Pentru unii, intre care si Chris Patten, ultimul guvernator
britanic al Hong Kongului (si posibil viitor sef al trustului BBC),
ascensiunea Chinei in istoria recenta nu este o surpriza. “China va
deveni cea mai mare economie a lumii, ceea ce a si fost in 18 din
ultimele 20 de secole”, spunea profetic in 2008 Patten, iar
declaratia sa a castigat in ultima perioada o notorietate mult mai
mare decat a avut atunci. Criza economica, din care Beijingul a
iesit aproape fara sa intre, a redus perioada estimata de Patten
atunci (“urmatoarele doua-trei decenii”) la cel mult un deceniu sau
chiar mai putin pentru cei mai inversunati dintre “evanghelistii”
emergentei Chinei. Intre ei, fostul laureat al premiului Nobel
pentru economie in 1993, Robert Fogel, care in cel mai recent numar
din “Foreign Policy” face o adevarata apologie modelului economic
chinez pe care in 30 de ani il vede dominand autoritar lumea, de la
inaltimea unui PIB neverosimil pentru multi, de 123 de mii de
miliarde de dolari, de circa zece ori mai mult decat in
prezent!
Un asemenea model de crestere accelerata poate infierbanta,
intr-adevar, imaginatia multora, iar Asia nu a dus in ultima
perioada lipsa de asemenea exemple: daca in anii ’80 Japonia era
uriasul aparut de nicaieri care cumpara agresiv orice si (aproape)
pe oricine, ajutat tot de un excedent comercial imens, acum este
randul Chinei si s-ar putea ca peste cateva decenii sa fie randul
Indiei. Nu o luati ca pe o simpla ipoteza; marele recensamant din
India care trebuie sa se incheie la 28 februarie ar putea da la
iveala o a doua China, ca numar de locuitori (peste 1,2 miliarde de
indieni, fata de 1,3 miliarde de chinezi), insa cu mai multe
avantaje economice si demografice pentru viitor: mai multi tineri,
buni vorbitori de engleza, mai bine pregatiti etc. Deja analistii
de la Citi au prins acest scenariu in cel mai recent raport Global
Growth Generators, lansat joia trecuta, si sustin ca “China va
depasi Statele Unite, devenind cea mai mare economie a lumii pana
in 2020, iar apoi va fi surclasata de India pana in 2050”.
Pana atunci, trebuie remarcat ca s-a dezvoltat o intreaga
hermeneutica in jurul datelor macroeconomice ale Chinei si ale
Statelor Unite, in incercarea de a surprinde fotografia momentului
cand Beijingul incepe sa priveasca in spate spre Washington; Arvind
Subramanian, cercetator la Institutul Peterson pentru Economie
Internationala din Washington, isi revendica inca de anul trecut
meritele pentru aceasta. Potrivit lui Subramanian, PIB-ul chinezesc
a fost mai mare in 2010 decat cel american, Beijingul producand
14,8 mii de miliarde de dolari, fata de cele 14,6 mii de miliarde
de dolari ale Washingtonului. Subramanian a folosit analiza FMI a
PIB ajustat la paritatea puterii de cumparare, explicand ca FMI a
omis zonele rurale, unde s-ar afla insa majoritatea populatiei,
mult mai saraca si unde costul vietii este mult mai redus decat in
zonele urbane luate in calcul in analizele internationale. Insa
vocea lui Subramanian, desi autorizata, este in minoritate in
ansamblul economistilor internationali care prefera sa citeasca
ierarhia in termeni de PIB nominal, dominata de SUA si unde pe
locul al doilea tocmai a urcat China (dupa publicarea datelor pe
ultimul trimestru din 2010), cu un PIB de 5.879 de miliarde de
dolari, fata de 5.474 de miliarde de dolari pentru Japonia.
Daca Japonia nu mai sperie pe nimeni de mult, grevata de o
deflatie cronica si de imbatranirea populatiei, miliardele care se
invart in China produc fiori pe sira spinarii din SUA si pana in
Japonia, trecand obligatoriu prin America Latina, Europa si Africa.
Spre deosebire de predecesoarea sa asiatica plecata la cucerirea
lumii cu bani ieftini, China isi consolideaza un imperiu colonial
economic la care nu da semne ca va renunta in curand. Si nu e vorba
doar despre gigantul de 300 de miliarde de dolari, fondul suveran
China Investment Corp. (CIC) ale carui plasamente fac sa se umple
editorialele ziarelor de termeni ca “anexare economica” sau
“protectionism” cand vine sa cumpere obligatiuni ale statelor
aflate in dificultate, inclusiv in Europa. Ci si sau mai ales
despre cele 129 de companii controlate de stat (numite si “yangqi”,
dupa principiul energiei primordiale masculine din taoism) care in
2010 aveau active de peste 60% din PIB, adica 21.000 de miliarde de
yuani (3,17 mii de miliarde de dolari).
Leave a Reply