Din lumea celor care nu cuvanta

Cu toate acestea, a fost o zi memorabila. Nici nu am apucat bine sa votez in calitate de cetatean american, ca s-a si schimbat radical configuratia spectrului politic. Pentru intaia oara in vreo 12 ani, democratii au – pana se termina renumaratoarea voturilor din Virginia – sansa sa puna mana pe sefia ambelor camere. Prin presa se vorbeste despre un tsunami politic, Montana a incaput pe mana democratilor, de-neclintitul Rumsfeld si-a dat demisia… Mi-e si frica sa mai vin la anul in tara, de frica sa nu ma prinda anticipatele pe-acolo – ce stii ce se mai intampla? Ma simt acum precum un fluture – fluturele acela a carui bataie din aripi starneste furtuni la celalalt capat al lumii.

Glumesc, de buna seama. Pentru marea majoritate a americanilor, ziua de sapte noiembrie a fost o zi ca oricare alta. Cu exceptia fluturasilor si a afiselor imprastiate pe te-miri-unde, nimeni nu parea sa se sinchiseasca de alegeri. Nici macar in campusul universitatii. Alegerile prezidentiale, da. Ele mai izbutesc sa starneasca oaresice fior civic si cateva patimi politice bine temperate. Dar cele mid-term? Sa fim seriosi! Cand au inceput sa apara primele rezultate partiale, am iesit din casa si am tras cu urechea. Degeaba. Nimeni n-a tipat de bucurie, nimeni n-a urlat de necaz, nimeni n-a aruncat vreo petarda, nimeni n-a aprins artificii. Mi-am zis ca va fi fiind un cartier mai linistit, asa ca am dat o tura si prin centrul orasului. Nimic. Oamenii isi vedeau de treburi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat – poate cativa alcoolici sa fi avut fetele ceva mai luminoase acum, ca se ridicase interdictia. M-am intors acasa si am pornit din nou televizorul. Coexistau acolo, in pasnica vecinatate, doua lumi paralele. Canalele de stiri – CNN, Fox News, MSNBC etc. – dadeau senzatia ca, intr-adevar, cerurile si pamanturile au inceput deja sa se despice: se vorbea in rapaieli de mitraliera, se aratau hartii frumos colorate, improspatate din minut in minut, se analizau evolutiile in fiecare stat si posibilele consecinte, se luau interviuri.

De banalitatea cotidianului te despartea o simpla apasare de buton – restul canalelor isi urmau neabatute programul de zi cu zi. Am verificat Internetul. Acolo, aceeasi nebunie ca la canalele de stiri, doar cu mai putina galagie si mai multa analiza serioasa, pe text. Diferenta de medii de comunicare, deh. Diferenta de public-tinta. Cine foloseste Internetul e, mai probabil, interesat de politica.

Personal, nu ma dau in vant dupa statistici, convins fiind ca oamenii nu trebuie redusi la cifre. Nici dupa carje nu ma dau in vant, dar – daca mi-as rupe piciorul – le-as folosi. Asa folosesc si acum statisticile – pentru o situatie anormala: situatia politicii in lumea contemporana. Conform statisticilor, participarea la vot a americanilor in acest an a fost exceptionala – peste 40%! Nu peste 41%, dar peste 40%, orisicat. De pe la inceputul anilor ‘70, americanii au invatat sa se multumeasca cu putin. Putini, dar buni – spun unii. Schumpeter anuntase inca din anii ‘50 ca apatia electorala este, la urma-urmei, un lucru bun. Saptamana trecuta, 87% dintre cei care s-au prezentat la vot erau albi – desi albii reprezinta acum undeva pe la 60% din totalul populatiei votante. Doar 4% erau „latino“, desi acestia reprezinta, in fapt, catre 20% din electorat (ma grabesc sa adaug ca vorbesc despre „latino“ cu drept de vot, fara a lua la socoteala ilegalii). 17% dintre votantii saptamanii trecute aveau „graduate studies“ (master sau doctorat), desi, in procente „reale“, ma indoiesc ca numarul acestora nu se poate socoti pe degetele unei singure maini. S.a.m.d.

A doua zi, miercuri, intamplarea a facut sa am programate trei seminarii cu studentii de la cursul introductiv in American Politics (!). La fiecare seminar participa in jur de 30 de studenti, majoritatea covarsitoare avand drept de vot. De votat, insa, din fiecare grupa au votat cel mult sase si cel mai putin trei – adica ceva mai putin decat media nationala pentru grupa lor de varsta – 14%. Intrebati de ce nu au facut-o, cei in cauza au oferit, cu mici variatiuni, trei categorii de raspunsuri: 1) pentru ca mi-a fost lene; 2) pentru ca un singur vot nu conteaza; 3) pentru ca nu-mi plac nici unii, nici ceilalti.

Daca mai aveati nevoie de argumente pentru a va opune incercarii – evidente – de a bipolariza clasa politica romaneasca prin „comasarea fortelor de dreapta intr-un singur bloc“ – nadajduiesc ca v-am oferit deja suficiente.

Departe de mine gandul de a milita pentru votarea de dragul votarii. Am mai spus-o si-o mai repet: decat sa nu stii de ce votezi cu cine votezi, mai bine stai acasa. De aici, insa, si pana la a descuraja, cu buna stiinta, participarea la vot prin chitibuserii care mai de care mai subliminale, e o cale destul de lunga. Ar fi multe de criticat la felul in care e inteleasa azi politica, in general, si democratia, in particular, pornind de la aberanta situatie – de neconceput in urma cu cateva decenii – in care fiecarui politician ii scriu altii discursurile. Dar asta nu justifica nicidecum atitudinea defetist-cinica a celor care aleg calea retragerii din viata publica. Multa lume stie ca Aristotel a definit omul ca „zoon politikon“, ca animal politic. Mai putini insa stiu ca tot el a definit omul si ca „zoon logon ekhon“ (o fiinta inzestrata cu darul vorbirii). Pentru Aristotel, sclavii si barbarii nu erau intru totului-tot oameni, nu pentru ca nu puteau „vorbi“, ci pentru ca nu puteau vorbi-in-agora, pentru ca le era interzis accesul la spatiul public (politic). Pare-se ca noi, spre deosebire de greci, am ajuns sa ne mandrim cu statutul de necuvantatoare.

Mai tineti minte cantecelul acela din copilarie ce incepea cu „pace, pace, intre doua dobitoace“? Se termina asa: „dobitoaca cea mai mare esti chiar tu!“.