BusinessMagazin

Blog

  • PE AGENDA

    • Ianuarie: „Astra Film Fest – 365 de ferestre catre lume“ si premiere teatrale.
    • Februarie: 26 si 27- „Scala din Milano“ la sala Thalia din Sibiu.
    • Martie: Sibiul virtual prin proiectul „Binarium“, care va fi lansat pe Internet.
    • Aprilie: Muzeul Astra va inaugura un Etno Parc care sa stimuleze creativitatea copiilor.
    • Mai: Festivalul International de Teatru si Sibiu Jazz Festival (cel mai vechi de acest fel din tara).
    • Iunie: Festivalul European al Animatiei (aniMOTION) si Festivalul de Film International Transilvania (TIFF).
    • Iulie: Gala Folclorului European, parte a programului mondial lansat de UNESCO in 2003.
    • August: Zile dedicate filmului mut – Cinema Paradiso. La Muzeul Astra – Targul Mesterilor Populari.
    • Septembrie: Cea de-a 18-a editie a Festivalului International George Enescu, intre 5 si 23 septembrie.
    • Octombrie: Conferinta „Persoana intai in literatura europeana“, Astra Film Fest -filme documentare.
    • Noiembrie: Seminarii si conferinte, organizate de ECUMEST si KulturFabrik, Luxemburg
    • Decembrie: Filarmonica din Sibiu – programul „Oratorii de Craciun intre Est si Vest“ (5 si 20 decembrie).

  • Pe muchie de euro

    Scepticismul fata de un euro introdus cu cinci ani in urma drept moneda unificarii economice europene se extinde acum in randul celor mai noi membri UE.

     

    De cand s-a nascut, Ivanka Rihtar a vazut patru monede de schimb aparand si disparand in Slovenia. Femeie de 70 de ani, proprietara unui stand de legume si fructe dintr-o piata a Ljubljanei, le regreta prea putin pe oricare dintre ele.

     

    La putin timp dupa ce s-a nascut Ivanka, Slovenia a inceput sa foloseasca valuta de ocupatie, introdusa in timpul ocuparii capitalei Ljubljana de armatele Axei in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Apoi a aparut dinarul iugoslav, care a fost folosit timp de 45 de ani si apoi a fost abandonat cand Slovenia si-a declarat independenta in 1991. Apoi, spune ea, slovenii s-au obisnuit cu moneda provizorie emisa de guvern inainte de crearea monedei proprii a Sloveniei, tolarul.

     

    Adoptarea euro de catre Slovenia la 1 ianuarie a fost o schimbare in plus pentru Rihtar. Ea nu e de acord cu faptul ca Slovenia a adoptat moneda euro, ceea ce a facut din fosta republica iugoslava prima dintre statele membre ale UE foste comuniste care adopta moneda Uniunii. „Noi suntem un stat independent“, se plangea ea inainte ca schimbarea sa aiba loc. „Ar trebui sa avem propria noastra moneda.“

     

    Asemenea scepticism fata de euro, ale carui bancnote si monede au fost introduse cu surle si tobe in urma cu doar cinci ani, ca unul din mijloacele de unificare economica a Europei, se raspandeste in randul celor mai noi membre ale UE, desi multe dintre acestea vedeau odinioara in adoptarea euro o onoare si o speranta de mai bine.

     

    Nici unul dintre statele recent intrate in UE, cu exceptia Sloveniei, nu este pregatit sa adere la zona euro. Jumatate dintre ele au abandonat anul trecut planurile de adoptare a monedei unice si nu au mai oferit calendare pentru reluarea procedurilor. Lipsa de progres reflecta problemele fiscale persistente si opozitia politica fata de schimbarile economice majore pe care le implica intrarea in zona euro.

     

    Pe de alta parte, nou-venitii privesc cu nemultumire la faptul ca membrii mai vechi refuza sa relaxeze reglementarile necesare pentru intrarea in zona euro, astfel incat sa ia in calcul, in cazul statelor din Est, deficitele bugetare si nivelurile ridicate ale inflatiei determinate de dezvoltarea rapida de dupa deceniile stagnante de regim comunist.

     

    Lituania, unul dintre primele state din zona care au renuntat la sistemul comunist, spera sa adopte euro tot la 1 ianuarie 2007, dar vara trecuta a depasit pragul de inflatie impus de UE cu 0,06 procente. Polonia nu a reusit sa intruneasca un consens politic in favoarea aderarii la zona euro si ameninta ca va organiza un referendum asupra acestei chestiuni in 2010. Ungaria, impovarata de instabilitate politica, si-a abandonat tinta anterioara de a adopta euro in 2010. Chiar si Estonia, un „tigru baltic“ laudat pentru performantele sale economice, a decis sa amine termenul, de la 2008 la 2010.

     

    In timp ce noii membri ai UE se framanta daca sa intre sau nu in clubul euro, cei care sunt deja inauntru au propriile lor dubii. In Italia, Franta si Olanda a existat o puternica opozitie publica fata de cresterea preturilor pe care a adus-o introducerea euro.

     

    In Franta, atat Ségolcne Royal, nominalizata de socialisti la functia prezidentiala, cat si prezumtivul ei opozant din partea fortelor de dreapta, Nicolas Sarkozy, au criticat Banca Centrala Europeana (BCE), care este responsabila de stabilirea politicii monetare pentru cele 12 state din zona euro. Royal si Sarkozy au sustinut ca BCE descurajeaza cresterea economica prin mentinerea dobanzilor la niveluri prea ridicate. Oficialii francezi au sugerat ca statele zonei euro ar trebui si ele sa aiba un cuvant de spus in politica monetara comuna, spre iritarea bancii care considera independenta sa in raport cu autoritatile statelor membre drept sacrosancta.

     

    Cifrele oficiale sugereaza ca ideea conform careia euro ar fi facut produsele mai scumpe este mai degraba produsul imaginatiei decat al realitatii, desi unii comercianti au profitat intr-adevar de adoptarea noii monede ca sa justifice cresteri de preturi pentru bunurile de larg consum. Inflatia anuala in zona euro a fost de 2,2% in 2002, anul in care au fost introduse monedele si bancnotele euro, comparativ cu 2,5% in 2001. Totusi, consumatorii din intreaga zona euro s-au plans de cresterile bruste de pret.

     

    Aceasta ambivalenta nu a disparut. La cinci ani de la eveniment, cei mai multi dintre germani inca tanjesc dupa vechea lor moneda, potrivit unui recent sondaj al institutului de cercetare Forsa. Sondajul, facut pentru revista Stern si televiziunea RTL, a aratat ca 58% dintre germani ar prefera marca germana in locul monedei euro. Intr-un sondaj recent facut de TNS-Sofres in Franta, 52% dintre cei chestionati au spus ca renuntarea la franc a fost o masura „foarte proasta“ sau „proasta“ pentru Franta, comparativ cu 45% care raspundeau asa in 2003.

     

    In Italia, un curent de opinie impotriva euro, consolidat pe parcursul anului trecut, a culminat cu solicitarea catorva politicieni ca tara sa abandoneze moneda unica, pentru a incerca sa-si relanseze competitivitatea economica, despre care s-a spus ca ar fi fost incorsetata de apartenenta la zona euro.

     

    In Slovenia, totusi, sondajele arata ca euro este in general bine primit, partial pentru ca reprezinta ruptura finala de trecutul comunist. Mare parte din populatie este deja obisnuita cu aceasta moneda din excursiile de shopping facute in Austria si Italia. Numai ca mandria fata de capacitatea tarii de a o adopta a fost contrabalansata de temerile ca euro va face viata mai scumpa. „Cred ca o multime de produse marunte vor fi mai scumpe“, spune Bostjan Kozina, proprietarul unei tarabe cu verdeturi. „N-o sa crestem noi preturile, pentru ca in acest domeniu competitia este foarte mare si oamenii ar observa diferenta imediat. Dar multe lucruri marunte, precum cafeaua, se vor scumpi.“

     

    Pentru a incerca sa potoleasca aceste ingrijorari, guvernul le-a cerut lanturilor de magazine sa nu ridice preturile. Toate bunurile la vanzare in Slovenia incepand din luna martie a anului trecut au fost prezentate cu pretul in euro si in tolari, iar dubla afisare a preturilor va ramane in vigoare pana in iunie 2007.

     

    In vreme ce slovenii se pregatesc pentru schimbarea monedei nationale cu un amestec de entuziasm si teama, unii economisti sustin ca succesele euro raman totusi mai mult simbolice decat economice si ca au fost folosite pentru a induce in eroare statele central si est-europene, spre a le face sa adopte o moneda care inca are de demonstrat avantajele economice promise de promotorii ei. Robin Shepherd, reprezentant al German Marshall Fund din SUA, spune ca euro nu a oferit beneficii economice evidente celor 12 state care il folosesc. Marea Britanie insa, care s-a agatat cu inversunare de lira sterlina si a refuzat inovatia monetara europeana, a reusit sa aiba o economie ce a depasit-o pe cea a zonei euro in cinci din cei sapte ani de existenta ai monedei unice. (Euro a fost introdus ca moneda de cont in 1999, iar primele bancnote si monede au fost distribuite in 2002.)

     

    Alti critici ai euro acuza faptul ca politica monetara unica pentru toti s-a dovedit prea rigida pentru niste tari care evolueaza totusi cu viteze diferite si ca euro nu a reusit sa detroneze dolarul din postura de moneda de rezerva pe plan mondial, desi avanseaza continuu si a crescut numai in 2006 cu 11% fata de moneda americana.

     

    Replica din partea aparatorilor euro e ca moneda unica a avut totusi efectul psihologic de a uni continentul european, usurand achizitiile transfrontaliere pentru consumatori si reducand costurile tranzactiilor. Ei sustin ca tocmai criteriile stricte necesare pentru aderarea la zona euro si ramanerea in cadrul ei au motivat statele, atat pe cele membre, cat si pe cele candidate, sa se zbata pentru a ajunge la deficite bugetare mai mici si la rate ale inflatiei mai scazute. Spre exemplu, disciplina ceruta pentru intrarea in zona euro a ajutat Slovenia sa acumuleze o crestere constanta de 4%, in timp ce si-a redus inflatia la 2,3% comparativ cu 10% in urma cu un deceniu.

     

    Exista „tendinta de a trata euro ca pe un tap ispasitor, ceea ce e extrem de nedrept, incorect si fals“, a declarat recent presedintele BCE, Jean-Claude Trichet, in fata unui comitet al Parlamentului European. Trichet a adaugat ca zona euro a acumulat rezultate mult mai bune in ce priveste cresterea economica, crearea de locuri de munca si dezinflatie in anii de cand a fost introdus.

     

    Acum, oricare ar fi dificultatile economice aduse de euro, cea mai mare problema pe care ar putea sa o intampine consumatorii in Slovenia este sa se deprinda cu convertirea sumelor mici. Un euro este evaluat la 239 de tolari, o rata de schimb in vigoare inca din 2004, dar care nu se preteaza prea usor la conversii matematice. Pentru a incerca sa-i ajute pe sloveni sa faca fata situatiei, Banca Sloveniei a trimis calculatoare gratuite unui numar de 760.000 de familii.

  • MANAGEMENT: La CEO-ul laudat sa te duci cu sacul. Cat mai plin!

    Se mai numeste si „salutul de aur“. Pentru un CEO, pachetul de instalare este – mai mult decat un avion la scara – ceva care trebuie garantat inainte ca executivul sa se mute la conducerea unei alte companii.

     

    W. James McNerney Jr., fostul manager-vedeta al General Electric, a primit in ultimii ani nu unul, ci doua asemenea pachete de instalare in valoare de zeci de milioane de dolari. De fiecare data a primit toate bonusurile, optiunile de cumparare de actiuni, precum si echivalentul beneficiilor de pensie pe care le-a pierdut parasind compania unde lucra inainte.

     

    Asemenea „saluturi de aur“, cu un caracter clar compensatoriu, il trateaza pe director ca si cum cariera lui ar fi mers lin in sus, fara nicio sincopa. Iar aceste plati de multe milioane de dolari si alte avantaje sunt folosite pentru a atrage nu numai CEO, ci, in principiu, orice membru al echipei manageriale. Daca „parasutele de aur“ – pachetele consistente de plati cash, actiuni sau drepturi de pensie platite in momentul cand un director pleaca dintr-o companie – sunt necesare la un moment dat pentru a scapa de unii CEO, „saluturile de aur“ sunt din ce in ce mai necesare pentru a-i face pe manageri sa accepte o functie intr-o noua companie.

     

    Traseul carierei lui McNerney ilustreaza fenomenul. La sfarsitul lui 2000, dupa ce a pierdut cursa pentru postul de CEO la GE, McNerney a sarit la 3M, unde a primit un pachet financiar in valoare de peste 34 de milioane de dolari, constand in salariul garantat, bonusuri si optiuni de achizitie de actiuni, ca sa compenseze ce lasase in urma la General Electric. Estimarea apartine Equilar, o companie din California specializata in analiza pachetelor salariale.

     

    Cinci ani mai tarziu, in vara lui 2005, Boeing, care fusese zguduita de scandaluri, era in cautarea unui nou CEO si i-a oferit lui McNerney, pe atunci director in board-ul companiei, un pachet compensatoriu in valoare de peste 52 de milioane de dolari, pachet care a inclus actiuni in valoare de 25,3 milioane de dolari si 22 de milioane de dolari in locul beneficiilor de pensie pe care le avea la 3M. Un purtator de cuvant al Boeing a spus ca sumele oferite lui McNerney erau comparabile cu cele ale celorlalti directori executivi.

     

    Asemenea pachete de intampinare nu sunt noi, dar avocatii care reprezinta interesele managerilor la masa de negocieri vin tot timpul cu modalitati tot mai ciudate de a stoarce avantaje pentru clientii lor. Salarii echivalente, bonusuri garantate si milioane de dolari in optiuni de cumparare de actiuni sunt deja la ordinea zilei. Pe deasupra, directorii executivi primesc compensatii pentru beneficiile preconizate de pe urma fondurilor de pensii, anii petrecuti la o alta companie fiind adesea considerati vechime in munca la noua companie – un avantaj arareori disponibil pentru angajatii din afara sferei executive.

     

    In aceste zile, totusi, unii executivi cer ca o companie sa le acopere pierderile pe care le-ar putea suferi prin vanzarea unei case, daca sunt nevoiti sa se relocheze. Sau cer sa primeasca o protectie financiara pentru posibilele pierderi din cauza deprecierii pachetului de actiuni detinut in compania pe care tocmai o parasesc.

    Problema cu aceste pachete compensatorii, spun criticii, este ca au devenit atat de raspandite, incat directori mai putin cunoscuti ai unor companii mai mici au ajuns sa poata cere baze compensatorii de mai multe milioane de dolari, pe care sa fie asezate apoi alte beneficii si avantaje.

     

    Astfel incat existenta acestor pachete de intampinare submineaza insusi motivul pentru care optiunile de cumparare de actiuni si beneficiile de pensii sunt oferite in primul rand – de a-i incuraja pe manageri sa atinga anumite obiective de performanta si apoi sa ramana in companie ca sa beneficieze pe de-a-ntregul de valoarea pachetului lor compensatoriu.

     

    „Ratiunea de a da bonusuri si beneficii mai mari directorilor este aceea ca pachetul lor salarial se presupune ca este supus riscului intr-o mai mare masura decat cel al lucratorului de rand“, spune Eleanor Bloxham, presedinte al Value Alliance, un grup care consiliaza firmele pe probleme de conducere corporatista. „Ce se intampla acum cu aceste pachete compensatorii este ca nu mai au nicio legatura cu performanta la noua companie unde este atras un director. In realitate, oamenilor li se plateste un bonus garantat sau, mai concret, primesc totul garantat.“

     

    Intr-adevar, la cele mai multe companii, optiunile de cumparare de actiuni si actiunile rezervate in mod obisnuit executivilor sunt legate de obiective de performanta sau, cel putin, sunt oferite dupa implinirea multor ani de experienta. Si nu sunt lucruri sigure, in special optiunile de achizitie a actiunilor, deoarece pot fi exercitate dupa insumarea unui anumit numar de ani, ceea ce inseamna ca sunt supuse devalorizarii daca pretul actiunilor companiei se prabuseste sau daca CEO nu reuseste sa atinga tintele de performanta.

     

    Totusi, iata ca un manager care paraseste compania poate avea garantat un pachet de mai multe milioane de dolari de la noua companie. In zilele noastre, de obicei noilor CEO nu li se da cate o gramada de bani cash chiar imediat ce intra pe usa. Ei reusesc insa sa incaseze contravaloarea pachetului financiar pe care l-au pierdut la compania anterioara doar daca raman in noua companie in jur de trei sau cinci ani, au observat analistii.

     

    Mai mult, pachetele uriase de pensii si alte avantaje asociate cu retragerea din activitate pe care executivii le cer vin intr-o perioada cand multe corporatii isi reduc serios beneficiile de pensie pentru propriii angajati. Firmele de headhunting, avocatii specializati in compensatii si analistii spun ca si companiile care isi reduc beneficiile pentru angajati sunt totusi constranse sa ofere pachete de intampinare si alte avantaje, fie si numai pentru a putea concura pentru grupul mic de CEO valorosi disponibili pe piata.

     

    Spre exemplu, Boeing, ca multe alte companii care renunta sa plateasca pachete insemnate pentru CEO, a avut anii trecuti mare nevoie de un outsider cu o reputatie stralucita pentru a recastiga increderea actionarilor si a Wall Street-ului. In plus, Boeing era preocupat si de anchetele guvernamentale prin care trecea pe atunci. In 2003, directorul executiv, Philip M. Condit, a demisionat inainte de declansarea unei investigatii privind contractele incheiate de firma cu Pentagonul. Succesorul lui, Harry C. Stonecipher, a fost nevoit sa plece in martie 2005, dupa ce s-a descoperit ca avea o aventura cu o doamna manager din companie.

     

    Or, la 3M, McNerney tocmai isi construia reputatia stralucita de care avea nevoie Boeing. Ca sa-i ofere compensatii pentru ce lasa in urma McNerney la 3M, board-ul lui Boeing i-a oferit actiuni preferentiale in valoare de 25,2 milioane de dolari, cu drept de rascumparare in trei, cinci respectiv sase ani. De asemenea, i-au oferit echivalentul contributiei totale pentru pensia de la 3M, chiar daca spre a deveni eligibil pentru aceasta suma trebuie sa ramana la Boeing cel putin cinci ani.

     

    Dar pensia lui McNerney ar putea creste si mai mult. O clauza din contractul lui spune ca pensia ii va fi calculata pe baza castigurilor din trei ani consecutivi dintr-un interval de 10 ani de activitate dinainte de a pleca de la Boeing, anume in acea perioada a carierei in care a obtinut cele mai mari salarii, indiferent daca acestea i-au fost platite de Boeing, 3M sau chiar de General Electric. 

     

    „Boeing a avansat in acest domeniu mult mai mult decat as fi prevazut-o“, spune Paul Hodgson, senior research associate la Corporate Library, o firma de consultanta institutionala din Portland, Maine. „Actionarilor Boeing li se cere sa finanteze o pensie potential bazata mai degraba pe sumele pe care 3M sau GE i le-au platit lui McNerney, decat pe ce i-au platit cei de la Boeing. Un astfel de aranjament da un nou inteles termenului de „necuvenit“.

     

    Dupa John Dern insa, un purtator de cuvant al Boeing, „compensatiile pentru Jim McNerney sunt in general echivalente cu ce primea el la fosta lui companie si in corelatie cu practicile de compensare oferite de celelalte mari companii. Ele recunosc valoarea pe care McNerney o aduce la Boeing, iar performantele companiei sustin aceasta“.

     

    Chiar si directorii executivi mai putin cunoscuti primesc avantaje care sa compenseze ce au pierdut plecand din posturile lor anterioare. Spre exemplu, dupa ce a indepartat-o pe Carleton S. Fiorina din functia de CEO in 2005, board-ul Hewlett-Packard s-a indreptat spre Mark V. Hurd, un director putin cunoscut de la compania de tehnologie NCR. Hurd, care deja isi exercitase in 2005 optiuni de cumparare de actiuni de la NCR in valoare de 14,7 milioane de dolari, a primit 2 milioane de dolari bonus la semnarea contractului, indemnizatie de relocare de 2,7 milioane de dolari, optiune de cumparare a 450.000 de actiuni in valoare de 2,4 milioane de dolari si 400.000 de actiuni preferentiale in valoare de aproximativ 8,1 milioane de dolari, potrivit celor de la Equilar.

     

    Iar contractul de munca al lui Hurd includea si o prevedere interesanta: daca actiunile NCR scadeau cu pana la 20% in primele 90 de zile dupa ce Hurd parasea compania, Hewlett-Packard se declara de acord sa-i ramburseze pierderile pentru cele 850.000 de actiuni NCR pe care el inca le mai detinea. Si intr-adevar, Hewlett-Packard a recunoscut ca i-a platit lui Hurd putin peste 5 milioane de dolari drept compensatii pentru pierderile pe care portofoliul sau de actiuni NCR le-a suferit.

     

    In fine, managerii nu numai ca reusesc sa-si protejeze valoarea actiunilor, dar cer si o protectie financiara pentru vanzarea locuintelor lor, daca sunt nevoiti sa se relocheze. Un exemplu este Robert H. Swan, care a venit la eBay in martie 2006 in functia de CFO. La cateva luni dupa ce si-a parasit postul de CFO de la Electronic Data Systems, Swan a primit de la board-ul eBay o alocatie suplimentara de relocare, „ca urmare a situatiei din piata imobiliara din Plano, Texas“ (unde se afla sediul Electronic Data Systems).

     

    Daca locuinta lui Swan din Texas s-a vandut pentru mai putin de 3 milioane de dolari, compania ar fi platit diferenta pana la un maximum de 700.000 de dolari. (Desi scriptele statului Texas arata ca locuinta a fost vanduta la sfarsitul lunii august 2006, pretul tranzactiei nu este facut public.) Un purtator de cuvant al eBay a declarat ca detalii despre posibilele plati facute catre Swan in contul vanzarii casei sale vor fi facute publice odata cu primul raport din acest an al companiei.

  • Viata in dumicati mici

    Saptamana trecuta am tot discutat, am oferit explicatii si mi s-au oferit explicatii, din motive care n-au nici o legatura cu acest text. Din tot noianul de discutii, am fost nevoit sa isc un soi de teorie careia i-am dat un nume relativ caraghios, adica teoria dumicatului mic.

     

    Asadar, lumea in picioare, mana dreapta pe inima, ropot de tobe, imnul, comitetul Nobel deja frunzareste nervos niste hartii, expunere: teoria dumicatului mic zice ca Omul Modern nu mai accepta decat informatie puternic fragmentata, enunturi scurte, lejer comprehensibile, bucatele exacerbate si cat mai frumos colorate, dar tabloidizate. Este fenomenul pornit de la raul modern suprem, concomitent scuza si blestem, adevarat in cea mai mare masura si cat se poate de fals, in mod paradoxal: „Nu mai am timp“.

     

    „Nu mai am timp“, baza, cu extensiile de rigoare: „Nu mai am timp, pentru ca am multa treaba“, „Nu mai am timp, pentru sunt plictisit“, „Nu mai am timp, pentru ca ma plictisiti“, „Nu mai am timp, pentru ca traiesc intens“; pot parea ironic, dar nu sunt, sunt numai lucid si chiar inteleg, este masura fireasca de aparare in fata bombardamentului de informatii, solicitari, teme si constrangeri care inseamna a trai modern.

     

    Teoria a antrenat, de exemplu, reducerea formatului ziarelor, scaderea numarului de semne in articole si supradimensionarea pozelor. Serios, uitati-va cat de sarman arata Wall Street Journal, un nume cu renume si care astazi imi evoca o arie cantata de cel mai vestit tenor al lumii, dar ascultata prin difuzorul tipuitor al unui telefon cu asa-zise capabilitati multimedia; adica o oracaiala subtirica izvorand dintr-o cutiuta meschina. Pentru a evita confuziile, trebuie sa subliniez ca nu ma refer la continut, in continuare de top, ci pur si simplu la impactul vizual.

     

    Exemplu practic: „Ana are mere“ este cel perfect, administrat de timpuriu si care creeaza fundamentul dezvoltarii ulterioare. Daca propozitia din abecedar ar fi sunat „Tanara Ana are pe masa un frumos cosulet impletit in care se afla cateva mere rosii“, atentia celor mici s-ar risipi rapid dupa primele cinci cuvinte. La cei maturi impactul este, probabil, si mai dramatic, cred ca varianta lunga duce la motaieli profunde la cel putin jumatate din auditoriu la jumatatea frazei si la somn profund pentru o treime pana la final.

     

    O sa spuneti „ei si ce mare lucru, o sa ne adaptam si o sa traim bine mersi asa, cu fraze scurte si ziare mici!“. Sa traiti bine, va spun in replica, dar o sa trebuiasca sa faceti eforturi.

     

    Cred ca alegand numai bucatele frumos colorate, nu vezi intregul. Uite, la un moment dat, la inceputul capitalismului romanesc, multi s-au entuziasmat in fata unui dumicat mic care spunea „vrei bani, fa-ti o banca“. Dumicatul mare, care sa spuna cati bani dai si cat trebuie sa astepti si cat trebuie sa te astepti sa iei si cum sa faci si cat si cum si cati trebuie sa lucreze, l-au inghitit mult mai putini, iar efectele sunt cunoscute.

     

    Mai nou circula un alt dumicat mic: „vreau sa reusesc in presa, fac un ziar economic“. Sau poate o publicatie economica, sau si una, si alta. Dumicatul mare este un bol ce cuprinde rabdare, experienta, experimente, echipa, sclipire, adaptabilitate, intransigenta, devotament si sustinere si nu spun decat o mica parte din ingredientele necesare. Si mai vand un dumicat mediu spre mic: delegarea de responsabilitati nu rezolva lucrurile.

     

    Un alt platou de dumicati mici a tot circulat, legat de taxe, aplicate fie prin vami, fie pe la ghisee administrative, modele de gandire cu raza scurta de actiune. Cei ce le-au impus, si poate ar trebui sa extindem tema asupra taxarii in general, au ignorat sau poate n-au stiut de ceea ce au reprezentat si generat taxele in istoria lumii. Numai doua exemple: o amarata de taxa de doi penny aplicata ceaiului a dus la Boston Tea Party, adica unul din evenimentele care au dus la inceperea revolutiei americane.

     

    Impozitul aplicat sarii de catre britanici a generat Marele Mars al Sarii, protest care a consolidat influenta lui Gandhi in India, a impus conceptul de rezistenta pasiva si a permis liderului indian sa exclame, cu un graunte de sare si un pic de tarana in mana: „Am zguduit temeliile Imperiului Britanic“.

     

    Astazi nimeni nu mai are pretentia sa zguduie temelii cu atat de putin, dar un pic de analiza mai aprofundata decat „cam cat am putea scoate daca facem asa si ce facem pe urma cu banii“ poate s-ar impune.

     

    Un dumicat micut: „Cresterea eficientei pietelor in energie, impreuna cu talentele si capabilitatile participantilor, genereaza o imensa valoare si inseamna o noua baza de crestere pe ambele maluri ale Atlanticului. Consumatorii vor beneficia semnificativ de aceste schimbari, iar economiile nationale vor castiga  competitivitate si inovatie“. Frumoase promisiuni, nu?

     

    Poate ca nu vi se vor mai parea asa, daca veti sti ca apartin (dumicatul mai mare!) lui Kenneth Lay, fostul sef al Enron.

  • Sub sase la suta

    In timp ce multi bancheri anunta ca, din varii motive, cresc dobanzile la credite, o banca din afara top 10 anunta ca din aceasta saptamana duce dobanzile la imprumuturile in lei sub pragul de 6%. Promotional, e adevarat, dar experienta arata ca astfel de campanii pot misca intreaga piata.

     

    De luni, in oferta Volksbank Romania, o banca ce se plasa la finele trimestrului al treilea din 2006 pe locul 11 in topul bancilor, in functie de active, cre-ditele in lei au dobanzi sub 6% pe an (mai exact, 5,95% pe an). Intr-o piata in care dobanzile la lei trec in cele mai multe dintre cazuri de 10% pe an, oferta austriecilor (valabila intre 15 ianuarie si 28 februarie) este destinata atat creditelor pentru locuinta, cat si pentru cele de consum cu ipoteca si pentru achizitia de autoturisme noi. Cum se poate explica o astfel de miscare? Si ce consecinte ar putea avea asupra unei piete bancare in care concurenta urmareste (si adesea urmeaza) fiecare miscare?

     

    La prima intrebare, raspunsul (sau cel putin o fateta a lui) este destul de evident: dupa un an in care austriecii au avut o crestere a creditelor in jur de 150%, ambitiile pentru 2007 nu sunt mai prejos, vizand dublarea portofoliului de imprumuturi. Pe de alta parte, experienta anului trecut a aratat in mod clar un lucru: la nivelul intregii piete, batalia pentru clienti se duce aproape exclusiv pe terenul imprumuturilor, prea putini romani fiind inca interesati sa intre in banca pentru a pune ceva bani in conturile de economii sau pentru a face operatiuni complexe. Dovada stau chiar statisticile bancii centrale (daca o simpla privire aruncata in oricare dintre sucursale sau chiar in magazine poate fi apreciata ca subiectiva): in noiembrie 2006, creditul neguvernamental marca o crestere reala de peste 47% in termeni reali fata de aceeasi perioada a anului trecut.

     

    Astfel, soldul creditului neguvernamental urcase, in penultima luna a lui 2006, la 91,9 miliarde de lei (echivalentul a 26,7 miliarde de euro). Pe de alta parte, economiile populatiei in banci crescusera, la aceeasi data, cu doar putin peste 18% fata de un an in urma.

     

    Deloc greu de inteles in aceste conditii ca, pentru a atrage clienti, bancherii isi orienteaza strategia de marketing catre partea de creditare. Finele anului trecut (fara a face exceptie in vreun fel de la regula din anii precedenti) au adus o multime de oferte promotionale. Nu putini sunt cei care (pentru a contracara apetitul mai scazut pentru cheltuieli de la inceputul anului) isi prelungesc  promotiile si in ianuarie, sau pluseaza cu altele noi. Cu titlu de exemplu, pana la inceputul acestei saptamani si clientii Piraeus Bank au platit pentru creditele de refinantare si cele de nevoi personale dobanzi mai mici cu 1-2 puncte procentuale, in timp ce la CEC promotia mai continua pana la sfarsitul lunii ianuarie. In cadrul ei, dobanda la creditul pentru bunuri de consum si la creditul Turism e mai mica cu trei puncte procentuale decat in mod obisnuit. Astfel de oferte vin pe o piata in care, ca tendinta generala, bancile au majorat in mai multe randuri dobanzile la credite in ultimele luni, atat pentru imprumuturile in lei, cat si pentru cele in valuta. Astfel, dobanda medie la creditele noi urcase in octombrie la 13,7% pe an, dupa ce in ianuarie 2006 era putin peste 12%. Noiembrie a adus, dupa cum arata statisticile bancii centrale, din nou o scadere, dar mai degraba de mica amploare, pana la 13,2%. La euro, dobanzile pentru creditele noi erau in noiembrie aproximativ la acelasi nivel la care incepusera anul: 8,1% pe an, fata de 8,2% in ianuarie.

     

    Ce efect poate avea o astfel de oferta care sparge canoanele pietei? Bancherii nu se feresc sa admita ca atunci cand isi gandesc ofertele, trag cel mai adesea cu ochiul si la concurenta. Exemple de „miscari in masa“, cand concurenta urmeaza aproape imediat miscarea uneia sau a alteia dintre banci, exista deja suficiente pentru a trece granita coincidentei. Cand, in urma cu mai bine de un an, ING Bank a coborat pentru prima data in piata cu dobanzile la creditele ipotecare in lei sub 10%, n-a durat mult si piata s-a aglomerat de asemenea oferte. La fel, a ajuns doar ca OTP Bank sa inaugureze pe piata romaneasca exoticele credite in franci elvetieni, si in joc au intrat mai apoi repede si alte patru banci (in prezent, astfel de imprumuturi existand in oferta Raiffeisen, OTP Bank, Bancpost, Banca Romaneasca si Piraeus Bank).

     

    Explicatia este, de altfel, simpla. Chiar daca cel mai adesea „blocati“ de comisioane de rambursare anticipata mari, in medie de 3-4%, clientii bancilor au invatat tehnica refinantarii. Dobanda de la banca X e prea mare? Nicio problema, exista alte aproape 40 banci, la alegere – iar 2006 a insemnat, printre altele, o adevarata frenezie in materie de promovare a refinantarii.

     

    Practic, apeland la un credit de refinantare, clientul ramburseaza unul vechi in conditii cu mult mai bune: fie ca este vorba despre un cost mai mic sau de o perioada de creditare mai lunga. Pentru cei care au credite la mai multe banci, refinantare poate insemna si restrangerea datoriilor catre una singura – o singura grija, si mai putin timp consumat. In materie de refinantare, lupta nu se duce doar intre banci – societatile de credit ipotecar pot, la fel de bine, „fura“ dintre clientii lor. 

     

    Refinantare care, trecand peste beneficiul evident si imediat al unui cost mai mic, mai are un avantaj: permite romanului atat de dornic de consum, sa consume si mai mult.

  • Primele deziluzii

    Desi mai toate retelele internationale de comert au cresteri cu doua cifre de la un an la altul, apar acum primele semne ca tintele de vanzari si profitabilitatea nu sunt chiar o joaca de copil.

     

    Vanzarile Carrefour au ajuns in 2006 la 536 de milioane de euro, in crestere cu 23% fata de anul anterior. Pana aici, cifrele suna foarte bine. Un astfel de ritm de crestere, la o cifra de afaceri care a depasit jumatatea miliardului de euro, poate fi un vis frumos pentru orice companie. Singura problema este ca rezultatele sunt sub asteptari, caci directorul general al Carrefour Romania, Jacobo Caller Celestino, anunta in toamna anului trecut ca vanzarile retelei franceze de hipermarketuri vor ajunge la 600 de milioane de euro in 2006 si ca pragul miliardului va fi pasit in 2010. Cu alte cuvinte, cresterea vizata pentru anul trecut a fost de 33,33% sau cel putin la asta se astepta spaniolul care a preluat fraiele retelei, in martie anul trecut, de la francezul François Oliver, care a plecat la Metro si care le-a facut romanilor cunostinta cu magazinul de tip hipermarket.

     

    Uimirea mare poate n-a fost atat de partea managementului Carrefour, cat a celor care au aflat ca francezii nu si-au atins obiectivul. Piata romaneasca are, in ochii tuturor – de la operatorii de magazine si pana la clientii care-si imping carucioarele printre rafturi -, imaginea unei sugative. „Tarii cat mai multe magazine“ pare a fi sloganul dupa care s-au ghidat in 2006 mai toate retelele de comert ce s-au intrecut in a deschide spatii de vanzare. Cateva exemple: opt hipermarketuri real, unul Cora, trei Carrefour, aproape 22 de magazine Plus si 15 unitati Kaufland. Dincolo de intrecerea cu usoara tenta sportiva, interesul financiar al tuturor comerciantilor este sa-si delimiteze un spatiu propriu – atat ca loc, cat si ca imagine. Avantajul primului venit mai poate fi discutat, acum, doar in legatura cu orasele in care concurenta lipseste cu desavarsire. Dar numarul acestora scade de la o saptamana la alta.

     

    Vremurile in care oamenii dadeau navala sa vada hipermarketul sau, in genere, magazinul modern – o raritate – se apropie de sfarsit. Ba mai mult, concurenta incepe sa-si arate coltii si surpriza pe care a avut-o Carrefour referitoare la vanzari e doar un exemplu. Un altul, poate chiar mai solid, este cazul Univers’all, cel mai mare comerciant roman, care la sfarsitul anului trecut s-a declarat invins si s-a retras din lupta de pe piata romaneasca de retail.

     

    Concurenta in crestere este insa doar un argument pentru un ritm de crestere mai redus – Carrefour a avut un plus de 63% in 2005 fata de 2004, interval in care vanzarile retelei Cora au crescut cu peste 56%, magazinele Billa au raportat incasari cu peste 66% mai mari si Selgros a crescut cu aproape 60%. In 2006, tintele de vanzari au redus viteza de crestere cam la jumatate. Prognoza pentru anul trecut a fost in cazul Carrefour, cum arata rezultatele, prea optimista, din cauza concurentei prea puternice.

     

    Ce altceva si-a spus cuvantul in incetinirea ritmului de crestere a retelei? In mod natural, o crestere de 100% este un obiectiv mai usor de indeplinit la o cifra de afaceri, de exemplu, de 10 milioane fata de 300 de milioane – fie lei, euro sau dolari. Cu cat mai mare e cifra de afaceri, cu atat mai mici procentele de crestere. Rationamentul nu e greu de urmarit: dublarea numarului de magazine de la an la an poate sustine o dublare a cifrei de afaceri. Dar cele trei noi magazine pe care Carrefour vrea sa le deschida in 2007 vor aduce, cel mai probabil, o crestere de maxim 30% fata de vanzarile celor sapte magazine pe care le numara reteaua la sfarsitul lui 2006. Alte trei noi magazine in 2008 vor aduce un plus si mai mic.

     

    Teoria este valabila in cazul oricarei companii din domeniu, aflata in plina febra a extinderilor. Cu exceptia grupului german Metro, care si-a incheiat etapa de expansiune si mizeaza, din 2006, pe cresteri datorate consolidarii afacerii, toate celelalte companii care opereaza magazine sunt in plina cursa a inaugurarilor. Carrefour vizeaza o retea de 20 de magazine, cam cate vor si real si Selgros. Nemtii de la Plus, magazine de tip discount cu suprafata de cateva ori mai mica decat un hipermarket, tintesc mai degraba catre 175 de spatii de vanzare. Nici magazinele de bricolaj nu se lasa mai prejos, fie ca e vorba de cei veniti de cativa ani – ca Bricostore sau Praktiker – sau proaspat intratii pe piata ca Mr. Bricolage sau bauMax.

     

    Piata romaneasca se dovedeste o permanenta surpriza pentru companiile care opereaza magazine. Metro, de exemplu, si-a modificat de doua ori tinta privitoare la numarul de magazine de tip cash & carry, revizuind-o de fiecare data in plus. Pentru Carrefour, Romania a insemnat pana acum cel putin trei surprize, nu in acelasi sens: entuziasmul cu care cumparatorii au primit conceptul de hipermarket adus de ei in 2001, traficul inregistrat de magazinul din complexul Orhideea din Capitala (care este al treilea la nivel mondial ca numar de vizitatori, dupa alte doua magazine din China) si, mai nou, neindeplinirea tintei de vanzari. Ce mai urmeaza?

  • De ce vrem sa privatizam catre alte state?

    Unul dintre principalele procese ale tranzitiei a fost reprezentat de privatizare. In acesti 17 ani, privatizarea a fost parte integranta a trecerii de la economia socialista planificata la economia de piata bazata pe concurenta.

     

    Obtinerea statutului de economie de piata functionala a fost, cel putin teoretic, obiectivul esential al privatizarilor. Pana la urma, cu toate sincopele aplicarii sale, principiul liberal al economiei de piata s-a dovedit a fi un criteriu in sustinerea unui sistem politic democratic. Un alt argument, mai putin adus in prim-plan, dar asumat, chiar daca de cele mai multe ori tacit, a fost nevoia de a usura „revenirea“ noastra in Europa prin vanzarea unor importante unitati economice romanesti catre investitorii europeni (cazul Regiilor de Distributie a Energiei Termice este deja de notorietate). La inceputul anului de gratie 2007 Romania este, dupa cum spun europenii, economie functionala de piata si membru cu drepturi depline al UE. Dincolo de lipsa inca sesizabila a consolidarii sistemului politic democratic, se poate spune ca tranzitia s-a incheiat.

     

    Se insista insa prea putin asupra faptului ca, odata cu intrarea noastra in Europa, o serie de modificari strategice devin absolut necesare. Una dintre acestea este reprezentata de strategia de privatizare a Romaniei.

     

    Nimeni nu contesta eficienta de principiu a procesului de privatizare. Ce arata insa unele din marile privatizari? Romania nu isi trece bunurile in proprietatea privata, ci in proprietatea unor companii (termen generic) in care state straine au o importanta implicare (uneori majoritara). O astfel de abordare arata in cele din urma semnele neputintei statului roman. Se poate pune problema daca nu oferim spre privatizare altor state propriile bunuri pentru ca suntem incapabili sa le gestionam. Pare ca nu detinem nici resursele umane, nici cele materiale pentru a o face.

     

    Daca lucrurile stau diferit, de ce nu se vede acest lucru si in actiunea autoritatilor? Ce ne opreste sa regandim managementul companiilor importante aflate inca in administrarea statului, sa investim in ele si, eventual, sa le privatizam ulterior pe sume mai mari si la un moment ales numai de noi?

  • Cu ce va fi umplut „golul“ aderarii

    Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana aduce deopotriva fericire, dar si costuri importante care s-ar putea contabiliza in zona politicului.

    Majoritatea analizelor si interpretarilor referitoare la recenta aderare sunt mai degraba prognoze, de regula prin formule dihotomice, ce incearca sa ofere explicatii si perspective plauzibile. Pe de o parte, un curent care exprima avantajele si beneficiile aderarii cu un mesaj centrat pe valorificarea sanselor create de intrarea in comunitatea europeana. Pe de alta parte, un curent eurosceptic (deocamdata nu foarte pronuntat),  care pune accentul pe neajunsurile si riscurile integrarii.

     

    Dincolo de aceasta confruntare, integrarea are un efect colateral pentru cea mai mare parte a clasei politice, intrucat consfinteste epuizarea simbolica a unei teme fundamentale a discursului public. Alegerile din 1996 au fost castigate de CDR cu un discurs de tip european, Traian Basescu a coroborat tema anticoruptiei cu cea a integrarii, „asezonate“ cu teza fraudarii alegerilor si a invins in cursa prezidentiala din 2004. Acum, Romania este si membra a UE, si membra a NATO, iar tema coruptiei nu mai reprezinta una dintre preocuparile principale pentru populatie, deci este putin probabil sa fie reluata in scop electoral. Golirea de sensuri a temelor de discurs atrage implicit politicul catre noi cautari. Daca vizeaza victoria la viitoarele alegeri, partidele si liderii politici au misiunea de a identifica teme atractive care sa mobilizeze electoratul. Daca integrarea va insemna o noua tranzitie (asa cum a declarat recent Traian Basescu), discursul european al guvernantilor va trebui sa imbrace forme extrem de indulcite pentru a fi digerat de catre populatie. Daca integrarea nu va aduce rapid prosperitate si bunastare, asa cum au promis toate guvernele din ultimii zece ani, dezamagirea va fi generala.        

     

    Trecerea de la satisfactia aderarii la costurile integrarii este prea brusca si pentru cei mai optimisti pro-europeni dintre romani, iar costurile se vor contabiliza tot in zona politicului. De aceea, clasa politica este datoare sa propuna noi idealuri, fie si iluzorii, fiindca doar astfel poate fi atins obiectivul vizat cu regularitate de politicieni: votul.

  • Primul Ford ecologic

    Acum ca presedintele Ford a fost ingropat cu toate onorurile pe care le merita, e timpul sa discutam despre monumentul funerar care i se cuvine. Eu as sugera titlul de „Legea Gerald Ford pentru independenta energetica“.

     

    Putini isi mai aduc aminte astazi, dar „Gerald Ford a fost primul presedinte american care s-a folosit de parghiile functiei sale pentru a incerca sa sparga dependenta noastra de petrol“, a spus Philip Verleger Jr., economist specializat in probleme energetice. „A fost cu mult inaintea epocii in care a trait.“

     

    Ei bine, epoca lui a revenit – si inca cum. Cel mai mare lucru pe care presedintele Bush l-ar putea face – pentru mostenirea presedintelui Ford si a lui insusi – ar fi sa consacre urmatorul discurs despre starea natiunii completarii programului de independenta energetica pe care Ford l-a initiat in urma cu 32 de ani, la inceputul embargoului arab asupra livrarilor de petrol si al socului energetic din 1973.

     

    Dupa cum ne reaminteste pagina intitulata „Energie“ din biblioteca virtuala disponibila pe site-ul presedintelui Ford: „La inceputul mandatului sau, presedintele Ford a spus ca nu va sta deoparte sa se uite cum natiunea continua sa discute despre o criza a energiei si sa nu faca nimic in privinta asta. Nici nu va accepta jumatati de masura, care nu au reusit pana acum sa schimbe tendinta care a facut natiunea noastra atat de vulnerabila in fata intereselor economice straine. Presedintele a propus masuri ferme, dar necesare pentru a obtine independenta energetica pentru SUA pana in 1985 si sa ne recastige pozitia de lider global in energie“. 

     

    In discursul privind starea natiunii din 1975, Ford si-a prezentat viziunea: „Am o credinta profunda in posibilitatile Americii. In urmatorii 10 ani, programul meu include: 200 de mari uzine nuclearoelectrice, 250 de noi mari mine de carbune, 150 de termocentrale, 30 de noi rafinarii mari, 20 de uzine de combustibil sintetic, forarea a mii de noi puturi de petrol, izolarea termica a 18 milioane de locuinte si producerea si vanzarea a milioane de noi autoturisme, camioane si autobuze care folosesc mult mai putin combustibil. Intr-o alta criza – cea din 1942 – presedintele Franklin D. Roosevelt a spus ca tara asta va construi 60.000 de avioane. Pana in 1943, productia atinsese deja pragul de 125.000 de bucati anual. Ei au putut atunci. Noi putem s-o facem acum“.

     

    Evident, atentia acordata de Gerald Ford carbunelui si petrolului din productia interna a venit intr-o perioada in care cei mai multi nu erau constienti de schimbarile climatice. Totusi, Ford nu doar a vorbit despre energie. Si-a folosit prerogativele prezidentiale pentru a impune o taxa de 3 dolari pentru fiecare baril de petrol importat pentru a reduce consumul. Aceasta a fost extrem de important, observa Verleger, pentru ca pretul mediu de import al titeiului neprelucrat era de doar 10,76 $/barilul.

     

    Da, ati citit corect. Un presedinte republican a impus intr-adevar o taxa pe petrolul de import ca sa reduca consumul! Da, domnule presedinte Bush, se poate face! Republica a supravietuit!

     

    Gratie Legii privind politicile de conservare a energiei din 1975 si altor masuri, mostenirea energetica a lui Ford include: crearea rezervei strategice de petrol pentru a fi folosita in caz de urgenta, inlaturarea barierelor interne de pret pentru a incuraja exploatarea; investitii majore in cercetarea privitoare la energia alternativa, asistenta acordata statelor pentru a-si dezvolta programe de conservare energetica si, cel mai important, crearea primelor standarde de consum de combustibil pentru automobilele americane.

     

    Acele standarde abia daca au mai fost ajustate din 1975 incoace – pentru ca niste congresmeni idioti din Michigan, care au crezut ca-i protejeaza pe producatorii auto din Detroit, au blocat eforturile de a le face mai exigente. Asa ca producatorii auto japonezi au facut mai multe inovatii in acest domeniu, iar restul e istorie – sau, in cazul producatorilor din Detroit, ferpar.

     

    La fiecare zece ani ne spunem: „daca am fi facut ce trebuia in urma cu zece ani“. Ei bine, Bush are o sansa, in discursul privind starea natiunii, sa le ceara americanilor sa cinsteasca memoria lui Gerald Ford prin completarea viziunii lui. Dar inseamna sa le ceri americanilor sa treaca prin niste incercari grele: sa accepte o taxa pe benzina sau pe emisiile de dioxid de carbon, sa-i convingi pe producatorii din Detroit sa fabrice masini, camioane si hibrizi mai eficienti energetic, sa stabilesti obligatia la nivel national pentru furnizorii de utilitati ca pana in 2015 sa furnizeze 20% din energia lor din surse eoliene, solare, hidrocentrale sau centrale atomice si, in fine, sa faci investitii pe scara larga in transportul public.

     

    Este uimitor ca de la 11 septembrie 2001, echipa Bush nu a conceput niciodata o campanie ca sa-i determine pe americani sa conserve energia.

     

    „Prin 1985, Ford a cerut o cota zero la importurile de titei“, spune Verleger. „In loc de asta, pe atunci importam 5 milioane de barili zilnic. In 2006, importurile au atins cam 14 milioane de barili zilnic. Daca am fi dus la indeplinire tot ce a propus Ford, pretul petrolului ar fi fost astazi de 20 de dolari pentru un baril, nu de 60 de dolari, calota glaciara de la poli nu s-ar fi topit, ursii polari ar mai fi avut o sansa, iar copiii nostri ar fi avut un viitor.“

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 31 ianuarie al BUSINESS Magazin

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Se vede vacanta

    Agentiile de turism au decis anul trecut ca este momentul sa treaca de pragul radio-presa scrisa cotidiana-outdoor in care s-a limitat promovarea lor. Primii turoperatori au intrat cu campanii pe televiziune de la jumatatea anului trecut si au prins gustul.

     

    „Profiturile anuale ale unei agentii de turism nu justificau pana acum investitii relativ importante cum sunt campaniile pe TV“, spune Dragos Raducan, directorul agentiei de turism Magest Travel. De un an-doi insa, cresterile cu peste 100% a numarului de turisti, mai ales a celor care au ales sa plece din tara in concediu (ajungand la peste 300.000 de persoane anul trecut), au inceput sa se justifice. Primii doi turoperatori care au apelat la acest mod de promovare anul trecut au fost J’Info Tours si Paralela 45, care au intrat cu spoturi TV pe cateva canale de televiziune inaintea fiecarei perioade importante de vanzari.

     

    J’Info Tours a avut anul trecut spoturi de 30 de secunde, investind pentru aceste aparitii aproximativ 50.000 de euro. „Am preferat sa nu facem barter, deoarece e mai complicat si am preferat sa platim cele aproximativ 50 de aparitii“, spune Cristina Irimia, director de marketing al agentiei. Ea sustine ca anul acesta campania de promovare pe TV va fi mai agresiva: „In 2006, am dat spoturi pe tv pentru a vinde doar cele doua perioade de varf: primavara si inceputul verii pentru a vinde vacanta de vara si toamna pentru a vinde pachetele de revelion si vacantele la schi, dar pentru acest an pregatim un dublu de aparitii“.

    Mult mai sustinuta in acest an va fi campania din primavara, deoarece pregateste vanzarile pentru intreaga perioada de concedii (care dureaza cam 3-4 luni, din iunie pana in septembrie inclusiv). Cele mai multe spoturi difuzate de J’Info au promovat categoria economy (de exemplu pachete charter Grecia sau Spania la 2-300 de euro); in total, agentia a pregatit trei spoturi, fiecare a cate 30 de secunde.

     

    Elena Anghel, director de marketing la agentia de turism Paralela 45, considera ca piata de turism (in speta piata vanzarilor de vacante) s-a dezvoltat atat de mult in ultimul an incat practic nu mai exista pauza de sezon: „Am avut campanii tot anul trecut, cu mici pauze; am inceput cu primul spot inainte de Paste, apoi imediat am inceput sa promovam sezonul estival, apoi a fost o campanie in cursul verii si in toamna am inceput campania pentru revelion“.

     

    Cea mai importanta campanie pentru vanzarile agentiei a fost ultima, „Revelion 007“, realizata de Petre Nastase (regizorul emisiunii „Dansez pentru tine“) si agentia Brightness. „Am vandut in jur de 1.300 de bilete, suplimentand pe parcurs capacitatea prognozata initial a se vinde pentru revelion“, spune Elena Anghel, precizand ca s-a vandut tot, de la biletele cele mai ieftine in Egipt si pana la cele de 3.000 de euro in Africa de Sud.

     

    „Campaniile pe TV sunt foarte bune pentru profilul nostru, ne ajuta sa ajungem la toti consumatorii din toata tara, ceea ce este mai greu cu alte categorii mass-media“, spune Elena Anghel. A doua campanie in clasamentul Paralela 45 a fost cea din vara, cand „Vii si pleci“ (campanie care promova o serie de pachete de vacanta alaturi de un credit de vacanta contractabil prin BRD) a adus vanzari de peste 3.500 de bilete.

     

    Campaniile precum „Vii si pleci“ si „Revelion 007“ arata nu numai o crestere a pietei de profil, dar si o rafinare a ei. „A trecut vremea cand agentiile de turism luau un spatiu mic intr-un ziar sau la radio si enumarau destinatiile si preturile; acum, agentiile au campanii bazate pe o idee, vizand clar un client educat, cu pretentii si cu un buget de vacanta pregatit“, spune Traian Badulescu, reprezentant al Asociatiei Nationale a Agentiilor de Turism (ANAT).

     

    Toate campaniile lansate de Paralela 45 anul trecut au presupus 360 de difuzari ale celor patru spoturi pregatite, cu investitii mai mari de 300.000 de euro. „Suma a fost repartizata aproape egal intre bartere si plata la rate-card“, spune Elena Anghel.