Viata in dumicati mici

Saptamana trecuta am tot discutat, am oferit explicatii si mi s-au oferit explicatii, din motive care n-au nici o legatura cu acest text. Din tot noianul de discutii, am fost nevoit sa isc un soi de teorie careia i-am dat un nume relativ caraghios, adica teoria dumicatului mic.

 

Asadar, lumea in picioare, mana dreapta pe inima, ropot de tobe, imnul, comitetul Nobel deja frunzareste nervos niste hartii, expunere: teoria dumicatului mic zice ca Omul Modern nu mai accepta decat informatie puternic fragmentata, enunturi scurte, lejer comprehensibile, bucatele exacerbate si cat mai frumos colorate, dar tabloidizate. Este fenomenul pornit de la raul modern suprem, concomitent scuza si blestem, adevarat in cea mai mare masura si cat se poate de fals, in mod paradoxal: „Nu mai am timp“.

 

„Nu mai am timp“, baza, cu extensiile de rigoare: „Nu mai am timp, pentru ca am multa treaba“, „Nu mai am timp, pentru sunt plictisit“, „Nu mai am timp, pentru ca ma plictisiti“, „Nu mai am timp, pentru ca traiesc intens“; pot parea ironic, dar nu sunt, sunt numai lucid si chiar inteleg, este masura fireasca de aparare in fata bombardamentului de informatii, solicitari, teme si constrangeri care inseamna a trai modern.

 

Teoria a antrenat, de exemplu, reducerea formatului ziarelor, scaderea numarului de semne in articole si supradimensionarea pozelor. Serios, uitati-va cat de sarman arata Wall Street Journal, un nume cu renume si care astazi imi evoca o arie cantata de cel mai vestit tenor al lumii, dar ascultata prin difuzorul tipuitor al unui telefon cu asa-zise capabilitati multimedia; adica o oracaiala subtirica izvorand dintr-o cutiuta meschina. Pentru a evita confuziile, trebuie sa subliniez ca nu ma refer la continut, in continuare de top, ci pur si simplu la impactul vizual.

 

Exemplu practic: „Ana are mere“ este cel perfect, administrat de timpuriu si care creeaza fundamentul dezvoltarii ulterioare. Daca propozitia din abecedar ar fi sunat „Tanara Ana are pe masa un frumos cosulet impletit in care se afla cateva mere rosii“, atentia celor mici s-ar risipi rapid dupa primele cinci cuvinte. La cei maturi impactul este, probabil, si mai dramatic, cred ca varianta lunga duce la motaieli profunde la cel putin jumatate din auditoriu la jumatatea frazei si la somn profund pentru o treime pana la final.

 

O sa spuneti „ei si ce mare lucru, o sa ne adaptam si o sa traim bine mersi asa, cu fraze scurte si ziare mici!“. Sa traiti bine, va spun in replica, dar o sa trebuiasca sa faceti eforturi.

 

Cred ca alegand numai bucatele frumos colorate, nu vezi intregul. Uite, la un moment dat, la inceputul capitalismului romanesc, multi s-au entuziasmat in fata unui dumicat mic care spunea „vrei bani, fa-ti o banca“. Dumicatul mare, care sa spuna cati bani dai si cat trebuie sa astepti si cat trebuie sa te astepti sa iei si cum sa faci si cat si cum si cati trebuie sa lucreze, l-au inghitit mult mai putini, iar efectele sunt cunoscute.

 

Mai nou circula un alt dumicat mic: „vreau sa reusesc in presa, fac un ziar economic“. Sau poate o publicatie economica, sau si una, si alta. Dumicatul mare este un bol ce cuprinde rabdare, experienta, experimente, echipa, sclipire, adaptabilitate, intransigenta, devotament si sustinere si nu spun decat o mica parte din ingredientele necesare. Si mai vand un dumicat mediu spre mic: delegarea de responsabilitati nu rezolva lucrurile.

 

Un alt platou de dumicati mici a tot circulat, legat de taxe, aplicate fie prin vami, fie pe la ghisee administrative, modele de gandire cu raza scurta de actiune. Cei ce le-au impus, si poate ar trebui sa extindem tema asupra taxarii in general, au ignorat sau poate n-au stiut de ceea ce au reprezentat si generat taxele in istoria lumii. Numai doua exemple: o amarata de taxa de doi penny aplicata ceaiului a dus la Boston Tea Party, adica unul din evenimentele care au dus la inceperea revolutiei americane.

 

Impozitul aplicat sarii de catre britanici a generat Marele Mars al Sarii, protest care a consolidat influenta lui Gandhi in India, a impus conceptul de rezistenta pasiva si a permis liderului indian sa exclame, cu un graunte de sare si un pic de tarana in mana: „Am zguduit temeliile Imperiului Britanic“.

 

Astazi nimeni nu mai are pretentia sa zguduie temelii cu atat de putin, dar un pic de analiza mai aprofundata decat „cam cat am putea scoate daca facem asa si ce facem pe urma cu banii“ poate s-ar impune.

 

Un dumicat micut: „Cresterea eficientei pietelor in energie, impreuna cu talentele si capabilitatile participantilor, genereaza o imensa valoare si inseamna o noua baza de crestere pe ambele maluri ale Atlanticului. Consumatorii vor beneficia semnificativ de aceste schimbari, iar economiile nationale vor castiga  competitivitate si inovatie“. Frumoase promisiuni, nu?

 

Poate ca nu vi se vor mai parea asa, daca veti sti ca apartin (dumicatul mai mare!) lui Kenneth Lay, fostul sef al Enron.