BusinessMagazin

Blog

  • Atacul cavaleriei usoare

    O scurta vizita prin pietele bucurestene, in zona hainelor intens colorate si ieftine si a pantofilor de unica folosinta va va releva un lucru extrem de interesant: marea majoritate a contrafacerilor venite din Asia nu mai folosesc variante stalcite de marci de renume occidentale, de gen Abibas.

     

    Producatorii chinezi produc acum acelasi tip de tricou care te lasa dupa prima spalare, dar acesta se cheama JianJing sau QuingDong. Numele le-am ales la intamplare si imi cer scuze daca alaturarile facute au iscat ceva nepotrivit. Dar ideea e alta: oamenii astia chiar au inteles ca produc intr-o tara care a devenit o mare putere economica a lumii si nu mai simt nevoia sa se ascunda in spatele denumirilor occidentale.

     

    Mai mult, au curaj sa isi impuna propriile marci, poate ieftine, poate stridente, poate de unica folosinta, dar ale lor. Este o forma de asumare a unei identitati nationale, derivata direct din increderea generata de brandul global China. N-am nici o indoiala ca in timp si calitatea produselor se va modifica si, de ce nu?, poate peste cativa ani poate Jian va detrona marca occidentala pe care la inceput a stalcit-o.

     

    Cand a inceput, saptamana trecuta, Marele Deranj National Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gandit a fost episodul atacului cavaleriei usoare. In cursul Marelui Deranj extrem de invocata a fost Imaginea Romaniei. Si Angajamentele. Si s-a spus ca cat de mult se strica imaginea Romaniei. Eu cred ca n-am stricat nimic, pentru ca nu avem ce strica, nu poti strica ceva ce nu exista.

     

    Recapitulare: Atacul cavaleriei usoare este un episod din Razboiul Crimeei, in octombrie 1854. O suma de comandanti incompetenti, un ordin gresit transmis si gresit inteles si 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o sarja spre moarte, in bataia tunurilor inamicului. Un atac ce aduna la un loc eroism pur si zadarnicie, cu totul un distilat fin de fire omeneasca cantat de lordul Tennyson intr-un poem faimos.

     

    Uite tot asa si noi de ceva vreme, tot galopam la deal dupa cum ne ordona unii sau altii, urmand vreun ordin ce i se nazare unuia sau altuia. Si aici nu ma pot abtine sa nu-l citez pe Tennyson – „…Tunuri in stanga lor, Tunuri in dreapta lor, Tunuri in fata lor…“ – intelegeti orice de aici si faceti orice analogie, ca oricum nu gresiti. Si asa, intre tunuri, si noi in galop, cu imaginea Romaniei, cica, pe post de stindard.

     

    In primul rand ca negativul, in sens fotografic, pe care il putem defini drept imagine actuala a Romaniei nu era o rochita imaculata pe care anuntul facut de liberali a patat-o iremediabil. Eventual de purtat ca proba prin judecati. Negativul in cauza incepe chiar cu decembrie 1989, cand culorile sumbre ale revolutiei au iscat o imagine cu adevarat frumoasa. Nu a tinut nici cateva zile si de atunci tot amestecam solutii chimice, politice, economice, activi si reactivi, in incercarea de a incropi o imagine. Ne plictisim repede, o alta caracteristica nationala, si constatam ca filmul ni s-a rupt si imaginile au fost subexpuse. Ceea ce rezulta nu este o imagine, ci mai degraba un colaj cu urne de vot, zambete largi si mineri maniosi, cu privatizari si esecuri, cu amabilitati diplomatice prezentate drept victorii stategice si cu strachini de fasole in care am scapat te miri ce.

     

    Recent chiar ati putut citi in revista un articol caruia eu i-as spune epitaful episodului 2005 – 2006 al serialului „Branding de tara pentru Romania“.

     

    Inceputa pe cai mari, actiunea a sfarsit cu un buget cam cat echivalentul unei sesiuni de shopping la Milano a unei doamne din high life, iar tentativa de a incropi ceva, o campanie, un logo, o imagine, a esuat. Concluzia a fost ca brandingul e important, dar sunt altele mult mai importante, cum ar fi integrarea, da’ poate facem pe bucatele, vinul cu vinul si IT-ul cu IT-ul, pentru ca unii sa nu se imbete cat porneste softul si nici vinul sa nu se caseze pana scriem programul.

     

    Dar altfel ne suparam cand ni se pare ca unii sau altii ne stalcesc imaginea pe care ne place sa credem ca o avem. Unii m-ar putea contrazice si ar spune ca imaginea Romaniei este chiar ceea ce suntem, cu bune si rele. Aici e ca la rabin, toata lumea are dreptate, dar trebuie facuta diferenta intre starea natiei si imaginea ei.

     

    Si tot sarjam, cavaleri si usurei, la nesfarsit. Ma gandesc, daca tot a ramas Abibas fara rost si rezultatul este iata verificat, n-ar fi bine sa imprumutam noi marca?

  • Politica bunului-gust

    Afirmand raspicat ca nu-l va mai accepta pe Calin Popescu-Tariceanu drept premier in caz de anticipate, Traian Basescu l-a transformat pe primul-ministru intr-un om care nu mai are ce pierde.

     

    Abilitatile mele culinare sunt strict limitate. Dincolo de cate un sandwich ocazional, cartofi prajiti sau ochiuri (si acelea cu emotii) se intinde un vast teritoriu in care n-am indraznit niciodata sa ma avant. Am decis de multisor ca e mai bine pentru toata lumea sa nu strivesc corola de minuni a lumii si sa nu ucid cu mintea tainele unei ciorbe, a unei tocanite sau a vreunui sufleu.

     

    Si totusi, in mijlocul acestui intins spatiu culinar ramas necartografiat („Hic sunt leones!“ s-ar putea scrie de-a curmezisul) sare in ochi un petec viu colorat, pe care e marcat pana si ultimul paraias – e zona salatelor. La salate ma pricep – o recunoaste pana si Ancuta, nevasta-mea, pentru care harta bucatelor mai are putine necunoscute. Stiu exact cata sare, cat ulei, otet sau, dupa caz, chiar zahar si lapte sa adaug pentru a obtine salata ideala. Iar daca uneori mi se mai intampla sa scap – sa zicem – cativa stropi de ulei in plus, stiu cum sa remediez situatia: adaug mai mult otet.

     

    Viata politica romaneasca e si ea tot un fel de salata (de varza). Gasesti in ea toate ingredientele necesare, asa ca reteta succesului consta pur si simplu in balansarea acestora. Sa luam, de-o bunaoara, cazul Aliantei D.A., in care partidele componente se potrivesc precum uleiul cu otetul: prea mult dintr-unul sau din celalalt si intreg amestecul devine gretos. Scriam, in urma cu doar cateva saptamani, ca PD nu poate fara PNL, cum nici liberalii nu pot fara democrati. Am gresit. Pot, dar ar fi de prost-gust. Fara democrati, liberalii ar cobori mai rar cu picioarele pe pamant si ar intampina dificultati in a intelege ca grijile majoritatii nu sunt „macro“, ci cat se poate de „micro“. Atat de „micro“ incat de abia se tarasc de la o zi la alta. Pe de cealalta parte, fara de liberali, democratii ar putea crede ca popularitatea de care se bucura chiar se datoreaza propriilor performante si ca, prin urmare, indreptatiti la „mici“ deviatii gen PSD atunci cand vine vorba despre racolari imorale sau de „mici“ tunuri financiare. Fara democrati, PNL-ul s-ar fi transformat de multisor intr-o simpla gasca de interese, pierzandu-si singura calitate ce-i facea atractivi in ochii electoratului – imaginea de partid cu adevarat polifonic, deci eminamente democratic. Or, fara liberali, CNSAS-ul ar fi ramas o simpla gluma, iar Radu Timofte un fel de Mama Omida a vietii publice, capabil de a „dezlega“ si de gripa aviara, si de criza din Sanatate, si de cea din Transporturi. Ati prins ideea.

     

    In ultima perioada insa – dupa cum orice gourmet politic o putea recunoaste – salata Aliantei incepuse sa prinda prea mult gust de otet. Dar ce spun „incepuse“? Avea atat de mult otet prezidential incat ni se strepezeau dintii. Iata de ce initiativa liberala de retragere a trupelor romanesti din Irak mi s-a parut, daca nu de bun-gust, macar de bun augur.

     

    De bun-gust n-a fost, pentru ca, din nou, premierul Tariceanu a facut cateva greseli elementare, punctate fara mila de catre presedintele Basescu. A fost insa, inclin sa cred, de bun augur. Desi e dificil de estimat acum care va fi impactul public al acestei propuneri, simpla tentativa de a mai turna niste ulei pe salata Aliantei se cuvine a fi salutata.

     

    Numai asa, prin incercari repetate, poti invata arta bunului-gust. In politica, precum in arta culinara, pana si un sut in fund poate insemna un  salt inainte. Doar din greseli putem invata. Dar ceea ce ma ingrijoreaza sincer in acest moment este nu reactia extrem de dura a lui Basescu (altminteri de asteptat), ci incendierea corabiilor de catre presedintele-marinar. Afirmand ca, in caz de anticipate, nu il va mai desemna in nici un caz pe Tariceanu drept premier, presedintele si-a dat foc nu valizei, ci corabiilor care, de bine de rau, mai faceau legatura intre PD si PNL. Cel putin cata vreme vorbim de PNL pe stil Tariceanu. Din acest moment, ambele tabere se gasesc cu spatele lipit de zid. Cale de intors nu prea mai exista.

     

    Incalcand principiul „never say never“, Basescu a limitat sever spatiul de manevra al liberalilor. Or, omul care nu mai are ce pierde e periculos.

     

    In caz de alegeri anticipate, o participare pe liste comune a PNL si PD devine aproape imposibila, cata vreme, in caz de succes, presedintele partidului liberal va fi lasat, cu certitudine, „la vatra“.  A-ti imagina ca liberalii fideli premierului vor accepta cu inima usoara o astfel de varianta frizeaza infantilismul. La fel, si a-si inchipui ca, pusi cu spatele la zid, liberalii isi vor schimba echipa de conducere sub presiunea anticipatelor.

     

    Ramane, asadar, varianta mult mai probabila, ca o parte a parlamentarilor liberali sa migreze, inaintea alegerilor, catre PD, contand pe crearea unei imagini de scindare. O varianta care, mie unuia, imi strepezeste dintii. Oricat de antipatic mi-ar fi fost la rastimpuri primul-ministru, ideea de a vedea intregul partid liberal pus la colt si obligat sa decida cu mana rasucita la spate imi repugna profund. E, orice s-ar zice, de prost-gust. Eficient, poate, dar de prost-gust. Or, salatele tocmai de aia sunt salate – pentru ca nu sunt facute sa te saturi cu ele. Salata buna nu trebuie sa fie „eficienta“. E de ajuns sa fie pur si simplu gustoasa.

  • Care mai sunt modelele Romaniei?

    Care este modelul capitalist pe care Romania il are de urmat? Experienta carei tari mai avansate este mai relevanta pentru noi? Evolutia carei economii  ne poate spune cum va arata Romania peste 10 ani?

     

    De-a lungul celor 16 ani de capitalism romanesc, aceste intrebari au primit raspunsuri peste raspunsuri, transformandu-se mai degraba intr-un exercitiu oratoric, la-ndemana oricui. Mai mult decat atat, credinta ca romanii sunt unici,  ca trasaturile lor nu seamana indeajuns de mult cu cele ale nici unui alt popor, a fost extrapolata si la nivel economic: capitalismul romanesc ramane o experienta sui generis.

     

    Si totusi, comparatii se pot face. Daca e sa privim lucrurile la nivel macro (atat economic, cat si politic), tot mai multe voci spun ca spatiul cu care avem cele mai multe similitudini este cel al Americii de Sud. Polarizarea sociala este un argument in acest sens.

     

    Judecand insa lucrurile din perspectiva mediului de afaceri, se pare ca tara care seamana cel mai mult cu noi este Polonia. Si in termeni de populatie/ teritoriu, si in ceea ce priveste industriile care s-au dezvoltat imediat dupa caderea comunismului. In orice caz, un lucru e clar: ne plac comparatiile cu orice stat, dar sa fie mai la Vest decat noi.

     

    Desi mult mai mica si ca numar de locuitori, si ca suprafata totala, tara „mai la Vest“ cea mai apropiata de noi si cu care adesea ne-am comparat este Ungaria. Recent, compania Coface Romania Credit Management Services a publicat o analiza comparativa a mediului de afaceri din Romania si din Ungaria. Studiul celor de la Coface nu spune ca intr-una din tari este foarte bine, iar in cealalta foarte rau, diferentele intre cele doua economii rezultand exclusiv din compararea unor cifre seci.

     

    Intamplator, in urma cu doua saptamani, am calatorit in tara vecina si am avut ocazia sa suprapun cifrelor experienta directa. O concluzie intermediara poate sa sune in felul urmator: in Ungaria, progresul a fost mai rapid. Cu o populatie de 21,6 milioane de locuitori, Romania are un produs intern brut de doar 79,3 miliarde de euro, spre deosebire de Ungaria (10,1 milioane de locuitori) al carei PIB este de 87,8 miliarde de euro, conform analistilor de la Coface Romania.

     

    Aceiasi analisti sunt insa optimisti in ceea ce priveste evolutiile viitoare. Ei spun ca dinamica PIB-ului Romaniei va fi in urmatorii doi ani cu 1,5% mai mare decat in cazul Ungariei, tara care ar urma sa aiba o crestere de 4,3% pe an.

     

    Apropo de comparatii, analistii Coface nu ezita sa arate ca drumul Ungariei dupa aderarea la UE (mai 2004) va fi acelasi pe care va incepe sa calce si Romania. Tara noastra are insa de recuperat un handicap, in special la capitolul investitii straine. Dupa ce industriile romanesti vor ajunge la maturitate, in mod logic va veni o perioada de stagnare – sinonima cu o scadere/stagnare a profiturilor companiilor.

     

    Avand in vedere ca Romania va ajunge in punctul in care se afla Ungaria acum, inseamna ca momentul actual este oportun pentru investitii. De altfel, Romania este considerata „a treia cea mai promitatoare piata dupa Rusia si Turcia pentru 2006-2007“, spune studiul Coface.

     

    Decalajul Romaniei fata de cea mai apropiata tara UE are, desigur, cauze de ordin istoric, insa distanta dintre cele doua economii s-a marit in anii de dupa 1990. Ungaria, ca si alte state din Europa Centrala si de Est, a atras investitii straine semnificative inca din 1995, Romania incepand aceasta politica mai tarziu.

     

    In aceeasi ordine de idei, revolutia antisovietica din Ungaria anului 1956 a determinat ulterior o atitudine mai toleranta din partea guvernarii comuniste de la Budapesta fata de micii intreprinzatori. Acest lucru a permis dezvoltarea culturii capitaliste unei categorii importante de oameni.

     

    In Romania, initiativa privata a fost infranata, cei mai instariti „particulari“ fiind ciobanii (cel putin acesta e mitul). Dincolo de cifre, progresul economic al Ungariei se vede si cu ochiul liber. Apropierea de realitatea occidentala (norme si standarde) este mult mai evidenta decat in cazul Romaniei.

     

    Ca turist in Ungaria, poti sa te astepti la un standard minim de confort, indiferent ca te cazezi pe malul lacului Balaton sau ca opresti la un popas pentru a lua masa. Intr-adevar, un punct slab al Ungariei (din perspectiva turistului) este ca maghiara „rules“, in vreme ce limbile de circulatie internationala nu se bucura de raspandirea pe care o au in Romania.

     

    Una peste alta, nivelul serviciilor e ridicat. O tara ca Ungaria, care are un relief destul de putin spectaculos in comparatie cu cel romanesc, nu putea sa se dezvolte turistic decat facand servicii, servicii si iarasi servicii. Stiu la ce va ganditi, dar nu o sa vorbesc despre statiunile romanesti de la Marea Neagra. In sine, orice comparatie intre doua tari poate fi – in egala masura – si instructiva, si caricaturala. Intrebarea „de ce le merge mai bine ungurilor, cehilor, polonezilor, francezilor, nemtilor etc. decat le merge romanilor?“ tine de domeniul ridicolului. Si totusi, a te compara cu o tara din acelasi spatiu care a (re)descoperit capitalismul aproape simultan cu Romania are cat de cat o relevanta. Mai ales atunci cand o tara mult mai mica si ca populatie, si ca teritoriu (sub 50%) e mai departe.

     

    Desigur, prognozele optimiste arata ca Romania, desi mai in urma, are asemeni Ucrainei si Rusiei avantajul numarului. Avem o populatie mare, care reprezinta o mare tentatie pentru mediul de business. Numarul nu este un argument suficient. La fel de importante sunt puterea de cumparare sau raportul PIB/ capita. E suficient sa amintim in acest sens ca populatia romaneasca din mediul rural (50% din total) are un venit mediu/capita de 100 RON pe luna.

     

    Dar va fi mai bine si la noi. Ideea e ca economia romaneasca creste. Coface spune ca 60% din companiile romanesti asteapta o crestere a veniturilor de doua cifre in anul 2006, previziunile fiind pozitive pentru domeniile farmaceutic, cel al bunurilor de larg consum si pentru societatile industriale.

     

    In definitiv, decalajele trecutului palesc in fata evolutiilor pozitive. Si analistii ne incurajeaza sa credem ca acestea vor fi reale.

  • Sase milioane doua sute

    Sunt teme de dezbatere care devin adevarati bureti de demagogie. Invatamantul este campion. Ce ne facem? Nu-i invatam pe copii cum trebuie si ce trebuie, scoala nu mai e utila, putini isi mai doresc sa fie profesori, autoritatile sunt incompetente si celelalte. Exista insa aspecte nediscutate, greu de acceptat de cei care divagheaza pe marginea subiectului si care ar mai putea lumina putin intreaga tema.

     

    O grava eroare de perspectiva imi pare a fi legatura directa scoala-copil. Invatamantul nu e doar pentru copii. Invatamant inseamna si perfectionare profesionala, inseamna si educatie a adultului, inseamna crearea unor spatii publice in care sa existe acea atmosfera de acumulare relaxata de cunostinte (biblioteci, librarii, arhive). Profesorii invata si ei undeva, fac studii, citesc, scriu. Provin din ceea ce sociologul francez Pierre Bourdieu, unul dintre cei mai influenti intelectuali ai ultimei jumatati de secol, numea „mediul scolastic“. Acest mediu are cateva trasaturi aparte. Cea mai importanta a fost numita „le loisir studieux“, o formulare extraordinara a esentei lumii scolastice: exista un timp liber de care alte categorii sociale nu beneficiaza care este esential actului invatarii.

     

    Am auzit afirmatii de un primitivism cutremurator: e normal ca profesorul sa fie platit mai prost pentru ca munceste cateva ore pe zi, nu are responsabilitati si mai are si trei luni de vacanta. Aceasta ar fi perspectiva proletara, dar si maniac-capitalista asupra profesoratului. Nu produci, nu te zbati, nu-ti murdaresti mainile, nu te isterizezi, nu urli la subalterni, deci nu ai. Cred ca cea mai importanta reforma a invatamantului in Romania ar fi tocmai acceptarea acelui loisir studieux. Da, pentru oamenii normali, o „vacanta“ de trei luni pare indecenta.

     

    In general, indivizii implicati mai ales in invatamantul superior vorbesc foarte serios despre lucruri care oamenilor seriosi le pot parea complet neserioase – un joc de cuvinte cam alambicat dar foarte necesar. Cum ar fi sa iau un businessman obsedat de profit, sa-i inchid orice legatura cu lumea exterioara (mobil, laptop si ce s-o mai gasi) si sa-l duc in facultatea de Litere de exemplu, la o discutie intre universitari? Va privi uluit cum oameni in toata firea, in loc sa se gandeasca la ce teren sa-si mai cumpere si unde, discuta pasionat sau chiar se cearta pe marginea vreunui text de Arghezi. Aceasta este pentru el culmea futilitatii. Dar un astfel de experiment si-ar avea rostul pentru ca timpul liber si acele discutii „inutile“ formeaza profesorii adevarati, pasionati. Cat timp oamenii din afara mediului scolastic nu inteleg „leneveala“ profesorala, nimic nu se va schimba.

     

    Un cliseu deja deranjant este acela ca nu se invata lucruri „utile“ in scoala romaneasca. De acord pana intr-un punct. Utilitatea omoara gustul competitiei. Daca predai numai chestii utile, sufoci adevaratul spirit educational. Educatie nu inseamna doar „utilitatea“, inseamna sa intri in minunatul joc serios al invatarii. N-o sa poti niciodata explica utilitatea literaturii, filozofiei sau chiar a stiintei scrisului. False probleme ale invatamantului sunt toate discutiile interminabile despre cum sa dai bacul, cand sa-l dai. In rest, greu de gasit un scandal mai idiot decat cel cu jurnalistul care a furat subiectele pentru capacitate. Le-a furat. Si? Aceasta e problema? Ca n-avem portari vigilenti la minister? O dezbatere tampa a fost si in jurul manualelor alternative, o masura atat de fireasca pana la urma, dar un bun motiv pentru toti reactionarii patriei sa traga la tinta public. Si pot continua exemplele de dezbatere inutila.

     

    Vad o singura mare problema a invatamantului romanesc. Aceea ca profesorul e determinat sa nu mai fie profesor. Un om care a ales sa predea nu vrea, evident, sa se imbogateasca, dar vrea, in orice caz, sa supravietuiasca. Nu mai poti fi simplu profesor. Trebuie sa mai faci si altceva ca sa traiesti. Nu exista un singur profesor universitar bun in Romania care sa fie ocupat doar cu studiul. Ce se intampla cand faci si altceva decat sa predai si sa studiezi, cand mai muncesti si in alte locuri ca sa te intretii? Un profesor care nu „leneveste“ in fata bibliotecii cateva ore pe zi isi pierde entuziasmul, savoarea, spiritul i se stafideste. Singurul privilegiu al profesorului este anulat. Cam aceasta ar fi perspectiva ceva mai exacta asupra nevoii de salarii mai mari in invatamant. Trebuie plati decente pentru a le cumpara si orele libere, nu doar orele de curs. Acel timp liber este extrem de important, iar sistemele de invatamint lucide investesc mai ales in asta. Romania e deprimant de departe macar de viziune, ce sa mai vorbim de aplicare.

     

    Sa terminam cu o problema pentru oamenii de business, studenti la ASE sau elevi in clasa a 5-a: un asistent universitar care preda de trei ani la Universitatea Bucuresti are un salariu de sase milioane doua sute (am scris cu litere ca sa fiu sigur ca intelegeti exact). Va rugam sa administrati acesti bani astfel incat un individ sa poata sa-si plateasca o chirie in Bucuresti, transportul, ceva rosii cu paine si sare si zece carti pentru preocuparile profesionale. Astept sugestii.

  • Filozofie in budoarul dvs.

    O fi pentru ca oamenii nu mai suporta televiziunea trash, o fi pentru ca in lume se intampla atatea lucruri urate incat se simte nevoia unor momente de calma reflectie: in tot cazul, se inmultesc locurile si ocaziile in care marelui public i se ofera filozofia.

     

    Acea filozofie din liceu, vehiculata uneori chiar in cafenele unde lumea se strange duminica, la fel ca la Paris, sau filozofia vulgarizata, oferita prin intermediul unor simplificari pe intelesul tuturor, capabile din cand in cand sa adune un public incredibil de numeros in salile unde discuta filozofii profesionisti. Aici e vorba si despre moda si despre simplificare mediatica, desigur, dar simptomul nu este de subestimat.

     

    Tocmai de aceea, ma gandesc sa fac unele propuneri pentru cei ce nu sunt specialisti, dar si pentru cei ce nu au studiat filozofie in timpul liceului sau au fost sa-i asculte pe presupusii filozofi si nu au inteles nimic. Pe toti acestia ii sfatuiesc sa aleaga drumul cel mai simplu: sa citeasca ceea ce au scris adevaratii filozofi.

     

    Filozofia nu trebuie sa para intotdeauna simpla; uneori chiar trebuie sa fie dificila, dar nu sta scris nicaieri ca pentru a filozofa trebuie sa folosesti cuvinte complicate. Dificultatea limbajului – in filozofie – nu este nici indiciu al calitatii, nici al perversitatii; de multe ori tine doar de problema abordata. Exista capodopere filozofice, cele care au schimbat modul nostru de a fi si de a gandi, care sunt inevitabil dificile, de aceea nu le-as sugera celor ce nu sunt de specialitate sa citeasca „Metafizica“ sau „Organon“ – scrierile de logica ale lui Aristotel, „Critica ratiunii pure“ a lui Kant sau acea carte sublima, dar greu de digerat care este „Etica“ lui Spinoza.

     

    Exista insa si filozofi care au stiut sa vorbeasca intr-un mod accesibil – si de multe ori ei sunt aceiasi care in alte opere au vorbit intr-un mod inaccesibil. De aceea sugerez doar anumite texte (fiecare dintre acestea are, in medie, circa o suta de pagini) din care se vede ca se poate filozofa si fara a folosi prea multi termeni tehnici.

     

    Sa incepem cu Platon. As propune „Criton“, care ne invata cum si de ce un cetatean nu trebuie sa se sustraga respectarii legilor (nu conteaza ca el se numeste Socrate sau Silvio) si trecem apoi la Aristotel, la „Poetica“. Uitati ca vorbeste despre tragedia clasica. Cititi-l ca si cum ar descrie felul in care se realizeaza un film politist sau western. Omul nostru a inteles inca de-atunci ceea ce Hitchcock sau John Ford vor intelege dupa 2000 de ani. Mai cititi si „De magistro“ al Sf. Augustin: vorbeste despre cum ii sunt spuse unui copil cele mai obisnuite lucruri. Un text genial prin simplitatea si intelepciunea lui.

     

    Chiar fiind pasionat de Evul Mediu, cu greu pot recomanda un text din marea epoca dogmatica, pentru ca doar cateva pagini, citite in afara contextului lor sistematic, te pot trimite intr-o directie gresita. Sa ocolim obstacolul, cel strict filozofic, si sa-l orientam pe cititor catre epistolarul (ei, da, amoros) dintre Abelard si Heloise. Nu va asteptati la sex salbatic, dar merita osteneala.

     

    Pentru perioada Renasterii, sa incercam cu discursul lui Pico della Mirandola despre demnitatea umana. Iar apoi (dar doar prin intermediul unei antologii, si aveti de unde alege) cateva pasaje din „Eseurile“ lui Montaigne. Merge chiar si in doze homeopatice. Imediat dupa aceea, „Discursul despre metoda“ al lui Descartes, exemplar prin claritatea lui, si o antologie a cugetarilor lui Pascal.

     

    Si in fine, un filozof care scria ca si cum ar fi vorbit cu prietenii la o sueta dupa masa de seara, cult si intelept, acel John Locke din „Eseu despre intelectul uman“. Intreaga opera este lunga, dar as zice sa va limitati la cea de-a treia carte, dedicata felului in care ne folosim de cuvinte. Precum in cazul lui Aristotel, cititi-o ca si cum Locke ar vorbi despre problemele de astazi, confruntati observatiile lui cu primele pagini ale ziarelor si cu dezbaterile televizate din zilele noastre.

     

    Pentru perioada Iluminismului m-as limita pentru moment la „Candide“ de Voltaire; la urma urmei, este vorba despre un mic roman si este foarte savuros.

     

    Secolul al XVIII-lea este o perioada teribila, a dat carti mari si dificile, dar numai noi, italienii, nu consideram ca „Zibaldone“ de Leopardi este o opera de filozofie de inalta tinuta. Recent, in Franta au reeditat-o cu un imens respect. Si in cazul acesta sa o abordam tot prin intermediul antologiei – o pagina-doua seara, inainte de culcare.

     

    Altminteri, fac o propunere provocatoare: avand in vedere ca prin definitie Kant este foarte solicitant, sa-l cunoastem prin intermediul conferintelor pe care le tinea studentilor pentru a-si rotunji veniturile, cu subiecte in care nu era specialist si se arata a fi spiritual, bizar, capabil sa povesteasca anecdote si sa exprime unele opinii de-a dreptul paradoxale: sa citim asadar lectiile lui de antropologie. Titlul poate sa sperie, dar textul e ca de revista de mare tiraj. Si-apoi? Apoi spatiul comentariului meu se sfarseste si uit de contemporani. Asta daca nu vreti, sarind de colo-colo, sa degustati cateva din observatiile lui Wittgenstein din (nu va speriati de titlu) „Cercetari filozofice“. Din cand in cand veti spune ca era nebun. Da, era nebun. Dar ce nebun!

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 19 iulie.

     

    Traducerea si adaptarea Cecilia Stroe

  • Celula de criza

    Kevin B. Rollins, directorul executiv al Dell, nu mai vrea sa vorbeasca despre ce a mers prost anul trecut in compania sa, cel mai mare producator mondial de computere. Spune ca e pur si simplu „o balaceala“.

     

    Cand i se cere sa explice de ce cresterea veniturilor a incetinit drastic si de ce au scazut profiturile, Rollins explica scurt. „Am mers cam prea departe cu profiturile si asta le-a permis competitorilor sa se strecoare“, spune el, referindu-se la tintele de profit ale Dell. „Competitorii nostri au avut rezultate mai bune si asta le-a permis sa se intareasca.“

     

    Cum s-a putut intampla asa ceva sub ochii lui Rollins, fost consultant de la Bain & Company, care se mandreste ca isi calculeaza fiecare miscare si ca o executa cu meticulozitate? „Pur si simplu nu stiu“, spune el, care detine functia de director executiv din luna iulie 2004. 

     

    Desi compania s-a miscat greu, avand, pentru prima data, o crestere mai mica decat cea a restului industriei de PC-uri, nu avem de-a face cu o criza, crede Rollins. „Nici pe departe“, adauga. Cu toate astea, nu se culca pe o ureche cand vine vorba de problemele cat se poate de reale cu care se confrunta compania, care a avut anul trecut venituri de 55,9 miliarde de dolari. Ci face presiuni pentru actiuni rapide si agresive pentru a rezolva deficientele, inainte ca acestea sa devina si mai mari. E ceva adevar insa in legea numerelor mari, spune Rollins: e mai greu pentru o companie de miliarde de dolari sa creasca in ritmul in care o face o companie de milioane de dolari. Dell va creste mai incet, spune el, dar tot va creste mai repede decat restul industriei, isi va imbunatati profitabilitatea si va lua din cota de piata a competitorilor.

     

    Joseph A. Marengi, senior vicepresedinte al Dell pentru America de Nord si de Sud, spune: „Avem un sentiment de «hai sa ne intoarcem unde trebuia sa fim». Este pur si simplu business, de fapt, dar la capatul zilei se simte in aer urgenta“.  

     

    Una dintre probleme e creata de companie, nu de piata: deteriorarea relatiilor cu clientii. Dell a aruncat fara sa ezite o gramada de bani pentru a rezolva problema – mai mult de 100 de milioane de dolari in ultimele luni – pentru raspunde mai prompt cererilor clientilor. O alta problema, si mai neplacuta. Dell nu mai are avantajul costurilor reduse in cazul notebook-urilor ieftine. „Aici avantajul nostru a fost ceva mai mic, si aici a avut loc cresterea“, spune James M. Schneider, directorul financiar Dell. Compania trebuie sa gaseasca o cale de a micsora cheltuielile intr-un sistem de aprovizionare si productie renumit deja ca fiind unul dintre cele mai putin profitabile din lume. Rollins insista ca Dell nu s-a complacut in aceasta situatie.

     

    „Am pedalat pe anumite lucruri mai repede decat s-ar fi cuvenit“, spune el, comparand situatia cu aceea a unui student de nota 10 care acum abia mai ia cate un 9. E si asta o performanta, dar toata lumea e dezamagita. Schneider e si el de acord: „In momentul in care da gres unul care niciodata n-a dat gres apare ingrijorarea“. Sentimentul de urgenta pe care Rollins incearca sa-l insufle vine intr-un moment cand cotatia actiunilor Dell este in usor declin, invartindu-se in jurul valorii de 25 de dolari, o scadere de aproximativ 40% fata de iulie anul trecut. E un drum lung de la varful celor 60 de dolari per actiune atins in 2000, inainte de scaderea cotatiilor la 16 dolari, dupa dezumflarea boom-ului tehnologic.

     

    Wall Street-ul e inca suspicios. A.M. Sacconaghi, analist la Sanford C. Bernstein & Company, spune ca ideea lui Rollins de „articulare a unei serii de pasi si a unui plan este un plus“. De asemenea, adauga el, „compania si-a estimat gresit in trecut cifrele, deci exista un scepticism sanatos“. Sacconaghi spune ca a crezut ca pentru Dell ar fi fost mai bine daca ar fi rezolvat problema relatiilor cu clientii si ar fi imbunatatit designul produsului inainte de a incepe sa taie din preturi pentru a creste vanzarile.

     

    Pentru a-si intoarce norocul, Dell este gata sa puna sub semnul intrebarii aproape orice – sa renunte chiar la vechea relatie exclusiva cu un mare furnizor ca Intel. Recent, Dell a anuntat ca va incepe sa foloseasca cipuri de la principalul rival al Intel, Advanced Micro Devices (AMD), pentru unul din serverele sale. Intrebat daca Dell va trece pe procesoare AMD si pentru unele dintre PC-urile pe care le produce, Rollins a raspuns facand din ochi. Glen Young, analist la Citigroup Global Markets, crede ca Dell va face asta pana in septembrie.

     

    Decizia Dell de a folosi exclusiv procesoare Intel este considerata in ultima vreme una fara viziune pe termen lung. Segmentul de notebook-uri care a avut cresterea cea mai rapida din intreaga piata a PC-urilor a fost cel al dispozitivelor echipate cu cipuri AMD, spune Marengi. Alte companii, in special Hewlett-Packard, au putut oferi notebook-uri la preturi mici tocmai pentru ca foloseau AMD-uri. Intre timp, scaderea preturilor computerelor a pus la incercare serviciul de relatii cu clientii, multa vreme o emblema a modelului Dell. Companiei i-a fost mai greu sa justifice serviciile pe care le oferise pentru PC-uri de 1.000 de dolari bucata cand sistemele respective au inceput sa se vanda cu 350 de dolari.

     

    Asa ca a decis sa nu mai remedieze anumite tipuri de probleme, in special legate de software, mesajele spam si virusii. A hotarat sa raspunda mai multor tipuri de intrebari de la clienti prin call-centere din toata lumea, iar timpul indelungat de rezolvare a problemelor a devenit obisnuinta. Economiile astfel facute aveau logica pe hartie, deoarece consumatorii individuali reprezinta doar 15% din business-ul Dell. Dar cand a constatat ca plangerile s-au inmultit, Rollins a ordonat o intoarcere pe calcaie. „Vom face tot ce e necesar pentru a rezolva problema“, spune el. Rollins vede intr-un nou serviciu, DellConnect, tehnologia care ar putea rezolva problemele clientilor si ar economisi, in acelasi timp, si banii companiei. Un angajat de la un call-center ar cere clientului care are probleme cu PC-ul permisiunea ca un tehnician Dell sa se poate conecta la calculatorul sau prin intermediul unei conexiuni de mare viteza. Tehnicianul e cel care va pune diagnosticul si va rezolva problemele, in masura posibilitatilor. Rollins spune ca DellConnect, care a fost in teste pana la inceputul lunii iunie, a fost folosit de 450.000 de ori si ca 80% dintre probleme au fost rezolvate. Dar iata partea care i-a placut cel mai mult lui Rollins: 95% dintre clienti s-au declarat satisfacuti.

    „Va fi o tehnologie surprinzatoare pentru competitorii nostri, pentru ca ei sunt dependenti de revenirea clientului la magazin sau dependenti de decizia clientului de a cumpara mai mult“, spune Rollins.

     

    E greu sa spui ca Dell s-a culcat vreodata pe ureche in privinta costurilor. „Facem asta demult“, spune Glenn E. Neland, senior vicepresedinte si chief procurement officer al Dell. In urma cu doi ani, Dell a economisit 1,8 mld. dolari din reduceri de costuri. Anul trecut, a economisit cu 22% mai mult, adica 2,2 mld. $. Anul acesta, Rollins vrea ca Neland sa stoarca alte 3 mld. $, adica cu 36% mai mult decat anul trecut. Nu are pretentia ca asta sa se faca pe calea cea mai simpla, prin reduceri de personal. „E din ce in ce mai greu sa gasesti banii“, spune Neland. Orientarea pietei spre notebook-uri, pe care Dell le produce in China – la fel ca si competitorii sai – a sters mult din avantajul costurilor. „Am fi avut la degetul mic toata aprovizionarea si toate costurile“, spune Neland. In urma cu cinci ani, costul asamblarii placii de baza a PC-ului, care contine procesorul si alte componente electronice principale, era de 20 $. Cu o baza de furnizori in China, o cunoastere mai buna a costurilor componentelor si a modului cum opereaza asamblatorii din toata lumea si prin cresterea competitiei intre ei, Dell a redus costul la 5 $. Compania ar putea strange si mai mult din aceasta zona, dar castigurile ar fi mici. Trebuie asadar sa caute in alta parte.

     

    Economiiile nu sunt necesare neaparat in partea de hardware. Spre exemplu, Dell expedia computerele clientilor in trei cutii: pentru computer, monitor si componentele periferice. Asta era foarte bine pentru clientii individuali, dar conta prea putin pentru clientii de business, care primeau cate 500 de computere deodata. Asa ca Dell a inceput sa impacheteze 16 sasiuri sau opt monitoare cu ecran plat intr-o singura cutie. Iar clientilor le-a placut, pentru ca aveau mai putine cutii de care trebuia sa scape.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Retro-Coreea

    Imaginea diabolica a Coreei de Nord, o tara despre care se stia mai ales ca face arme nucleare si-si infometeaza copiii, capata, in Sud, un aer capitalist. Mai multi intreprinzatori si-au deschis restaurante in care pe pereti sunt atarnate afise propagandistice, chelneritele sunt nord-coreene si berea e rasuflata.

     

    Un ecran video urias din barul Phenian Moran infatisa, intr-o recenta seara de vineri, imagini cu iz propagandistic – munti inalti, paduri verzi, ape si cer albastru. In josul imaginii, o banda explica totul: „Kim Jonj Il, un om care se naste o data intr-o mie de ani“. Chelneritele nord-coreene sunt imbracate in costume traditionale, in culori deschise, care erau la moda in Coreea de Sud cu ceva vreme in urma. Un solist canta „Fluieratul“, un slagar nord-coreean din anii ‘80 – dar interpretarea e nesigura iar cantaretul chiar falseaza uneori. Intreg serviciul e prost, sub orice standard. Bautura curge alaturi de pahar, sticlele de bere sunt lasate pe masa nedeschise si nimeni nu-ti toarna.

     

    Si cu toate astea, clientii sud-coreeni nu se mai satura de barul Phenian Moran. „Encore!“, striga Bae Seong-wan, un barbat in varsta de 44 de ani, cand solistul termina de cantat „Fluieratul“. Barul Phenian Moran nu se gaseste undeva la nord de zona demilitarizata – ci mult mai la indemana, in centrul unui oras din inima Coreei de Sud, Taejon.

     

    Localul, care are 120 de locuri, a fost deschis in februarie. Aici poti gasi bauturi nord-coreene de calitate inferioara, postere nord-coreene cu peisaje vecine cu kitsch-ul, muzica nord-coreeana, o fotografie de-a lui Kim atarnata deasupra barului, alaturi de omologul lui sud-coreean si – mai important ca orice – chelnerite nord-coreene. Sau, cum se anunta pe un afis chiar de la intrarea in bar, „fete frumoase din Coreea de Nord!“.

     

    Pana in anii ‘90, scolarii sud-coreeni primeau premii daca faceau desene in care sa-i infatiseze pe „diabolicii nord-coreeni“. Dar dupa aceea, asa-numita politica de dezghet dusa de cei din sud i-a transformat pe nord-coreeni, in mintea vecinilor lor, in fiinte umane in carne si oase – iar asta s-a vazut si in filme precum „Zona de securitate bilaterala“. Acum, dupa mai bine de jumatate de deceniu de dezghet al relatiilor bilaterale, nordul e la moda – intr-o maniera retro-kitsch, dupa cum se vede – iar nord-coreenii nu mai sunt priviti drept agresori care ameninta stabilitatea sudului, ci drept un fel de veri mai neciopliti care trebuie ajutati sa vada cum arata viata in marile orase. Cei care reusesc sa scape din Coreea de Nord, dar si sud-coreenii insisi, au inceput sa deschida restaurante cu tematica nord-coreeana, sa vanda produse nord-coreene – exista chiar si un magazin virtual, www.NKMall.com, din care poti cumpara produse de peste granita.

     

    Dupa o jumatate de secol de diviziune, Coreea de Sud e una dintre cele mai tehnologizate societati din lume, iar produsele sale si cultura pop care s-a nascut aici dau forma noilor gusturi de consum pentru tinerii din intreaga Asie. In acest timp, Coreea de Nord a ramas incremenita, depozitara – cel putin pentru cei cu un ascutit simt al pietei – al spiritului unei Corei mari, dar deasupra careia nu a trecut vantul capitalist al schimbarii.

     

    „Coreea de Nord e retro“, spune Jong Su Ban, un nord-coreean in varsta de 42 de ani, care a reusit sa fuga din tara si care planuieste sa deschida in curand in Seul un restaurant nord-coreean caruia i-a gasit deja si un nume, Ok Ru Ok. „Sud-coreenilor le reaminteste de felul in care arata tara lor in anii ‘50 si ‘60, inainte ca sudul sa devina industrializat. Vad fel de fel de obiecte lucrate de mana, putin sofisticate, si isi spun: «Seamana cu cele pe care le faceam noi inainte de a ne dezvolta industria».“

     

    Sincronizarea e buna, spune Jong, referindu-se la faptul ca doar cu cativa ani in urma un restaurant din Seul in care ar fi servit un chelner costumat in soldat nord-coreean ar fi dat repede faliment. „I-ar fi facut pe clienti sa nu se simta in largul lor“, spune el. Hong Chang-ryo, un sud-coreean in varsta de 45 de ani, care detine compania NK Food si care a deschis anul acesta doua restaurante nord-coreene – si planuieste sa mai deschida inca unul – e intru totul de acord.

     

    „Nici chiar acum doi ani“, spune el, „nu puteam face asa ceva. Am fi fost catalogati drept comunisti“. Primul restaurant al lui Hong, „Nalrae, Nalrae“ – care inseamna „repede, repede“ in dialectul nord-coreean – „va invita sa savurati alt fel de gusturi“; e vorba de 27 de preparate care poarta numele a diverse locuri din Coreea de Nord. Rafturile pline cu ciuperci, bauturi alcoolice ori alge – „aduse direct de la Phenian“ – sunt principala atractie a restaurantului, care e decorat in nuante de verde organic. In meniu se promit „preparate din ingrediente nepoluate, sanatoase, cultivate folosindu-se resursele naturale ale Coreei de Nord“. „Mancarurile iti dau un sentiment de rural, natural, nepoluat“, spune un student de 23 de ani, Lee Sae-mie, dupa prima lui experienta in restaurant. Dar in vreme ce circa 40% dintre ingrediente vin din nord, spune Hong, aromele trebuie „ajustate“ considerabil pentru a satisface gusturile celor din sud. „Trebuie sa ne stoarcem creierii“, explica Hong. „Stim cu totii doar ca acolo mananca malai. Dar nu stim exact ce si cum, asa ca amestecam si experimentam. O fi aratand mancarurile a Coreea de Nord, dar au gust sud-coreean.“ Dar, din ce in ce mai mult, oamenii isi cumpara propriile ingrediente de pe site-ul www.NKMall.com, pe care un sud-coreean, Park Young-bok, l-a deschis in 2003. De pe site poti cumpara in principal alimente, care pot fi gasite si in 70 de magazine din intreaga tara.

     

    In septembrie trecut, Park a inceput sa se ocupe si de licitatii cu picturi nord-coreene, care au avut un succes spectaculos, ajungand la vanzari totale de 115.000 de dolari in aprilie. Avand in vedere ca oficialitatile sud-coreene inca interzic importul de opere de arta cu continut politic, cele mai multe dintre picturi sunt peisaje – desi, destul de straniu, o tapiserie cu Fecioara Maria a fost vanduta recent cu 80 de dolari.

     

    La depozitul sau din afara Seulului, Park pastreaza marfa: circa 30 de feluri de bauturi alcoolice nord-coreene pe care le vinde. Unele cu etichetele dezlipite, altele cu continutul partial evaporat din pricina imbutelierii neglijente. Dar daca e sa-i ascultam pe patronii barului Phenian Moran, sticlele prost imbuteliate si chiar serviciul de proasta calitate fac parte din atractie. „Nu stiu cum sa deschid asta“, spune una dintre chelnerite, luptandu-se cu o sticla de Budweiser. Chelnerita – care lucreaza doar de doua zile la bar si care, ca multi alti nord-coreeni, n-a deschis pana acum niciodata o sticla de bere – a incercat sa scoata capacul, dupa care a impins sticla spre client, care si-a deschis-o singur. Un alt client, Kim Chung-sig, in varsta de 39 de ani, spune „Nu ma astept sa fiu servit bine aici“. Managerul, o femeie de 37 de ani pe nume Choi Jung-hee, zice ca a avut batai de cap cu trainingul celor cinci chelnerite din Nord. „Macar de-ar zice «Buna ziua» cum trebuie clientilor atunci cand acestia intra, dar nici macar asta nu fac“. „Lucrurile stau diferit in Coreea de Nord“, explica ea. „Acolo, chelneritele si vanzatoarele sunt regine, pentru ca au acces la produse. Dar pentru noi regi trebuie sa fie clientii. Trebuie sa te inclini in fata lor si sa fii politicos, chiar daca ei nu se poarta bine.“ Reactiile fata de noul bar sunt impartite – un indiciu, spune Jong, nord-coreeanul care urmeaza sa deschida restaurantul Ok Ru Ok, ca sud-coreenii vad la Coreea de Nord doar ceea ce vor ei sa vada.

     

    Sud-coreenii mai varstnici, care inca privesc Nordul ca pe un inamic, vor sa vada in continuare copii nord-coreeni muritori de foame, spune Jong. Cei mai tineri, care vor de cele mai multe ori relatii prietenesti cu vecinii lor, vor sa vada strazi curate in Phenian. „Ambele tabere vor sa-si confirme convingerile“, spune Jong, aflat in restaurantul sau, acum in curs de renovare. „De aceea voi pune numai imagini neutre pe pereti in restaurantul meu.“ Totul e pe punctul sa se aranjeze pentru Jong, care a venit in Coreea de Sud in 2000 si si-a castigat existenta scriind pornografie inainte de a se apuca de afaceri cu alimente nord-coreene. A reusit chiar sa-si asigure un import din cautata bere nord-coreeana Taedong River. „Cand traiam in Coreea de Nord“, spune el, „nici macar nu stiam ca o bere ca asta exista. O sa beau pentru prima data bere nord-coreeana in Coreea de Sud. Am trait intr-o tara de comedie“.

  • Din ciclul surprizelor

    Fiecare studiu de audienta a presei scrise aduce cate o surpriza. De data aceasta, ea a venit din presa sportiva, un cotidian de gen depasind audienta unui generalist cu greutate.

     

    De-a lungul timpului, Studiul National de Audienta (SNA), realizat de Biroul Roman de Audit al Tirajelor, a revelat diverse surprize publisherilor. Printre acestea s-ar numara, in ultimul an, cresterea spectaculoasa a Jurnalului National pana la surclasarea Evenimentului Zilei (in mod traditional numarul unu pe segmentul presei cotidiene de calitate), cresterea audientei Gazetei Sporturilor si devansarea competitorului direct Pro Sport, apoi prabusirea aceluiasi Jurnalul si scaderea consumului de presa cotidiana in general.

     

    Saptamana trecuta, la livrarea datelor de audienta pentru perioada aprilie 2005 –  2006, nu a mai fost o noutate, asadar, scaderea Jurnalului in SNA (cea mai mare din intreg studiul, pierzand peste 40.000 de cititori) sau a intregului segment – audienta cotidienelor de calitate scazand, per total, cu 3,3% (minus 56.000 de cititori). Noutatea a fost faptul ca, pentru prima oara in istoricul SNA, un cotidian sportiv a depasit in audienta un cotidian generalist de calibru. Este vorba de Gazeta Sporturilor, care, cu cei 630.000 de cititori ai sai in medie pe zi (A2,4%) a trecut in fata Evenimentului Zilei – 596.000 de cititori (-3,6%). Astfel, daca Jurnalul si Evenimentul merg pe aceeasi linie descendena, iar Gazeta – ascendenta, nu ar fi exclus ca la urmatoarele livrari Gazeta sa devina, conform SNA, al doilea cel mai citit cotidian din Romania – dupa Libertatea (ziar imbatabil, care a crescut cu 4,6%, avand 1,120 milioane de cititori zilnic).

     

    Pare probabila ipoteza? Da, daca luam in calcul cresterea consumului de presa sportiva in acest an bogat fotbalistic – printre cele mai importante evenimente din agenda lui 2006 fiind pana acum competitia UEFA, cu Steaua si Rapid pana in fazele superioare si Cupa Mondiala din Germania. An pe care si Pro Sport, care a crescut cu 2,7% in audienta (avand 493.000 de cititori in medie pe zi) pare ca il exploateaza la maxim.

     

    „2006 este un an sportiv de care presa sportiva se va bucura din plin. Falimentele sunt programate pentru la anul“, spunea la un moment dat, acum cateva luni, Razvan Corneteanu, director executiv la Ringier (care editeaza Pro Sport). Deocamdata insa, ochii se indreapta spre cifrele actuale mai degraba decat spre cele ce vor urma. Iar Catalin Tolontan, redactor-sef la Gazeta Sporturilor, nu vede neaparat o surpriza in faptul ca un ziar de nisa a depasit in audienta un cotidian generalist.

     

    „Pentru cei gata sa gaseasca un semn al facilului in ascensiunea ziarelor de sport si sa faca o intreaga filosofie pe tema presei-romanesti-care-se-prabuseste, cel mai bun raspuns sta tot in cifre.“ Conform raportului de audienta intre primele doua ziare din Franta, Spania si Italia cele mai citite sunt ziarele de sport. L’Equipe are 2,4 milioane de cititori, Le Monde – 2 milioane;  Marca – 2,6, iar El Pais – 2,1; Gazzetta dello Sport – 3,3 milioane, iar Corriere della Sera – 2,9. „Indiferent de specific, ziarele mentionate au un prestigiu inatacabil“, spune Tolontan.

     

    Ca tendinta, isi vor continua ziarele generaliste declinul in detrimentul celor sportive? Evolutia ziarelor depinde de investitie si de calitatea echipei, spune Tolontan. „Sa nu uitam ca in Gazeta si in Pro Sport s-a investit mult. Inclusiv intr-un pret scazut de vanzare al ziarului. E mult mai usor sa realizezi audienta cu un ziar care costa 6.000 de lei (Gazeta Sporturilor, Pro Sport), decat cu unul care costa 9.000 (Evenimentul Zilei) sau chiar 11.000 (Jurnalul National). A fost nevoie de munca pentru a se ajunge aici“, explica redactorul-sef al Gazetei.

     

    Razvan Corneteanu interpreteaza altfel cifrele de saptamana trecuta. In primul rand, el spune ca nu trebuie comparate merele cu perele. In al doilea rand, el afirma ca audienta Gazetei nu a crescut. „E vorba de o falsa audienta din pricina unei publicitati desantate la Antena 1. In timpul interviului (culegerii datelor pentru SNA, n.r.), functioneaza foarte bine top-of-mind-ul (mentionarea spontana, n.r.) gratie acestei publicitati“, spune Corneteanu, completand ca „si SNA-ul are limitarile lui“ si ca mentionarea spontana alimentata prin publicitate functioneaza si pe alte segmente.

     

    „Iar agentiile de publicitate are trebui sa se foloseasca de aceste cifre in mod ponderat (in planificarea bugetelor, n.r.)“, a mai adaugat directorul executiv al Ringier.

     

    Desi Studiul National de Audienta, iata, starneste discutii, trebuie totusi notat ca este – pe moment – singurul instrument de lucru de care dispune industria in stabilirea directiei bugetelor de print, estimate la peste 50 de milioane de euro anul acesta.

  • SNA, in cifre

    RECORD: In premiera, o revista feminina mass-market, Acasa Magazin, editata de PubliMedia International, compania de publishing a MediaPRO, a depasit pragul de o jumatate de milion de cititori/editie – 504.000.

     

    CEA MAI MARE SCADERE: Jurnalul National (minus 40.000 de cititori). Explicatie: incetarea promotiilor cu Dacia Logan.

     

    CEA MAI MARE URCARE: Libertatea (plus 49.000 de cititori). Explicatie: promotia 7 Magic (cumulata cu Pro Sport). O crestere spectaculoasa a avut-o si Descopera (PubliMedia), cu un plus de 39,6%.

     

    LIDER: Fata de livrarea precedenta de date, s-a schimbat liderul de audienta: Libertatea, in locul lui Practic in bucatarie (editat de Burda – pe atunci Casa Lux).

     

    TENDINTA: Cele mai vizibile scaderi sunt in presa generalista si ghidurile TV.

     

    SURSA: SNA (aprilie 2005-aprilie 2006). Studiul a fost realizat pe un eSantion de 16.105 persoane, reprezentativ pentru populaTia Romaniei din centrele urbane cu mai mult de 50.000 de locuitori Si varsta Intre 14-64 de ani.

  • In zodia leilor

    Publicitarii romani ar trebui sa bifeze mai apasat participarea la Cannes Lions, festivalul de publicitate numarul unu mondial. Fiindca doar aici agentiile isi pot masura cu adevarat creativitatea; premiile regionale pot fi comparate cu meciurile castigate in divizia B.

     

    “Voi, romanii, ar trebui sa fiti mai activi aici. Sa fiti in numar mai mare, sa va faceti simtita prezenta, sa se auda de voi. Altfel, veti ramane in umbra mereu“, spunea intr-una din serile festivalului Masayasu Nakamura, un japonez cu vechime in productia de reclame si film, intr-o discutie despre prestatia Romaniei la Cannes Lions (18-24 iunie) – slaba atat ca performanta, cat si ca prezenta a delegatilor. In primul caz, de notat ca agentiile romanesti nu au obtinut niciodata nici o distinctie la Cannes Lions, iar anul acesta nu au reusit nici macar o nominalizare, la nici o sectiune.

     

    Printre agentiile care au inscris lucrari – mare parte premiate la regionalul Golden Drum de la Portoroz (Slovenia) sau aclamate la autohtonul Ad’Or – s-au numarat Leo Burnett & Target, B.V. McCann Erickson, GMP Advertising. In ce priveste prezenta publicitarilor la festival, aceasta a fost aproape insesizabila, delegatia reprezentantilor din media fiind probabil mai mare sau egala cu a agentiilor/clientilor.

     

    „Ce era Argentina la Cannes acum 4-5 ani? Nimeni. Acum, iata cat este de activa si cate premii aduna. Sa nu mai vorbim de business-ul pe care il atrage prin productia de reclame si film: lumea a auzit de Argentina si a inceput sa mearga acolo sa produca, deci sa verse bani la ei in tara. De ce sa nu vina si randul Romaniei? Dar ca sa luati premii sau sa atrageti business, trebuie sa creati si sa participati la festival“, argumenta acelasi Nakamura luand o gura de Kronenbourg 1664, o bere foarte populara la Cannes si care la hotelul Martinez – unde se purta discutia, in jurul orei 3 dimineata – costa 10 euro, cu tot cu bacsis. A bea o bere la 3 dimineata la Martinez – hotel situat pe celebrul bulevard Croisette de-a lungul falezei Mediteranei – cu oameni din diverse colturi ale lumii pe care ii intalnesti pentru prima oara nu este ceva neobisnuit la Cannes Lions. Dimpotriva, este un „must-have“ pe care trebuie sa-l imbratiseze oricine vrea sa ia pulsul publicitarilor din lumea intreaga, sa afle lucruri care nu se spun la seminariile sau workshop-urile din agenda festivalului, sa isi stabileasca diverse contacte sau, pur si simplu, sa se distreze. De altfel, relationarea cu oamenii din industria publicitatii din toata lumea (networking-ul) si schimbul de informatii sunt si primele motive care stau pe buzele organizatorilor la intrebarea „de ce e important sa vii la festivalul de la Cannes?“.

     

    „Industria are nevoie sa se adune laolalta si sa faca schimb de experienta, sa relationeze cu oameni din celalalt capat al globului“, a spus Terry Savage, presedintele executiv al Cannes Lions, intr-un interviu pentru BUSINESS Magazin. Abia apoi in discursul lui Savage isi face loc argumentul seminariilor, al workshop-urilor, al sursei de inspiratie pe care festivalul il reprezinta pentru oamenii de creatie sau premiile in sine.

     

    Indiferent de natura argumentelor luate in calcul, publicitarii au stabilit  anul acesta un record de participare la Cannes Lions: cu 12,5% mai multe lucrari inscrise fata de 2005 si 8.500 de delegatii, printre cele mai mari numarandu-se cele din Japonia (450 de persoane) sau Brazilia (300). Europa Centrala si de Est nu sta grozav ca participare, dar e in crestere, mai spune Terry Savage.

     

    „Estonia a avut 45 de delegati, Ucraina – 35. Romania nu are multi – abia de un an festivalul si-a stabilit un reprezentant in Romania – dar cred ca ii va creste participarea in timp.“ In general, adauga Savage, oamenii sunt de parere ca e scump sa participi la Cannes Lions. „Dar realitatea este ca te costa mai mult daca nu participi.“ Referitor la costurile de festival aduse in discutie de Savage, iata cateva exemple: taxa de participare la intreg festivalul costa 2.200 de euro (fara TVA) daca ai peste 28 de ani; circa 1.100 de euro, daca ai pana in 28 de ani; cazarea la un hotel de doua stele costa peste 500 de euro tot sejurul (suma se dubleaza sau tripleaza peste acest nivel, iar hotelurile de 3, 4 sau chiar 5 stele sunt pline in aceasta perioada); un bilet de avion Brazilia-Franta, de pilda, costa in jur de 3.000 de dolari – din cate spune un jurnalist brazilian. Facand un calcul sumar plecand de la datele de mai sus, ar rezulta ca numai delegatia Braziliei a cheltuit circa 2 milioane de euro (in medie) pentru a participa la Cannes Lions – fara a pune la socoteala banii de inscriere a lucrarilor, intre 200 si spre 1.000 de euro fiecare. Sau a investit acesti bani, dupa cum probabil s-ar exprima in acest context Terry Savage, care a evitat sa divulge bugetul festivalului, dar a admis totusi ca „este o afacere buna“.

     

    „Normal ca este o afacere buna“, comenteaza Bob Garfield, editor-at-large la Advertising Age, o reputata publicatie din SUA care „intelege business-ul de advertising mai bine decat industria de advertising insasi“. Veteran al acestei industrii, Garfield a prezis cu o saptamana inainte ca spotul pentru berea Guinness realizat de BBDO Londra va castiga Grand Prix-ul anul acesta. „Pentru consumatorul final, acest festival nu are nici o relevanta. Din perspectiva clientilor, ani buni la rand acestia nu au stiut ce se intampla aici. Nu aveau idee cum li se cheltuie banii pentru aceasta orgie – pentru ca acest festival asta e de fapt. Acum este o orgie cu seminarii“, a spus editorul american intr-o discutie cu BUSINESS Magazin. Acum clientii stiu cum sta treaba cu Cannes Lions si se lasa impresionati de premii, desi nu ar trebui, crede Garfield. Pentru ca boala premiilor, a spectacolului, cultivarea ego-ului personal sunt deja un virus, care se ia si se amplifica de la un an la altul, pana intr-acolo incat se uita de unde s-a plecat: de la rolul publicitatii, care este de a crea o legatura intre consumator si marketer, si de a vinde. „Vad oamenii din agentii cum se plimba pe aici si se comporta de parca ar fi mari regizori de film sau vedete de cinema. Cred ca acest festival – si concursurile de creatie in general – celebreaza valorile gresite in publicitate“, a mai spus Garfield. 

     

    Altii arata inspre nota generala slaba a seminariilor, desi calitatea speakerilor si temele abordate au fost la cel mai inalt nivel. „Boring (plictisitor)“, „Bla-bla“, „Nesperat de slab“ – sunt doar cateva dintre comentariile vehiculate printre participantii din diverse tari la seminarii si workshop-uri (e adevarat, au existat si remarce pozitive, dar izolate). „Ma asteptam la mai mult de la acest seminar. Foarte slab“, comenta la un moment dat Zoltan Szigeti, fost sef al operatiunilor WPP in Romania si actualmente presedinte al The Group, prezent la Cannes in saptamana festivalului. Cu toate acestea, Szigeti da de in-teles ca experienta Cannes Lions este importanta: la anul este hotarat sa trimita aici mai multi oameni din agentie.

     

    In afara competitiei intre agentii – care a cuprins toate categoriile posibile, de la clasicele print, outdoor, film si radio pana la contemporanele marketing interactiv sau cyber (web, jocuri) – si a seminariilor de zi cu zi, Cannes Lions 2006 a mai insemnat intalniri de afaceri, dar si vreme buna pentru plaja in a doua parte a saptamanii, petreceri, prietenii legate intre natiuni (parte din delegatia romana a excelat in relatia cu Japonia, Brazilia si Argentina), dar si spectacol oferit de delegatiile diverselor tari in timpul vizionarii meciurilor de la Campionatul Mondial de Fotbal. Olandezii de pilda au transformat o buna bucata de plaja in portocaliu in timpul partidei Olanda-Argentina, iar brazilienii au ingalbenit si transformat in „fiesta“ parterul unui hotel de pe Croisette in timpul meciului cu Japonia al selectionatei cariocas.

     

    „Momentele de genul acesta sunt cele mai propice pentru afaceri“, explica la Cannes un delegat roman care lucreaza pentru o companie de productie din Romania si care la intoarcerea in tara a admis ca deja are trei promisiuni ferme de business in urma deplasarii. „Si mai e un motiv pentru care vin la Cannes: pentru ca, pentru a putea ramane in afaceri, eu si sefii mei refuzam sa dam spaga in Romania“, a mai spus el facand aluziile la comisioanele de productie (in cazul de fata) pe care unele agentii le-ar incasa de la furnizorii lor pentru a-i alege drept parteneri in dezvoltarea campaniilor pentru clienti.

     

    Cele trei contacte ferme stabilite de delegatul din Romania, daca s-ar amplifica la o scara mai larga, s-ar putea traduce in ceea ce Nakamura pomenea intr-una din serile de la Cannes: o popularizare a Romaniei ca natiune pe de o parte si ca destinatie de business, deci de crestere a industriei, pe de alta parte. Daca in cel de-al doilea caz Romania sta bine – fiind un hub regional de productie publicitara si film gratie preturilor scazute (locatii, filmare, postproductie) – la capitolul popularitate, Romania nu sta deloc bine.

     

    La o bere, in sala de seminar, pe plaja, la centrul de presa sau la o cafea pe Croisette, oameni din publicitate sau din media din diverse colturi ale lumii au asociat Romania cu rromii, cu Nicolae Ceausescu si – in cazul fericit – cu Gheorghe Hagi si buna prestatie a nationalei de fotbal la Mondialul din ‘94. Atat si nimic mai mult.

     

    Iar pentru o schimbare / imbunatatire a perceptiei Romaniei in randul publicitarilor veniti an de an la Cannes Lions, nu e nevoie de un program guvernamental pentru branding de tara. Exemple in acest sens pot fi Africa de Sud si Argentina, care au reusit sa se popularizeze excelent la ultimele editii (au spus-o oamenii prezenti la Cannes si s-a vazut cu ochiul liber la aceasta editie). Nici macar Grand Prix-uri sau Golden Lions nu ii trebuie Romaniei pentru asta. E nevoie doar de creativitate. Cum, cata, unde? Raspunsurile trebuie cautate chiar in randul agentiilor de publicitate. Pentru ca daca nici ele nu stiu sa fie creative si sa promoveze Romania – ca tara sau macar ca industrie – atunci cine?