BusinessMagazin

Blog

  • Din lumea celor care nu cuvanta

    A fost o zi de toamna si o zi ploioasa. Era, cum zice Bacovia, vreme de betie – dar, si de-ai fi vrut, bauturi alcoolice nu se vindeau pana la sase seara. Copiii primisera liber de la scoala si numai cand ai de la trei in sus, poti intelege dramatismul situatiei.

     

    Cu toate acestea, a fost o zi memorabila. Nici nu am apucat bine sa votez in calitate de cetatean american, ca s-a si schimbat radical configuratia spectrului politic. Pentru intaia oara in vreo 12 ani, democratii au – pana se termina renumaratoarea voturilor din Virginia – sansa sa puna mana pe sefia ambelor camere. Prin presa se vorbeste despre un tsunami politic, Montana a incaput pe mana democratilor, de-neclintitul Rumsfeld si-a dat demisia… Mi-e si frica sa mai vin la anul in tara, de frica sa nu ma prinda anticipatele pe-acolo – ce stii ce se mai intampla? Ma simt acum precum un fluture – fluturele acela a carui bataie din aripi starneste furtuni la celalalt capat al lumii.


    Glumesc, de buna seama. Pentru marea majoritate a americanilor, ziua de sapte noiembrie a fost o zi ca oricare alta. Cu exceptia fluturasilor si a afiselor imprastiate pe te-miri-unde, nimeni nu parea sa se sinchiseasca de alegeri. Nici macar in campusul universitatii. Alegerile prezidentiale, da. Ele mai izbutesc sa starneasca oaresice fior civic si cateva patimi politice bine temperate. Dar cele mid-term? Sa fim seriosi! Cand au inceput sa apara primele rezultate partiale, am iesit din casa si am tras cu urechea. Degeaba. Nimeni n-a tipat de bucurie, nimeni n-a urlat de necaz, nimeni n-a aruncat vreo petarda, nimeni n-a aprins artificii. Mi-am zis ca va fi fiind un cartier mai linistit, asa ca am dat o tura si prin centrul orasului. Nimic. Oamenii isi vedeau de treburi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat – poate cativa alcoolici sa fi avut fetele ceva mai luminoase acum, ca se ridicase interdictia. M-am intors acasa si am pornit din nou televizorul. Coexistau acolo, in pasnica vecinatate, doua lumi paralele. Canalele de stiri – CNN, Fox News, MSNBC etc. – dadeau senzatia ca, intr-adevar, cerurile si pamanturile au inceput deja sa se despice: se vorbea in rapaieli de mitraliera, se aratau hartii frumos colorate, improspatate din minut in minut, se analizau evolutiile in fiecare stat si posibilele consecinte, se luau interviuri.


    De banalitatea cotidianului te despartea o simpla apasare de buton – restul canalelor isi urmau neabatute programul de zi cu zi. Am verificat Internetul. Acolo, aceeasi nebunie ca la canalele de stiri, doar cu mai putina galagie si mai multa analiza serioasa, pe text. Diferenta de medii de comunicare, deh. Diferenta de public-tinta. Cine foloseste Internetul e, mai probabil, interesat de politica.


    Personal, nu ma dau in vant dupa statistici, convins fiind ca oamenii nu trebuie redusi la cifre. Nici dupa carje nu ma dau in vant, dar – daca mi-as rupe piciorul – le-as folosi. Asa folosesc si acum statisticile – pentru o situatie anormala: situatia politicii in lumea contemporana. Conform statisticilor, participarea la vot a americanilor in acest an a fost exceptionala – peste 40%! Nu peste 41%, dar peste 40%, orisicat. De pe la inceputul anilor ‘70, americanii au invatat sa se multumeasca cu putin. Putini, dar buni – spun unii. Schumpeter anuntase inca din anii ‘50 ca apatia electorala este, la urma-urmei, un lucru bun. Saptamana trecuta, 87% dintre cei care s-au prezentat la vot erau albi – desi albii reprezinta acum undeva pe la 60% din totalul populatiei votante. Doar 4% erau „latino“, desi acestia reprezinta, in fapt, catre 20% din electorat (ma grabesc sa adaug ca vorbesc despre „latino“ cu drept de vot, fara a lua la socoteala ilegalii). 17% dintre votantii saptamanii trecute aveau „graduate studies“ (master sau doctorat), desi, in procente „reale“, ma indoiesc ca numarul acestora nu se poate socoti pe degetele unei singure maini. S.a.m.d.


    A doua zi, miercuri, intamplarea a facut sa am programate trei seminarii cu studentii de la cursul introductiv in American Politics (!). La fiecare seminar participa in jur de 30 de studenti, majoritatea covarsitoare avand drept de vot. De votat, insa, din fiecare grupa au votat cel mult sase si cel mai putin trei – adica ceva mai putin decat media nationala pentru grupa lor de varsta – 14%. Intrebati de ce nu au facut-o, cei in cauza au oferit, cu mici variatiuni, trei categorii de raspunsuri: 1) pentru ca mi-a fost lene; 2) pentru ca un singur vot nu conteaza; 3) pentru ca nu-mi plac nici unii, nici ceilalti.


    Daca mai aveati nevoie de argumente pentru a va opune incercarii – evidente – de a bipolariza clasa politica romaneasca prin „comasarea fortelor de dreapta intr-un singur bloc“ – nadajduiesc ca v-am oferit deja suficiente.


    Departe de mine gandul de a milita pentru votarea de dragul votarii. Am mai spus-o si-o mai repet: decat sa nu stii de ce votezi cu cine votezi, mai bine stai acasa. De aici, insa, si pana la a descuraja, cu buna stiinta, participarea la vot prin chitibuserii care mai de care mai subliminale, e o cale destul de lunga. Ar fi multe de criticat la felul in care e inteleasa azi politica, in general, si democratia, in particular, pornind de la aberanta situatie – de neconceput in urma cu cateva decenii – in care fiecarui politician ii scriu altii discursurile. Dar asta nu justifica nicidecum atitudinea defetist-cinica a celor care aleg calea retragerii din viata publica. Multa lume stie ca Aristotel a definit omul ca „zoon politikon“, ca animal politic. Mai putini insa stiu ca tot el a definit omul si ca „zoon logon ekhon“ (o fiinta inzestrata cu darul vorbirii). Pentru Aristotel, sclavii si barbarii nu erau intru totului-tot oameni, nu pentru ca nu puteau „vorbi“, ci pentru ca nu puteau vorbi-in-agora, pentru ca le era interzis accesul la spatiul public (politic). Pare-se ca noi, spre deosebire de greci, am ajuns sa ne mandrim cu statutul de necuvantatoare.


    Mai tineti minte cantecelul acela din copilarie ce incepea cu „pace, pace, intre doua dobitoace“? Se termina asa: „dobitoaca cea mai mare esti chiar tu!“.

  • Mai bine tineti-va gura

    Cred ca se implinesc de-acum 15 ani de cand scriam ca in cateva zeci de ani Europa va deveni un continent colorat, dar ca acest proces va costa lacrimi si sange.

    Nu eram un profet, ci pur si simplu un om de bun-simt care se raporteaza des la istorie, convins ca de multe ori poate intelege ce s-ar putea intampla invatand lucrurile care s-au intamplat. Fara a ma gandi la atentatele teroriste, imi ajunge sa vad ce anume infierbanta spiritele in aceste zile. In Franta, un profesor de liceu *) scrie lucruri foarte critice cu privire la religia musulmana si ajunge in pericol de moarte. La Berlin se scoate de pe afis un spectacol cu „Idomeneu“ de Mozart in care apar nu doar capetele taiate ale lui Isus si Buddha, ci si cel al lui Mahomed. Nu mai vorbesc de Papa care, in fond, la varsta lui trebuia sa inteleaga ca exista o diferenta intre un curs universitar tinut de un profesor oarecare si discursul unui pontif transmis de toate televiziunile si, ca atare, probabil ca ar fi trebuit sa fie putin mai precaut (dar, cu siguranta, aceia care ce au folosit ca pretext o referinta istorica incercand sa declanseze un nou razboi al religiei nu se numara printre cei cu care as vrea sa ies la cina).


    Despre cazul profesorului Robert Redeker, Bernard Henry Levy a scris un frumos articol (aparut in Corriere della Sera din 4 octombrie): poti sa dezaprobi in totalitate modul lui de a gandi, dar trebuie sa-i aperi dreptul de a-si exprima liber opinia cu privire la religie, iar in fata santajului nu se poate ceda. Legat de cazul „Idomeneu“, in acelasi numar al Corriere della Sera, Sergio Romano scrie ceea ce eu incerc sa reiau in termeni proprii, de care el nu este responsabil: daca un regizor bolnav dupa noutati pune in scena o opera de Mozart incluzand in ea capetele taiate ale unor fondatori de religii, in timp ce lui Mozart nici prin cap nu-i trecea asa ceva, minimum ce poti face este sa-l iei la suturi, dar din ratiuni estetice si filozofice, dupa cum tot picioare in fund ar merita sa capete si acei regizori care pun in scena Oedip Rege cu personajele imbracate in haine moderne. Dar iata ca in aceeasi zi, in cotidianul La Repubblica, un muzician precum Daniel Barenboim, desi se intreaba pe buna dreptate daca este in spirit mozartian sa te hazardezi in asa o montare, face apel la drepturile artei.


    Cred ca prietenul meu Daniel ar fi de acord cu deplangerea faptului ca, in urma cu ceva ani, a fost criticata (sau interzisa) montarea „Negutatorului din Venetia“ de Shakespeare, pe motiv ca era cu siguranta inspirata de un antisemitism comun la acea vreme (si chiar mai devreme, de la Chaucer incoace), dar care ne prezinta in Shylock un caz uman si demn de mila. Dar iata cu ce ne confruntam acum: cu frica de a deschide gura. Amintind si ca aceste tabuuri nu pot fi puse toate pe seama fundamentalistilor musulmani (cu a caror susceptibilitate nu-i de glumit), ci au fost initiate de ideologia lui „politically correct“, in sine inspirata din sentimente de respect fata de toata lumea, dar care de-acum ii impiedica pe oameni, cel putin in America, sa spuna bancuri cu evrei, musulmani, cu persoane cu disabilitati nu mai zic, dar nici cu scotieni, genovezi, belgieni, politisti, pompieri, gunoieri sau eschimosi (care nu ar trebui numiti astfel, dar pe care daca ii numesc cum si-ar dori ei, n-ar mai intelege nimeni despre ce vorbesc). In urma cu 20 de ani predam la New York si, pentru a arata cum se analizeaza un text, am ales aproape la intamplare o povestire in care (intr-un singur rand) un marinar cu limbajul colorat descria sexul unei prostituate, „mare precum mila lui…“ si am pus puncte-puncte in locul numelui unei divinitati. La final am fost abordat de un student evident musulman care, in mod respectuos, mi-a reprosat ca i-am insultat religia. I-am raspuns, desigur, ca eu nu am facut decat sa citez vulgaritatea altuia, dar ca oricum imi cer scuze. Ziua urmatoare am introdus in discursul meu o aluzie deloc respectuoasa (chiar daca hazlie) la un personaj inscris in Panteonul crestin. Toti au inceput sa rada, iar studentul respectiv s-a alaturat veseliei generale. L-am luat de brat si l-am intrebat de ce insultase religia „mea“. Apoi am incercat sa-i explic diferenta dintre a face o gluma si a lua numele lui Dumnezeu in deradere. Si-a cerut scuze si sper ca a inteles. Ceea ce probabil nu a inteles este extrema toleranta a lumii catolice, avand in vedere ca intr-o „cultura“ a blasfemiei, in care un om cu frica lui Dumnezeu poate defini instanta suprema cu adjective de nereprodus, cine ar mai putea sa se scandalizeze de ceva?


    Dar nu toate raporturile din sistemul de invatamant pot fi pacifiste si civilizate precum cea pe care am avut-o cu studentul meu. In general e mai bine sa-ti tii gura. Insa ce se va intampla intr-o cultura in care, din teama de a nu comite o gafa, nici invatatii nu vor mai indrazni sa se refere (spre exemplu) la un filozof arab? Ar rezulta o „damnatio memoriae“, stergerea prin tacere a unei respectabile culturi diferite. Si nu ar fi de niciun folos cunoasterii si intelegerii reciproce.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 29 noiembrie.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

     

    *) Robert Redeker – publicist si profesor de filozofie la un liceu dintr-o suburbie a orasului Toulouse. La 19 septembrie 2006, a publicat in Le Figaro textul „Cum ar trebui sa reactioneze lumea libera la intimidarile islamiste?“, care i-a atras amenintari cu moartea din partea gruparilor extremiste musulmane. Redeker a fost silit sa-si paraseasca domiciliul, scoala unde profesa si sa se ascunda.

  • Jocul din spatele jocurilor

    Unii spun ca a doua jumatate a lunii noiembrie este decisiva pentru viitorul companiei Sony. Altii cred ca oferta companiei japoneze va fi inferioara cererii,  ceea ce poate fi de bine, dar si de rau. Cei lipsiti de inspiratie vor insista pe ceea ce a intrat in terminologia uzuala drept razboiul consolelor.

     

    Fabricati-le odata! Ce-i asa de complicat?“, a sunat reactia lui Jack Tretton, executivul insarcinat cu lansarea consolei de jocuri PlayStation 3 in Statele Unite. Remarca lui Tretton facea referire la ritmul de productie a diodei Blu-ray care echipeaza consola si care reprezinta, in opinia specialistilor, „calcaiul lui Ahile“ pentru PS3. Dioda, care trebuie sa citeasca sase standarde diferite de CD-uri si DVD-uri, a fost de altfel cauza pentru care compania a fost nevoita sa amane lansarea noii console cu circa o jumatate de an.

     

    Consolele, vectorii unei piete a entertainmentului virtual care a ajuns sa depaseasca, din punctul de vedere al incasarilor, realizarile celor de la Hollywood, au ajuns la a saptea generatie. Razboiul, ca sa continuam neinspirat, se poarta intre Sony, cu PlayStation 3, Microsoft, cu Xbox 360, si Nintendo, cu Wii. Generatia de console cu numarul sase s-a nascut la inceputul acestui mileniu, in anul 2000.

     

    De atunci, Sony a vandut peste 100 de milioane de console PlayStation 2 in lumea intreaga, situandu-se la mare distanta de Xbox, care a contabilizat numai 25 de milioane de unitati vandute si Nintendo GameCube, cu 21 de milioane de unitati. In competitia cu celalalt mare canal de divertisment digital, PC-ul, consolele vin cu o serie de atuuri. In primul rand facilitatea: un PC este un instrument ce necesita o serie de cunostinte – componente hardware, sistem de operare, optimizarea aplicatiilor pentru o mai buna functionare, in timp ce pentru o consola a te juca inseamna pur si simplu conectarea acesteia la televizor si introducerea mediului optic (CD sau DVD) in unitate. Consolele ofera si posibilitatea de a asculta muzica sau de a viziona filme si, mai nou, permit si conectarea la Internet. Pentru un posesor de PC, un joc de ultima generatie impune, de regula, imbunatatirea sistemului, pentru a obtine un maxim de performanta din punct de vedere vizual, in timp ce un posesor de consola este sigur ca va juca cu toate detaliile la maxim orice joc din oferta pentru consola sa.

     

    In 2007, Sony poate pierde pozitia de lider sau se poate impune cu o masina care va stabili standardul pentru urmatorii ani, poate chiar zece, in opinia oficialilor companiei. Cum competitorii directi au acumulat o serie de puncte in favoarea lor, strategia de marketing aleasa de Sony va putea sta in manuale, in functie de rezultate, fie la capitolul mari reusite, fie grupata in categoria „asa nu“. „Tinta noastra nu este sa depasim Xbox 360 sau Wii. Vrem sa ne pastram pozitia de lider. Sunt 125 de milioane de locuinte cu televizor in SUA si vrem sa ne regasim in fiecare din acestea“, spune  Jack Tretton.

     

    PlayStation 3 a aparut pe piata japoneza pe 11 noiembrie, iar lansarea in SUA este programata pentru 17 noiembrie. Aici apare prima problema pentru Sony: faptul ca multi fani ar putea sa se intoarca acasa cu mainile goale, din cauza ca nu vor gasi consola in magazine: compania a prevazut, pentru lansarea din Japonia, livrarea a numai 100.000 de unitati, in timp ce pentru SUA sunt prevazute numai 400.000 de unitati. Destul de putin pentru o companie care ar vrea sa ofere lumii intregi sase milioane de console pana in luna martie a anului viitor, cand este prevazuta lansarea consolei in Europa. Si aici avem un mare minus, pentru ca sezonul sarbatorilor de iarna pe piata europeana ar fi adus sume deloc de neglijat.

     

    Informatiile privind oferta initiala destul de redusa a facut loc speculantilor, care vand pe eBay locuri fruntase pe listele de precomenzi pentru sume ce ajung chiar si la 2.000 de dolari, de patru ori mai mult decat pretul celei mai ieftine variante de PlayStation 3. Miile de dolari de pe eBay ar parea ca sprijina unul din principalele elemente ale marketingului Sony pentru PS3, adica pretul. Oare este asa?

     

    Sony a ales sa isi vanda consola scump: 499 de dolari pentru modelul cu hard disk de 20 GB si 599 de dolari pentru modelul superior, cu hard disk de 60 GB si conectare Wi-Fi. Pretul consolelor Microsoft variaza intre 299 de dolari pentru modelul low-end si 399 de dolari pentru cel de top, cu hard de 20 GB. Nintendo Wii va costa 250 de dolari. E mult? E putin? Merrill Lynch a adunat, in primavara acestui an, si a tras linie: PlayStation 3 costa, in mod real, Sony in jur de 800 de dolari la lansare si ar ajunge la un cost de productie de 320 de dolari abia peste trei ani, pe masura ieftinirii componentelor.

     

    Diferente intre preturile de cost si cele de raft sunt un lucru comun in lumea consolelor si sunt acoperite, in mod curent, de preturile mai mari incasate pentru jocurile vandute. De altfel, modelul (cunoscut drept „razor and blade business model“) este comun, fiind folosit si in cazul imprimantelor si al cartuselor pentru acestea, al antenelor de satelit si al cardurilor de acces pentru posturile codate sau chiar in cazul mopurilor de curatat pardoseala. In cazul Xbox, costurile consolei premium ajung la 525 de dolari.

     

    Totusi, in cazul PS3, „500 de dolari sunt o multime de bani“, spune Michael Pachter, analist la Wedbush Morgan Securities. „Este 1% din venitul anual al unei gospodarii medii americane de dat pentru o cutie, si oamenii se vor gandi la aceasta. Si daca vor voi si high definition, vor avea nevoie de un monitor de acest tip; aici vorbim de o gramada de bani“, adauga Pachter. Nu trebuie ignorat argumentul ca PS3 va fi, in acelasi timp, cel mai convenabil player de filme high definition in standard Blu-ray, pentru ca aparatele dedicate costa de doua ori mai mult. Da, dar standardul Blu-ray nu este chiar atat de popular pentru utilizatorul comun si ar putea sfarsi prin a nu se impune asa cum au facut-o comunele, acum, DVD-uri. Pe segmentul high definition Blu-ray este concurat de HD DVD, format pentru care lupta Toshiba, si chiar daca Sony a atras de partea sa sapte din cele opt mari studiouri de film de la Hollywood, victoria este incerta, inca (unii isi mai amintesc, poate, de modul in care Sony a pierdut mizand pe standardul Betamax in materie de casete video cu banda, zona in care a castigat cunoscutul VHS).

     

    Daca in 2006-2007 Blu-ray va deveni suficient de popular, castigul va fi dublu, pentru ca va avea de castigat si divizia de entertainment a concernului japonez. Mai trebuie remarcat si faptul ca PS3 este mult mai ieftina decat un computer dedicat jocurilor, care, daca foloseste cele mai puternice componente de pe piata, poate ajunge lejer sa coste cateva mii de dolari. Sony nu a anuntat, in mod oficial, care sunt costurile noii console, dar analistii cred ca PS3 va deveni profitabila pentru companie abia dupa ce se vor fi vandut 20 de milioane de unitati.

     

    PlayStation 3 inseamna o multime de „dar“ si, in final, o sumedenie de dileme pentru consumator. Si in fond ce ofera Sony pentru banii, multi sau putini, pe care ii cere? Tehnic, consola este un un mic monstru: un procesor de 35-40 de ori mai puternic decat cel ce echipeaza PlayStation 2 si de doua ori mai puternic decat Xbox 360, are suficienta putere de calcul pentru a simula miscari fizice complexe, cum sunt cele ale faldurilor hainelor sau pentru a oferi suficienta inteligenta artificiala caracterelor din jocuri, in acelasi timp cu efecte audio deosebite. Din punct de vedere grafic, sistemul high definition ofera cea mai buna experienta posibila.

     

    Cea mai buna experienta pentru ce? Pentru cele 20 de titluri de jocuri care vor aparea in magazine odata cu consola si care acopera preferintele majoritatii jucatorilor: actiune, razboi, curse auto, aventura. Asta nu inseamna ca problema este rezolvata: producatorii independenti se confrunta cu costuri din ce in ce mai ridicate (producerea unui joc a ajuns sa coste si 20 de milioane de dolari pentru un titlu de top), se declara din ce in ce mai mult impotriva exclusivitatii pentru o anume platforma, care se traduce prin venituri mai mici si dependenta sporita de o anume companie.

     

    Problemele tehnice si costurile ridicate vor parea depasite odata cu plantarea a 15.000 de console in magazinele americane si canadiene pentru demonstratii, parte a unei campanii de 30 de milioane de dolari (pentru comparatie, in 2000 PS2 a fost lansata cu ajutorul a numai 3.000 de unitati demonstrative). Iar petrecerea de lansare a consolei, programata a avea loc in New York, la SonyStyle Plaza, prezentata de Ludacriss, cu fondul sonor al celor de la D-Nice si inveselita de comicul Charlie Murphy, va fi sfarsitul grijilor pentru Sony. Sau inceputul?

     

    Trimestrul trecut Sony a inregistrat o scadere cu 94% a castigurilor, la 14,4 milioane de dolari, din cauza unor probleme tehnice legate de bateriile ce echipeaza laptopurile produse. Pierderile operationale inregistrate de divizia de jocuri au fost de 369 de milioane de dolari. Profitul companiei in ultimul an fiscal, incheiat in martie, a scazut cu 24,5% fata de anul precedent.

     

    PS3 nu va domina piata in modul in care PS2 a facut-o: partea detinuta de Sony din piata consolelor si a jocurilor de consola de 20 de miliarde de  dolari ar putea scadea cu 40-60%, crede Michael Pachter de la Wedbush Morgan Securities.

     

    La scadere ar putea contribui decisiv avansul pe care Microsoft l-a inregistrat cu Xbox 360, care a fost lansata cu un an in urma si care s-a vandut in sase milioane de exemplare. Mai mult, compania lui Bill Gates lucreaza deja la al doilea val de jocuri si crede ca va fi in stare sa vanda 10 milioane de console in intreaga lume pana la finele sezonului sarbatorilor de iarna. Cererea de console, software, periferice si de acces la reteaua Xbox Live a sporit veniturile diviziei de jocuri a Microsoft din al treilea trimestru al anului la peste un miliard de dolari, de la 600 de milioane in perioada similara a anului trecut. Totusi, divizia pierde bani in continuare, chiar daca mai putini: 96 de milioane de dolari, fata de 173 de milioane in iulie-septembrie anul trecut. Pe langa timpul pe care l-a avut la dispozitie, Microsoft a speculat orice oportunitate, pentru a-si majora cota de piata: lansarea consolei in perioada noiembrie – inceputul lui decembrie 2005 a insemnat un sezon de sarbatori in plus fata de concurenta. Lista de jocuri pentru Xbox 360 a crescut de la 18 titluri cu un an in urma la peste 260 in prezent in SUA si aproape 200 in Europa; un plus de valoare a adus consolei si serviciul Xbox Live, care, contra cost, permite detinatorilor de console Xbox sa joace in retea. Serviciile de acest tip evolueaza, pentru ca posesorii consolelor vor putea beneficia, pe langa jocuri, de continut multimedia si de posibilitatea interconectarii cu PC-uri ce vor rula noul sistem de operare Vista sau cu telefoanele ce ruleaza Windows Mobile.

     

    De remarcat ca Microsoft a ales sa foloseasca formatul Toshiba de DVD high definition ca suport pentru filme. Intr-o lume tot mai infometata de idei si continut nou, Microsoft a incheiat, pentru sustinerea Xbox 360, o alianta strategica la finele lunii septembrie: Peter Jackson, regizorul trilogiei Lord of the Rings si al ultimei variante cinematografice a lui King Kong, se va ocupa de conceperea si crearea a doua francize de jocuri. Prima este o continuare a actualei serii Halo, unul din titlurile de succes ale Microsoft, iar a doua se va baza pe o idee originala. Jackson si scenaristul Fran Walsh se vor ocupa si de crearea de continut pentru reteaua Live.

     

    Nintendo Wii a trezit un interes din ce in ce mai mare. Lansarea consolei este prevazuta pentru 19 noiembrie si in general opinia tuturor, analisti si consumatori, este ca avem de-a face cu un castigator. Aceasta pentru ca Wii se concentreaza, paradoxal, pe cei ce nu au jucat niciodata un joc video. Ideea a aparut si la Sony si la Microsoft, dar cele doua mari companii au crezut ca non-jucatorii vor fi atrasi de continutul multimedia furnizat de console: filme, Internet, comunicare.

     

    Cei de la Nintendo vor sa faca din non-jucatori niste gameri. Ideea se bazeaza pe noul tip de controller de care dispune consola si care poate substitui o racheta de tenis, o bata de baseball, un volan de automobil sau chiar o undita. In functie de joc, de reactiile jucatorului si de ceea ce se petrece pe ecran, miscarile sunt captate de un senzor special si transformate in comenzi. „Nu vrem sa ne luptam cu Sony sau Microsoft, adevaratul nostru dusman il reprezinta indiferenta consumatorilor fata de jocurile video“, spune Satoru Iwata, presedintele Nintendo. In plus, modalitatea de joc propusa de Wii este in masura sa elimine si gradul ridicat de sedentarism cu care se confrunta jucatorii „clasici“ pe PC sau console; este intuitiva si publicul tinta cuprinde atat copii cat si adulti.

     

    Nintendo se arata si mult mai bine pregatita din punct de vedere tehnic decat Sony, pentru ca 4 milioane de console vor fi expediate in lumea intreaga. Consola ofera nu numai posibilitatea de a juca, oferind canale media care vor difuza de la stiri la starea vremii. Puternica masina a celor de la Sony si Wii de la Nintendo stabilesc limitele gamingului actual – pe de o parte forta bruta si grafica de top, pe de alta parte entertainment virtual primordial combinat cu ceva miscare fizica. La mijloc se afla Xbox, un produs cinstit, cu o sustinere extraordinara.

     

    Nu avem de-a face cu un razboi. Avem de-a face cu optiuni diferite de a accede la sufletul si la banii consumatorului. Cine va pierde si cine va castiga? Probabil, cei mai castigati vor fi cei ce vor primi, de Craciun, oricare din ofertele producatorilor.

  • Mai mult decat PC

     

    Companie

    Microsoft

    Nintendo

    Sony

    Consola

    Xbox 360

    Wii

    PlayStation 3

    Pret

    299 $-399 $

    249 $

    499 $-599 $

    Lansare

    22 nov. ’05 SUA
    2 dec. ’05 Europa

    19 nov. ’06 SUA
    8 dec. ’06 Europa

    17 nov. ’06 SUA
    mar. ’07 Europa

    Facilitati

    audio-video
    foto slideshow
    suporta mouse si tastatura

    audio-video
    editare foto

    audio-video
    editare foto

    Retea

    da

    optional

    da


    Sursa: Companiile

  • Sapte generatii

    Prima generatie de console a aparut in 1972 – Magnavox Odyssey. Au fost produse de companii precum Atari, Sega, Nintendo, Sony. Au ramas numai trei mari producatori.

     

    1 – Magnavox Odissey; Pong; Coleco Telstar

    2 – Atari 2600; Vectrex; ColecoVison

    3 – NES; Master System; Atari 7800

    4 – TurboGrafx 16; MegaDrive; Neo Geo; SNES

    5 – 3DO; Jaguar; Saturn; PlayStation; N64

    6 – Dreamcast; PlayStation 2; GameCube; Xbox

    7 – Xbox 360; PlayStation 3; Wii

  • Inalta definitie in est

    Postul de televiziune ProTV a investit circa 10 mil. euro in echipamente si constructia unui nou studio TV, pentru a lansa, in premiera in Europa de Est, servicii de televiziune de inalta definitie (High Definition – HD) la inceputul lui 2007.

    Pentru inceput, transmisiunile vor viza Bucurestiul si zonele rezidentiale limitrofe, care vor fi acoperite cu trei emitatoare digitale sincronizate (DVB-T). Calitatea transmisiilor va fi asemanatoare cu cea a unui sistem home cinema, „impactul trecerii de la transmisiile standard la cele de inalta definitie fiind comparabil cu cel al trecerii de la televiziunea alb-negru la cea color“, a declarat George Iliescu, director general adjunct pentru operatii tehnice al  ProTV.


    Conform ProTV, migrarea productiei de emisiuni catre noul format se va face treptat, pentru inceput urmand ca doar emisia stirilor ProTV sa fie de inalta definitie. „Nivelul de detaliu si claritate pe care il asigura transmisia HD din punctul de vedere al imaginii este atat de mare, incat machiajul prezentatorilor si decorul vor fi cu totul speciale fata de ceea ce folosim in prezent. De altfel, am investit in constructia unui studio nou, complet compatibil HD. Este primul studio din Romania construit special pentru cerintele unei televiziuni“, a mai spus Iliescu. Televiziunea a comandat deja in format HD toate filmele disponibile in acest format din grila sa de programe. „Semnalul va include transmisia ProTv in format HD, cu sunet Dolby digital insotit de servicii de EPG (Electronic Program Guide – ghid electronic al programului televiziunii) si va fi difuzat in clar fara a se folosi niciun sistem de acces conditionat“, a spus Claudiu Paraschiv, director de operatiuni tehnice al ProTV.


    Pentru a putea vizualiza programele ProTV in format HD, consumatorii au nevoie de un receptor specializat (Set Top Box), care va fi disponibil in marile lanturi de retail, si de un televizor LCD (cu ecran cu cristale lichide) sau cu plasma compatibil HD (HD ready). Semnalul poate fi receptionat folosind aceleasi antene ca in televiziunea clasica. In ultimii ani s-au vandut in Romania ca-teva mii de plasme si televizoare LCD. Pretul lor variaza intre 3.000 si 40.000 RON.


    Primele experimente DVB-T HD din Europa au fost lansate in Marea Britanie si Franta. BBC HD a fost lansat pe 15 mai 2006, emitand intre doua si cinci ore pe zi. Pe 9 iunie 2006, BBC HD a efectuat prima transmisiune live in format de inalta definitie cu meciul Germania-Costa Rica de la CM de Fotbal.

  • IN THE SPOTLIGHT

    IDEEA: Momente de succes

    CLIENT: Ursus Breweries

    BRAND: Ursus

    AGENTIE: Publicis

    CANALE: TV

     

    In cel mai recent spot la berea Ursus, agentia Publicis a renuntat la glumele intre baieti, folosite des de celelalte branduri concurente, si a mers pe ceva mai sobru, care aduce mai degraba a reclama de banca sau orice altceva. Nu avem de a face cu bautura, cu spuma, cu pofta, ci doar cu momente de succes din viata barbatilor, pe muzica Fatboy Slim. Filmarile s-au desfasurat atat in Romania (exista chiar si un cadru de concert tras pe Mausoleul din Parcul Carol), cat si in Austria, pe un ghetar la 2.900 de metri altitudine. Spotul a fost regizat de Eric Will, regizorul care si-a pus amprenta si asupra celor trei spoturi create pentru promovarea noii sticle Ursus Premium.

    Spotul TV a fost realizat in doua variante, de 40 de secunde si de 30 de secunde, care sunt difuzate pe 15 canale de televiziune, in perioada 4 noiembrie – 17 decembrie. Investitia realizata de Ursus pentru spotul TV se ridica la peste 150.000 de euro, clipul fiind realizat de casa de productie Multimedia Est.

  • Wal-Mart foloseste blog-ul la promovare

    Cel mai mare retailer din lume, Wal-Mart, a inceput sa foloseasca cea mai in voga metoda de PR: blogul. Numai ca initiativa ar putea ajunge materie prima pentru manualele de comunicare, la capitolul exemple nefericite de promovare a unei corporatii.


    Autorii blogului nu si-au ascuns niciodata atitudinea pro-Wal-Mart. La adresa walmartingacrossamerica.com, doi tineri, Jim si Laura, relatau intamplarile la care au fost martori de-a lungul unei calatorii la capatul careia isi propusesera sa viziteze intr-o rulota toate magazinele Wal-Mart din Statele Unite. Planul nu a functionat exact asa cum a fost imaginat si nu au apucat sa bifeze pe lista nici trei magazine dupa lansarea blogului, in urma cu doua luni.


    Campania     de imagine pe care o faceau cei doi a fost deconspirata de New York Times si Business Week si apoi preluata de un alt blogger. Informatia ca Wal-Mart plateste bloggeri pentru a scrie pozitiv a traversat rapid Internetul, devenind o forma de publicitate pe care compania chiar nu si-o dorea.


    De fapt, planul initial al celor doi era cat se poate de sincer. Doar ca, dupa ce au inceput sa caute sponsorizare pentru calatorie, ideea si-a pierdut din substanta. Banii au venit din partea Working Families for Wal-Mart (WFWM), o organizatie lansata de firma de relatii publice a companiei, Edelman PR. WFWM a schimbat itinerariul calatoriei, a cumparat rulota, a platit in avans pentru cheltuielile adiacente si a lipit un afis publicitar pe vehicul.


    Si cu toate ca pe blog exista un link catre organizatia WFWM, aceasta nu era identificata drept sponsor. Ca si cum nu erau toate acestea suficiente pentru a atrage oprobriul blogosferei, unul dintre autorii blogului era de fapt angajat al cotidianului Washington Post.


    In final, s-a dovedit ca ideea cuplului de a calatori din pura placere intre parcari ale magazinelor Wal-Mart s-a subsumat unui scenariu bine pus la punct de catre de altfel respectabila firma de relatii publice Edelman PR. Comentariul unui blogger spunea ca „data viitoare cand cititi un blog sau vedeti un comentariu la un articol care suna de parca ar fi scris de Wal-Mart, s-ar putea sa aveti dreptate“. Un altul, autorecomandat drept specialist in relatii publice, atragea atentia asupra nepotrivirii de abordare: „Ideea in sine e geniala, dar esti prins cand ai un scop vinovat. A fost un exemplu despre cum gandesc vechile media despre lumea new media si o dovada ca aici nu mai poti scapa asa de usor“.


    Discutiile pe marginea campaniei publicitare mascate a Wal-Mart au adus in actualitate faptul ca promovarea prin blog are doua taisuri. Si probabil ca din acest scandal, mai criticata chiar decat compania Wal-Mart a ajuns sa fie firma de relatii publice Edelman, pentru ca presedintele sau, Richard Edelman, are de doi ani de zile propriul sau blog, a comunicat cu bloggeri si a promovat aceasta metoda de comunicare drept una extrem de importanta pentru companii.


    Firma de PR a jucat chiar un rol important in elaborarea setului de reguli la care ar trebui sa adere Word of Mouth Marketing Association (WOMMA), o asociatie a agentiilor care folosesc metode neconventionale de marketing. Enuntul uneia dintre reguli era: „Suntem impotriva prefacatoriei si a marketingului mincinos si impotriva celor care promoveaza o marca fara a recunoaste legatura dintre ei si companie“.


    Edelman nu a facut niciun comentariu pe blogul personal despre acest scandal, rupand tacerea abia la jumatatea lui octombrie: „Am fost insuficient de transparenti in ceea ce priveste identitatea unuia dintre cei doi bloggeri. Si este nu doar o dezamagire legata de new media, ci una legata de toti cei implicati“. Edelman se referea la contractarea serviciilor unui angajat al Washington Post, fapt care a adus astfel in controversa si numele publicatiei americane.


    Iar Edelman are toate motivele sa fie dezamagit nu doar de campania esuata, cat si de propria performanta: un specialist in relatii publice prin new media care nu a stiut sa gestioneze comunicarea prin intermediul blogurilor. De altfel, scanteia a fost aprinsa tot de un membru al comunitatii bloggerilor. „Wal-Mart a angajat oameni falsi“, a fost titlul unui comentariu publicat pe blogul personal de catre Jonathan Rees, istoric si profesor asociat la Universitatea din Colorado. El ii invita intr-o scrisoare deschisa pe Jim si Laura sa-si dezvaluie adevarata identitate.


    Scepticismul profesorului Rees a fost alimentat de caracterul duplicitar dovedit al celui mai mare retailer din lume. Recent, compania a facut numeroase eforturi, prin campanii de lobby pe langa primaria din Chicago, pentru a determina anularea unui plan care urma sa impuna cresterea salariului minim la 10 dolari pe ora, incepand cu 2010, pentru angajatii magazinelor Wal-Mart din Chicago. Drept replica, departamentul de PR al companiei declara ca salariul minim in Wal-Mart este deja de 10,11 dolari.


    Intr-un alt caz, compania americana, cunoscuta pentru salariile mici platite angajatilor, s-a luptat sa inlature o reglementare legala din statul Maryland, care obliga companiile cu mai mult de 10.000 de angajati sa aloce 8% din fondul de salarii pentru contracte cu policlinici particulare. Argumentul companiei a fost ca majoritatea angajatilor beneficiaza deja de tratamente asigurate.


    Nici macar asociatia Working Families for Wal-Mart nu a fost ocolita in trecut de critici. Organizatia a fost infiintata in decembrie anul trecut, la propunerea aceleiasi agentii de relatii publice Edelman, ca o contra masura la criticile pe care le intampina compania din partea sindicatelor americane pe motiv ca Wal-Mart nu se-ngrijeste de protectia sociala a angajatilor. Iar asocierea organizatiei cu calatoria celor doi in rulota nu e nicidecum de natura sa schimbe perceptia de pana acum. Mai ales ca asocierea cu Wal-Mart a cuplului Jim si Laura n-a putut fi tagaduita. De exemplu intr-unul dintre articolele publicate de blog, intitulat „De la casiera la manager“, Laura povesteste despre un angajat al retailerului intr-un astfel de stil: „Felicia este manager de proiect si este foarte mandra de eforturile pe care le face Wal-Mart pentru protectia mediului (…), avand in plan eliminarea completa a deseurilor de la ambalaje pana in 2025 si vanzand produse care sunt bune si sanatoase pentru orice client din lume“.


    Afacerea „Wal-Marting across America“ vine la scurt timp dupa ce retailerul a inchis asa-numitul „The Hub“, un site de comunitati virtuale pentru tineri. Criticii acuzau inca de la aparitie Wal-Mart ca tonul folosit este „promotional“ si ca exista prea multe restrictii in ceea ce priveste parerile pe care puteau sa le expuna membrii comunitatii.


    Intr-un ultim articol scris de Laura pe blog, dupa ce toata implicarea Wal-Mart a fost scoasa la iveala, autoarea isi exprima frustrarea asupra criticilor pe care le-a primit din partea comunitatii de bloggeri. „Acum suntem atacati. De ce? Pentru ca am indraznit sa scriem pozitiv despre Wal-Mart. Oamenii care urasc Wal-Mart nu ar putea sa contrazica nimic din ce am spus aici – am scris despre oameni adevarati si am vorbit despre povesti adevarate.“ Acesta a fost ultimul si singurul articol ramas pe blog, pentru ca site-ul a fost reorganizat, iar toate povestile anterioare au fost sterse.


    „Wal-Marting Across America“ a fost cu siguranta un experiment interesant al lui Edelman, care a reusit sa vada pe propria piele pana unde poti merge cu toleranta in blogosfera. Ramane de vazut daca acest precedent ii va face pe specialistii in PR sa amane momentul in care vor aborda blogurile ca noul teren obligatoriu in care ar trebui sa propage mesajul companiilor.

  • Bloguri si floguri

    Blogul a inceput sa fie folosit ca instrument de comunicare ieftin si eficient de catre companii. Este vorba despre blogurile corporatiste, clar asumate de companiile care le lanseaza, spre deosebire de blogurile false („fake blogs“, pe scurt floguri) care lauda o anumita companie fara ca autorul sa dezvaluie ca este angajat pentru a comunica in folosul acesteia. Cateva companii au fost deja deconspirate ca au folosit astfel de metode.

     

    WAL-MART: Dupa ce secretul din spatele blogului walmartingacrossamerica.com a rasuflat, Richard Edelman, presedinte al agentiei de PR care a pus la punct proiectul, a dezvaluit ca se afla si in spatele „Paid Critics“, un site consacrat expunerii presupuselor legaturi „vinovate“ dintre sindicatele muncitorilor la Wal-Mart si mass-media.

     

    McDONALD’S: Probabil singurul lucru care a distras zilele trecute atentia de la implicarea Wal-Mart in folosirea flogurilor a fost o controversa asupra a doua bloguri suspectate ca ar fi sponsorizate de McDonald’s. In fiecare au aparut articole ale unor pretinsi „oameni obisnuiti“ care promovau un concurs cu premii de 5 mil. dolari, fara a mentiona ca sunt platiti de lantul de restaurante.

  • Elefantul in sufragerie

    Recentul acord semnat intre Microsoft si Novell – furnizorul distributiei SuSE Linux – dovedeste ca liderul pietei de software nu-si mai poate permite sa ignore influenta crescanda a produselor open source.

    Cel putin in aparenta, pozitiile adoptate de Microsoft si respectiv miscarea open source sunt ireconciliabile. Dupa ce o buna bucata de vreme gigantul industriei de software a preferat sa ignore proliferarea acestei cai alternative de productie a programelor, in primii ani ai deceniului Microsoft a declansat o ofensiva masiva in plan ideologic impotriva miscarii „free software“. Au ramas celebre cuvintele prin care Steve Ballmer (CEO al Microsoft) a caracterizat sistemul Linux – si, prin extensie, intregul spectru al softului liber – ca fiind „un cancer care, din perspectiva proprietatii intelectuale, contamineaza tot ce atinge“. Mai mult, un alt executiv de la Redmond, Jim Allchin, a sugerat ca softul open source e „ne-american“. Ideologul de serviciu a devenit insa Craig Mundie, care – desi l-a scuzat pe Ballmer pentru „alegerea nefericita a cuvintelor“ – a devenit tinta predilecta a antipatiilor adeptilor miscarii open source.


    Acesta fiind contextul, recenta intelegere intre Microsoft si Novell – furnizorul distributiei SuSE Linux – a luat prin surprindere. Insa o privire retrospectiva poate sa releve o serie de miscari care par sa convearga spre aceasta. In primul rand, Microsoft nu doar a combatut miscarea open source, ci a incercat sa si invete cate ceva, rezultatul fiind initiativa numita „shared sources“ – o varianta de furnizare a codului sursa a unor componente catre anumiti clienti (dar fara drepturile tipice programelor open source). Un alt semnal ar putea fi decizia de a distribui gratuit Virtual Server 2005 si chiar suportul tehnic acordat utilizatorilor care vor sa ruleze Linux pe o masina Windows. Insa cel mai clar semnal e angajarea lui Bill Hilf in postul de strateg-sef pentru platforma software. Hilf e tocmai cel care a condus strategia Linux / Open Sources la IBM si e un bun cunoscator al miscarii open source. Dincolo de postura ingrata de mediator intre Microsoft si comunitatea open source, Hilf conduce un laborator care se ocupa intens de problemele de interoperabilitate intre produsele Microsoft si circa 40 de platforme Linux si Unix.


    Desi vag in unele privinte, acordul dintre Microsoft si Novell este mai mult decat o declaratie de bune intentii. Faptul ca cele doua companii vor infiinta un centru de cercetare comun care va fi orientat spre interoperabilitate (cu accent pe virtualizare, servicii web si compatibilitatea documentelor MS Office si OpenOffice) este fara indoiala o veste buna. Faptul ca Microsoft va recomanda SuSE Linux clientilor care doresc neaparat un mediu mixt este o veritabila noutate (desi Ballmer a insistat ca recomandarea lor de baza ramane Windows). Insa ceea ce comentatorii subliniaza este faptul ca acordul este in primul rand un pact de neagresiune in privinta drepturilor de proprietate intelectuala, iar aspectul cel mai important este ca se acorda clientilor o dubla acoperire in privinta patentelor.


    Interesant este si ce nu se spune in acord. De pilda, se pare ca solutia de virtualizare aleasa de Microsoft pentru a permite rularea unui sistem Linux pe o platforma Windows se va baza pe Xen Hypervisor, care este un produs open source. Pe de alta parte, Novell si Microsoft au o istorie comuna plina de razboaie comerciale si litigii de tot felul. Este clar ca Microsoft a ruinat atat comertul cu software de retea (NetWare) cat si pe cel cu produse de birotica (suita WordPerfect) dezvoltate de Novell. Acordul nu rezolva chestiunea procesului intentat de Novell in privinta programelor WordPerfect si Quattro Pro.


    Despre consecintele acordului e greu de speculat la momentul acesta. Este cert ca primii afectati sunt Red Hat si, indirect, Oracle – fapt confirmat de reactiile bursei. Un razboi al patentelor declansat de Microsoft impotriva celorlalti distribuitori de Linux e posibil, dar comentatorii il considera improbabil, deoarece ar starni cu siguranta reactiile unor companii precum IBM, Oracle si Sun. Insa cel mai sensibil aspect il reprezinta reactia comunitatii open source, iar forumurile si publicatiile o contureaza deja foarte clar ca fiind extrem de negativa. Lui Novell i se reproseaza „pactul cu diavolul“, iar intentiile lui Microsoft sunt citite ca „divide et impera“. Se invoca, in plus, incalcarea prevederilor licentei GPL. Se pare ca ambele companii au neglijat specificul acestei piete, in care simpatiile tind sa valoreze mai mult decat banii.