Criza romanului

Cu criza acestui tip de roman, ce urmeaza regulile „clasice“ ale unei naratiuni ce respecta logica realitatii, a unor personaje puternice, distincte, a dialogului, a crearii de mediu, de atmosfera etc., se intampla cam ce se intampla si cu un alt gen de crize, cele sociale, financiare, sentimentale, ecologice etc.: toata lumea vorbeste despre ele, ca despre o boala, dar putini sunt cei care stiu sa le puna diagnosticul. De altfel, in paranteza fie spus, nu cred ca „criza“ este o forma a bolii sau, ma rog, nu totdeauna: criza poate fi si un semn indubitabil al unei prefaceri, al unui „inceput“, tocmai, al unei iesiri dintr-o boala ce este ignorata sau prost diagnosticata. In medicina adeseori o criza este urmata de o vindecare aproape miraculoasa: de ce ar fi altfel in „bolile sociale“ sau culturale?!

Mai trebuie adaugat ca aceasta criza a romanului „clasic“ asa cum l-a conceput un Rebreanu sau Thomas Mann si cum il „practic“ si eu de cateva decenii nu se afla in criza numai la noi ci si in toate culturile de veche si prestigioasa traditie a genului; dar, e adevarat, nu cu virulenta, nu cu semne ale exclusivismului partizan ce se fac simtite la noi, mai ales dupa decembrie ‘89. Si inainte, e drept, au fost semne, in interiorul generatiei numite azi „optzeciste“, de „rasturnare“ a modelului „clasic“, traditional. Au aparut nu numai forme vechi de avangardism, initiate inca in deceniul sapte de Tepeneag si scoala sa onirica, dar si asa-numitul „textualism“ ce i-a avut ca promotori pe prozatorul Gh. Iova si pe teoreticianul Marin Mincu. Dar abia dupa revolutie, multi tineri si din alte promotii literare au cerut imperios dreptul la un „alt roman“, la o cu totul altfel de proza. Cum o spuneam, aceste „revolte“ – dintre care nu putine se arata a fi, dupa o vreme, simple (si trainice!) mode, apar si „dincolo“, in cultura occidentala; numai ca „acolo“ ele, „revoltele“ sau „modele“, sunt mai putin vehemente! Pe solul nostru, se pare, datorita intrarii noastre relativ tarziu in sfera creatiei culte – fata, inca o data, cu vechiul si prestigiosul Occident! Sau, mai stii, a vitalitatii noastre, a dorintei de a sari peste etapele organice ale evolutiei culturii si ale genurilor majore etc., etc., aceste „revolte“, „innoiri“, „crize“ apar in forme aproape violente, excesiv triumfaliste si negatoare. 

Ca si in politica, vrem – unii dintre noi, cel putin! – sa luam totul de la inceput, cu acea autosuficienta a celui care se vrea un intemeietor cu orice pret. De unde si o anume „furie a originalitatii“, mostenita, in parte si din patrimoniul suprarealismului, dar, dupa parerea mea, si ca un semn indubitabil al unei anumite „tinereti culturale“ ce frizeaza, uneori, primitivismul cras. Se pare ca au existat si inainte de primul si de al doilea razboi astfel de semne de „impacienta culturala“, in istorie, mai ales, sau in politica, de unde s-a tras concluzia catastrofala a „incapacitatii noastre de traditie“! Si, cu toate acestea, traditia – Traditia, cu majuscula, axul continuitatii si legitimitatii unei natiuni, a unei culturi! – a continuat totusi, se pare, uneori in subteranele politici, dovada, printre altele, unitatea nationala ca si unele semne specifice, indubitabile ale creatiei noastre culturale.

De aceea, cred eu, azi, un observator calm si atent va trebui sa contemple fara panica aceste forme ale „crizei“ sau „crizelor“ noastre, in indiferent ce zona majora de existenta sau creatie. Ca si „criza romanului clasic“, de care vorbeam la inceput. El, acest model, atat de prestigios si care a marcat doua secole la rand de creatie europeana, ce, unora, in fervoarea innoirilor continui, violente, cu orice pret si, uneori, cu orice mijloace, le pare „depasit“, invechit sau chiar „reactionar“, eu sunt convins ca mai are un cuvant de spus in creatia si psihologia moderna si chiar si postmoderna. Si chiar unul major.