BusinessMagazin

Tag: Dorin Oancea

  • O celula prost capitonata

    Ca spitalul era de nebuni, cum nebuni erau si cei trei Isusi,
    v-ati dat seama, desigur. Milton Rokeach se numeste psihologul, iar
    pacientii au fost inchisi intr-un salon al spitalului Ypsilanti din
    Michigan; planul initial era pentru doi ani de zile. A doua zi,
    spectacolul era deja tragic: “Trebuie sa mi te inchini, iti ordon”,
    racnea unul din cei trei. “Nici gand! Esti posedat! Trezeste-te la
    realitate!”, tipa al doilea. “Niciunul nu este Domnul Isus… Eu
    sunt cel adevarat”, molfaia furios al treilea.

    Rokeach voia sa stabileasca limitele identitatii umane; la baza
    demersului sau stateau povesti despre agenti secreti care in timp
    isi pierdeau adevarata identitate si se “simteau” tot mai mult
    personajele pe care le intruchipau. Psihologul s-a intrebat cum si
    in ce fel poate fi modificata personalitatea individului, intr-un
    mediu controlat. Si cum Biblia spune ca Fiul lui Dumnezeu este
    unic, reactiile celor trei indivizi care sustineau ca sunt Isus
    puteau oferi cateva raspunsuri. Rezultatul a fost publicat intr-o
    carte, in 1964.

    Experimentul lui Milton Rokeach a fost un esec. Interactiunea
    dintre cei trei si stimulii la care au fost supusi pentru a li se
    schimba convingerea (alaturarea lor, false scrisori de la
    admiratoare necunoscute sau de la autoritati care promiteau
    recompense daca renunta la identitatea Fiului Domnului) nu au avut
    un rezultat. Iar cartea lui Rokeach, “The Three Christs of
    Ypsilanti” este, in cele din urma, dupa cum bine remarca un
    jurnalist american, istoria nu a trei, ci a patru nebuni prizonieri
    in spital. Milton Rokeach era un prizonier al lumii sale – America
    anilor ’50 – ’60 nu era, din unele privinte, tocmai raiul pe pamant
    – era Razboiul Rece, discriminare rasiala, mccarthysm, sotii
    Rosenberg, JFK. Psihologul gandea cu mintea unui om de atunci, iar
    lipsa de etica pe care i-o putem imputa astazi nu prea exista
    atunci nici macar in concept.

    Am insirat povestea nebunilor pentru ca toata tevatura din jurul
    noii legi a educatiei m-a facut sa ma gandesc la ea. Zic de mai
    multa vreme, unii colegi o pot confirma, ca Romania este in prezent
    o celula nici macar capitonata trainic, iar mesianismul razbate
    prin miliarde de pori. Iar cand ii comunici unuia ca nu prea are
    de-a face cu intelepciunea si blandetea Domnului Isus, esti rapid
    categorisit drept jurnalist vandut. Si suntem indemnati sa credem
    ca o lege definita drept moderna pentru ca schimba durata unor
    cicluri de studii si prevede finantarea pe elev si promovarea
    universitatii centrate pe student si desemnari pe baza de
    competente poate schimba Romania.

    Cu nicio luna de zile in urma, jurnalele evidentiau scorurile
    slabe obtinute de Romania la testele PISA ale OECD – locul 49 din
    65 de tari. Berbeceste, au venit in presa si rezultatele slabe la
    olimpiadele internationale, iar motul a fost concluzia ca sistemul
    este prost, slab finantat, cu profesori lipsiti de abilitati si
    elevi tembeli. Mare greseala.

  • Modele de urmat

    Furia cu care oficiali din varii natiuni au reactionat la
    scandalul Wikileaks nu are nicio legatura cu gradul de
    confidentialitate al documentelor pe care Julian Assange le-a
    zvarlit multimii pe internet; o mare parte din ele niste
    insailituri disparate si naive prin care unii si altii si-au
    justificat existenta prin birouri. Adevarata valoare a documentelor
    este data chiar de modul in care ii prezinta documentele pe mai
    marii acestei lumi – superficiali, barfitori, nepasatori,
    preocupati de fleacuri. In general un lider politic sau economic
    are o dimensiune publica – oameni ca Richard Branson sau Donald
    Trump sau JFK au influentat milioane de oameni din lumea intreaga,
    i-au facut sa doreasca sa invete, sa manipuleze, sa urce, sa ajunga
    in top. Acolo, in top, este o chestiune personala daca te
    transformi intr-un Mesia sau daca incepi sa patezi rochite; in
    acelasi timp varful topului iti ofera posibilitatea sa dai vina pe
    altii, un mod de actiune cat se poate de omenesc, raspandit si
    utilizat.

    Dar nu poti rezista, chiar in top fiind, unei avalanse de
    documente care ofera, chiar privite superficial, o imagine. Ori
    asta a facut Assange, a zvarlit in lume sute de mii de imagini care
    individual nu spun mare lucru, dar luate impreuna tipa.

    Cei maturi mai tin minte, cred, calaretul Marlboro – natura,
    barbati puternici, muzica care insotea reclama, pe vremea cand
    reclamele la tigari mai erau permise. In urma cu doi sau trei ani
    un programator de computere, un medic si un chimist au conchis ca
    Marlboro Man a fost cel mai influent personaj care nu a trait
    vreodata. Cei trei sunt Dan Karlan, Allan Lazar si Jeremy Salter,
    care au scris “The 101 Most Influential People Who Never Lived: How
    Characters of Fiction, Myth, Legends, Television, and Movies Have
    Shaped Our Society, Changed Our Behavior and Set the Course of
    History”. Personal nu as fi asezat pe primul loc calaretul fumator,
    dar a fost o optiune demna de luata in seama daca e sa ne referim
    la modul de departajare al personajelor din top – numarul
    persoanelor afectate si amploarea fenomenului.

    Lista in schimb, in intregul ei, este surprinzatoare si sunt
    sigur ca veti zambi in continuare: Big Brother, cel din romanul
    “1984” al lui George Orwell, este pe locul doi, Mos Craciun pe
    patru, Hamlet pe cinci, Lady Chatterley pe 15, Ulise pe 24, Dracula
    pe 33, Cetateanul Kane pe 35, Godzilla pe 38, papusa Barbie pe 43,
    JR Ewing pe 63, HAL 9000, computerul nebun din filmul “Odiseea
    spatiala 2001” pe 66 si Marele Gatsby pe 93.

    Facut de americani, referintele si eroii enumerati apartin,
    firesc, balonului cultural anglo-saxon in care ne scaldam si noi de
    o buna bucata de vreme; mai sunt pe acolo eroi de comics-uri – Dick
    Tracy sau eroi literari care nu spun mare lucru unui european –
    Elmer Gantry, de exemplu. Il simt mai aproape pe Martin Eden, in
    ultimul caz.

    Dar impactul unui personaj este la fel de real pe cat este si
    influenta familiei medii asupra economiei – familia medie
    dimensioneaza bugete, fundamenteaza planuri de afaceri, stabileste
    tinte de business si strategii de dezvoltare.

    Un personaj bine construit, de genul lui Gordon Gekko, cel din
    primul “Wall Street” poate influenta o generatie intreaga si Gekko
    chiar a facut-o. Cred ca nu face parte din topul personajelor
    influente pentru ca Salter, Lazar si Karlan au scris cartea
    inaintea crizei financiare; altfel, data fiind amploarea si
    efectele pe care le are, cred ca Gekko merita sa se claseze in
    primii cinci fara discutie. Pur si simplu pentru ca a enuntat, in
    urma cu doua decenii, manualul investitorului: “The point is,
    ladies and gentlemen, that greed, for lack of a better word, is
    good”.

    Modele de acest gen au facut din antreprenoriatul american un
    vehicul cat se poate de puternic: in al treilea trimestru al lui
    2010, 304 start-up-uri americane au primit aproape trei miliarde de
    dolari din partea fondurilor de investitii, in timp ce 161 de
    companii europene au primit sub 850 de miliarde de dolari.
    Falimentul personal practic nu exista in Europa, iar concedierea
    angajatilor este un proces cel putin laborios.
    Rezultatul este “imbatranirea” companiilor. In topul 500 al
    companiilor la nivel global realizat de Financial Times in 2007
    sunt 21 de companii infiintate in perioada 1926 – 1950, 23 in 1951
    – 1975 si 24 in 1976 – 2000. In Europa cea mai mare pondere o au
    companiile infiintate intre 1851 si 1900, 51 la numar, in timp ce
    din perioada 1926 – 2000 au intrat in top numai 12.

    Europa este conservatoare si sufera de imobilism. Criza pe care
    o traverseaza Europa astazi are la baza, pe langa cauzele
    financiare, si piedicile legislative si lipsa modelelor valabile,
    care pot trezi spiritul antreprenorial si dorinta “familiei medii”
    de a-si depasi conditia de “familie medie”. Fac referire la Europa
    pentru ca este evident ca numai uniunea va putea pune in miscare
    economia Romaniei, unde posibilele modele nu inspira, ci mai
    degraba enerveaza.

    Recititi lista: Big Brother este pe locul al doilea, Mos Craciun
    pe 4, iar JR Ewing pe 63.

    La multi ani!

  • Comentati aici – Faceti bilantul anului 2010

    Cele mai bune comentarii vor fi incluse intr-un articol care va
    aparea in primul numar al revistei din 2011.

    Dorin Oancea, redactor-sef BUSINESS Magazin

  • Cei care platesc

    Prima la mana: remarcabil corul suparatilor de prevederile
    proiectului de Cod al muncii propus de Consiliul Investitorilor
    Straini. Patronatele si sindicatele, doua entitati care ar trebui
    sa fie ca apa si uleiul, l-au contestat la unison, deranjati, daca
    e sa credem declaratiile oficiale, fie de prevederi, fie de modul
    in care proiectul a fost promovat. Guvernul, in buna traditie a
    politicianului roman, s-a dezis prompt: nu este proiectul nostru,
    vom analiza, vom studia, vom infiinta, formularile obisnuite cu
    care in Romania sunt bagate sub pres problemele reale.

    Doi la mana: am inceput sa citesc memoriile lui Jérôme Kerviel,
    traderul condamnat la inceputul lunii octombrie la cinci ani de
    inchisoare pentru ca a prejudiciat grupul Societe Generale cu 4,9
    miliarde de euro. Un interviu al aceluiasi Kerviel din publicatia
    germana Der Spiegel mi-a oferit ceva amanunte suplimentare despre
    istoria omului care trebuie sa inapoieze bancii 4,9 miliarde de
    euro (cum are salariul de 2.300 de euro, ar avea nevoie de 177.000
    de ani pentru a-si plati datoria).

    Sa punem toate cele de mai sus in shaker si sa amestecam: X face
    ceva. Y beneficiaza de ceva-ul acela; mai tarziu Y vrea mai mult si
    gaseste caile necesare pentru a-l determina pe X sa-i ofere mai
    mult. X incearca, de multe ori reuseste. X greseste, Y devine rapid
    frustrat, actioneaza. X la puterea 33 plateste. Ecuatia se aplica
    si in primul si in al doilea caz.

    Sa explic: pot accepta ideea ca investitorii straini, bine
    organizati, actioneaza prin proiectul de Cod al muncii pentru
    transformarea Romaniei intr-un lagar de munca. Ei vor sa nu aiba
    mare bataie de cap cu angajatii, sa castige bine si sa plateasca
    taxe reduse – si vor face, firesc, tot ce le sta in putinta pentru
    a obtine toate acestea, pentru ca au banii fara de care Romania nu
    ar mai insemna chiar nimic in lume. Asa ca pot solicita modificari
    legislative. Nemultumirea patronatelor si a sindicatelor insa nu ma
    convinge, desi aparent este condusa de intentii cat se poate de
    onorabile, de grija pentru poporeanul uvrier.

    Cred ca mai degraba in strafundurile demersurilor lor nu-i vorba
    de uvrier, ci de pastrarea unor privilegii. De 20 de ani orice
    analist economic vorbeste de productivitatea scazuta din Romania,
    de piata neagra a fortei de munca, de atragerea investitiilor. De
    20 de ani Romania are nevoie de bani, de locuri de munca, de
    competente, de un sistem de invatamant care sa ofere specialistii
    de care economia si companiile au nevoie. De 20 de ani baltim intre
    intentii si promisiuni, iar cand cineva incearca sa ne forteze
    cumva mana, ne suparam, ne burzuluim, ba ne lepadam si spunem ca o
    sa facem si o sa dregem. Nu cred ca un investitor ar renunta la
    angajatii corecti si productivi, cel putin asa spune teoria, ci ar
    cauta mijloace prin care sa-l motiveze. Unde s-ar putea ajunge?

    Pai sa-l luam pe Kerviel. Judecatorul a ajuns la concluzia ca a
    manipulat date si tranzactii, iar seful bancii l-a caracterizat
    drept un terorist. Pe de alta parte, tanarul de 33 de ani spune ca
    a folosit metodele pe care le-a invatat ca angajat al bancii. Ca
    supraveghetorul sau a deconectat sistemul de alerta care reactiona
    la depasirea unui prag de expunere de 125 de milioane de euro. Ca
    pentru a investi 150 de milioane de euro este de ajuns numai o
    secunda si alte patru secunde pentru a juca un miliard de euro. Nu
    intru in zona cu cine si ce a stiut si cine si ce a sustinut la
    tribunal. Kerviel a fost o parte a unui angrenaj economic si
    financiar care s-a invartit din ce in ce mai repede si care s-a
    defectat in 2008; cine plateste?

    Undeva la mijloc intre relaxarea din actualul Cod romanesc al
    muncii si patimile lui Kerviel, dar si intre supararea patronatelor
    si a sindicatelor din Romania si dorintele investitorilor straini
    este o relatie corecta intre angajati si angajatori. Propunerile
    investitorilor trebuie ascultate si modificarea Codului muncii
    poate fi facuta, dupa discutii si negocieri intre toti cei
    implicati, nu numai intre patronate care cred ca pot rezolva
    problemele Romaniei impozitand jucatorii de poker online, sindicate
    lipsite de reprezentativitate si guvernanti indecisi (e un
    eufemism).

    Romania are nevoie de masuri mult mai dure decat chiar
    solicitarile investitorilor straini, masuri care sa elimine
    imobilismul, superficialitatea si hotia. Nu exista aici buni si
    rai, curati si murdari sau cinstiti si hoti la modul absolut. Daca
    nu ne plac pretentiile investitorilor straini, sa facem locuri de
    munca cu banii si inteligenta poporului roman. Credem ca unii ne
    muncesc prea rau, sa-i concuram folosind elanurile noastre
    lucrative si obtinand rezultate mai bune.

    Dar sa nu ne burzuluim aiurea si gratuit, pentru ca cineva, X la
    puterea 33, va plati mereu.

  • Etnobotanicele investitiilor

    De 1 Decembrie am vazut la televizor povesti emotionante despre
    romani exceptionali. Exceptionalitatea lor era nepretuita si cat se
    poate de diversa: erau preoti care ingrijeau copii, moldoveni care
    vopseau Turnul Eiffel, medici, artisti, intreprinzatori, oameni
    talentati pur si simplu. Asa si trebuie, sa fim constienti ca in
    jur exista si altceva, oameni frumosi care fac lucruri cel putin
    bune, daca nu exceptionale.

    Dar mi-a lipsit ceva; as fi vrut ca vreun oficial al statului
    roman sa vina si sa multumeasca celor cateva milioane de romani al
    caror singur talent este rabdarea. Este vorba de orice truditor,
    fie la privat fie la stat – oamenii care muncesc, care platesc
    taxe, cu o afacere mai mica sau mai mare, calatori cu masini nu
    prea scumpe sau cu tramvaiul sau cu metroul, care nu se exhiba,
    care tin copii la scoala si care rabda. Rabda excese, explicatii,
    abuzuri, incoerente, inconsecvente, sefi, pietoni, soferi,
    cersetori.

    Maria sa omul normal. Este in general ignorat, nu-l apara
    ONG-uri sau asociatii internationale si tine in spate, el si nu
    slabul din poveste, societatea romaneasca cu bunele si relele ei.
    Cred ca merita multumirea si recunoasterea aceasta daca, repet,
    autoritatile nu s-ar fi facut ca lucreaza de ziua nationala, la
    reuniuni internationale, chermeze cu fasole sau taieri gratuite de
    panglici.

    Ma intorc acum la investitiile pomenite mai sus. Cea mai mare
    parte a ofertelor de acest tip iti deschid o pagina care explica ce
    si cum – e un amalgam de texte, de regula prost traduse din
    engleza, un mix de pdf-uri, argumente, marturii ale unor insi care
    nu au existat niciodata, siruri ale lui Fibonacci si grafice (ba
    unele chiar cu “lumanari japoneze”). Sentimentul este ca daca
    citesti toate pdf-urile acelea si te uiti bine-bine la grafice, la
    un moment dat se va auzi un declic, vei incepe sa tranzactionezi si
    pe urma banii or sa curga si o sa fii bogat si admirat.

    Sa nu fiu gresit inteles, nu am nimic cu firmele serioase care
    au clienti ce isi pot permite sa intre pe piata valutara si sa
    speculeze. Este o piata puternica, care insemna la inceputul crizei
    2.000 de miliarde de dolari tranzactionate zilnic, de 20 de ori
    valoarea cumulata a actiunilor de la toate bursele lumii. Si exista
    si conturi demo, care te pot ajuta sa te obisnuiesti cu modul de
    tranzactionare si cu ritmul si regulile pietei valutare. Iar sumele
    minime pentru un cont, 30 – 100 de euro, nu sunt un capat de tara
    pentru cea mai mare parte a romanilor cu calculator si
    internet.

    Daca nu vrei FOREX, poate vrei aur si, daca esti grabit, poate
    nu vei baga de seama ca firma care iti ofera lingori din aur fin si
    monede are adresa de yahoo.com. Sau, de ce nu, fonduri europene. De
    fapt un ghid, luat probabil cu copy-paste de pe site-urile
    specializate si vandut drept solutia minune a finantarilor.

    Stiu ca astfel de initiative – cativa banuti ciupiti de la
    multi-multi aburiti – sunt comune oriunde in lume. Ca exista peste
    tot insi care isi inchipuie ca sunt isteti si incearca sa
    pacaleasca naivii. Cred insa ca la noi terenul este mult mai fertil
    pentru asemenea tip de afaceri, ca multi romani nu au deprinderile,
    cunostintele, prudenta si abilitatea de a separa oferta cinstita de
    inselatorie. Si cred ca astfel de initiative ar trebui discutate si
    analizate si, de ce nu, temperate. La fel ca in cazul magazinelor
    de vise.

    Lipsa multumirilor de care vorbeam, naivitatea semenilor, dar si
    afacerile-tun in care bagi un euro si obtii 5.000 sunt componente
    ale unei culturi a saraciei, puternic prezenta in Romania si acesta
    este subiectul adevarat al acestui text. Nu folosesc termenul in
    sensul sau sociologic, pentru ca nu ma intereseaza aici musai
    stiinta de carte sau nu stiu ce gen de muzica sau de manifestari
    artistice. Cultura saraciei inseamna pentru mine ideea de a imparti
    oamenii in dusi de nas si ducatori de nas, in fraieri si smecheri.
    Mai inseamna eliminarea egalitatii sanselor, idolatrizarile
    gratuite si folosirea de manipulari grosolane. Credinta in insul
    mesianic. Inertie si imobilism si folosirea in exces a ierarhiei
    natange. Multumirea de a supravietui, si nu vorbesc aici de satul
    romanesc, ci chiar de companii. Concret, un studiu al A.T. Kearney
    evidentia ca 97% din managerii romani considerau ca statul are un
    rol important in solutionarea crizei; cum solutiile de a opri criza
    sunt in exteriorul companiei, politica era una “de supravietuire”,
    fara niciun pas nou. Cat se poate de gresit, nu credeti?

    Am citit, intr-un text chiar despre cultura saraciei, o
    istorioara grozava: doi insi pe malul apei. Adus de curent, apare
    unul care se ineaca. Primul ins sare si il salveaza. Mai apare unul
    in pericol si primul sare din nou in apa. A treia oara la fel si in
    zare se vede al patrulea. Al doilea ins de pe mal da sa se ridice
    si sa plece. “Unde pleci? Avem oameni de salvat!”, exclama primul.
    Si al doilea il lamureste: “Pai m-as duce sa-l opresc pe ticalosul
    care tot arunca oameni in apa”.

  • J’accuse degeaba

    Graficul pe care il vedeti reprezinta evolutia incasarilor si
    cheltuielilor bugetare in Irlanda, tara cu chibrituri a ultimei
    perioade in Europa. Un pachet de asistenta financiara de 85 de
    miliarde de euro este conditionat de cresteri de taxe si impozite,
    de reduceri de locuri de munca in administratie, de reducerea
    indemnizatiei de somaj sau de scaderea salariului minim. Orice se
    poate spune, numai ca Irlanda nu a avut guverne responsabile nu; eu
    cel putin asa cred. Au facut reduceri de costuri, s-au analizat in
    amanuntime, au taiat unde au crezut de cuviinta si au ajustat ce au
    crezut ca e de ajustat. Au avut grija sa ofere investitorilor cea
    mai calificata forta de munca din Europa si nu si-au batut joc de
    sistemul de sanatate.

    Se poate observa pe grafic faptul ca incasarile au fost depasite
    de cheltuieli aproape permanent, desi finantele par extrem de
    sanatoase de-a lungul a aproape un sfert de veac, din 1983 pana in
    2007. Din anii ’90, in urma aplicarii unei politici de taxare
    competitiva, si incasarile, si cheltuielile au crescut
    considerabil; in 2007, inceputul crizei economice a fracturat linia
    incasarilor, dar nu a domolit cheltuielile. Acum politicienii
    irlandezi platesc, practic, aceasta greseala. Si oare este o
    greseala? Pentru ca daca e sa ne raportam la cheltuieli ca procent
    din PIB (graficul se poate gasi usor pe internet) cheltuielile
    statului au inregistrat in perioada 1983 – 2007 o tendinta
    permanent descrescatoare. Taxele reduse n-au daunat nicio secunda
    economiei irlandeze, chiar daca au fost criticate de colegi
    europeni ca Austria; taxele reduse au transformat Irlanda in
    campionul economic de pana mai deunazi.

    Ce vreau sa spun, simplu, este ca irlandezii vor plati nu musai
    propriile lor greseli, cu toate ca nu trebuie uitate bula
    imobiliara si creditele ieftine. In continuare sunt tentat sa las
    un spatiu alb pe care cititorul sa il umple cu ideile si
    convingerile sale despre ce se intampla cu Irlanda si despre ce
    s-ar putea intampla cu Portugalia, Spania, Italia, Ungaria sau
    Romania.

    Care este legatura cu Zola? Pai de ani buni de zile niste insi
    se poarta nebuneste cu finantele statelor lor si nimeni nu-i poate
    acuza. Ajutoarele masive acordate la inceputul crizei, reducerile
    de mai tarziu, inutilele reuniuni “G”orice numar, pokere cu Islande
    si rulete cu sistemele de sanatate, pensii si asigurari
    sociale.

    Gandire pe termen scurt.

    Am fost oarecum dezamagit de usurinta cu care presa a trecut,
    saptamana trecuta, peste un detaliu din studiul privind taxarea in
    Romania realizat de PricewaterhouseCoopers si Banca Mondiala. Este
    vorba de impozitarea muncii: trei sferturi din totalul sumelor
    platite de companii taxeaza, intr-o forma sau alta, munca, iar
    taxarea muncii ocupa 120 dintre cele 222 de ore necesare pregatirii
    documentatiei, depunerii declaratiilor si platilor. O asemenea
    politica, concentrarea pe bunii platnici si ignorarea fiscalizarii
    economiei gri nu incurajeaza nici munca, nici antreprenoriatul.
    Acelasi lucru il spunea in vara acestui an guvernatorul BNR Mugur
    Isarescu ca fiscalizarea excesiva a muncii o descurajeaza. Solutia
    este extinderea bazei de impozitare.

    Ce nu inteleg guvernantii Romaniei este faptul ca nu suntem
    feriti de probleme, oricat de cuminti am fi in relatia cu FMI sau
    UE; in acest moment nu mai exista o problema a sistemului financiar
    din Grecia, o alta a bancilor din Irlanda si o alta aiurea; este
    vorba de sistemul financiar european in ansamblu.

    Piesele dominoului au fost asezate si au pornit. Si nimeni nu
    mai poate spune “J’accuse”.

  • Cum influenteaza internetul modul in care gandeste Platon?

    Cititi cu atentie fragmentul de mai sus; cine este autorul si cu
    ce ocazie spune ce spune? Ar putea fi, veti spune, vreun profesor
    batran in dialog cu Tim Berners-Lee, inventatorul World Wide Web,
    sau poate reprosul unui bibliotecar catre Jimmy Wales, creatorul
    enciclopediei online Wikipedia. Sau poate fi un jurnalist dedicat
    printului, uite asa, ca mine, in discutie cu Arianna Huffington de
    la Huffington Post, site-ul de stiri si opinii care demoleaza
    ansamblul presei tiparite.

    Gresiti, desigur. Autorul este Platon, in dialogul Phaidros;
    filozoful grec, ajuns la maturitate, considera scrisul, alfabetul,
    comunicarea prin cuvant scris drept revolutii distructive si pleda
    pentru singurul mod de transmitere a cunostintelor, singurul mod de
    invatatura pe care il cunostea, pe cale orala (in mod ironic,
    cuvantul lui Platon a ajuns la mine/noi scris).

    Fragmentul citat a fost deseori invocat chiar de catre Marshall
    McLuhan, creatorul Galaxiei Gutenberg, profetul ziarelor si al
    televiziunii, ganditorul sprintar care ar putea parea astazi
    depasit, aruncat in uitare de catre revolutia tehnica indusa de
    aparitia internetului. L-am regasit pe McLuhan dupa 20 de ani (cum
    altfel?) si, recitindu-l, am zambit: oamenii sunt aceiasi, spaimele
    sunt aceleasi, nimic nu s-a schimbat, nimic nu se schimba, doar
    oamenii cred asta.

    Nu mai este mult pana la aparitia raspunsului la intrebarea din
    acest an a publicatiei The Edge: “Cum influenteaza internetul modul
    in care tu gandesti?”. The Edge este o revista online care isi
    asuma analiza celei de-a treia culturi; conceptul vine in
    continuarea ideilor americanului CP Snow, care vorbea la inceputul
    anilor ’60 de “cele doua culturi”, cea a stiintei si cea a artei si
    literaturii. A treia cultura este rezultatul unificarii celor doua,
    iar mediul electronic s-ar putea dovedi, cred cei de la Edge,
    propice pentru cumulul de idei si culturi. In fiecare an pun cate o
    intrebare, iar noianul de raspunsuri primite de la oameni de
    stiinta, artisti si ganditori incheaga un posibil raspuns. La
    intrebarea acestui an s-au adunat deja 132.000 de documente de la
    peste 170 de specialisti. Rasfoiti-le, veti gasi o sumedenie de
    idei sclipitoare dar , va avertizez, si multe platitudini.

    Unde vreau sa ajung? Rezum, pornind de la recenta poveste
    cinematografica a creatorului Facebook: multi insi din lumea asta
    cred, impun, certifica internetul drept mediul viitorului pentru
    comunicare, informare, socializare. Internetul asemeni unui soi de
    minister orwellian al adevarului isi scrie si rescrie o istorie
    contemporana, de multe ori “in timp ce” sau “in avans”. Altii,
    folosind argumente asemanatoare batranului filozof grec, clameaza
    diluarea intelighentiei si instaurarea terorii gloatei
    clampanitoare din tastaturi.

    Daca e sa stam si sa judecam, intrebarea fundamentala in acest
    caz este “cum influenteaza internetul modul in care gandeste
    Platon?”. Dom’ne, cine va intui asta va fi al doilea Gutenberg si
    va isca adevaratul model de business, schimband societatea umana
    din temelii; sa zicem ca Mark Zuckerberg a intuit ceva, dar l-a
    luat succesul pe dinainte, in aceeasi masura in care l-a atins pe
    Shawn Fanning, cel de la Napster.

    Daca tot am pomenit de Napster si de Marshall McLuhan, trebuie
    sa aduc un argument in favoarea perenitatii ideilor umane:
    teoreticianul media a spus ca “mediul este mesajul”, undeva in anii
    ’60, cucerit de mesajul golit de continut al luminii si
    electricitatii. Un mesaj filozofic intr-un concept accesibil, iar
    Napster, aparut la ani buni dupa ce filozoful nu a mai fost, il
    exemplifica cat se poate de corect. Concret, Napster a furnizat
    doritorilor posibilitatea de a avea muzica, gratuit. Dar dorinta de
    a descarca cat mai multe cantece i-a facut pe utilizatori sa
    plateasca oricat de mult pentru o conexiune cat mai buna la
    internet si pentru latime de banda. Muzica, continutul adica, nu
    mai conta, iar mediul, conexiunea si latimea de banda adica, facea
    toti banii.

    Cat de corect a fost asta din punctul de vedere al afacerilor,
    muzicienilor, consumatorilor sau al lui Fanning insusi tine deja de
    un acelasi mod de gandire al lui Platon – supararea celor de la
    Metallica pe afacerea lui Fanning ar fi disparut daca furnizorii de
    banda si de echipament hardware ar fi facut echipa comuna cu
    publisherul muzicienilor si cu cei de la Napster.

    Antreprenorii internetului vor descoperi curand, cred,
    necesitatea unui model de business asemanator, bazat pe
    specializare si integrare puternica; problema este ca un astfel de
    model devine la un moment dat fie enervant – iar Facebook chiar
    este enervant in prezent -, fie va degenera dupa modelul economiei
    socialiste, in care unii se faceau ca fac, iar altii se faceau ca
    gandesc.

  • Al treilea razboi mondial

    La 11 noiembrie 2010, data la care scriu acest text, a izbucnit
    al treilea razboi mondial, asa cum a prezis batrana aceea din
    Bulgaria sau Nostradamus sau cine s-a mai ocupat cu previziuni
    razboinice. Data am ales-o doar pentru relevanta tabloida, pentru
    ca si pana acum s-au purtat lupte importante. Este un razboi
    economic, diferit de cele purtate pana acum – biete incrancenari
    comerciale sau pe vreun petec de influenta. Vorbim aici de o
    repozitionare globala, pe fondul crizei, cu miscari economice,
    politice si sociale. O sa exemplific in continuare.

    Saptamana trecuta cateva mari televiziuni americane au ales sa
    nu prezinte un clip publicitar despre datoria publica americana.
    Materialul a fost produs de Citizens Against Government Waste, un
    ONG care sustine limitarea cheltuielilor guvernamentale si prezinta
    o clasa de studenti chinezi care studiaza, in Beijingul anului
    2030, caderea marilor imperii ale lumii – Grecia antica, imperiul
    roman sau… Statele Unite. In istoria alternativa a clipului,
    americanii sunt datori vanduti chinezilor si lucreaza pentru ei;
    “Au renuntat la principiile care le-au facut marete. America a
    incercat sa cheltuiasca si sa impoziteze cetatenii, pentru a iesi
    din marea recesiune. Noi am detinut o mare parte din datoriile lor,
    asa ca acum lucreaza pentru noi”, spune profesorul.

    Mesajul poate parea naiv, dar pus in contextul international
    capata cu totul alta relevanta.

    Sa-l privim prin prisma ratingurilor Dagong. La 26 septembrie,
    intre prima si a doua retrogradare a ratingului american, puternica
    Securities and Exchange Commission refuza sa recunoasca celor de la
    Dagong statutul de agentie de rating nationala. La 4 noiembrie
    Dagong a recidivat si reduce din nou ratingul american pentru
    datoria pe termen lung de la AA la A plus. Pentru curiosi, spun ca
    agentia chineza acorda Romaniei BB, un rating mai slab comparat cu
    modul in care suntem vazuti in prezent de Moody’s, S&P sau
    Fitch. Tot pentru curiosi, Rusia, Brazilia, India sau Venezuela
    sunt mai bine vazute decat in Occident. Agentia chineza mizeaza in
    special pe capacitatea statelor de a crea avutie si pe dimensiunea
    rezervelor nationale. Priviti demersurile agentiei chineze si
    importanta pe care i-o acorda SEC prin prisma urmatoarelor valori:
    in al treilea trimestru al anului companii chineze au incasat 76%
    (peste 40 de miliarde de dolari) din ofertele publice de actiuni
    din intreaga lume, iar 83% din ofertele publice au mers la companii
    asiatice. Companiile europene au incasat in aceeasi perioada 3,1
    miliarde dolari.

    Luna octombrie a adus ceea ce presa internationala a denumit
    razboiul valutelor, dar si pe cel al pamanturilor rare. Primul a
    fost cap de lista pe agenda reuniunii G-20 de la sfarsitul
    saptamanii trecute si este un subiect care a implicat inclusiv
    fluturari occidentale ale introducerii standardului aur – o idee
    din categoria “romani pe Luna”. Metalele rare, controlate in
    proportie de 97% de aceeasi omniprezenta China si supuse in prezent
    unui soi de embargo, pe criterii de mediu, chipurile, l-au facut pe
    Hans-Peter Keitel, seful BDI – federatia industriilor germane – sa
    observe ca acestea “au devenit o problema geopolitica care are
    nevoie de implicarea politicienilor”, in timp ce analistii japonezi
    vorbesc de resursele care ar putea deveni “armele economice ale
    secolului XXI”.

    Daca e sa privim avantul preturilor aurului, argintului,
    graului, bumbacului sau materiilor prime si impactul pe care il au
    aceste evolutii asupra economiilor lumii, armele s-au declansat
    deja.

    Nu scriu toate acestea ca parte a unui scenariu conspirationist,
    ci pentru ca astept de la autoritatile romane sa ne plaseze undeva
    in scenariul razboiului economic; rusii nu mai exporta grau pentru
    a-si asigura necesarul de paine. La noi Valeriu Tabara
    contabilizeaza exporturile, dar stie cum stam in ansamblu, daca
    exista furaje pentru animale si grau pentru paine? Face ministrul
    scenarii cu exporturi de grau furajer la 200 de dolari si importuri
    de grau de panificatie la preturi de 400 de dolari tona? Facilitati
    pentru cultivatori sau crescatorii de animale, fie ele si din
    credite angajate cu dobanda mai mare de 7%, daca tot a ajuns carnea
    la preturi nemaivazute? Poate putem specula in folosul nostru
    conflictul pamanturilor rare si foamea lumii de aur, argint sau
    bumbac, se ocupa cineva de asta? Eventual ministrul dezvoltarii?
    Sunt stocuri de carburanti pentru iarna? Gaze pentru combinatele
    chimice si petrol pentru rafinarii? NU conteaza ca sunt sau nu
    private, pentru ca rafinariile si combinatele inseamna bani la
    buget!

    Cum vor resimti institutiile financiare din Romania razboiul
    valutelor? Cum se repozitioneaza Romania pe harta intereselor
    economice, in conditiile in care chiar in sanul Maicii Europe
    fiecare stat incearca sa se descurce pe cont propriu, protejandu-si
    comertul, companiile, investitiile, iar interesul comun european nu
    depaseste amabile strangeri de mana si zambete politicoase. Franta
    si Spania isi protejeaza campionii economici de preluari ostile,
    iar nemtii analizeaza schimbarea legislatiei in domeniu. Industria
    iaurtului face parte din cele 11 sectoare socotite strategice de
    catre Paris si unde orice preluare este vizata direct de oamenii
    lui Sarkozy. Optiunea pune serioase piedici celor de la Pepsi care
    ravnesc de mult timp la Danone. In Spania, E.ON a renuntat sa mai
    cumpere Endesa dupa o lunga perioada de piedici guvernamentale.

    In spatele meu, la un televizor, presedintele Basescu vorbeste
    de crestere economica in 2011.

  • Alte prostii

    Cu Slim par sa nu fie de acord o sumedenie de bogati, o sa
    pomenesc doar cateva nume, fara functii, pentru ca exista Google,
    iar insiruirea companiilor ar ocupa o multime de spatiu: Paul
    Allen, Michael Bloomberg, Barry Diller, Larry Ellison, George
    Lucas, Pierre Omidyar, David Rockefeller, Ted Turner, Sanford Weill
    si multi altii. Daca e sa socotim invocand mijloacele democratiei,
    cei multi si milosi enumerati mai sus sunt baietii buni, iar Carlos
    Slim este un nemernic, un bogatas nenorocit care isi apara averea.
    Eu sunt tentat sa spun ca Slim se dovedeste un lucid care nu a
    uitat, in vremuri populiste, zicala aceea straveche cu pestele si
    undita si care, daca va renunta la monopolul sau si va crea noi
    locuri de munca, se va dovedi in mod real mai intelept decat Gates
    & comp.

    Nu cu mult timp in urma am scris un text, “Patru prostii” se
    chema, despre o serie de credinte adanc inradacinate in societate,
    dar cu efecte extrem de toxice. Era vorba de unu, renuntarea la
    prostia cu “pretul cel mai scazut”, doi, la maximizarea eficientei,
    indiferent ca este vorba de resurse naturale sau oameni si trei, la
    renuntarea in folosirea copiilor si furtul de idei in afaceri sau
    branduri de tara. Ultima era suprema tampenie romaneasca, ca
    totdeauna va exista un fraier mai mare care sa inghita galusca. Nu
    detaliez, textul exista.Carlos Slim m-a facut sa recidivez si sa
    scriu despre alte cateva credinte toxice; cu cat ne vom elibera de
    ele, cu atat mai bine ne va fi, ca natie sau personal.

    Prima este ideea ca Romania este o piata mare, cu 20 de milioane
    de consumatori, unde creditele, sapunul, carnea, bauturile pe cap
    de locuitor lasa loc de cresteri de cifra de afaceri indiferent de
    contextul economic. Este o prostie: Romania este in primul rand o
    tara saraca si mediul de afaceri va creste, mai ales dupa aceasta
    criza, numai daca nivelul de trai va creste. Daca Romania inerta de
    la tara si din oraselele muribunde va incepe sa se miste – slujbe,
    mici intreprinderi, finantari, productie, scenariul il cunoaste
    toata lumea. Orice om de afaceri lucid ar trebui sa ceara mediului
    politic sa lase romanii sa se imbogateasca, este singura conditie
    de crestere viitoare, fara de care credinta de genul “valoarea
    creditelor pe cap de locuitor e sub media europeana, este loc de
    afaceri” ramane o prostie.

    Cum prostie e sa crezi ca politicienii sunt atotputernici. Chiar
    in amestec cu coruptia, justitia, mafiile locale, politicianul
    ramane “veriga slaba”, un flet care nu tine minte cum e cu bilele
    albe si negre, ca sa nu vorbim de inconsecventa in declaratii. O sa
    ofer un exemplu cu legea presei, cam in fiecare legislatura apare
    cate un ins cu o asemenea idee. Ce nu le spune nimeni este ca o
    lege a presei exista, e din 1974 si, din cate stiu, nu a fost
    abrogata. Asa ca eu imi desfasor activitatea, teoretic, “sub
    conducerea PCR – forta politica conducatoare a intregii societati
    din RSR”, ba ar trebui sa militez “pentru transpunerea in viata a
    programului de faurire a societatii socialiste multilateral
    dezvoltate, a societatii comuniste”. Ma rog, aici e o gramada de
    loc de batut campii.Facand cuvenitele diferente intre cumetriile
    politico-economice si cei, nu putini, care conduc afaceri de
    succes, spun ca politicul care a imbecilizat societatea repetand la
    nesfarsit “cutare e hot” ca sa isi mascheze propriile furturi
    merita o replica pe masura.

    Ar fi grozav sa renuntam si la inutilul indemn, periodic
    redescoperit, “sa cumparam produse romanesti”. Nu exista asa ceva,
    nu sprijini pe nimeni, nu ajuti cu nimic gandind asa. Exista
    globalizare, Romania este condusa de multinationale si produsele
    romanesti pe care le putem cumpara pentru a sprijini pe cineva sunt
    din zona “catorva kilograme de rosii cumparate de la tarani pe
    marginea drumului”. Urmarea fireasca a unui astfel de indemn este o
    scadere a calitatii si a competitiei, daca exista. Indemnul valabil
    este “altfel si altceva decat altii”, adica originalitate si
    prospetime, nu mediocritate corcolita.

    Mexicul, tara care l-a creat pe Carlos Slim, si-a reformat
    economia timp de trei decenii: si-a deschis portile pentru
    investitii straine si pentru comert, a privatizat companiile de
    stat si si-a intarit disciplina fiscala, cam aceleasi solutii pe
    care le tot flutura pe la noi analistii economici, politicienii
    care se plictisesc, stabii de la UE sau reprezentantii FMI. Cu
    toata deschiderea, Mexicul ramane o tara saraca in ciuda a trei
    decenii de reforme si a “capsunarilor” plecati in Statele Unite. De
    ce? Gordon Hanson, profesor la University of California, vorbeste
    de o piata a creditarii debila, de ineficacitatea sistemului de
    invatamant, de lipsa de viziune – mexicanii exporta cam aceleasi
    categorii de bunuri ca si chinezii, de exemplu. Adaugati preturi
    mari la utilitati si telecomunicatii (zona care l-a propulsat si pe
    Slim) si o lipsa cronica de forta de munca calificata.
    Recunoasteti scenariul?

  • Sincer, papuseilor, ma doare in cot!

    Aveti mai sus rescrierea romanului “Pe aripile vantului”, pentru
    generatia Twitter; am depasit cu putin cele 140 de caractere impuse
    de limitarile cognitive ale initiatorilor serviciului. Replica lui
    Rhett este in original “My dear, I don’t give a damn”, iar in film
    a capatat un “frankly” la inceput si a devenit, in opinia American
    Film Institute, cea mai celebra replica dintr-un film.

    Zicerea cinicului sudist, cu sau fara sinceritate, mi se pare
    esentiala in contextul momentului in care scriu acest text: ieri a
    cazut motiunea, astazi citesc uimit in Gandul cum Adriean Videanu
    si alti lideri ai coalitiei de guvernare s-au certat cu
    reprezentantii FMI pe teme de reducere a cotei unice, crestere a
    salariului minim sau scaderea CAS.

    Nu stiu in ce masura vor fi reluate in presa ideile stabilor de
    la guvernare, asa ca le voi relua pe scurt: cota unica redusa la
    12%, scaderea CAS cu 3 puncte si cresterea salariului minim la 720
    de lei. Laszlo Borbely spune ca masurile au fost convenite in
    coalitie inca din vara si ca in discutiile cu cei de la FMI au
    aparut “mici divergente de timing” – romanii le vor de la anul, cei
    de la FMI le sugereaza 2012. Si nu pot rezista sa nu-l citez si pe
    Varujan Pambuccian, liderul minoritatilor: “Am avut senzatia ca
    discut cu peretele acesta din fata. Indiferent ce spuneam. Da,
    dadeau din cap afirmativ in timp ce vorbeam, dupa care isi spuneau
    poezia. Si este ingrozitor sa ai senzatia ca tu comunici cu cineva
    care intelege ce-i spui, dupa care el spune acelasi lucru”.

    Si, desigur, mi se pare firesc ca tocmai ministrul finantelor
    Gheorghe Ialomitianu sa nu stie despre ce este vorba si la fel de
    firesc mi se pare ca expertii FMI sa nu vrea sa ia in calculul
    deficitului pe bugetul consolidat si sumele venite din cresterea
    colectarii incasarilor la buget si cresterea consumului, dupa
    reducerea cotei unice (asta era un fel de ironie; pe de alta parte,
    bine le fac cei de la FMI).

    Citind stirea, intai am zis ca ai nostri au iesit din zodia
    procrastinatiei, a taraganarii, a amanarilor spre niciodata, ca s-a
    desteptat Scarlett. Era la mintea cocosului ca stiau cam ce ar
    trebui facut in realitate in cei doi ani de criza, dar au tot
    amanat pentru ca au avut ba campanie electorala, ba interese
    proprii sau pur si simplu nu le-a pasat. Iar acum, dupa ce au rapus
    zeci de mii de firme, dupa ce au desfiintat locuri de munca si
    si-au pus in cap o mare parte din profesori, politisti,
    antreprenori sau pensionari, se razboiesc, chipurile, cu FMI. Nu vi
    se pare toata mizanscena cu disputele, timingul, deficitele si
    restul o varianta complicata a romanului Twitter de mai sus?

    Filozof, il invoc pe Rhett: “Sincer, papuseilor, ma doare in
    cot”.

    Raul a fost facut. Nu trebuie sa ne certam cu FMI-ul in toamna
    anului 2010, trebuia sa ne certam intre noi in toamna lui 2008 si
    mai inainte de 2008 pe astfel de masuri – reduceri de taxe si
    impozite si sprijinirea companiilor si crearea de locuri de munca
    pe baze sanatose.

    Economia este o chestie destul de lenta si care are nevoie in
    primul rand de viziune. Sa explic: de cand am vazut ca minerii pot
    iesi proaspat barbieriti din fundul pamantului, dupa mai bine de
    doua luni de captivitate, interesul si respectul meu pentru Chile,
    aparute dupa ce am vazut cum au reactionat si s-au descurcat loviti
    de un megacutremur in februarie, s-au amplificat. Cum au ajuns de
    la dictatura lui Pinochet sa fie prima economie a Americii de Sud?
    De ce nu mor la cutremure si ies dupa accidentele din mine curati,
    barbieriti si zambareti? Cum este posibil sa treci prin criza rapid
    si sa mizezi pe cresteri de sase procente de PIB in urmatorul
    deceniu?

    Economistul Jeffrey Sachs crede ca societatea chiliana a evoluat
    pentru ca a inlocuit, dupa 1990, dictatura militara cu moderatia,
    increderea, respectul pentru competente si corectitudinea in
    managementul public. Cei cinci presedinti care i-au urmat lui
    Pinochet au fost insi talentati, modesti si integri. Cutremurul i-a
    costat 18% din PIB, dar au depasit greutatile prin consens politic
    si un plan responsabil de reconstructie. Constructia bugetara este
    contraciclica, observa Jeffrey Frankel de la Harvard, prevenind
    greseala celor mai multe guverne de a cheltui excesiv in perioade
    economice faste. Deficitul bugetar este tinut strict sub control si
    nu poate aparea decat daca pretul cuprului, materie prima pe care
    Chile o exporta cu precadere si de care depinde economiceste, la
    fel ca Rusia de petrol si gaze naturale, este sub media pe 10 ani
    sau se inregistreaza o penurie pe piata mondiala. Pretul cuprului
    si productia sunt monitorizate si analizate de doua echipe separate
    de experti, lipsiti de orice influenta politica.

    Papagalii din Romania ar putea crede ca cei doi economisti si
    universitari pe care i-am citat sunt cu capul: cum e posibil sa
    cresti economic mizand pe modestie, cinste, integritate, prudenta,
    consens daca este cazul sau pe competenta reala?

    Ii voi linistii: chestiile alea sunt valabile pentru insii
    talentati, modesti si integri.