BusinessMagazin

Blog

  • Mafia subacvatica

    Fiind perioada sarbatorilor de iarna, majoritatea filmelor care vor rula in cinematografe luna aceasta vor face parte din urmatoarele categorii: desene animate, comedii romantice, povesti de dragoste sau, pur si simplu, filme de Craciun.

    „Povestea unui rechin“ („Shark Tale“) se inscrie in prima categorie si este incercarea celor de la DreamWorks de a reedita succesul spectaculos al studiourilor Disney si Pixar. Si cum „Shrek“ a dat tonul filmelor de animatie adresate copiilor dar mai ales adultilor care-i insotesc la cinematograf, si „Povestea unui rechin“ e presarata cu tot felul de situatii, jocuri de cuvinte si poante care vor fi intelese numai de cei nascuti cel putin cu doua decenii in urma. Will Smith isi imprumuta vocea personajului Oscar, un pestisor care lucreaza la o spalatorie de balene, iar Renèe Zelwegger este Angie, receptionista, care ii face ochi dulci.

    Din nefericire, apar necazuri si mai mari – Oscar este invinuit de asasinarea fiului lui Don Lino (Robert De Niro), rechinul care este capul mafiei locale. In toiul nebuniei, apare si Lola (Angelina Jolie), femeia – sau mai bine zis pestoaica fatala – care intentioneaza sa il seduca pe Oscar, spre disperarea lui Angie. Unele detalii sunt foarte bine desenate (spalatoria de balene, circuitul de curse de caluti de mare), dar chipurile vietuitoarelor subacvatice nu sunt chiar atat de reusite ca in „Finding Nemo“, poate doar cu exceptia rechinilor si a caracatitei care ii serveste drept consilier lui Don Lino.  

    Regia: Vicky Jenson.
    Voci: Will Smith (Oscar), Robert De Niro (Don Lino), Renèe Zelwegger (Angie), Martin Scorsese (Sykes). Durata: 92 de minute. In Romania din 3 decembrie 2004.

  • Batranete linistita, domnule Iliescu!

    Pentru prima data dupa 1990, imi doresc ca o parte dintre senatorii si deputatii alesi sa pastreze bunul obicei al somnului de dupa-amiaza in plen. Iar seful acestui grup parlamentar sa fie Ion Iliescu.

    Parca niciodata nu au existat mai multe sanse ca reforma clasei politice, atat de dorita incepand cu 1989, sa aiba totusi loc si altfel decat pe cai naturale. Si asta exact datorita atat de temutului rezultat al alegerilor din 28 noiembrie.

    De partea PSD, simbolul acestei reforme poate fi, paradoxal, chiar Ion Iliescu, aflat in imposibilitatea de a mai candida pentru Cotroceni. Ramas, chiar daca doar formal, in esalonul doi al politicii, Iliescu va avea ocazia sa faca reforma pentru a nu stiu cata oara in ultimii 15 ani. De data aceasta nu in prim-plan, ci undeva in laboratoarele partidului pe care, probabil, il va conduce. Si care are mari sanse, daca va convinge UMDR sa i se alature, sa guverneze Romania in urmatorii patru ani. Iar modul in care fostul presedinte va putea face reforma trebuie sa fie la fel ca pana acum: pasiv. Pentru ca, de data aceasta, eventuala pasivitate va fi indicata.

    Un potential guvern PSDaPUR – UDMR condus de Mircea Geoana va aduce, dupa cum a declarat chiar actualul ministru de externe, un prim semn al schimbarii. Cel putin dupa spusele lui Geoana, care sustinea ca va promova nume noi pentru anumite portofolii, chiar tehnocrati tineri care au studiat in strainatate si au facut afaceri. 

    In fata acestora se vor intinde cu totul alte provocari decat cele cu care s-au chinuit voit pana acum „liderii“ politici: privatizarea este aproape finalizata, la fel si negocierile cu Uniunea Europeana, mediul economic este stabil. Daca partea evident grea a reformelor este finalizata, nu inseamna ca problemele urmatorilor ani sunt mai usoare. Din contra, pot fi mai dificile, desi mai putin vizibile. Mai trebuie curaj pentru reforma in justitie si cea in administratie, profesionalism pentru strategii coerente de sustinere a companiilor romanesti in vederea aderarii, atentie pentru dezvoltarea pietelor financiare. Iar in acest moment nu se ridica numai intrebarea daca viitorul Guvern va fi capabil de toate astea, ci si daca va fi lasat sa isi urmeze prioritatile.

    Cat de mare va mai fi influenta unor nume vechi si cu capital redus de incredere precum Cozmanca, Mihailescu, Hrebenciuc sau Talpes? Daca nu vor face parte din Executiv, ii vor lasa ei, alaturi, bineinteles, de „patronul lor spiritual“ – Ion Iliescu, pe noii ministrii (inclusiv Geoana) sa isi vada de guvernare? 

    Sunt sanse mari ca, sub presiunile Uniunii Europene, raspunsul sa fie da. Iar acesta va fi primul pas catre reforma clasei politice. Nu insa si cel mai important. Schimbarile cele mai spectaculoase vor avea loc in Parlament, si nu numai in PSD, ci si in cealalta tabara. De o parte, coalitia de la putere va trebui sa scoata in fata figuri noi, credibile si competente care sa poata convinge indecisii, prin discurs si argumente, sa sustina o lege sau alta. Pentru ca, din cauza echilibrului de forte, simpla prezenta nu va mai fi suficienta.

    De cealalta, opozitia trebuie sa aplice aceeasi reteta: „sedimentarea“ uzatilor moral si promovarea unor lideri noi, capitol la care inca sta prost. Chiar daca nu va reusi sa formeze o coalitie majoritara si sa guverneze in urmatorii patru ani, Alianta D.A. are in fata sa o mare sansa. Pentru ca, in conditiile unui Parlament echilibrat, va avea o vizibilitate aproape egala cu cea a puterii. Fapt care ii va oferi oportunitatea de a „impinge“ in fata electoratului oameni care sa poata atrage voturi noi in 2008. Ratarea acestei sanse va costa opozitia probabil la fel de mult ca esecurile din perioada 1996-2000. 

    Toata aceasta curatenie politica nu va fi insa posibila daca vechii lideri, inca puternici si bine informati, nu vor intelege ca este cazul sa faca uitata prestatia lor jalnica din ultimii ani prin… disparitie.

    Pentru prima data dupa 1990, imi doresc ca o parte dintre senatorii si deputatii alesi pentru viitorii patru ani sa pastreze bunul obicei al somnului de dupa-amiaza in plen. Iar seful acestui grup parlamentar sa fie Ion Iliescu.

  • Intre „zoon politikon“ si „zoon-pur-si-simplu“

    Avea dreptate Grigore Ureche in al sau Letopiset – de la Ram ne tragem.  Intrebarea care se pune in aceste zile este „de la care Roma?“ De la Roma  lui Nero sau de la Roma lui Cicero?

    Roma lui Cicero era, in buna masura, o Roma greceasca; o Roma inca suficient de umila pentru a tine la mare pret invataturile unei Grecii altminteri invinse; o Roma inca suficient de modesta pentru a recunoaste ca geniul sau era strict administrativ si institutional, dar ca pentru politica, in adevaratul sens al cuvantului, trebuie sa-si intoarca, spasita, fata catre greci; o Roma in care Marcus Aurelius isi scria (deocamdata) confesiunile in greaca – cum bunicii nostri o faceau in franceza, iar copiii nostri o fac deja in engleza (atata doar ca noi n-am cucerit niciodata nici Franta, nici Statele Unite); o Roma in care, dupa modelul grec, politica era luata in cel mai serios mod cu putinta – pana intr-acolo incat Aristotel definea omul drept „zoon politikon“, un animal politic.

    Roma lui Cicero a inceput insa treptat, nu sa decada, ci sa piarda teren in fata Romei inca nenascutului Nero. Atunci au aparut partidele. Roma lui Cicero a inceput sa se micsoreze ca o camasa intrata la apa, in vreme ce Roma lui Nero incepea sa se dilate, precum o broasca umflata cu paiul. 

    Locul oamenilor a fost luat de populus. Populus era o notiune straina grecilor. Grecii stiau de greci si de barbari, de oameni liberi si de sclavi, stiau de polis (orasul-stat), de agora (piata publica destinata dezbaterilor), de eudaimonia (adica de fericire si prosperitate) si de kalokagathon (deci de etica si estetica). 

    Poporul, ca si partidul insa, nu le spunea nimic. Era o notiune prea vaga, prea lipsita de contururi, o notiune buna de folosit de catre oricine, oricand. O notiune periculoasa. Poporul nu dezbate in agora. In agora se infrunta Socrates cu Thrasymachus. Ion cu Vasile sau Adrian cu Traian. Poporul nu poate fi tras la raspundere. Socrates poate fi insa pedepsit, la o adica, chiar si cu moartea.

    Politica, odata luata-n serios, poate fi primejdioasa. Spunea insa Cicero ca nu trebuie sa plecam urechea la cei care se abtin de la intrarea in politica, scuzandu-se: „Ei spun, bunaoara, ca doar oamenii de nimic se baga in politica – oameni cu care ar fi de-a dreptul degradant sa te compari – iar sa mai si intri in conflict cu ei, mai cu seama cand multimile sunt infierbantate, este nu doar inutil ci si primejdios. (…) De parca, in viziunea celui bun, curajos si intelept ar putea exista alt motiv pentru intrarea in politica in afara hotararii de a nu fi condus de catre oameni de nimic si de a nu permite republicii sa fie condusa de catre ei, vazand ca pana si filozofii, oricat vor fi vroind sa ajute, se dovedesc neputinciosi“. „P~Na si filozofii“? O tempora, o mores!

    Roma lui Nero n-avea in comun cu Roma lui Cicero decat numele. Romanii lui Cicero se luptau in agora – chiar daca nu-i mai spuneau asa. Romanii lui Nero ii puneau doar pe altii sa se lupte, pentru ei, in Colloseum. 

    Transformati din cetateni romani in populus roman stiau una (doua) si buna(e): panem et circens. Paine si jocuri de circ. (In loc de paine, era bine primit si un corn cu lapte). Odata indeplinite aceste conditii minimale, ragaiau fericiti si se declarau satisfacuti. Caligula le va fi spus „vox populi, vox Dei“ si ei, populus, au luat-o in serios. Nu mai aveau nevoie de politica, nu mai aveau nevoie de dezbateri publice, fata catre fata, nu mai aveau nevoie de vot. Grecii numeau acest gen de „fericiti“, „mancatori de lotusi“. Dar in Roma lui Nero, pe greci nu-i baga nimeni in seama. Dupa care Caligula si-a facut calul senator. N-a mai protestat nimeni. Fiecare si-a vazut de treaba, in propria-i ograda. „La ce bun sa-mi bag eu nasul unde nu-mi fierbe oala?“, isi va fi spus populus, dezinteresat brusc de viata publica si obsedat de cea privata.

    Tot ei, grecii, ii desemnau pe cei dezinteresati de politica si obsedati exclusiv de castigul economic („eikonomia“ – buna randuiala a treburilor private) prin apelativul „idiotes“. Termenul a ramas. Intelesul insa s-a pierdut. 

    Sa fim bine intelesi: Roma lui Cicero si Roma lui Nero n-au fost separate istoric, cum s-ar putea crede. Dimpotriva, ele s-au suprapus si s-au infruntat inca de pe vremea Republicii, pana hat, tarziu, pe vremea Imperiului. 

    Si, pentru ca n-au murit, se mai infrunta inca si-n zilele noastre. Iar aceasta nu e o simpla poveste istorica, decat in masura in care de la Ram ne tragem, iar istoria este, vrand-nevrand, politica. Nici Grigore Ureche n-a scris Letopisetul doar „ca sa nu se inece… anii cei trecuti“, ci si pentru ca urmasii sa nu ramana „asemenea fiarelor si dobitoacelor celor mute si fara minte“.

    Daca e sa-l urmam pe Aristotel, avem de-ales intre zoon politikon si zoon pur si simplu – cel mut si fara minte. Vorba cronicarului.

  • Leul subventioneaza sistemul energetic

    Ieftinirea importurilor de combustibili nu se va reflecta in facturile la utilitati. Singurul castigator ramane Termoelectrica. Pretul redus al materiei prime, anulat de pierderile producatorilor de energie.

    Autoritatea pentru Reglementare a Energiei Electrice (ANRE) este, cel putin saptamana aceasta, cel mai monitorizat jucator din domeniu. Principalii producatori si distribuitori de electricitate stau cu ochii pe ANRE, asteptand decizia institutiei cu privire la noile tarife, valabile de la inceputul anului viitor. 

    Inca de acum mai bine de o luna producatorii au depus cereri pentru „ajustarea“ preturilor kilowattului. ANRE le analizeaza, urmand sa-si dea verdictul: accepta sau nu scumpirile solicitate. 

    Argumentele societatilor de productie si distributie sunt, deja, clasice.  „Din cererile analizate pana acum, am constatat ca producatorii solicita majorari de tarife determinate de pretul combustibililor, de inflatie si de clauzele din contractele de privatizare“, a spus Jean Constantinescu, presedintele ANRE. Nimic legat, insa, de evolutia leului in raport cu principalele valute. Iar in ultimele luni, moneda nationala a castigat puncte importante comparativ cu dolarul si euro. 

    E drept, solicitarile au fost facute in luna octombrie, cand leul nu dadea semne atat de evidente de intarire.    

    Conjunctura actuala vine sa ii ajute pe actorii din sectorul energetic romanesc. Importurile facute acum sunt mai ieftine, ceea ce ar trebui sa se simta asupra costurilor de productie si, de ce nu, asupra tarifelor la consumatorii finali. „O apreciere a leului va genera o descurajare a exporturilor de energie electrica in favoarea importurilor de energie, dar totodata va incuraja investitiile in sector, ca urmare a stimularii importurilor de echipamente“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Gheorghe Indre, director general la Ministerul Economiei si Comertului (MEC). 

    Prin urmare, atat ieftinirea importurilor, cat si realizarea de investitii ar trebui sa aiba acelasi efect: reducerea costurilor de productie si a tarifelor. Aparent, lucrurile nu stau chiar asa. Nu numai ca nu vor exista scaderi ale tarifelor, dar acestea chiar vor creste.  Motivul oficial pare sa fie acela ca „influenta scaderii pretului combustibilului de import este relativ redusa, ca urmare a cantitatii mici importate si a faptului ca efectul pretului de achizitie a combustibilului se face simtit asupra preturilor la energie dupa un interval de aproximativ noua luni“, a mai spus Indre.

    Daca analizam chiar statisticile MEC, observam ca dependenta Romaniei de importurile de energie primara era de peste 33%, in 2001, estimandu-se ca in 2005 va creste la 40%. E drept, o mare parte din importuri este ocupata de gaz si de titei, insa carbunele (necesar pentru productia de energie termica si electrica) are si el un loc semnificativ. Influentele ieftinirii acestor materii prime ar trebui, prin urmare, sa se faca simtite asupra costurilor de productie. 

    De ce nu se intampla asa? Dincolo de declaratiile oficiale, mai exista doua aspecte. Pe de o parte, ineficienta termocentralelor, iar pe de alta, angajamentele asumate de autoritatile romane in fata organismelor internationale. Unele unitati ale Termoelectrica au costuri de productie de peste 50 de dolari/MWh (fata de circa 35, prag care ar permite realizarea unui minim profit). Utilajele sunt mai vechi de 20 de ani. Asa se face ca orice reducere a pretului combustibilului nu face decat sa mai scada din pierderi. 

    In sprijinul acelorasi unitati ineficiente au venit tot autoritatile romane, care s-au angajat, in fata Fondului Monetar International, sa creasca tarifele astfel incat sa fie acoperite integral costurile de productie. Daca ne raportam la suma totala destinata importurilor energetice (de circa 600 de milioane de dolari), se constata o „economie“ de aproape doua miliarde de lei, determinata de diferenta de curs valutar dintre octombrie si decembrie. Raportat, insa, la necesarul de investitii, considerat de MEC a fi de circa trei miliarde de dolari, suma pare derizorie.

    Ea s-ar fi simtit in tarife doar daca sistemul energetic national era eficient. Cum acest lucru nu se intampla, intarirea leului vine doar sa subventioneze si ea pierderile din energie.

  • Se cauta trei miliarde de dolari

    Capacitatile de productie invechite, care mai exista inca la Termoelectrica, urmeaza sa fie inchise pana in 2010. Ministerul Economiei a realizat un program de eficientizare a sectorului termoelectric, cuprins in Foaia de parcurs in domeniul energiei electrice.

    CAPACITATI INCHISE: Pana in 2010 vor fi inchise unitati cu o capacitate de productie de 3.465 MW

    CAPACITATI REABILITATE: Pana in 2015 urmeaza sa fie reabilitate unitati cu o capacitate de productie de 2.825 MW.

    CAPACITATI NOI: Pana in 2015, ministerul economiei intentioneaza sa construiasca unitati  cu o capacitate de productie de 1.945 MW.

    INVESTITII NECESARE: In perioada 2003-2015, necesarul de investitii se ridica la 3,5 miliarde dolari.

  • Cum putem deveni un „El Dorado“ al productiei de film

    Romania reuseste sa atraga producatori straini de film bazandu-se doar pe forta de munca ieftina. Daca ar oferi si subventii directe si facilitati fiscale, ar deveni cea mai atragatoare piata din zona.

    Intr-o economie globala, dezvoltarea economica presupune o competitie dura pentru atragerea de resurse financiare. In ciuda tuturor aparentelor, aceasta competitie este puternic sprijinita de guverne responsabile fie prin subventii directe, fie prin facilitati fiscale. Tinand cont ca bugetul mediu al unui film produs la Hollywood este de circa 50 de milioane dolari, la o medie de 500 de filme produse de studiourile americane, ar putea rezulta o piata potentiala de peste 20 de miliarde de dolari. Atunci cand vorbim de astfel de sume, intelegem de ce competitia privind atragerea producatorilor americani este atat de mare. 

    Ceea ce este important de stiut este ca in domeniul productiei de film, sprijinul statului a devenit regula si nu exceptia. Iar sprijinul nu se reduce doar la subventionarea unor productii cinematografice mediocre, ci si la atragerea marilor producatori sa filmeze in statul respectiv cu ajutorul facilitatilor fiscale. Cel mai recent exemplu il ofera tara vecina, Ungaria, care la inceputul acestui an, a adoptat o noua lege a filmului care a redus substantial fiscalitatea pentru producatorii straini care aleg sa filmeze in aceasta tara. Facilitatile constau in rambursarea unei sume de 16% din cheltuielile efectuate in Ungaria, procent care poate creste pana la 20% daca filmele sunt realizate in coproductie cu parteneri din aceasta tara.

    In plus, investitorii in constructii legate de activitatea de productie de film beneficiaza de facilitati fiscale de pana la 50% din valoarea investitiei.  Aceste masuri nu sunt singulare, Irlanda si Cehia ofera, de asemenea, facilitati fiscale producatorilor care filmeaza in aceste tari. Astfel, Irlanda acorda atat rambursarea unei cote din bugetul cheltuit in aceasta tara, cat si reduceri generoase de impozite pentru artistii care isi stabilesc rezidenta in Irlanda. Cehia a scutit de TVA productia de film inca din anii ‘90 si este acum una dintre destinatiile favorite pentru producatorii americani. Iata cum prin exploatarea unei brese din legislatia comunitara privind concurenta, unele tari membre ale Uniunii Europene acorda facilitati fiscale pentru productia de film, atat din considerente financiare cat si in speranta promovarii imaginii tarii si a turismului.

    Prin comparatie, principala atractie a Romaniei pentru producatorii straini o reprezinta costul redus al fortei de munca si, in unele cazuri, conditiile naturale inca neviciate de industrializare. Pentru a deveni o forta pe piata productiei de film, asa cum a reusit Cehia de exemplu, costul fortei de munca si conditiile naturale nu sunt suficiente. Este nevoie ca  statul sa intervina pentru a potenta aceste avantaje comparative. 

    Spre deosebire de alte sectoare economice, industria cinematografica este exceptata de la aplicarea reglementarilor comunitare privind ajutorul de stat asa ca exista o marja de actiune importanta. Asadar, statul roman are libertatea de a stabili un regim fiscal derogatoriu pentru productia de film, in vederea incurajarii investitiilor in acest domeniu.  Facilitatile fiscale acordate productiei de film in Romania: reducerea impozitului pe profit cu 20% si posibilitatea legala pentru autoritatile locale sa reduca impozitele locale pentru companiile din Romania care activeaza in domeniul cinematografic reprezinta un bun inceput. Totusi, sunt necesare unele ajustari ale legislatiei pentru a incuraja producatorii straini sa vina in Romania. 

    In primul rand, activitatea de promovare a Romaniei pe pietele cinematografice ar trebui preluata de Centrul National al Cinematografiei, dupa modelul irlandez. In al doilea rand, facilitatile fiscale oferite producatorilor straini ar trebui sa fie cel putin la nivelul Ungariei pentru surmontarea dezavantajului geografic si de imagine. In al treilea rand, exista o problema de aplicare a taxei pe valoarea adaugata pentru pachetele de servicii oferite de studiourile din Romania, care determina un tratament diferentiat, pe categorii de servicii, spre deosebire de practica comunitara care trateaza pachetele de servicii ca un tot, cu aplicarea regimului taxei pe valoarea adaugata potrivit serviciilor majoritare din punct de vedere valoric. In fine, impozitarea artistilor si a specialistilor care vin in Romania pentru filmari ar trebui revizuita. 

    Toate aceste masuri nu reprezinta reinventarea rotii, ci doar utilizarea experientei altora in interesul nostru.

    Emil Duca este doctor in Economie, consultant de afaceri.

  • Ce facilitati poate acorda Romania

    • PROMOVAREA studiourilor romanesti in strainatate de catre CNC
    • RAMBURSAREA unei parti din bugetul cheltuit in Romania (ca in Ungaria)
    • SCUTIRE DE TVA cu drept de deducere pentru serviciile cinematografice 
    • FACILITATI FISCALE pentru artistii care filmeaza in Romania

  • Sunt romanii prea saraci sau prea comozi ca sa exporte?

    Fara un marketing eficient, sanse de export nu prea exista. Iar participarea la targurile internationale nu este nimic altceva decat marketing. Algoritmul este destul de simplu: pentru a fi comandate, produsele trebuie cunoscute de eventualii parteneri.

    Jumatate din cheltuielile de transport si cazare si 100% din costurile pentru spatiu de expunere, amenajarea standului, transportul mostrelor, formalitati vamale si cheltuieli de protocol. Acesta este sprijinul pe care producatorii romani din industria alimentara il vor primi din partea autoritatilor pentru participarea la Anuga 2005, cel mai mare targ alimentar din lume, care se desfasoara din doi in doi ani la Köln. De ce acest sprijin? Pentru ca, ani de zile, romanii s-au lamentat ca sunt prea mari costurile de participare la astfel de targuri. Deci asta ar putea fi sansa lor – pentru unii, singura – de a exporta. Mai mult de-atat, investitia in participarea la targuri se amortizeaza foarte repede, dupa cum explica Roberta Moldoveanu, Project Manager Koelnmesse, in cadrul Camerei de Comert si Industrie Romano-Germana.

    Participarea la targuri reflecta, de fapt, interesul firmelor pentru export si promovarea in exterior a imaginii. Editia Anuga din 2003 este graitoare: 6 producatori expozanti si 300 de vizitatori din Romania. Comparativ, din Ungaria au participat 90 de expozanti si 900 de vizitatori. Pana si Bulgaria are o prezenta constant mai buna decat a romanilor – 32 de firme expozante in 2003. In treacat fie spus, Romania este una din putinele tari care nu au avut, pana acum, un pavilion national la Anuga. Si asta in conditiile in care majoritatea firmelor romanesti spun ca sunt interesate de participarea la targ. Faptele arata, insa, ca foarte putini pun in practica intentiile declarate. 

    E foarte adevarat, pe de alta parte, ca nici potentialii expozanti nu au beneficiat de sprijin din partea oficialitatilor, ca in alte tari. Ani in sir, producatorii de profil s-au plans de costurile prea mari de participare la targuri. Acum, situatia s-a schimbat: vor primi o sustinere financiara substantiala. Ramane de vazut cati se vor arata nu numai interesati, ci si dispusi sa se promoveze. Romania se autointituleaza tara cu potential agricol. Dar cand vine vorba de alimente, mai repede importam decat exportam.

    In primele sapte luni ale acestui an, importurile de produse alimentare si bauturi au fost de aproape 4 ori mai mari decat exporturile, conform Institutului National de Statistica si Studii Economice (INSSE). Astfel, exporturile au inregistrat o valoare de 137,1 milioane de euro, in crestere cu 49,7% fata de aceeasi perioada din 2003, in timp ce importurile au avut o valoare de 525,9 milioane de euro, in crestere cu 11,6% fata de perioada similara a anului anterior. Si asta poate chiar din lipsa interesului pentru export, mai ales ca multe firme spun ca vor sa se concentreze asupra pietei interne.

    Este ingrijorator ca doar sase firme au inteles cat de importanta este participarea lor la astfel de manifestari. In 2003, industria alimentara a fost reprezentata, la Anuga, de Grupul European Drinks (atat European Food cat si European Drinks), Prodal ‘94, Principal Construct, Romaqua Group Borsec si Victoria Sibiu. Participantii spun, la unison, ca participarea la targ a fost benefica – prin numarul mare de potentiali parteneri – si ca intentioneaza sa participe si la alte editii.

    Un alt participant la o editie Anuga, Agroexport Bunafira, a incheiat in urma targului contracte in valoare de 100 de ori mai mare decat costurile participarii. Ar fi avut unde sa exporte mai mult, dar firma este de tip IMM. Pana la urma, daca o firma de dimensiuni relativ mici a putut suporta cheltuielile, cu siguranta ca ar fi putut participa si altii: sunt firme ale caror bugete de marketing depasesc, de zeci sau sute de ori, aceste costuri. Dar ezitarea romanilor tine doar de neputinta de a suporta cheltuielile de participare? Sau poate pe multi ii tempereaza clauzele contractelor de export? Sau poate, pentru unii, e pur si simplu mai comod sa-si desfasoare activitatea doar in granitele Romaniei? Doar numarul participantilor la editia din 2005 a Anuga poate da un raspuns clar la aceste intrebari.

  • Anuga in cifre

    • 2005: urmatoarea editie, intre 8 si 12 octombrie
    • 6.000 de expozanti
    • 90 de tari din care vin expozantii
    • 160.000 de vizitatori
    • 157 de tari din care vin participantii
    • 53% din vizitatori din afara Germaniei
    • 70% din vizitatori din Europa
    • 10 targuri specializate sub acelasi acoperis: Mancaruri fine, Gourmet, Produse proaspete, Carne, Alimente congelate, Lactate, Paine si produse de panificatie, Bauturi, CateringTec si RetailTec
    • 1,5 milioane de vizite pe site-ul targului

    Sursa: www.anuga.de

  • Criza romanului

    Nu cred ca „criza“ este o forma a bolii sau, ma rog, nu totdeauna: criza poate fi si un semn indubitabil al unei prefaceri, al unui „inceput“, tocmai, al unei iesiri dintr-o boala ce este ignorata sau prost diagnosticata.

    Cum toata lumea, in Romania, se afla in criza – unii vorbesc de tranzitie! –  e oarecum firesc ca si romanul, Maria Sa Romanul! – sa se afle in criza. De fapt, nu romanul ca atare, dovada ca apar mii de volume de proza cu specificarea genului – roman, desi nu rareori e vorba de proze scurte, „altadata“ numite nuvele, dar, se pare, de vreo jumatate de secol, publicul si deci si editorii nu mai vor sa auda decat de roman. Nu romanul este in criza, in consecinta, ci o anumita specie, romanul amplu, realist, dupa modelele prestigioase statuate de un Flaubert sau Tolstoi, la sfarsitul sec. XIX.

    Cu criza acestui tip de roman, ce urmeaza regulile „clasice“ ale unei naratiuni ce respecta logica realitatii, a unor personaje puternice, distincte, a dialogului, a crearii de mediu, de atmosfera etc., se intampla cam ce se intampla si cu un alt gen de crize, cele sociale, financiare, sentimentale, ecologice etc.: toata lumea vorbeste despre ele, ca despre o boala, dar putini sunt cei care stiu sa le puna diagnosticul. De altfel, in paranteza fie spus, nu cred ca „criza“ este o forma a bolii sau, ma rog, nu totdeauna: criza poate fi si un semn indubitabil al unei prefaceri, al unui „inceput“, tocmai, al unei iesiri dintr-o boala ce este ignorata sau prost diagnosticata. In medicina adeseori o criza este urmata de o vindecare aproape miraculoasa: de ce ar fi altfel in „bolile sociale“ sau culturale?!

    Mai trebuie adaugat ca aceasta criza a romanului „clasic“ asa cum l-a conceput un Rebreanu sau Thomas Mann si cum il „practic“ si eu de cateva decenii nu se afla in criza numai la noi ci si in toate culturile de veche si prestigioasa traditie a genului; dar, e adevarat, nu cu virulenta, nu cu semne ale exclusivismului partizan ce se fac simtite la noi, mai ales dupa decembrie ‘89. Si inainte, e drept, au fost semne, in interiorul generatiei numite azi „optzeciste“, de „rasturnare“ a modelului „clasic“, traditional. Au aparut nu numai forme vechi de avangardism, initiate inca in deceniul sapte de Tepeneag si scoala sa onirica, dar si asa-numitul „textualism“ ce i-a avut ca promotori pe prozatorul Gh. Iova si pe teoreticianul Marin Mincu. Dar abia dupa revolutie, multi tineri si din alte promotii literare au cerut imperios dreptul la un „alt roman“, la o cu totul altfel de proza. Cum o spuneam, aceste „revolte“ – dintre care nu putine se arata a fi, dupa o vreme, simple (si trainice!) mode, apar si „dincolo“, in cultura occidentala; numai ca „acolo“ ele, „revoltele“ sau „modele“, sunt mai putin vehemente! Pe solul nostru, se pare, datorita intrarii noastre relativ tarziu in sfera creatiei culte – fata, inca o data, cu vechiul si prestigiosul Occident! Sau, mai stii, a vitalitatii noastre, a dorintei de a sari peste etapele organice ale evolutiei culturii si ale genurilor majore etc., etc., aceste „revolte“, „innoiri“, „crize“ apar in forme aproape violente, excesiv triumfaliste si negatoare. 

    Ca si in politica, vrem – unii dintre noi, cel putin! – sa luam totul de la inceput, cu acea autosuficienta a celui care se vrea un intemeietor cu orice pret. De unde si o anume „furie a originalitatii“, mostenita, in parte si din patrimoniul suprarealismului, dar, dupa parerea mea, si ca un semn indubitabil al unei anumite „tinereti culturale“ ce frizeaza, uneori, primitivismul cras. Se pare ca au existat si inainte de primul si de al doilea razboi astfel de semne de „impacienta culturala“, in istorie, mai ales, sau in politica, de unde s-a tras concluzia catastrofala a „incapacitatii noastre de traditie“! Si, cu toate acestea, traditia – Traditia, cu majuscula, axul continuitatii si legitimitatii unei natiuni, a unei culturi! – a continuat totusi, se pare, uneori in subteranele politici, dovada, printre altele, unitatea nationala ca si unele semne specifice, indubitabile ale creatiei noastre culturale.

    De aceea, cred eu, azi, un observator calm si atent va trebui sa contemple fara panica aceste forme ale „crizei“ sau „crizelor“ noastre, in indiferent ce zona majora de existenta sau creatie. Ca si „criza romanului clasic“, de care vorbeam la inceput. El, acest model, atat de prestigios si care a marcat doua secole la rand de creatie europeana, ce, unora, in fervoarea innoirilor continui, violente, cu orice pret si, uneori, cu orice mijloace, le pare „depasit“, invechit sau chiar „reactionar“, eu sunt convins ca mai are un cuvant de spus in creatia si psihologia moderna si chiar si postmoderna. Si chiar unul major.