scade in continuare. 

    Pentru o gama larga de accesorii, producatorii lipsesc cu desavarsire, spune Carmen Cazan, directoarea uneia dintre principalele fabrici de incaltaminte din tara, Banatim din Timisoara.

    Din acest motiv, ofertele din import abunda. De regula, la un pret mult superior celui practicat in Uniunea Europeana, spune Gheorghe Dinu de la Multiprod Invest.  Mai mult, aceste preturi sunt de trei-patru ori mai mari decat in Asia, spune Neculai Olaru, directorul general al Tino SA Brasov, una dintre cele mai importante fabrici romanesti de incaltaminte, cu o productie anuala de peste un milion de perechi, din care 95% sunt exportate in sistem lohn. Compania importa peste 90% din materiile prime folosite in productie. 

    Chiar daca materiile prime pe piata interna sunt scumpe (cu un adaos uneori de peste 100%), altele sunt net mai economice pentru producatori, observa insa reprezentantul sectorului, Doru Mladin. „Achizitionarea lor presupune efort valutar si de aprovizionare, dar daca ai un produs competitiv si il poti finanta, iti poti face loc atat in piata interna cat si pe cea externa.“ Mladin este optimist in ce priveste revigorarea sectorului furnizorilor in Romania, atat prin forte locale, cat si prin interesul crescand al strainilor de a investi aici.

    „De bine, de rau, cativa furnizori sunt inca activi, chiar daca numai 30% din cei care au fost. Iar alti furnizori, in special din strainatate, se pregatesc sa investeasca in Romania pentru a fi mai aproape cu produsul de client.“ 

    Pana atunci, rata profitului in industrie va continua sa fie mica, raportata la cea din alte sectoare industriale. Companiile care au lucrat doar in lohn si s-au lovit de evolutia cursului valutar din ultima perioada au lucrat aproape fara profit. Este cazul fabricii de incaltaminte Banatim, care a exportat in lohn 99% din productia anuala de 200.000 de perechi de incaltaminte sub marci precum adidas, Salomon, Puma, Levi’s sau Hilfiger.  Marja de profit a companiei pentru anul trecut a fost de 0,6% din cifra de afaceri dupa ce, in anul precedent, aceasta fusese de 1,72%. „Industria ar fi mai profitabila daca nu s-ar produce in sistem lohn“, recunoaste Carmen Cazan, directoarea companiei. Ca atare, pana in 2007, compania si-a propus sa isi dezvolte compartimentul de creatie si sa inceapa sa participe la targuri si expozitii cu colectii proprii, pentru ca, in 2007, sa poata exporta direct sub marca proprie Banatim.

    „Viitorul totusi este piata interna, si pana in anul 2007 producatorii autohtoni trebuie sa recastige aceasta piata“, spune directoarea. O vor face? Acest lucru va depinde in mare masura de evolutia lohnului in industria romaneasca de incaltaminte. Iar lohnul va mai continua ani buni de acum inainte, e de parere Vasile Mirciu, director general adjunct al Directiei Generale Politica Industriala din cadrul MEC.

    „Chiar daca unii pleaca, altii vin in locul lor. Avem semnale ca vor sa vina portughezii si englezii, care au fost mai conservatori pana acum.“ Venirea strainilor ii deranjeaza insa pe producatorii romani, cand aceasta se concretizeaza in construirea de fabrici proprii. Motivul? 

    Ei isi permit sa ofere salarii „uneori mult mai mari decat intreprinderile autohtone“, spune Morosan de la Gecomod. „Atrag cel mai bun personal prin aceste salarii“, spune directoarea, care regreta ca anul trecut a crescut salariile personalului cu 42%, „tinand cont de cursul valutar“. 

    In pierdere din cauza cursului valutar a iesit si Tino Brasov, care a cheltuit 73% din costuri cu salariile negociate la un curs al euro de 41.000 de lei.

    Cand se vor hotari sa vanda in Romania, producatorii va trebui sa isi gaseasca comercianti dispusi sa renunte la intermediari (adica sa accepte marfa direct de la producator), pentru ca producatorul sa poata mentine un pret final mai atractiv pentru cumparator. O alta problema va fi gasirea de comenzi substantiale.

    „Nu exista en-gros-isti“, spune Dimitrie Stefanescu, reprezentantul firmei Dino Design din Bucuresti, o firma mai mica, ce produce exclusiv pentru piata interna cate 25.000 de perechi de pantofi anual. „Riscul productiei viitoare este exclusiv al producatorului. Comerciantii cumpara maximum 12 perechi dintr-un model si asteapta sa vada cum se misca piata si apoi mai comanda.“ 

    Dar Stefanescu este multumit de afacerea sa, pe care o catalogheaza drept „100% profitabila“. Chiar daca a pariat pe piata interna. Sau poate tocmai pentru ca.

  • Persistenta monopolurilor

    Parca e titlu de roman SF. Dar subiectul este unul cat se poate de pamantean. Nu stiu daca folosesc corect termenul de monopol descriind situatiile de mai jos, dar nici nu-mi pasa.

    Pe strada de margine de Bucuresti, uitata de Dumnezeu si de primari, unde am casa, binefacerile civilizatiei au ajuns pe rand, greu si cu eforturi. Intai a fost apa curenta si canalizarea, mai apoi, printr-un efort comun destul de costisitor, am beneficiat si de gaze. Ultimul lucru care sa ne faca sa ne simtim „ca la bloc“ (este aici o ciudatenie, cei de la case ii invidiaza pe cei de la bloc, cei de la bloc ne invidiaza pe noi) este cablul TV. O initiativa laudabila a unui grup de tineri a incercat sa elimine acest ultim neajuns: au intocmit o lista cu cei doritori de mai multe posturi TV, eventual si de Internet si s-au constituit si intr-o delegatie care au mers la Domnul Director al societatii de cablu „din zona“. Adevarul e ca Domnul Director s-a dovedit o persoana destul de ocupata, pentru ca a putut sa-i primeasca destul de tarziu, dupa repetate drumuri si amanari. Odata ajunsi in cabinetul acestuia, tinerii i-au prezentat doleanta noastra; Domnul Director s-a gandit ce s-a gandit si a conchis: nu se poate, suntem prea putini si investitia este prea mare. Si gata. 

    Sa recapitulam. In capitalismul romanesc clientii pot merge la un furnizor si-l roaga sa le furnizeze, si el spune ca nu se poate. Poate ca investitia este intr-adevar mare, un kilometru de cablu este in stare, nu-i asa, sa arunce in aer toate statisticile oficiale privind investitiile in Romania, ba poate sa necesite chiar si o emisiune de bonduri pe pietele internationale; in plus, este si riscul nostru, daca nu ne-am facut casele una peste alta, preferand sa le rasfiram aiurea pe camp. Dar asta e. Problema este ca nu avem nici de ales, pentru ca este vorba de societatea de cablu „din zona“, fara concurenta. Si stiti care-i culmea? Ca la randul lor cablistii se plang de monopolul stalpilor pe care si-au insirat firele. Astfel de Domni Directori sunt la tot pasul.

    Mai nou, de exemplu, aflam ca noi, cei din sudul tarii, trebuie sa platim mai mult pentru gazele naturale numai pentru ca am avut initiativa de a ne stabili in partea de jos a hartii, unde chipurile intretinerea conductelor costa mai mult. Dar companiile de distributie a gazelor functioneaza de ceva timp si cam tarziu au ajuns la aceasta concluzie; sau poate nu au intretinut conductele pana acum? Ba unii oficiali vorbesc de costuri diferite de intretinere, unele la tara si unele la oras. De ce ar trebui sa stiu eu, simplu consumator, de astfel de costuri si de categorisirea lor? La momentul semnarii privatizarii distributiilor de gaze, cu circa jumatate de an in urma, jurnalistii au intrebat clar daca vor fi tarife diferite si li s-a raspuns la fel de clar ca nu. Dupa cateva luni, e ca la radio Erevan. 

    Si exemplele pot continua, de la trenuri la locuri de parcare. Ca sa nu mai vorbim de toata tevatura, lipsita de finalizare, din fericire, legata de „pedepsirea“ celor ce indrazneau sa renunte la incalzirea centrala pentru a-si monta centrale termice. 

    Toate aceste exemple arata ca in Romania piata inca nu face jocurile asa cum ar trebui. Am citit undeva si mi-a placut o analogie a lui Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru economie: in natura frunzele sunt mai mari si mai dese acolo unde soarele bate mai bine; in economie, daca inlocuim soarele cu piata, companiile se descurca mai bine acolo unde piata este mai dezvoltata, acolo unde exista concurenta. Piata si concurenta ar convinge directorii ca un kilometru de cablu nu-i o investitie majora sau i-ar determina sa caute modalitati de a-si reduce costurile, renuntand la obiceiul de a incarca nota de plata a clientului. Statistic vorbind, in Romania este concurenta, dar este concurenta pe care a definit-o Steve Ballmer de la Microsoft: „Nu avem un monopol. Avem o cota de piata. Este ceva diferit“. 

    Nu stiu daca ma situez in sau in afara cotei de piata a Domnilor Directori. Dar stiu ca integrarea in Uniunea Europeana va aduce si reguli noi, care vor scoate din joc infrastructura invechita a Domnului Director de la cablu, si va afecta si piata si concurenta: voi putea cumpara gaze de unde vreau, indiferent de asezarea geografica. Daca voi putea, o sa ma abonez la un distribuitor de gaze din Norvegia, ca sa dau cat mai multa bataie de cap Domnilor Directori.

  • Exista vreo strategie in spatele reformei fiscale?

    Cel putin din punct de vedere fiscal, Guvernul a debutat in tromba. Dupa ce a avut initiativa sa reduca impozitul pe profit si sa inlocuiasca grila de impunere progresiva cu un impozit de 16%, Guvernul a fost nevoit sa faca fata unor critici continue si sustinute din toate partile.

    In primele saptamani ale acestui an a fost criticat pentru cresterea impozitului pe dividende (desi cresterea fusese operata de fosta guvernare), dar si pentru cresterea impozitului pe venitul microintreprinderilor. Acum Guvernul trebuie din nou sa faca fata unor critici mult mai severe in ceea ce priveste incalcarea principiului stabilitatii si a legii transparentei in procesul legislativ, lege care impunea consultari inainte de promovarea unor astfel de initiative.

    In numarul din 1 februarie al Ziarului Financiar lansam o intrebare oarecum retorica: de ce nu aplica Guvernul cota unica si asupra castigurilor din vanzarea titlurilor de participare sau din vanzarea de imobile? Asa cum spuneam si atunci, cred insa ca problema este una mult mai profunda si nu tine doar de aplicarea unui impozit mai mic sau mai mare asupra unuia sau altuia din venituri.

    Este vorba de inexistenta unei strategii coerente privind reforma fiscala. Incotro ne indreptam, ce se urmareste prin vechile sau mai noile modificari ale Codului fiscal? Sunt convins ca daca aceste lucruri ar fi fost explicate nu am fi asistat acum la reactiile absolut indreptatite din partea mediului de afaceri.

    Se maresc accizele, se elimina unele scutiri la TVA, se maresc sau se introduc impozite pe castigurile de capital ale persoanelor fizice. Prin asta se acopera un gol la buget iar conducatorii nostri o sa respire usurati. FMI-ul la fel. Care este insa strategia, la ce trebuie sa ne asteptam in viitor? Dupa ce am citit textul proiectului de ordonanta, au aparut primele intrebari cu privire la coerenta masurilor ce urmeaza a fi introduse. Primul exemplu: stimularea investitiilor, care a ramas doar la nivel declarativ dupa eliminarea posibilitatii de a deduce 20% din valoarea acestora in momentul punerii in functiune. Aceasta deducere nu este in nici un caz o scutire de impozit, ci doar o amanare: contribuabilul care calcula aceasta deducere beneficia de o amortizare mai mica ulterior, astfel incat pana la urma impozitul platit era acelasi ca si in lipsa acestei facilitati. Castiga acum bugetul mai multi bani? Probabil ca da, insa doar pe termen foarte scurt. Pe termen lung nu castiga insa nimic. Iar noi cred ca avem nevoie de gandire pe termen lung.

    Al doilea exemplu: eliminarea cotei reduse (10% fata de 16%) de impozit pe profit pentru profitul obtinut din vanzarea titlurilor de participare si a bunurilor detinute cel putin doi ani. Cum poate fi explicata aceasta masura in contextul in care persoanele fizice sunt impuse cu doar 1% daca pastreaza actiunile nu doi, ci doar un an?

    Perioada de un an este prea scurta pentru a se putea sustine ca s-a urmarit stimularea investitiilor pe termen lung, teza care de altfel pica imediat din moment ce in aceeasi ordonanta se prevede ca de la 1 ianuarie 2006 impozitul aplicabil acestor castiguri nu va mai fi 10% sau 1%, ci pur si simplu de 16%. Ceea ce are mai mult sens decat compromisul actual.

    Un alt exemplu al lipsei de coerenta este modul de calcul al accizelor la leasing. Anul trecut, printr-o hotarare de guvern, s-a stabilit ca accizele se calculeaza la valoarea de intrare si nu la valoarea reziduala. La vremea respectiva am demonstrat ca normele adaugau la lege, lucru nepermis. Greseala a fost recunoscuta si s-a revenit la aplicarea accizei la valoarea reziduala. Numai ca iata, din nou, se schimba schimbarea si se vor calcula totusi la valoarea de intrare. Sunt perfect de acord ca accizele la autoturisme intra in clasa impozitelor pe lux (la urma urmei, putem merge si cu autobuzul) si ca nu este normal sa existe posibilitatea de a plati doar 20% din acest impozit.

    Problema este insa din nou una de coerenta: ce rost mai are in acest caz calculul taxei vamale si a TVA la valoarea reziduala? Nu era mai simplu sa se reduca taxa vamala la autoturismele care nu sunt produse in UE (cele produse in UE au taxe vamale zero) la un nivel rezonabil, apropiat de nivelul la care aceste taxe se platesc efectiv si in prezent (acum taxele vamale sunt de 30%, dar practic se platesc doar 6%) si sa se efectueze importul definitiv la introducerea in tara a acestora in loc sa se perpetueze o situatie devenita deja anacronica? Probabil ca exemplele de mai sus nu ar fi existat daca Guvernul si in special Ministerul de Finante ar avea o strategie bine definita pe termen lung si daca ar fi existat consultari serioase cu mediul de afaceri, asa cum de altfel prevede si legea. Iar strategia trebuie sa includa nu numai Codul fiscal, ci si reformarea sistemului de contributii sociale si a modului in care se calculeaza acestea, introducerea asigurarilor private de pensii si sanatate si alte asemenea cazuri. In caz contrar o sa incetam sa mai vorbim de reforma si progres si o sa continuam sa carpim o haina din ce in ce mai plina de gauri.

    Gabriel Biris este avocat in cadrul biroului din Romania al firmei internationale de avocatura Salans.

  • La masa verde, fata in fata…

    Codul muncii. Schimbare. Nemultumiri. Talk show. Show. Demonstratii. Recul. Revenire. Spectacol. Negocieri? Negocieri. Discutii. Reprezentativitate. Compromisuri. Flexibilizare. Temeri. Integrare. Competitivitate.

    Pentru a evita un inceput clasic, cu raurile de cerneala care au curs pe seama modificarilor Codului muncii, sa incepem dara cu o precizare: patronilor nu le mai place sa fie numiti patroni. Ba li se pare ca au gasit chiar nuante peiorative in respectivul apelativ care, sa recunoastem, nu isca mari placeri in roman. Asa ca au inceput o campanie pentru impunerea mai pretentiosului termen de angajator, caz care ar delimita si pe proprietarul sau proprietarii unei companii de executivul acesteia. 

    De fapt termenul folosit pentru identificarea celor ce ofera locuri de munca este cea mai putin importanta parte a campaniei lansate de patronate saptamana trecuta, actiune menita sa termine cu tevatura iscata in jurul modificarii Codului muncii. Schimbarea Codului muncii, creat de fostul Executiv si sub presiunea apropierii momentului electoral, a fost initiata de Cabinetul Tariceanu atat in urma nemultumirilor prezentate de asociatiile patronale din Romania, cat si de institutiile financiare internationale  – Banca Mondiala, FMI, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, precum si reprezentanti ai comunitatii straine de afaceri. Campania in cauza se numeste, vag lemnos, „Dialog pentru Prosperitate“. 

    Patronii, depasind timiditatea aparenta cu care au intrat pe teren la inceputurile povestii (ei ii spun discretie), s-au regrupat sub umbrela Aliantei Confederatiilor Patronale din Romania (ACPR), care a izbutit sa grupeze zece din cele 11 mari asociatii de angajatori din Romania si negociaza, sau mai bine spus vor incepe sa negocieze, pana undeva la finele lunii mai, cu marile centrale sindicale, o forma a legii care sa cuprinda si sa impace orgoliile sindicale cu supararile patronale. Pana atunci cinci patroni si cinci sindicalisti, grupati intr-o comisie, incearca sa gaseasca cele mai potrivite formulari pentru noua lege, care sa se constituie intr-o baza de negocieri. 

    Perspectiva patronatelor depaseste insa teritoriul Romaniei, pentru ca ACPR vrea sa impuna reguli noi, care sa pregateasca piata muncii pentru integrarea in Uniunea Europeana – noi locuri de munca, competenta, eliminarea birocratiei si a muncii la negru. In ultimul caz avem  de-a face, conform presedintelui AmCham, Roberto Musneci, cu doua milioane de romani lipsiti de protectie sociala, asistenta sanitara, pensie sau respectarea drepturilor angajatului (oficial, in Romania exista 4,5 milioane de angajati). „Daca si dupa 2007 vom fi in continuare apreciati pentru costul redus al fortei de munca, inseamna ca am intrat degeaba in UE. Nivelul de pregatire al angajatilor din Romania este din ce in ce mai redus. Scoala romaneasca a creat, in ultima perioada, prea putini tehnicieni si avem o problema severa cu calificarea fortei de munca“, spune Florin Pogonaru, presedintele Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania. 

    Dinu Patriciu, presedintele Confederatiei Nationale a Patronatelor din Romania, detaliaza: „…productivitatea primelor  200 de companii private din Romania, care folosesc 5% din forta de munca, este de opt ori mai mare decat a sectorului de stat, unde lucreaza 40% din angajati“. 

    Perspectiva patronatelor mai depaseste si mentalitatile societatii romanesti, acestea spunand ca si-ar dori ca angajatii sa le devina parteneri. „Americanii nu spun «I work for this company», ci «I’m with this company», indicand faptul ca se simt o parte a corporatiei“, spune Dinu Patriciu. 

    In cazul in care angajatorii si sindicalistii isi vor rezolva problemele prin negocieri, iar rezultatul acestora va duce la aparitia unui Cod al muncii care sa multumeasca pe toata lumea vom mai inregistra o mica premiera – faptul ca s-a renuntat la arbitrajul si implicarea Guvernului in rezolvarea unei probleme. Relatiile de munca sunt pana la urma ceva personal, un contract intre doua entitati angajate intr-un act comercial – cineva vinde si altcineva cumpara forta de munca – iar in acest domeniu negocierea este de baza. Astfel incat este necesara o legislatie care sa delimiteze, dar care sa nu ingradeasca, o legislatie care sa sugereze, nu sa impuna, si, nu in ultimul rand, o legislatie care sa pedepseasca. Pentru ca nu trebuie sa uitam ca Romania este un loc unde multi angajati lucreaza de dimineata pana seara, in cazurile cele mai fericite pe „minim pe economie“. Dar patronatele spun ca astfel de cazuri vor disparea peste doi-trei ani, cand sita productivitate/calitate/ costuri/inovatie va incepe sa cearna companiile romanesti.    

    Si patronii si sindicalistii au ales sa nu faca publice detaliile discutiilor pe care le poarta. Publice sunt, insa, principiile fundamentale care ar trebui sa stea la baza unui Cod al muncii: libertatea contractuala si asigurarea protectiei sociale. Libertatea contractuala va permite angajatorului si angajatului cat si partenerilor sociali, patroni si sindicate, sa stabileasca drepturile si obligatiile pe care le insereaza in contractele individuale de munca si in contractele colective. Statul ar trebui sa nu intervina in acest proces.  Asigurarea protectiei sociale este apanajul statului, care ar trebui sa asigure protectia persoanelor neocupate, sa ii despagubeasca pe asigurati sau sa ajute categoriile profesionale defavorizate. Restul e munca.

  • Karpov, Iliescu, Oprisan. Sah etern

    Exista vreo asemanare intre Anatoli Karpov, Ion Iliescu si Marian Oprisan? Si da, si nu. Cei trei au in comun doua lucruri. Primul: ca toti trei au fost candva mari, fiecare in felul lui. Al doilea: saptamana trecuta, la un moment dat, au trecut unul pe langa altul, fara sa se vada, insa.

    Oprisan mergea la audieri la Comisia de aparare a Senatului, Iliescu la biroul lui din Senat, iar Karpov la Crown Plaza, la o partida de sah cu romanul Istratescu.

    Asemanarile se opresc aici. Anatoli Karpov este un monument al sahului, inca de pe vremea cand isi disputa titlul mondial cu Gari Kasparov. Un etern al sahului. In schimb, Ion Iliescu si Marian Oprisan, presedintele CJ Vrancea, sunt, fiecare in felul lui, monumente ale sahului etern. In sah, este o metoda prin care, in lipsa de alte variante si idei, iti obligi adversarul sa faca aceeasi mutare la nesfarsit, tu insuti mutand in acelasi fel. Nu castiga nimeni, iese remiza orice ai face. Poate fi considerata o pierdere de vreme. Sahul etern in politica este ceva total neproductiv. Inseamna desconsiderarea celui din fata ta, inseamna ca timpul trece degeaba, personajele sunt aceleasi, cu aceleasi metehne, si ca toate intamplarile nu au nimic nou in ele, sunt repetabile si fara valoare adaugata. Un exemplu sunt declaratiile aiuritoare, negarea a ceea ce reportofoanele si camerele video oricum au inregistrat si incercarile de prostire a semenilor, desconsiderati, astfel, cu explicatii dintre cele mai alambicate. 

    Saptamana trecuta, bunaoara, pe Oprisan l-a luat gura pe dinainte si s-a apucat sa spuna ca stie el cate parale fac adversarii lui politici din judet, ca are despre ei note informative de la servicii secrete. „Chiar asa?“ – l-a intrebat jurnalistul. „Chiar asa“, a raspuns el, scotand documentele pe masa. Cazul a ajuns la Comisia pentru aparare din  Senat, pentru a se afla care sunt serviciile secrete care fac politie politica. 

    Ce a facut Oprisan cand a realizat c-a bagat-o pe maneca? A apelat la metoda sahului etern. S-a dus in fata comisiei si a declarat cu seninatate ca el singur a scris nota informativa si ca i-a aratat-o jurnalistului, chipurile, ca sa demonstreze reaua-credinta a acestuia si faptul ca se publica informatii false si mincinoase. Si s-a incurcat in declaratii afirmand ba ca informatiile despre respectivii adversari politici sunt reale (i le-au adus doi care au baut un sprit la Pentagon, a zis Oprisan, in zeflemea), ba ca e o coincidenta faptul ca limbajul e aidoma celui folosit intr-adevar in notele informative ale serviciilor secrete, ba ca nota scrisa de el putea sa se numeasca memoriu sau informare dar ca i-a spus nota informativa pentru ca i s-a parut ca suna mai credibil. 

    Sunt atatea probleme cu declaratiile lui Oprisan, incat nici nu-ti vine sa crezi ca ele au fost nascocite de o minte matura. Adica ce-ar fi trebuit sa faca jurnalistul, sa mai verifice (unde? cum?) ceea ce ditamai presedintele consiliului judetean Vrancea i-a spus, s-a jurat ca e adevarat si a prezentat ca dovezi chiar documente scrise? Sa fi cerut o expertiza grafologica, sa-l fi rugat pe intelectualul Oprisan sa se conecteze la un detector de minciuni? Una dintre probleme este si aceea ca presedintele comisiei, senatorul PSD Ioan Talpes, in loc sa-i ceara sa nu insulte comisia cu asemenea declaratii, denotand lipsa de respect elementar, l-a luat in serios. Si a spus ca, gata, lucrurile s-au lamurit, nu mai avem ce sa cercetam, declaratiile lui Oprisan sunt edificatoare, nimeni nu face politie politica, la treaba, baieti. 

    Spre deosebire de colegul lui de partid din Vrancea, Ion Iliescu are o figura credibila. Ar putea sa joace cu succes poker, la cacealma. S-a specializat insa in sahul etern prin mutari invaluitoare. Ion Iliescu este deja celebru pentru negarea cu seninatate a unor afirmatii pe care nu-i convine ca le-a facut. 

    S-a intamplat din nou. Cu cateva zile in urma, el a spus despre ziaristii care au presupus ca Iliescu ar putea fi inculpat in dosarul revolutiei ca sunt magari. Nimic neobisnuit; sunt de notorietate iesirile gen „ma, animalule“ sau „esti o vipera“. De data aceasta, cineva l-o fi sfatuit s-o mai dreaga, ca e in schimbare de imagine, o data cu partidul. Asa ca a gasit de cuviinta sa-si ceara scuze, dar nu fata de jurnalisti ci fata de magari, fiinte civilizate, pe care, vezi Doamne, le-a jignit. 

    Ion Iliescu a supralicitat, chiar. Ca sa demonstreze ca, in realitate, are o relatie foarte buna cu ziaristii, Iliescu a adus asa-zise clarificari ale episodului „mai, animalule“. A remarcat printre manifestanti un tanar care i-a placut (devenit ulterior, pare-se, stalp al puterii PSD in Constanta) si l-a intrebat, de fapt, ce cauta la astfel de manifestari animalice. Deci „mai, animalule“ era, de fapt, singurul ne-animal din multimea aceea de protestatari. Cele doua exemple demonstreaza ca, oricum ai intoarce-o, iese prost.

    Metoda sahului etern e acceptata in jocul de sah, unde poate fi, la un moment dat, chiar o strategie onorabila. In politica, insa, e, pana la urma, un dezastru. E frana, luare in balon a oamenilor pentru care, chipurile, muncesti, persiflare, insulta, desconsiderare si lipsa de respect fata de semeni si fata de institutii.

  • Politica reproducerii si reproducerea politicii

    Pentru a intelege mai bine miza politica a noilor tehnici reproductive, trebuie sa ne intoarcem la diferenta hegeliana dintre etica si morala.

    „Cresteti si va inmultiti!“ Simplu, nu? Nu chiar. Nu in zilele noastre, in care doar intrebarea se mai naste (aproape) firesc: „Inmultiti-va – de acord, poate, dar cum?“. Apuse sunt vremurile in care raspunsul la aceasta intrebare era unul singur. De la copiii „in eprubeta“, la clonare, trecand prin „mame de inchiriat“, banci de sperma sau trafic de ovule, posibilitatile reproducerii mai mult sau mai putin artificiale s-au inmultit ele insele in progresie geometrica in doar cateva decenii. Implicit, si intrebarile legate de etica actului medical.

    Si pentru ca la chestiuni de etica si morala, ca si la fotbal, se pricepe toata lumea, bioetica a devenit, peste noapte, un subiect fierbinte. Valul a ajuns acum si la Portile Orientului. Povestile cu homosexuali ale campaniei din 2004 au fost doar buzduganul zmeului trimis inainte, drept avertisment, iar controversele din jurul cazului Adrianei Iliescu – mama-bunica – doar un semnal de alarma pentru politicieni. Fereastra de oportunitate se va inchide in doar cativa ani. Pana atunci, atat politicienii romani cat si partidele va trebui sa-si pozitioneze pionii in materie de bioetica.

    Peste doar cativa ani, succesul sau esecul electoral ar putea fi determinate mai putin de teme astazi atat de fierbinti, precum coruptia, impozitele, Codul muncii sau dreptul la proprietate, si mai mult de altele care au tangenta, intr-un fel sau altul, cu acest subiect atat de fierbinte in alte parti ale lumii. Cine nu ma crede sa-l intrebe pe John Kerry. Pana una-alta, stirea ca, dupa ce a fost intoarsa in parlament de la presedintie, legea privind sanatatea reproducerii si reproducerea asistata medical intampina dificultati in a primi aviz favorabil din partea comisiilor specializate din Senat, a trecut, practic, neobservata. Presedintele Comisiei pentru sanatate, ecologie si sport, senatorul Dan Sabau, se intreba, bunaoara, daca doar cuplurile heterosexuale pot beneficia de reproducerea asistata medical sau si cele homosexuale. Nefiind nici „mama-purtator“, nici „mama-surogat“, unde se incadreaza Adriana Iliescu? 

    Iar genul acesta de intrebari nu reprezinta decat varful aisbergului. Vor urma si altele, intr-o avalansa ce va cuprinde de-a valma homosexualitatea si avorturile, eutanasia si sinuciderea asistata medical, drepturile copiilor, ale persoanelor cu handicap mental, moartea clinica sau moartea cerebrala, libertatile individului si indatoririle statului. La o extrema se vor situa, fara doar si poate, adeptii liberalismului extrem, pentru care statul  nu are dreptul a interveni in nici un fel in sfera privata. La cealalta extrema, habotnicii care inca n-au inteles inca de ce Iisus si-a platit impozitele si a spus „Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“. Iar la mijloc, precum in Occident, vor aparea avocatii, judecatorii si expertii in etica.

    Tocmai aici, la mijloc, unde e mai greu de aratat cu degetul ca atare, in aurea mediocritas, in sfera juridicului, salasluieste si marele pericol – acela de a confunda etica si moralitatea. Altfel spus, de a elimina politicul, in numele dreptatii. Nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Cititi-l pe Hegel. Orice parinte stie ca un copil nu se naste cu „eu“. Ego-ul apare treptat. La inceput e trait, simtit, dar nu constientizat. Acest nivel, la Hegel, corespunde familiei si moralitatii – stii ce e bine si ce e rau, stii ca trebuie sa-ti spui ingerasul si ca e bine sa-ti respecti parintii, ca nu e bine sa furi sau sa minti – fara a stii si de ce. Stii, pur si simplu, dupa cum stii ca apa e rece si buna. 

    Urmeaza faza a doua, in care realizezi ca exista si alte ego-uri – iar aici apare de-abia conceptul de „eu“, in abstract. Aici incepi sa-ti pui intrebari, si totul incepe sa ti se para posibil. Aici orice reper poate fi combatut si totul poate fi, pe buna dreptate, relativizat. Acest nivel corespunde, in termeni hegelieni, societatii civile si umanismului abstract (vezi umanismul Revolutiei Franceze). Aici se face comertul. Morala nu exista, iar etica comerciantului, neincrezatoare din start, se transcrie in contracte legalizate. Aici omul nu mai e om – e un numar in buletin sau intr-o evidenta contabila. 

    Si-n fine, exista faza a treia, in care omul realizeaza ca nu e abstract catusi de putin si, asumandu-si primele doua niveluri, devine etic, supunandu-se si implicandu-se totodata, de buna voie si in deplina cunostinta de cauza, politicului. Aceasta e sfera statului. Abia aici, zice Hegel, ratusca cea urata se transforma in lebada, iar burghezul devine cetatean. Bat campii? Din perspectiva moralitatii si cea a liberalismului abstract deopotriva, cu siguranta. 

    „Sa mai cresti!“ – imi replicau parintii cand le puneam intrebari incomode sau, pur si simplu, dificil daca nu imposibil de explicat unui pusti de cativa ani. „Sa mai cresti!“, ma trezesc eu insumi replicandu-le copiilor mei. 

    Ca si popor, insa, gasesc ca am crescut suficient. Am trecut si de faza moralitatii negandite si de cea a logicii abstracte. Nadajduiesc ca am devenit etici. Animale politice. Oameni in toata firea, altfel spus.