Intre „zoon politikon“ si „zoon-pur-si-simplu“

Roma lui Cicero a inceput insa treptat, nu sa decada, ci sa piarda teren in fata Romei inca nenascutului Nero. Atunci au aparut partidele. Roma lui Cicero a inceput sa se micsoreze ca o camasa intrata la apa, in vreme ce Roma lui Nero incepea sa se dilate, precum o broasca umflata cu paiul. 

Locul oamenilor a fost luat de populus. Populus era o notiune straina grecilor. Grecii stiau de greci si de barbari, de oameni liberi si de sclavi, stiau de polis (orasul-stat), de agora (piata publica destinata dezbaterilor), de eudaimonia (adica de fericire si prosperitate) si de kalokagathon (deci de etica si estetica). 

Poporul, ca si partidul insa, nu le spunea nimic. Era o notiune prea vaga, prea lipsita de contururi, o notiune buna de folosit de catre oricine, oricand. O notiune periculoasa. Poporul nu dezbate in agora. In agora se infrunta Socrates cu Thrasymachus. Ion cu Vasile sau Adrian cu Traian. Poporul nu poate fi tras la raspundere. Socrates poate fi insa pedepsit, la o adica, chiar si cu moartea.

Politica, odata luata-n serios, poate fi primejdioasa. Spunea insa Cicero ca nu trebuie sa plecam urechea la cei care se abtin de la intrarea in politica, scuzandu-se: „Ei spun, bunaoara, ca doar oamenii de nimic se baga in politica – oameni cu care ar fi de-a dreptul degradant sa te compari – iar sa mai si intri in conflict cu ei, mai cu seama cand multimile sunt infierbantate, este nu doar inutil ci si primejdios. (…) De parca, in viziunea celui bun, curajos si intelept ar putea exista alt motiv pentru intrarea in politica in afara hotararii de a nu fi condus de catre oameni de nimic si de a nu permite republicii sa fie condusa de catre ei, vazand ca pana si filozofii, oricat vor fi vroind sa ajute, se dovedesc neputinciosi“. „P~Na si filozofii“? O tempora, o mores!

Roma lui Nero n-avea in comun cu Roma lui Cicero decat numele. Romanii lui Cicero se luptau in agora – chiar daca nu-i mai spuneau asa. Romanii lui Nero ii puneau doar pe altii sa se lupte, pentru ei, in Colloseum. 

Transformati din cetateni romani in populus roman stiau una (doua) si buna(e): panem et circens. Paine si jocuri de circ. (In loc de paine, era bine primit si un corn cu lapte). Odata indeplinite aceste conditii minimale, ragaiau fericiti si se declarau satisfacuti. Caligula le va fi spus „vox populi, vox Dei“ si ei, populus, au luat-o in serios. Nu mai aveau nevoie de politica, nu mai aveau nevoie de dezbateri publice, fata catre fata, nu mai aveau nevoie de vot. Grecii numeau acest gen de „fericiti“, „mancatori de lotusi“. Dar in Roma lui Nero, pe greci nu-i baga nimeni in seama. Dupa care Caligula si-a facut calul senator. N-a mai protestat nimeni. Fiecare si-a vazut de treaba, in propria-i ograda. „La ce bun sa-mi bag eu nasul unde nu-mi fierbe oala?“, isi va fi spus populus, dezinteresat brusc de viata publica si obsedat de cea privata.

Tot ei, grecii, ii desemnau pe cei dezinteresati de politica si obsedati exclusiv de castigul economic („eikonomia“ – buna randuiala a treburilor private) prin apelativul „idiotes“. Termenul a ramas. Intelesul insa s-a pierdut. 

Sa fim bine intelesi: Roma lui Cicero si Roma lui Nero n-au fost separate istoric, cum s-ar putea crede. Dimpotriva, ele s-au suprapus si s-au infruntat inca de pe vremea Republicii, pana hat, tarziu, pe vremea Imperiului. 

Si, pentru ca n-au murit, se mai infrunta inca si-n zilele noastre. Iar aceasta nu e o simpla poveste istorica, decat in masura in care de la Ram ne tragem, iar istoria este, vrand-nevrand, politica. Nici Grigore Ureche n-a scris Letopisetul doar „ca sa nu se inece… anii cei trecuti“, ci si pentru ca urmasii sa nu ramana „asemenea fiarelor si dobitoacelor celor mute si fara minte“.

Daca e sa-l urmam pe Aristotel, avem de-ales intre zoon politikon si zoon pur si simplu – cel mut si fara minte. Vorba cronicarului.