Acum ca presedintele Ford a fost ingropat cu toate onorurile pe care le merita, e timpul sa discutam despre monumentul funerar care i se cuvine. Eu as sugera titlul de Legea Gerald Ford pentru independenta energetica.
Ei bine, epoca lui a revenit – si inca cum. Cel mai mare lucru pe care presedintele Bush l-ar putea face – pentru mostenirea presedintelui Ford si a lui insusi – ar fi sa consacre urmatorul discurs despre starea natiunii completarii programului de independenta energetica pe care Ford l-a initiat in urma cu 32 de ani, la inceputul embargoului arab asupra livrarilor de petrol si al socului energetic din 1973.
Dupa cum ne reaminteste pagina intitulata Energie din biblioteca virtuala disponibila pe site-ul presedintelui Ford: La inceputul mandatului sau, presedintele Ford a spus ca nu va sta deoparte sa se uite cum natiunea continua sa discute despre o criza a energiei si sa nu faca nimic in privinta asta. Nici nu va accepta jumatati de masura, care nu au reusit pana acum sa schimbe tendinta care a facut natiunea noastra atat de vulnerabila in fata intereselor economice straine. Presedintele a propus masuri ferme, dar necesare pentru a obtine independenta energetica pentru SUA pana in 1985 si sa ne recastige pozitia de lider global in energie.
In discursul privind starea natiunii din 1975, Ford si-a prezentat viziunea: Am o credinta profunda in posibilitatile Americii. In urmatorii 10 ani, programul meu include: 200 de mari uzine nuclearoelectrice, 250 de noi mari mine de carbune, 150 de termocentrale, 30 de noi rafinarii mari, 20 de uzine de combustibil sintetic, forarea a mii de noi puturi de petrol, izolarea termica a 18 milioane de locuinte si producerea si vanzarea a milioane de noi autoturisme, camioane si autobuze care folosesc mult mai putin combustibil. Intr-o alta criza – cea din 1942 – presedintele Franklin D. Roosevelt a spus ca
Evident, atentia acordata de Gerald Ford carbunelui si petrolului din productia interna a venit intr-o perioada in care cei mai multi nu erau constienti de schimbarile climatice. Totusi, Ford nu doar a vorbit despre energie. Si-a folosit prerogativele prezidentiale pentru a impune o taxa de 3 dolari pentru fiecare baril de petrol importat pentru a reduce consumul. Aceasta a fost extrem de important, observa Verleger, pentru ca pretul mediu de import al titeiului neprelucrat era de doar 10,76 $/barilul.
Da, ati citit corect. Un presedinte republican a impus intr-adevar o taxa pe petrolul de import ca sa reduca consumul! Da, domnule presedinte Bush, se poate face! Republica a supravietuit!
Gratie Legii privind politicile de conservare a energiei din 1975 si altor masuri, mostenirea energetica a lui Ford include: crearea rezervei strategice de petrol pentru a fi folosita in caz de urgenta, inlaturarea barierelor interne de pret pentru a incuraja exploatarea; investitii majore in cercetarea privitoare la energia alternativa, asistenta acordata statelor pentru a-si dezvolta programe de conservare energetica si, cel mai important, crearea primelor standarde de consum de combustibil pentru automobilele americane.
Acele standarde abia daca au mai fost ajustate din 1975 incoace – pentru ca niste congresmeni idioti din
La fiecare zece ani ne spunem: daca am fi facut ce trebuia in urma cu zece ani. Ei bine, Bush are o sansa, in discursul privind starea natiunii, sa le ceara americanilor sa cinsteasca memoria lui Gerald Ford prin completarea viziunii lui. Dar inseamna sa le ceri americanilor sa treaca prin niste incercari grele: sa accepte o taxa pe benzina sau pe emisiile de dioxid de carbon, sa-i convingi pe producatorii din Detroit sa fabrice masini, camioane si hibrizi mai eficienti energetic, sa stabilesti obligatia la nivel national pentru furnizorii de utilitati ca pana in 2015 sa furnizeze 20% din energia lor din surse eoliene, solare, hidrocentrale sau centrale atomice si, in fine, sa faci investitii pe scara larga in transportul public.
Este uimitor ca de la 11 septembrie 2001, echipa Bush nu a conceput niciodata o campanie ca sa-i determine pe americani sa conserve energia.
Prin 1985, Ford a cerut o cota zero la importurile de titei, spune Verleger. In loc de asta, pe atunci importam 5 milioane de barili zilnic. In 2006, importurile au atins cam 14 milioane de barili zilnic. Daca am fi dus la indeplinire tot ce a propus Ford, pretul petrolului ar fi fost astazi de 20 de dolari pentru un baril, nu de 60 de dolari, calota glaciara de la poli nu s-ar fi topit, ursii polari ar mai fi avut o sansa, iar copiii nostri ar fi avut un viitor.
Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 31 ianuarie al BUSINESS Magazin
Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica
Leave a Reply