BusinessMagazin

Tag: Dorin Oancea

  • Artificii politicianiste

    O astfel de promisiune este un soi de artificiu politicianist,
    cum place romanului: bani, repet, nu putini, emfaza, competitie
    intre partide – noi suntem mai tari si voi mai putin potenti. In
    acelasi stil romanesc, ii opun unei astfel de idei si de abordari
    mai multe valori.

    Uite, sa zicem 1.000. Este o cifra mult mai mica decat 600 de
    milioane, dar ai mei sunt oameni. Adica 1.000 de economisti care au
    scris o scrisoare catre G20, cerand instituirea unei taxe de tip
    Robin Hood pe tranzactiile financiare. Valoarea ar urma sa fie
    foarte redusa, de 0,05% sau mai putin. Chiar la o valoare asa de
    redusa, economistii spun ca sumele stranse ar fi de ordinul sutelor
    de miliarde de dolari anual, ar calma excesul de speculatii si ar
    oferi statelor sarace fonduri suficiente pentru a face fata
    spaimelor actuale ale omenirii – criza financiara, cea alimentara
    sau schimbarile climatice. Si de o astfel de taxa pot beneficia si
    statele care au probleme de deficit bugetar, in egala masura.
    Semnatarii scrisorii sunt economisti de frunte din 55 de state
    (niciunul din Romania, oare de ce?, sau poate nu m-am uitat eu
    atent!?): printre ei, Jeffrey Sachs de la Columbia University, Dani
    Rodrik, profesor la Harvard, Ha Joon Chang de la Cambridge si
    Christian Fauliau, fost senior economist la Banca Mondiala. Pentru
    a completa tabloul, mai trebuie spus ca ideea a fost avansata si de
    FMI.

    Personal nu cred in ideea unei astfel de taxe, din principiu –
    cred ca puterea de a te dezvolta sta nu numai in niste bani, fie ei
    si sute de miliarde de dolari, ci in initiativa si sustinere. Dar
    simpla idee, asa cum a incoltit ea in 1.000 de minti, este mult mai
    importanta.

    Alta valoare: 3.600.000.000.000 de dolari, 3.600 de miliarde de
    dolari, suma pe care sectorul bancar international va trebui sa o
    refinanteze in urmatorii doi ani. Apare in ultimul raport al FMI
    privind stabilitatea sistemului financiar bancar; peste miile de
    miliarde de dolari ale bancilor trebuie luat in calcul si necesarul
    de refinantare a statelor, lucru care va isca o competitie stransa
    pentru resurse financiare.

    A treia si ultima valoare este 7,5 milioane de dolari. Credeti
    sau nu, dar este valoarea sub care patru milionari din zece nu se
    mai simt bogati. Asta o spun oameni care au cel putin un milion de
    dolari in investitii, fara active imobiliare si fara a mai socoti
    fondurile de pensii sau altele asemanatoare. Adica oameni chiar
    bogati, nu numai dupa amaratele standarde romanesti, ci chiar si in
    baza celor europene.
    Nesiguranta pe care o resimt acesti oameni se leaga, in mintea mea,
    in mod firesc cu spaimele FMI in privinta refinantarilor si cu
    sutele de miliarde ale celor 1.000 de economisti. Valorile si
    referintele s-au schimbat. Lumea are nevoie de mai multi bani,
    oamenii au nevoie, pentru a se simti in siguranta, de mai multi
    bani, statele sarace si bancile si companiile trebuie sa caute mai
    multi bani.

    In context, imi pare rau sa o spun, 600 de milioane de euro sunt
    o nimica toata. Nu contest aici suma sau compania, sa ne intelegem,
    ci modul de gandire.

    Am mai scris la un moment dat si spun din nou: in Romania sunt o
    multime de oameni obsedati de numere si cred ca aceasta este una
    din cauzele lipsei de progres a acestei natii – nu principala, e
    adevarat. Daca vrei sa pari competent, incepi sa spui niste numere
    si gata, esti competent. La scoala esti premiant daca stii multe
    numere, iar la slujba esti apreciat daca ai numere la indemana;
    totul este un proces cu nuante mecanice si o rigoare nefireasca.
    Or, numerele in sine nu reprezinta nimic; numerele nu inseamna ca
    stii, ci numai ca ai o memorie buna. Numerele sunt niste unelte si
    nu solutia. In relatia cu FMI se discuta strict pe numere, iar
    oficialii romani uita ca nu numerele sunt importante, ci politicile
    si strategiile si viziunea de ansamblu.

    La privatizare, Petrom era o vagauna capusata, care inghitea
    miliarde. Imediat dupa privatizare inregistra profit – se schimbase
    oare ceva in sonde, erau zacamintele mai darnice? Nu, se
    schimbasera mintile care conduceau. Sa vinzi acum Petrom e cel mai
    usor lucru; dar e oare intelept? Compania a dovedit ca stie sa
    obtina profit si statul a beneficiat din plin de asta – taxe,
    accize, dividende – in fiecare an dupa privatizare. Poate ar fi
    fost mai indicata privatizarea altor companii – producatorii de
    energie, de exemplu, unde nevoia de investitii este imensa. De
    cautat parteneri pentru proiectul nuclear, de unde s-au retras toti
    partenerii straini. Suntem gata sa oferim o sursa constanta si
    sigura de bani pe o suma care pare mare. Cum ni se va parea mai
    tarziu?

  • Cultura tacerii

    Face parte din segmentul de cultura urbana cu care rezonez cel
    mai bine, mica doza de inventivitate si energie creativa cheltuite
    de cineva care nu asteapta vreo rasplata – asta in cazul in care
    zambetul meu si al altor trecatori nu este deja un mare castig. Ce
    vedeti este modul in care artistii anonimi care sunt autorii
    acestor grafitti-uri s-au gandit sa il omagieze pe Emil Cioran,
    nascut pe 8 aprilie in urma cu 100 de ani. Au facut un desen
    inteligent, au scris Cioran 100, au umplut trotuarul de pe
    Bulevardul Dacia, intre Institutul Francez si Piata Romana, o
    legatura simbolica intre Franta unde a ales filozoful sa traiasca
    si Romania renegata de tristul ganditor.

    Mi s-a parut cel mai frumos lucru cu care m-am intalnit in
    ultima perioada, o dovada ca mai exista oameni pentru care cultura
    mai inseamna ceva. Inainte de a pleca sa fac fotografiile am citit
    un comentariu al colegei mele de la Mediafax Indira Crasnea despre
    situatia manscriselor si documentelor personale ale lui Cioran
    scoase la licitatie saptamana trecuta. Ministerul Culturii si
    Institutul Cultural Roman si-au declinat competentele – nu
    participa la licitatie, nu pot si nu au facut demersuri. “Mai rea
    decat uitarea este indiferenta. Mai rea decat saracia sunt
    ignoranta, ingratitudinea si, judecand din perspectiva statului,
    impotenta institutionala. Cu filosoful singuratic din Cartierul
    Latin, prima sa patrie a fost cam meschina. Are o modesta casa
    memoriala in Rasinari(i) copilariei sale. Manuscriselor licitate
    intr-un hotel parizian le-ar fi stat bine si firesc acolo,
    intregind fericit spiritul locului. Dar cine mai plateste, azi,
    pentru bine si firesc?”, spune colega mea si nu pot sa nu ii dau
    dreptate.

    Ulterior, Consiliul de Administratie al TVR a decis sa participe
    la licitatie, dar acesta deja nu mai este subiectul meu. Subiectul
    meu este indiferenta, o cultura a tacerii pe care o respectam, voit
    sau nu, lucrurile despre care credem ca nu ne intereseaza, nu ne
    ating, nu ne pasioneaza. Cioran nu aduce nici voturi nici venituri
    la bugetul statului, de ce ar trebui sa se intereseze cineva de el?
    Si ce sa faca o institutie cu hartoagele unui filozof nebun care
    si-a renegat natia? Cioran, documentele si licitatia, dar si
    discretia cu care este tratat centenarul Cioran sunt un bun exemplu
    despre ce inseamna cultura tacerii, chiar daca nu cel mai
    reprezentativ.

    Ganditi-va de cate ori v-ati intalnit cu urmatoarea situatie:
    discutie pe o tema data, fotbal sa zicem. Goluri, galerii, tactici
    de joc, drepturi de televizare, cluburi, bani pentru jucatori, bani
    pentru finantatori, subiecte fascinante pentru un absolut
    necunoscator al sportului-rege, asa cum sunt eu. Discutia ajunge la
    influenta vreunui personaj dubios si actiunile acestuia si aici se
    termina distractia – fiecare participant la discutie ia un aer
    cunoscator, mormaie ceva de genul “..a, ala!?” si gata, distractia
    se termina pentru ca intervine discretia aceasta de neinteles.

    Situatia poate fi extrapolata la jocuri politice, influente in
    economic, jocuri de culise in privatizari sau decizii luate aiurea,
    in pripa sau gresit, dar care afecteaza multi oameni. Si nu se
    discuta la modul serios despre astfel de situatii, despre cum se
    fura in Romania cu legea in mana, despre dedesubturile
    intoxicarilor din presa, despre viitorul unui tari in care bolnavi
    in stadiu terminal sunt abandonati, iar femeile nasc prin
    closete.

    Despre planurile de dezvoltare ale unui stat in care, imi permit
    sa atentionez pe cine o fi interesat, nu putem fi toti
    exportatori.

    Despre hotie, prostie, nepricepere, indolenta si nepasare.
    Despre Cioran, care, renegandu-ne, ne ofera dimensiune.

    Nu se discuta despre elefantul aflat in magazinul de
    portelanuri, pe care il vede toata lumea si despre care toti stiu
    ca va porni curand si va face praf magazinul.

    Cand linistea este norma, apar dezinteresul, nepasarea, credinta
    ca diferentele de opinie sunt daunatoare sau incorecte. Toata lumea
    are astfel de probleme; revista germana Spiegel are un articol
    trist despre cultura tacerii practicata la TEPCO, compania de
    electricitate care detine centrala de la Fukushima. Nu este
    vinovata compania pentru un cutremur de noua grade sau pentru valul
    tsunami, dar este vinovata pentru falsificari de documente,
    folosirea unor instrumente de masura defecte, omiterea raportarii a
    29 de accidente care au avut loc in anii ’90. Toate acestea trebuia
    discutate, analizate, asumate si poate astazi efectele cutremurului
    ar fi fost mult atenuate.

    Pentru a fi clar, cand spun discutii, nu ma gandesc la presa,
    televiziune sau discutii la bere, intre prieteni. Daca nu
    intelegeti, cumparati-l pe Cioran.

  • Distrugere creativa

    Dar pe mine stiti ce ma ingrozeste? Faptul ca domnul Traian
    Basescu are asemenea spaime si ca nu le trateaza cum trebuie. Din
    perspectiva si cu prerogativele de jucator, asa cum ne-a obisnuit
    in ultimii ani. Dintr-o cu totul alta perspectiva, sunt tentat sa
    spun ca nu are a se teme – criza nici nu a plecat, deci nici nu se
    poate intoarce, indiferent de cifrele pe care Guvernul se
    pregateste sa le fluture in curand – o crestere de zero virgula
    ceva nu inseamna nimic mai mult decat ca am atins fundul
    prapastiei, dar ca vom ramane acolo in lipsa unor masuri complete
    si coerente de incurajare a afacerilor.

    Si criza nici nu va pleca, pentru ca situatia Romaniei este in
    prezent complet decuplata de restul Europei sau al lumii. Ma uit in
    jur si constat ca detasarea de care vorbesc este o constanta –
    ignoram cu voiosie sau din tampenie cam tot ce se intampla in lumea
    larga, tendinte, modele, schimbari. Sigur ca exista persoane
    conectate, sigur ca exista compartimente de analiza care stiu pe ce
    lume traiesc, exista multinationale si reclame si publicatii si
    internet. Dar conectarea si analizele si reclamele si publicatiile
    si internetul nu deschid mintile oamenilor, si aici e problema.

    Sa le luam pe rand. Se schimba Codul muncii. Sper sa nu mai fie
    altcineva in afara domnului Boc care sa spere ca o astfel de
    modificare va determina investitorii sa stea la coada in Vama Bors.
    O modificare a legislatiei muncii poate cel mult sa completeze un
    pachet de masuri in masura sa atraga investitii; aceasta pentru ca
    insasi centrul de interes al lumii investitionale se schimba, se
    deplaseaza catre Asia, fie ea chiar afectata de radiatii. Un pachet
    de masuri am gasit, de exemplu, la ministrul britanic al finantelor
    George Osborne: reducerea impozitului pe profit in etape timp de
    patru ani, dar si impozitarea suplimentara a bancilor, reducerea
    taxelor pe carburanti, cresterea varstei de pensionare, impozitarea
    suplimentara a veniturilor mari, sprijin la acordarea unor credite,
    taxarea viciului, alaturi de o surpriza, taxarea exceptionala a
    marilor companii petroliere din Marea Nordului cu circa 2 miliarde
    de lire sterline. Osborne a precizat ca va urmari cu ochi de soim
    pretul carburantilor, pentru a preveni transferul taxei in pretul
    platit de soferi. Nu stiu ce efect vor avea masurile cancelarului,
    el sustine ca ajuta consumatorii si usureaza viata IMM-urilor, in
    timp ce companiile petroliere au anuntat ca noua taxa inseamna
    pentru ele reduceri de locuri de munca. Dar vad un program coerent
    pe care un politician si-l asuma, cu multe masuri pe care le percep
    drept logice si bine intentionate.

    Nu vad in Romania o singura idee pentru dezvoltarea industriei,
    a productiei, cu toate ca steaua economiei romanesti a fost
    sustinuta in ultima perioada nu de turism sau servicii, ci de
    exporturi. De oameni care au luat metalul, l-au topit, l-au
    transformat in piese auto, au facut automobile si le-au exportat.
    Este reteta care a permis Germaniei sa iasa din criza mult mai
    repede decat restul statelor lumii si sa devina, de voie, de
    nevoie, sustinatoarea bajbaielilor europene de asa-zisa
    reconstructie. Si retineti, este vorba de aceeasi Germanie care nu
    cu mult timp in urma era afectata de somaj si crestere economica
    timida, in timp ce Spania sau Irlanda erau pe creasta valului. Iar
    acum nemtii au devenit, dupa cum bine spunea Time, China Europei,
    jucand, practic, invers decat China: unii produc ieftin si prost,
    altii scump, dar foarte bun, unii investesc in oameni, iar altii in
    cladiri; muncitorii germani au acceptat reducerea salariilor, dar
    au primit garantii ca isi vor pastra locurile de munca pana in
    2013.

    Nu vad o idee pentru dezvoltarea clasei de mijloc, in afara
    banilor primiti de tinerii antreprenori. Si statisticile
    companiilor indica o injumatatire, in cei trei ani de criza, a
    acestei categorii atat de importante pentru economia si societatea
    unei natii.

    In 1995 Japonia a fost lovita de un cutremur catastrofal, care a
    distrus Kobe, al saselea port al lumii atunci si un important
    centru industrial. Pagubele au fost estimate la 100 de miliarde de
    dolari si predictiile care indicau ani buni pentru recuperare si
    reconstructie nu au intarziat sa apara. Un singur an de zile mai
    tarziu portul revenise la viata si dupa numai un an si trei luni
    industria se situa la 98% din valoarea anterioara cutremurului.
    Este un model de “distrugere creativa” care se regaseste in cazul
    mai tuturor cataclismelor naturale care lovesc nu numai natii
    harnice precum japonezii, ci oriunde pe glob. Chiar si in Romania,
    daca socotim ca am trecut de o etapa de distrugere care ar putea
    descatusa energii creative.

    Culmea este ca presedintele Basescu are dreptate cand vorbeste
    ca trebuie responsabilitate si putina solidaritate. Chestiunea este
    ca domnia sa trebuie, jucator fiind, sa induca in societate
    germenii responsabilitatii si solidaritatii.

  • Indicele meu nu face bine

    Si pe care chiar l-am urmarit o buna bucata de vreme, pana cand
    m-am luat cu altele. De fapt crestea, cam in zig-zag, dar
    linistitor, si eram convins ca vestile pe care le aducea sunt bune.
    Dupa ce m-a intrebat amicul meu, l-am cautat si am exclamat, pentru
    prima oara dupa mult timp “Uau!”.

    Baltic Dry este emis zilnic de Baltic Exchange din Londra, ia in
    calcul peste 20 de rute comerciale si reflecta evolutia costurilor
    de transport din industria navala a materiilor prime – minereu de
    fier, otel, ciment, carbune. Analistii care il folosesc si il
    citeaza spun ca tranzactiile cu materii prime, reflectate in
    evolutia costurilor de transport, sunt direct legate de mersul
    viitor al economiei mondiale – creste inaintea si in timpul
    perioadelor faste si scade inainte si in perioadele de criza.

    “Uau!”, adica indicele meu era la un nivel apropiat de minimul
    “ever”, putin peste 1.000 de puncte la inceputul lui februarie. BDI
    a inceput sa scada in primavara lui 2008, de la nivelul record de
    11.793 de puncte atins la 20 mai 2008, si a tot scazut pana la un
    minim de 663 in decembrie 2008. De la inceputul lui 2009, BDI a
    oscilat intre 3.500 si 5.000 de puncte. Evolutia din 2008 ii
    demonstreaza puterea de predictie, pentru ca a in doua parte a
    anului lumea credea destul de putin in criza economica si
    financiara mondiala (pe care o separ de criza imobiliara
    americana). Baltic era un soi de indicator ezoteric la inceputul
    crizei, destul de putina lume il folosea; publicatiile, blogurile
    si siturile economice l-au descoperit intre timp si l-au invocat
    destul de des. Devenind popular, si-a castigat si critici; cel mai
    recent il fac praf cei de la Businessinsider.com, cum ar veni
    TataSiMamaLuPresaEconomicaDeScandalSiDeSucces din epoca web2.0.

    Eu il cred in continuare si sunt tentat sa spun ca BDI
    prevesteste o criza in China. Economia chinezeasca a sustinut
    traficul mondial cu materii prime si sufera acum din cauza
    reducerii cererii; graitor este deficitul comercial din februarie,
    de peste 7 miliarde de dolari, primul deficit din martie 2009 si
    cel mai important din ultimii sapte ani. Economistii asteptau un
    surplus de circa 5 miliarde de dolari. Valorile nu sunt mari pentru
    economia Chinei, dar unu, exista si doi, sunt prea mari pentru
    explicatia cu sezonalitatea.

    Cred ca prietenii de la Businessinsider gresesc cand privesc
    evolutia BDI pe zile. Nu are nicio relevanta ca a scazut in
    februarie si creste acum. Importanta este tendinta pe care BDI o
    traseaza in timp – luni, ani – si aceasta este de declin. Din
    punctul acesta de vedere, daca BDI ar gresi, ar fi pentru prima
    oara in istorie.

    Si daca adaugam la BDI si pretul in crestere al petrolului si
    evolutia marfurilor, metalelor si alimentelor, putem trage o linie
    imaginara si sa conchidem ca pretul pe care lumea il va plati
    pentru relansarea economica va fi destul de mare.

    Doua observatii: prima tine de Baltic Dry, care a fost afectat
    de inundatiile din Australia (si inchiderea unor mine care asigurau
    cam o treime din carbunele transportat pe mare), dar si de
    cresterea numarului de nave. Armatorii au profitat de preturile
    scazute si au adaugat capacitati de transport flotelor lor (stiu ca
    e greu de crezut, dar unii nu numai ca stiu sa administreze, cu
    profit, flote intregi de vapoare, dar mai si cumpara vapoare noi).
    Pentru a le pune la treaba, armatorii au acceptat, sunt sigur,
    preturi mai mici de transport. De aceea, BDI ar putea pacatui
    intr-o oarecare masura. O paranteza, cat amuzanta, cat instructiva:
    costurile in crestere cu carburantii au determinat armatorii sa
    reduca si viteza navelor, de la 25 de noduri pe ora la 17 noduri.
    Noua nave din zece merg acum pe oceanele lumii cu viteza unui
    vantulet de primavara; singure superpetrolierele au tot vantul in
    panze: criza libiana a crescut pretul spot de la 2.700 la 15.000 de
    dolari/zi in numai doua saptamani.

    A doua observatie tine chiar de economia chineza. Si de
    presiunile care s-au acumulat in zona imobiliara: Chinese Academy
    of Social Sciences a avertizat recent ca, din 35 de mari orase,
    preturile imobiliarelor sunt supraevaluate in 11, cu 30 – 50%. Iar
    masurile propuse de administratia centrala sunt respinse de
    primarii si de autoritatile locale, pentru ca imobiliarele
    reprezinta surse importante de venituri la buget.
    Intre paragraful de mai sus si acesta este o pauza de o noapte. O
    noapte la sfarsitul careia Japonia este lovita de un cutremur major
    si de un tsunami distrugator. Imaginile cu valul de apa care
    antreneaza case, masini, vapoare, animale si oameni sunt
    terifiante, bursele deja au deschis in cadere, iar efectele asupra
    lumii abia incep a fi cuantificate.

    Indicele meu nu face bine, din pacate.

  • Nasterea unei generatii

    Cand a inceput in Egipt am crezut ca e vorba despre Egipt. Cand
    s-a raspandit, m-am uitat pe harta si am crezut ca tinta pieselor
    de domino in cadere este Iranul, care s-a constituit intr-un soi de
    bau-bau mondial dupa caderea lui Saddam. Dar in timp dominoul s-a
    bifurcat, ca in aranjamentele acelea savante care transforma
    caderea in spectacol, iar la capat a aparut China, unde
    autoritatile au luat saua la fragezit din timp, ca sa scoata
    parfumul de iasomie din narile oricarui pasionat.

    Orientul Mijlociu si nordul Africii sunt terra mirabilis pentru
    adeptii jocurilor geopolitice: petrol in Libia si Algeria (petrolul
    libian asigura o buna parte din nevoile europene, cu precadere in
    Italia, dar, in acelasi timp, o importanta falanga chinezeasca este
    prezenta in zona), flota a 5-a americana in Bahrein, interese si
    legaturi economice majore intre Arabia Saudita si restul lumii,
    Israelul, Iranul. Sunt multe din spaimele omenirii aparute dupa
    momentul 1989 la un loc.

    Nu intamplator am pomenit momentul 1989, pentru ca o apropiere
    poate fi facil facuta: revolutii atunci, revolutii si acum; oameni
    in strada atunci si acum; dorinta de libertate clamata, atunci si
    acum.
    Dar o asemenea apropiere nu este chiar justificata. Revolutiile
    anului 1989 au avut loc intr-un alt sistem cultural. Lumea islamica
    este marcata profund de autocratie, de religie, de un sistem
    cultural complet diferit de occidentalele “democratie, drepturile
    omului, liberalism”. Spatiul civic este complet altul, si modul
    precar in care asa-zisa democratie s-a instalat in Irak este un bun
    exemplu pentru diferentele dintre culturi. De aceea, momentul este
    mai mult un moment 1848, adica al marilor elanuri revolutionare
    care pun in miscare mai mult idei decat sisteme.

    Si aici am ajuns unde ma intereseaza. Pentru ca momentul
    revoltelor din 2011 poate deveni un bun punct de inceput pentru
    adevarata schimbare care se petrece si care nu tine de religie, de
    spatiu civic, de democratie, drepturile omului sau liberalism
    economic. Este aparitia generatiei C.

    Pe langa dorinta oamenilor de a scapa de regimurile autoritare
    si de saracie mai exista ceva in comun in toate aceste miscari –
    este vorba de noile moduri de a comunica. Din Egipt si pana in
    China autoritatile au cautat nu numai sa imprastie demonstrantii,
    ci si sa controleze cu precadere internetul si telefonia mobila. Cu
    mai mult sau mai putin succes.

    De mai mult timp prezenta si prezentata in lumea occidentala,
    generatia C deriva din tinerii pe care i-am numit la un moment dat,
    chiar in Business Magazin, generatia multitasking – tineri care
    comunica altfel, care socializeaza altfel, capabili sa se ocupe de
    mai multe lucruri in acelasi timp, care nu pun mare pret pe
    intimitate. O dezordine in comunicare si interactiuni care sperie
    persoanele mature la fel cum au speriat rock ‘n’roll-ul sau pletele
    si fustele generatiei flower power. C vine de la comunicare,
    conectare, computerizare, click, comunitate online. Revista
    “Strategy-Business” ii defineste: realisti, materialisti, liberali
    din punctul de vedere cultural, dar nu musai progresisti, mobili,
    dar numai in aparenta, pentru ca locuiesc cu parintii mai mult timp
    decat generatiile trecute, dar calatoresc prin intermediul
    internetului, locul unde se simt liberi sa comunice si sa ia
    atitudine. De aceea, la revolutia egipteana au participat nu numai
    demonstrantii din piata Tahrir, ci mii si mii de tineri din lumea
    intreaga.

    Tinerii din generatia C sunt nascuti dupa 1990 si sunt
    omniprezenti in tarile occidentale, iar in spatiul BRIC (Brazilia,
    Rusia, India si China) sunt grupati in spatiul urban si la
    periferiile marilor orase. Reprezinta 40% din populatia Statelor
    Unite, Europei si zonei BRIC si 10% din populatia intregii lumi.
    Veti intelege mai bine schimbarea daca, in metrou sau pe strada,
    veti urmari usurinta fantastica cu care scriu mesajele text pe
    dificila (in opinia mea) tastatura a telefonului mobil – miscari
    precise, fluide si o repeziciune uluitoare.

    Scriu sms-uri la fel de usor cum pronunta cuvintele. Integrarea
    tehnicii in cotidian la un asemenea nivel va crea cu totul alte
    standarde de viata, o cu totul alta clasa medie si o noua, complet
    diferita generatie de consumatori, cu nevoi specifice. Putem banui
    si putem crea abia niste scenarii stangace si incomplete despre
    lumea pe care o vor croi.

    As putea spune acum ca numai companiile care vor intelege si se
    vor adapta la nevoile generatiei C vor rezista schimbarii, dar asta
    e doar o teorie invechita, complet depasita. Industrializarii nu
    i-au rezistat prea multe dintre structurile societatii rurale si la
    fel va fi si acum. Iar schimbarea va fi nu doar radicala, ci si
    mult mai rapida: in 2020 lumea va fi condusa de generatia C.

    Nu ganditi planuri de afaceri prea ambitioase si pe termen lung;
    mai bine dezvoltati-va abilitatea de a scrie un sms cu viteza cu
    care ganditi.

  • Gandirea copiilor de gradinita

    Cea mai recenta stire de acest tip pe care am intalnit-o este
    cea privind doua mari companii din China interesate de
    infrastructura romaneasca, energetica sau de transport. Intalniri
    cu primarul Capitalei Sorin Oprescu, un atasat comercial amabil,
    promisiuni pentru o noua intalnire in martie. Déjà-vu.

    Stirile de acest tip incep in arhiva colegilor de la Mediafax
    undeva in 1994, cu “Concernul Martin Marietta interesat de
    investitii in Romania” (si nu ma pot abtine sa nu zambesc vazand,
    pe aceeasi pagina, titlul “Presedintele Ion Iliescu a fost
    dintotdeauna interesat de soarta intreprinderilor private” – 28
    ianuarie 1994).

    In 1995, apare concernul Krupp-Hoesch interesat de industria
    auto din Romania, in 1997 apareau “mari companii americane si
    britanice” cu investitii strategice, pe urma Hyundai voia sa
    colaboreze cu Dacia, Shell voia sa participe la privatizarea
    sectorului petrolier, Fiat voia sa faca tractoare, grupuri
    israeliene voiau fie Banca Dacia Felix, fie industrie energetica,
    Dodge venea la ARO Campulung, Thomas Cook tanjea la hotelurile de
    pe litoral, Hyundai recidiva, aparea si un fond de investitii al
    lui George Soros sau nemtii de la Rheinmetall si cate si mai cate.
    Cum ar fi aratat Romania daca toate aceste companii chiar ar fi
    venit si ar fi investit si ar fi deschis companii si ar fi angajat
    romani care nu ar mai fi fost nevoiti sa plece in Spania sau
    Italia? E greu de spus.

    Cum ar fi fost Romania daca companiile ar fi intalnit lideri
    romani cu adevarat preocupati de investitii straine si de
    dezvoltare?

    Nu vreau sa speculez asupra motivelor pentru care nu s-au
    finalizat, macar in parte, atatea interese manifestate; as vrea sa
    evidentiez, insa, un mod de gandire care face mult rau si care tine
    de o anume conformatie a agendei publice din Romania.

    Daca ceri unui ins sa gaseasca cat mai multe intrebuintari
    pentru o agrafa de birou, raspunsurile vor fi diferite – un ins
    comun gaseste 10-15, iar un geniu poate ajunge la 200. Este ceva ce
    se cheama gandire laterala. Insii comuni sunt insa mai multi, mult
    mai multi decat geniile. Niste savanti curiosi au pus intrebarea cu
    agrafa copiilor de gradinita si, surpriza!, 98% s-au incadrat la
    categoria genii. Cinci ani mai tarziu jumatate din genii se
    pierdusera, iar peste alti cinci ani numarul geniilor se incadra in
    media generala. De unde scaderea? Din scoala, desigur, din
    conditionarile impuse de un sistem de invatamant bazat pe
    repetitie, memorare si banalitati si nu pe dezvoltarea
    aptitudinilor creative.

    Cand asa ceva se mixeaza cu prostia si hotia, ies “interese”
    manifestate, dar nefinalizate – copiii de gradinita vor intelege ce
    vreau sa spun.

    In mod ciudat, mixul de care vorbesc creeaza si un tip nou de
    agenda publica, preocupata in general de orice altceva decat de
    chestiunile cu adevarat importante; in plus, este este manipulabila
    si interpretabila. Nu folosim agrafe de birou, ci, la intamplare,
    vamesi. Cu ajutorul gandirii laterale, vamesii se metamorfozeaza in
    averile sindicalistilor, ca sa luam o alta zona la intamplare.
    Averile sindicalistilor vor culisa firesc catre premierul
    independent, un nou model de agrafa, iar pe urma vom studia la fel
    de senini reteta Coca-Cola sau a 11-a planeta a sistemului solar.
    Copiii de gradinita vor intelege din nou.

    Noi, astia care nu putem vedea o agrafa de birou decat drept
    carlig de peste sau speraclu sau instrument de scobit in ureche, o
    sa ne minunam de ce nu avem totusi infrastructura energetica,
    autostrazi, locuri de munca sau un litoral atragator. Raspunsul
    l-au obtinut savantii citati mai sus – din scoala vietii, adica din
    prostie, hotie si nepasare mixate cu o gandire asa de laterala
    incat pica in sant, nu pot iesi infrastructura energetica,
    autostrazi, locuri de munca sau un litoral atragator.

    Or sa vina unii si or sa imi spuna ca agenda publica o face si
    presa. O fi, dar depinde cum privim termenul – copiii vor
    intelege.

    Ca sa intelegem cu totii, o istorioara: scriitorul si
    dramaturgul George Bernard Shaw, un spirit razvratit si
    nonconformist, a avut, la un moment dat, un conflict major cu presa
    americana. Mai mult, face si o vizita in State. Ajunge, impreuna cu
    sotia, coboara de pe vapor. Presa, fotografi, intrebari. A doua zi
    toate ziarele newyorkeze au avut o stire de genul: “Ieri, cu
    vaporul … a sosit la New York doamna Shaw. Doamna Shaw a declarat
    la sosire ca se bucura sa se afle in America, ca se va intalni cu
    … si cu… Doamna Shaw era imbracata cu….. In vizita sa in
    America, doamna Shaw este insotita de George Bernard Shaw, un
    scriitor”.
    Model de gandire laterala adevarata, nu?

  • Pretul antreprenoriatului

    In cazul in care nu se va risipi in birocratie si indiferenta si
    uitare, legea poate sa ofere un impuls pentru crearea de noi firme
    si aparitia de noi locuri de munca, lucruri de care Romania are
    astazi nevoie mai mult chiar decat un nou acord cu Fondul Monetar
    International. Romania, din motive diverse si bine intemeiate, nu a
    fost si nu este nici acum un stat antreprenorial; zona liberei
    initiative este tangentiala mai degraba cu tunul sau hotia decat cu
    modelul consacrat, al pornirii unei afaceri pentru confortul si
    bunastarea insului si familiei sale.

    Dar sunt convins ca schimbarea poate aparea, mai ales ca exista
    si exemple: in Franta anului 2009, o tara putin favorabila
    sectorului privat, cu taxe ridicate, cu un sector de stat puternic
    si cu legi dure in materie de munca au fost infiintate peste
    580.000 de IMM-uri, un record pentru Europa. Oameni pentru care o
    slujba de functionar angajat la stat era idealul in viata au decis
    sa isi croiasca o viata. Iar schimbarile legislative care au
    generat aceasta schimbare nu au fost multe, dar de impact: durata
    de infiintare a unei afaceri a scazut de la cateva luni de zile la
    cateva minute, pentru ca se face online. Tot online se depun,
    periodic, documentele catre fisc si serviciile sociale. Inspectorii
    nu mai bat la cap pe nimeni – intreprinzatorii platesc impozite
    abia in momentul in care incep sa faca profit. Toate masurile au
    fost puse in practica in cadrul unui program care se cheama
    “auto-entrepreneur”. La noi e putin mai rau decat in Franta; in
    general lumea iti explica, intr-o discutie despre antreprenoriat si
    initiativa, despre coruptie, lipsa finantarii, birocratie, angajati
    incorecti si cate asemenea. Pe buna dreptate.

    Dar eu mai cred ceva, ca romanii sunt conditionati sa creada
    asa, inca din copilarie, din familie sau din scoala. De la
    peiorativul “firma de apartament” din presa (dar unde altundeva
    poate incepe o mica afacere? la noi lipseste institutia americana a
    garajului, de unde a pornit Steve Jobs) la vanatorile de vrajitoare
    ale fiscului, care trateaza din start antreprenorii drept hoti, sau
    la retinerea cu care bancile abordeaza problema, nimic nu indeamna
    posesorul unei idei bune de afaceri sa o puna in aplicare (idee
    buna de afaceri nu inseamna, in niciun caz, “covrigelul urias” si
    nici sex-shop-ul, vizibil preferate de intreprinzatori, cel putin
    dupa cate vad eu in Bucuresti). Si nu sunt multe nici cele in
    masura sa asigure transmiterea spiritului antreprenorial de la
    parinti la copii, care sa indemne parintii sa isi modeleze copiii
    altfel decat niste smecheri descurcareti.

    Fenomenul este comun intregii Europe, de fapt. Centrul pentru
    Economie si Libertate publica un articol care vorbeste de
    indoctrinarea periculoasa din scolile franceze si nemtesti:
    “Invatati ca principii economice precum capitalismul, pietele
    libere si spiritul antreprenorial sunt nesanatoase si imorale,
    acesti copii cresc cu un set daunator de prejudecati si
    partizanate. Li se ofera de fapt iluzia ca libertatile democratice,
    mult pretuite de catre europeni, pot fi prezervate si intr-un
    sistem economic controlat. Educati dupa manuale pline de o
    ideologie distorsionata – de tip Pravda – ei invata sa recite o
    dogma anti-capitalista in timp ce se pregatesc pentru admiterea in
    unele dintre cele mai bune universitati din lume”.

    Statistic, antreprenorii sunt responsabili pentru 12% din PIB-ul
    american, in timp ce in Europa procentele sunt cu totul altele –
    3,5% in Belgia, 6% in Franta, 4,5% in Germania, 4,3% in Ungaria,
    3,7% in Suedia.
    In Statele Unite, in schimb, peste 5.000 de tineri cu varsta intre
    8 si 24 de ani au fost subiectii unui studiu privind ambitiile si
    intentiile lor antreprenoriale, si aici am intalnit niste valori
    care mi-au dat de gandit: la intrebarea clasica “veti porni propria
    afacerea la un moment dat?” au raspuns cu “da, deja am o afacere
    pornita” 1% din copiii de 8 – 12 ani, 2% din grupa 13 – 17 ani si
    4% din grupa 18 – 24 de ani. 1% din cei mai tineri si 2% din grupa
    medie inseamna cateva zeci bune de copii care si-au pornit deja
    propria afacere numai din acel esantion de 5.000.

    Mai tarziu, cele cateva zeci de mini-antreprenori vor insemna
    noi “silicon valley”-uri, noi “i-phone”-uri sau noi “windows”- uri
    pornite sa cucereasca lumea.

    A “cumpara” antreprenoriatul romanilor cu varste intre 18 si 35
    de ani cu 10.000 de euro este o miscare binevenita. Dar sunt de
    asteptat urmatorii pasi, pentru grupa 8 – 17 ani, esentiala si de
    neevitat.

  • La Belle Epoque cu banane

    De pe blogul economistului Stephen Levitt am cules o istorioara
    numita conandoylesc “misterul tonetei cu fructe”. Este vorba
    despre, desigur, o toneta cu fructe unde vinde o doamna. Doamna in
    cauza vinde banane la gramada – doua banane cu un dolar sau trei
    banane pentru un dolar. Bananele sunt de aceeasi marime, de aceeasi
    calitate si au acelasi gust, iar gramezile de “doua la un dolar” si
    “trei la un dolar” sunt departate si de dimensiuni egale. Doamna se
    supara daca incerci sa iei trei banane din gramada de “doua la
    dolar” sau invers.

    Intrebarea vine firesc, de ce vinde asa? Si, slava Domnului, Web
    2.0 ofera si posibilitatea postarii de raspunsuri de la cititori,
    si aici incepe distractia.

    Unul zice ca unele banane vin din Peru si altele din Brazilia,
    chiar daca arata la fel, altul ca poate unele sunt ceva mai vechi,
    iar altul se pierde intr-o expunere docta despre cum poate el manca
    doua banane, dar in nici un caz trei, de unde trage concluzia ca
    vanzatoarea are studii serioase de anatomie stomacala si psihologie
    comportamentala. Nu lipseste nici vizionarul care diferentiaza
    bananele organice de cele crescute conventional, iar altcineva,
    sa-i spunem “analistul”, a studiat fotografiile si face un
    mercurial: “o banana pentru 40 de centi, doua pentru 80 de centi,
    doua pentru un dolar si trei pentru un dolar”. Dar analistul nu mai
    explica nimic si ne lasa sa tragem propriile concluzii.

    Si citez in continuare, pentru ca exercitiul este minunat: unul
    crede ca bananele vin in ciorchini de cate cinci si doamna in cauza
    are un ciudat sentiment al echilibrului care ii impune sa
    repartizeze marfa in multimi luate cate doua sau trei (de unde si
    nervozitatea care apare atunci cand iei bananele din gramada
    nepotrivita) – insul in cauza numeste asta “market segmentation”.
    Imediat urmatorul comentator ii da dreptate, dar introduce in
    ecuatie un personaj aparte, CelCeVreaMereuCelMaiBunRezultat si care
    ii permite doamnei sa nu piarda o chestie ce suma magnific in
    engleza, adica “the lucrative margins of the luxury segment”. Ceva
    mai jos altcineva descopera la taraba cu banane germenii strategiei
    Apple de stabilire a preturilor produselor. Si tot asa cale de 150
    de comentarii si posibile explicatii, care ajung pana la a invoca
    “briciul lui Ockham”. Mai trebuie sa remarc numarul personajelor
    lucide, care au raspuns citand o replica a unui personaj de film –
    ceva de genul “dintr-o toneta cu banane castigi intotdeauna,
    oricum” si al celor si mai lucizi, care au replicat “de ce nu o
    intrebati pe vanzatoare?”.

    Diversitatea de opinii poate fi interpretata ca un semn si un
    posibil raspuns la intrebarea cu care am pornit, daca a tinut
    mintea noastra pasul cu ritmul de dezvoltare al stiintei si
    tehnicii. Aici si nu in imobiliarele chineze sau in pretul
    alimentelor sau al metalelor pretioase este urmatorul balon de
    sapun care se va sparge, este un domino social, economic si politic
    care va schimba fata lumii si care trebuie interpretat ca
    atare.

    Nu intamplator am pomenit de Belle Epoque – a inceput spre
    finele secolului XIX si s-a terminat in momentul in care Gavrilo
    Princip l-a impuscat pe arhiducele Franz Ferdinand si a izbucnit
    Primul Razboi Mondial. Pana la izbucnirea razboiului, Belle Epoque
    a insemnat forta de munca ieftina, cai ferate, aparitia sampaniei
    si a traiului boem, a serelor si a banchetelor somptuoase. Intre
    1870 si 1914 si stabilitatea politica a lumii occidentale a fost o
    realitate pe care nici macar pierderea Alsaciei si a Lorenei de
    catre Franta nu a tulburat-o. Aparent, pentru ca in cancelarii s-au
    acumulat tensiuni, iar balurile stralucitoare ascundeau tendinte
    nationaliste, rivalitati economice, dispute teritoriale si sisteme
    de guvernare complicate. Iar la terminarea unuia dintre cele mai
    sangeroase conflicte, harta lumii nu mai era aceeasi – disparusera
    patru mari imperii si patru mari dinastii. Iar perioada de relaxare
    a Belle Epoque a indus un entuziam inconstient, pentru ca initial
    s-a plecat la razboi pe baza de voluntariat. Pe urma au murit
    milioane de oameni, iar Hemingway a vorbit de “generatia pierduta”,
    a celor marcati de marele conflict.

    Si un amanunt: Germania a facut ultima plata din contul
    despagubirilor pe care le-a avut de platit abia in octombrie 2010,
    cand, au spus unii, s-a terminat cu adevarat razboiul. Ce vreau sa
    spun? Pai, asemeni “analistului” bananier, am oferit toate datele
    problemei, si, in plus, pare ca lumea gandeste mai intens si mai cu
    folos decat in urma cu un secol. Si nu uitati ca toata lumea, de la
    doamna cu banane si pana la stabii care se intalneasc la Davos sau
    la comentatorii de pe bloguri vor MereuCelMaiBunRezultat; asta nu
    inseamna, totusi, “the lucrative margins of the luxury segment”. Ci
    urmatorul balon.

  • Costurile unor renuntari

    La sfarsitul saptamanii trecute trei mari companii din domeniul
    energetic, GDF Suez, Iberdrola si RWE au decis sa se retraga din
    consortiul care trebuia sa finalizeze reactoarele 3 si 4 de la
    Cernavoda – in momentul in care scriu acest text stirea e
    fierbinte. Cele trei companii vorbesc de “incertitudinile economice
    si cele privind piata de energie” care “nu pot fi conciliate cu
    necesarul de capital pentru dezvoltarea unui nou proiect nuclear”.
    Necesarul de capital este de cateva miliarde bune de euro, dar
    suma, in comparatie cu nevoile, dimensiunea pietei si
    posibilitatile pe care le poate oferi, aparent, Romania, nu ar fi
    foarte mare. Spun aparent, pentru ca tocmai ceea ce sustin
    investitorii ca ofera Romania acum – “incertitudinile economice si
    cele privind piata de energie” – pun o piedica proiectului.

    Miscarea celor trei mari companii este cea mai recenta dintr-un
    sir de retrageri din domeniul energetic – italienii de la Edison
    s-au retras dintr-un proiect de 650 de milioane de euro la Craiova,
    iar cehii de la CEZ dintr-unul de 400 de milioane de euro de la
    Galati. Sunt numai cateva, printre cele mai mari, dintr-un sir
    destul de lung de retrageri – fabrici de racoritoare, bere,
    dulciuri si alte bunuri de consum inchise in perioada de criza.
    Unii ar spune ca este normal intr-o perioada de incertitudine
    economica sa se intample asa ceva – investitorii sa renunte la
    proiecte sau la operatiuni care le-ar putea aduce pierderi. Si
    chiar este asa.
    Problema este ca Romania nu-si poate permite sa piarda proiecte si
    investitori, pur si simplu. Singura solutie pentru reluarea
    cresterii economice sunt investitiile straine, pastrarea celor
    actuale si atragerea altor investitori, alaturi de sustinerea
    antreprenoriatului local. Romania se afla acum intr-o zona de
    tranzitie catre o stare in care s-a mai aflat si din care a iesit
    extrem de greu – a perceptiei negative. Cele trei mari companii nu
    pomenesc, in comunicatul de presa pe care l-au dat, de criza
    economica mondiala, ci invoca “incertitudinile economice si cele
    privind piata de energie” din Romania, strict.

    Cam tot anul trecut am intrebat oamenii de afaceri pe care i-am
    intalnit despre posibilitatea ca un numar important din
    investitorii straini sa inceapa se retraga din Romania, alungati de
    criza politica cronicizata, de birocratie, de lipsa unui plan
    guvernamental de redresare economica coerent si de scaderea
    continua a puterii de cumparare.

    Este un pericol pe care l-a intuit, se pare, chiar Europa cea
    unita: Antonio Tajani, comisarul european pentru industrie, a cerut
    instituirea unui organism menit sa examineze investitiile straine
    in Europa, o formulare la fel de diplomatica precum aceea cu
    incertitudinile economice si care ascunde renuntarea la emfaza
    traditionala cu care europenii tratau investitiile internationale.
    Europa, slabita de criza datoriilor suverane si de comportamentul
    liderilor statelor componente, se vede pusa in situatia sa raspunda
    extinderii agresive a companiilor rusesti in infrastructura de
    petrol si gaze sau mai recent vizibile politici chineze de
    expansiune a influentei politice si economice.

    Cu atat mai mult Romania, nicicum un campion al atractivitatii
    economice chiar in vremuri faste, trebuie sa se repozitioneze;
    teoria cu “acordul cu FMI aduce investitori” este vaga si nu mai
    valoreaza mare lucru. Pentru ca investitorii investesc nu acolo
    unde exista acord cu FMI, ci unde pot castiga bani intr-un mediu
    prietenos. Au inteles asta chiar muncitorii de la Fiat, care la
    jumatatea lui ianuarie au votat aprobarea unui nou contract de
    munca care difera de cel national si care prevede reguli mai
    stricte pentru lucratori in schimbul unor investitii si a cresterii
    salariilor. Programul de lucru devine mai flexibil, absenteismul
    este mai atent supravegheat, concediile de boala sunt mai strict
    reglementate, iar pauzele de lucru scad. In schimb directorul
    executiv Sergio Machionne a promis investitii de un miliard de euro
    si cresterea salariului anual cu circa 3.500 de euro.

    Nu intamplator pomeneam mai sus de Codul romanesc al muncii –
    relatarile din presa vorbesc de modificari asemanatoare cu cele
    acceptate de o mare parte din sindicatele Fiat. La noi nici macar
    asociatiile patronale nu pot da un raspuns comun, unele facand
    echipa cu liderii sindicali. Si nimeni nu intelege ca la un moment
    dat unele compromisuri nu mai tin de orgolii personale sau marunte
    interese de clan, ci de, cum spunea comunicatul?, “incertitudini
    economice” de anvergura, cu efecte care nici nu mai pot fi
    cuantificate in bani. Cine poate cuantifica pierderile induse de
    plecarile enumerate mai sus si efectele asupra unui sistem
    energetic in care 80% din grupurile termoenergetice si-au depasit
    perioada de viata si nu respecta normele de mediu, grupul 1 de la
    Cernavoda s-a apropiat de jumatatea duratei de viata normate de 30
    de ani si unde doua treimi din retele sunt uzate fizic sau
    moral?

    Dar nu-i nimic, noi avem acord cu FMI si pe domnul Franks care
    sa regrete ca n-am avut crestere economica.

  • Noul Cod al Muncii – sclavie sau reforma? Cum comentati?

    Povestea este urmatoarea: Reprezentantii sindicatelor si ai unor
    patronate au discuta varianta lor de modificare a Codului muncii
    Sindialistii ameninta ca, daca Guvernul nu va tine cont de
    propunerile partenerilor sindicali, vor ajunge la masuri
    radicale.

    Dupa negocierile de marti, de la Ministerul Muncii,
    reprezentantii sindicatelor si ai unor patronate au cerut
    premierului sa il demita pe ministrul Muncii, Ioan Botis,
    nemultumiti de modul in care s-au desfasurat discutiile pe
    proiectul Codului muncii. Presedintele UGIR-1903, Cezar Corici, a
    declarat ca reprezentantul Aliantei Confederatiilor Patronale din
    Romania (ACPR), Dan Matei Agathon, care a facut declaratii impreuna
    cu ministrul Ioan Botis privind forma finala a Codului muncii, nu
    face parte din comisia de lucru stabilita de premier si a facut
    afirmatii “absolut mincinoase”.


    Totodata, sindicatele si patronatele vor cere asistenta
    europeana si vor solicita Organizatiei Internationala a Muncii o
    pozitie legata de textele propuse de Ministerul Muncii care, spun
    ei, contravin legislatiei europene. De asemenea, sindicatele si
    patronatele vor face lobby in Parlament sa nu fie aprobata actuala
    forma a Codului muncii. Presedintele “Cartel Alfa”, Bogdan Hossu, a
    spus ca, in aceste conditii, exista si solutii radicale, “bataia pe
    strada, manifestari multiple”, pana in prezent fiind tinuta in frau
    exprimarea violenta.