BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Cum influenteaza internetul modul in care gandeste Platon?

    Cititi cu atentie fragmentul de mai sus; cine este autorul si cu
    ce ocazie spune ce spune? Ar putea fi, veti spune, vreun profesor
    batran in dialog cu Tim Berners-Lee, inventatorul World Wide Web,
    sau poate reprosul unui bibliotecar catre Jimmy Wales, creatorul
    enciclopediei online Wikipedia. Sau poate fi un jurnalist dedicat
    printului, uite asa, ca mine, in discutie cu Arianna Huffington de
    la Huffington Post, site-ul de stiri si opinii care demoleaza
    ansamblul presei tiparite.

    Gresiti, desigur. Autorul este Platon, in dialogul Phaidros;
    filozoful grec, ajuns la maturitate, considera scrisul, alfabetul,
    comunicarea prin cuvant scris drept revolutii distructive si pleda
    pentru singurul mod de transmitere a cunostintelor, singurul mod de
    invatatura pe care il cunostea, pe cale orala (in mod ironic,
    cuvantul lui Platon a ajuns la mine/noi scris).

    Fragmentul citat a fost deseori invocat chiar de catre Marshall
    McLuhan, creatorul Galaxiei Gutenberg, profetul ziarelor si al
    televiziunii, ganditorul sprintar care ar putea parea astazi
    depasit, aruncat in uitare de catre revolutia tehnica indusa de
    aparitia internetului. L-am regasit pe McLuhan dupa 20 de ani (cum
    altfel?) si, recitindu-l, am zambit: oamenii sunt aceiasi, spaimele
    sunt aceleasi, nimic nu s-a schimbat, nimic nu se schimba, doar
    oamenii cred asta.

    Nu mai este mult pana la aparitia raspunsului la intrebarea din
    acest an a publicatiei The Edge: “Cum influenteaza internetul modul
    in care tu gandesti?”. The Edge este o revista online care isi
    asuma analiza celei de-a treia culturi; conceptul vine in
    continuarea ideilor americanului CP Snow, care vorbea la inceputul
    anilor ’60 de “cele doua culturi”, cea a stiintei si cea a artei si
    literaturii. A treia cultura este rezultatul unificarii celor doua,
    iar mediul electronic s-ar putea dovedi, cred cei de la Edge,
    propice pentru cumulul de idei si culturi. In fiecare an pun cate o
    intrebare, iar noianul de raspunsuri primite de la oameni de
    stiinta, artisti si ganditori incheaga un posibil raspuns. La
    intrebarea acestui an s-au adunat deja 132.000 de documente de la
    peste 170 de specialisti. Rasfoiti-le, veti gasi o sumedenie de
    idei sclipitoare dar , va avertizez, si multe platitudini.

    Unde vreau sa ajung? Rezum, pornind de la recenta poveste
    cinematografica a creatorului Facebook: multi insi din lumea asta
    cred, impun, certifica internetul drept mediul viitorului pentru
    comunicare, informare, socializare. Internetul asemeni unui soi de
    minister orwellian al adevarului isi scrie si rescrie o istorie
    contemporana, de multe ori “in timp ce” sau “in avans”. Altii,
    folosind argumente asemanatoare batranului filozof grec, clameaza
    diluarea intelighentiei si instaurarea terorii gloatei
    clampanitoare din tastaturi.

    Daca e sa stam si sa judecam, intrebarea fundamentala in acest
    caz este “cum influenteaza internetul modul in care gandeste
    Platon?”. Dom’ne, cine va intui asta va fi al doilea Gutenberg si
    va isca adevaratul model de business, schimband societatea umana
    din temelii; sa zicem ca Mark Zuckerberg a intuit ceva, dar l-a
    luat succesul pe dinainte, in aceeasi masura in care l-a atins pe
    Shawn Fanning, cel de la Napster.

    Daca tot am pomenit de Napster si de Marshall McLuhan, trebuie
    sa aduc un argument in favoarea perenitatii ideilor umane:
    teoreticianul media a spus ca “mediul este mesajul”, undeva in anii
    ’60, cucerit de mesajul golit de continut al luminii si
    electricitatii. Un mesaj filozofic intr-un concept accesibil, iar
    Napster, aparut la ani buni dupa ce filozoful nu a mai fost, il
    exemplifica cat se poate de corect. Concret, Napster a furnizat
    doritorilor posibilitatea de a avea muzica, gratuit. Dar dorinta de
    a descarca cat mai multe cantece i-a facut pe utilizatori sa
    plateasca oricat de mult pentru o conexiune cat mai buna la
    internet si pentru latime de banda. Muzica, continutul adica, nu
    mai conta, iar mediul, conexiunea si latimea de banda adica, facea
    toti banii.

    Cat de corect a fost asta din punctul de vedere al afacerilor,
    muzicienilor, consumatorilor sau al lui Fanning insusi tine deja de
    un acelasi mod de gandire al lui Platon – supararea celor de la
    Metallica pe afacerea lui Fanning ar fi disparut daca furnizorii de
    banda si de echipament hardware ar fi facut echipa comuna cu
    publisherul muzicienilor si cu cei de la Napster.

    Antreprenorii internetului vor descoperi curand, cred,
    necesitatea unui model de business asemanator, bazat pe
    specializare si integrare puternica; problema este ca un astfel de
    model devine la un moment dat fie enervant – iar Facebook chiar
    este enervant in prezent -, fie va degenera dupa modelul economiei
    socialiste, in care unii se faceau ca fac, iar altii se faceau ca
    gandesc.

  • Soric. Toba. Tupeu

    Sunt naivi cei care mai cred ca retelele de interlopi se pot
    dezvolta oriunde pe planeta fara sprijinul politistilor. Ceilalti,
    carora le e clara simbioza dintre cele doua parti, situatia le-a
    devenit pur si simplu indiferenta. In lipsa unei atitudini ferme
    din partea cuiva, a oricui, tupeul iese imediat la iveala. Poate de
    aceea ne-a fost dat sa auzim saptamana aceasta, din gura lui Soric,
    seful politiei de la Neamt, afirmatii care intr-o tara normala ar
    fi iscat cutremure. “De ce e interlop Mararu? Pentru ca dadea bani
    la oameni si le lua camata? Sunt si procurori care dau!”.
    Tupeu.

    Nu o spune tanti Rodica de la trei, nici baiatul care aduce
    ziarele, ci replici de acest gen ies din gurile capilor politiei.
    Singura problema a lui Mararu e ca si-a luat un glont in cap, in
    timp ce statea la o cafea la pranz in centrul orasului Piatra
    Neamt. Un loc ideal pentru a fi asasinat. Si, mai mult, nici nu se
    putea preveni, pentru ca politia n-avea cum sa previna asa ceva,
    iar ordinea publica e “altceva”. Tupeu.

    Intrebat la ce procurori se refera cand vorbeste de camatarie,
    Soric spune ca afirmatia sa are “caracter general” si ca putea
    vorbi despre bani dati cu camata de tamplari sau medici. Tupeu.

    Si daca sefii politiei pot face afirmatii cu <caracter
    general>, spun si eu, ca politistii sunt tampiti. Nu ma refer la
    politisti, puteam sa spun la fel de bine pompieri sau frizeri.

    Chiar daca statea gard in gard cu interlopul ucis si a locuit
    trei luni in casa pe care Mararu avea sa o cumpere, comisarul nu
    are nicio legatura cu el. Doar s-a adresat unei agentii imobiliare
    care i-a gasit intamplator casa. “Ce vina am eu?”, se intreaba
    Soric. Tupeu.

    In debutul unei conferintei de presa, Soric anunta ca IPJ Neamt
    a prins criminalul, “in exclusvitate”, in numai 24 de ore, cu
    ajutorul SRI si DGIPI, chiar daca l-a gasit in casa bunicilor, un
    loc la care nu s-ar fi putut gandi nimeni, numai “oamenii legii”.
    Tupeu.

    La tot acest circ televizat, am ramas mut. Mut a ramas si seful
    Politiei Romane, chestorul Petru Toba, cel de care depinde soarta
    subalternului Soric. Singura voce din Ministerul de Interne, cea a
    chestorului Fatuloiu, a cerut demiterea ambilor in cel mai scurt
    timp sau a amenintat cu propria plecare. Insa amenintarea sa n-a
    avut replica. Auzind ca Fatuloiu ii cere demisia, Soric ofera inca
    o mostra de tupeu.

    Demiterea n-ar avea legatura cu faptul ca interlopii isi trag
    gloante-n cap in cafenelele de sub Pietricica, ci cu faptul ca dupa
    patru ani de functie o persoana “se rutineaza” si nu mai da
    rezultate la valoarea initiala, invocand, chipurile, un proiect al
    secretarului de stat Fatuloiu.

    Si cand tupeul devine penibil se recurge la mila. In lacrimi
    prin care ridicolul ajunge pana la cer, Soric spune ca face parte
    dintr-o familie de onoare si nu va permite nimanui sa-i terfeleasca
    numele. Mai mult, le reproseaza jurnalistilor ca nu l-a intrebat
    nimeni de ce are Ordinul Virtutea Militara in grad de Comandor cu
    insemne pentru razboi sau de ce a terminat <un liceu de
    matematica-fizica “Costache Negruzzi” in Iasi>.

    Dat fiind ca in mainile acestui domn, sef al Politiei, sta
    siguranta a sute de mii de oameni deduc un singur lucru. Tot ce s-a
    intamplat in ultimii douazeci de ani in Romania arata ca tupeul e
    ingredientul principal al succesului pe toate planurile.

    La ora scrierii acestui text, Mararu era condus pe ultimul drum
    de colegii lui care dau bani cu camata din intreaga tara. Nu le-am
    spus interlopi ca sa nu se supere Soric. Dumnezeu sa-i ierte!

  • Al treilea razboi mondial

    La 11 noiembrie 2010, data la care scriu acest text, a izbucnit
    al treilea razboi mondial, asa cum a prezis batrana aceea din
    Bulgaria sau Nostradamus sau cine s-a mai ocupat cu previziuni
    razboinice. Data am ales-o doar pentru relevanta tabloida, pentru
    ca si pana acum s-au purtat lupte importante. Este un razboi
    economic, diferit de cele purtate pana acum – biete incrancenari
    comerciale sau pe vreun petec de influenta. Vorbim aici de o
    repozitionare globala, pe fondul crizei, cu miscari economice,
    politice si sociale. O sa exemplific in continuare.

    Saptamana trecuta cateva mari televiziuni americane au ales sa
    nu prezinte un clip publicitar despre datoria publica americana.
    Materialul a fost produs de Citizens Against Government Waste, un
    ONG care sustine limitarea cheltuielilor guvernamentale si prezinta
    o clasa de studenti chinezi care studiaza, in Beijingul anului
    2030, caderea marilor imperii ale lumii – Grecia antica, imperiul
    roman sau… Statele Unite. In istoria alternativa a clipului,
    americanii sunt datori vanduti chinezilor si lucreaza pentru ei;
    “Au renuntat la principiile care le-au facut marete. America a
    incercat sa cheltuiasca si sa impoziteze cetatenii, pentru a iesi
    din marea recesiune. Noi am detinut o mare parte din datoriile lor,
    asa ca acum lucreaza pentru noi”, spune profesorul.

    Mesajul poate parea naiv, dar pus in contextul international
    capata cu totul alta relevanta.

    Sa-l privim prin prisma ratingurilor Dagong. La 26 septembrie,
    intre prima si a doua retrogradare a ratingului american, puternica
    Securities and Exchange Commission refuza sa recunoasca celor de la
    Dagong statutul de agentie de rating nationala. La 4 noiembrie
    Dagong a recidivat si reduce din nou ratingul american pentru
    datoria pe termen lung de la AA la A plus. Pentru curiosi, spun ca
    agentia chineza acorda Romaniei BB, un rating mai slab comparat cu
    modul in care suntem vazuti in prezent de Moody’s, S&P sau
    Fitch. Tot pentru curiosi, Rusia, Brazilia, India sau Venezuela
    sunt mai bine vazute decat in Occident. Agentia chineza mizeaza in
    special pe capacitatea statelor de a crea avutie si pe dimensiunea
    rezervelor nationale. Priviti demersurile agentiei chineze si
    importanta pe care i-o acorda SEC prin prisma urmatoarelor valori:
    in al treilea trimestru al anului companii chineze au incasat 76%
    (peste 40 de miliarde de dolari) din ofertele publice de actiuni
    din intreaga lume, iar 83% din ofertele publice au mers la companii
    asiatice. Companiile europene au incasat in aceeasi perioada 3,1
    miliarde dolari.

    Luna octombrie a adus ceea ce presa internationala a denumit
    razboiul valutelor, dar si pe cel al pamanturilor rare. Primul a
    fost cap de lista pe agenda reuniunii G-20 de la sfarsitul
    saptamanii trecute si este un subiect care a implicat inclusiv
    fluturari occidentale ale introducerii standardului aur – o idee
    din categoria “romani pe Luna”. Metalele rare, controlate in
    proportie de 97% de aceeasi omniprezenta China si supuse in prezent
    unui soi de embargo, pe criterii de mediu, chipurile, l-au facut pe
    Hans-Peter Keitel, seful BDI – federatia industriilor germane – sa
    observe ca acestea “au devenit o problema geopolitica care are
    nevoie de implicarea politicienilor”, in timp ce analistii japonezi
    vorbesc de resursele care ar putea deveni “armele economice ale
    secolului XXI”.

    Daca e sa privim avantul preturilor aurului, argintului,
    graului, bumbacului sau materiilor prime si impactul pe care il au
    aceste evolutii asupra economiilor lumii, armele s-au declansat
    deja.

    Nu scriu toate acestea ca parte a unui scenariu conspirationist,
    ci pentru ca astept de la autoritatile romane sa ne plaseze undeva
    in scenariul razboiului economic; rusii nu mai exporta grau pentru
    a-si asigura necesarul de paine. La noi Valeriu Tabara
    contabilizeaza exporturile, dar stie cum stam in ansamblu, daca
    exista furaje pentru animale si grau pentru paine? Face ministrul
    scenarii cu exporturi de grau furajer la 200 de dolari si importuri
    de grau de panificatie la preturi de 400 de dolari tona? Facilitati
    pentru cultivatori sau crescatorii de animale, fie ele si din
    credite angajate cu dobanda mai mare de 7%, daca tot a ajuns carnea
    la preturi nemaivazute? Poate putem specula in folosul nostru
    conflictul pamanturilor rare si foamea lumii de aur, argint sau
    bumbac, se ocupa cineva de asta? Eventual ministrul dezvoltarii?
    Sunt stocuri de carburanti pentru iarna? Gaze pentru combinatele
    chimice si petrol pentru rafinarii? NU conteaza ca sunt sau nu
    private, pentru ca rafinariile si combinatele inseamna bani la
    buget!

    Cum vor resimti institutiile financiare din Romania razboiul
    valutelor? Cum se repozitioneaza Romania pe harta intereselor
    economice, in conditiile in care chiar in sanul Maicii Europe
    fiecare stat incearca sa se descurce pe cont propriu, protejandu-si
    comertul, companiile, investitiile, iar interesul comun european nu
    depaseste amabile strangeri de mana si zambete politicoase. Franta
    si Spania isi protejeaza campionii economici de preluari ostile,
    iar nemtii analizeaza schimbarea legislatiei in domeniu. Industria
    iaurtului face parte din cele 11 sectoare socotite strategice de
    catre Paris si unde orice preluare este vizata direct de oamenii
    lui Sarkozy. Optiunea pune serioase piedici celor de la Pepsi care
    ravnesc de mult timp la Danone. In Spania, E.ON a renuntat sa mai
    cumpere Endesa dupa o lunga perioada de piedici guvernamentale.

    In spatele meu, la un televizor, presedintele Basescu vorbeste
    de crestere economica in 2011.

  • Din nou despre statistici

    Stiam datele pe dinafara, de la serie si numar pana la codul
    numeric personal, dar asta nu ii impiedica niciodata pe politisti
    sa verifice, prin statiile de emisie-receptie pe care le aveau,
    toate datele mele din buletin si sa imi dea amenda aferenta.

    Momentul culminant a fost cand, in urma verificarilor, unul
    dintre agenti a inteles in timpul convorbirii cu colegul sau de la
    sectie ca stateam la apartamentul 54, desi scara de bloc in care
    locuiam avea doar 4 apartamente (numerotate de la 1 la 4,
    bineinteles). Orice incercare de a-l face sa inteleaga acest lucru
    a fost zadarnicita de comentarii care de care mai vehemente din
    partea lui, culminand, ca intr-un banc, cu intrebarea: “Cine stie
    mai bine unde stai: tu sau biroul de evidenta a populatiei?”.

    Aceasta remarca este tot mai actuala, si cred ca sintetizeaza
    cel mai bine ceea ce (ni) se intampla, intr-o vreme cand deciziile
    se iau pe baza unor date care de care mai eronate.

    Niciun administrator din lume nu poate lua o decizie buna fara
    sa aiba acces la cateva date certe si parametri corecti. Sigur,
    poate nimeri o decizie buna sau, asa cum experienta anilor
    2003-2008 a demonstrat, poate nimeri un context economic in care
    aproape orice decizie ar lua ar avea rezultate peste asteptari.

    Insa vremurile pe care le traim impun mai mult ca niciodata
    cunoasterea datelor fundamentale.

    Eric Schmidt, seful celei mai importante companii din “noua
    lume”, Google, spunea in vara aceasta la o conferinta ca la fiecare
    doua zile apar informatii de circa 5 EB (adica
    5.000.000.000.000.000 de MB) adica la fel de mult cat a fost creat
    de la inceputurile omenirii si pana in 2003.

    Sigur, seful Google lasa impresia ca motorul de cautare este
    unul dintre cei care ii ajuta pe manageri si oameni de rand
    deopotriva sa gaseasca ceea ce le este folositor in tot acest
    context.

    Dincolo de Google, intervin companiile de cercetare de piata,
    companiile de consultanta, analistii, ziaristii, “detectivii de
    date”, spionii economici sau grupurile de cercetatori si profesorii
    universitari. Toti ofera – gratis sau contra cost – servicii de
    “filtrare” a informatiilor relevante.

    Tot ce trebuie sa faca un manager este SA INTELEAGA aceste
    informatii. Sau macar sa isi angajeze un traducator, care sa
    inteleaga pentru el si, eventual, sa ii puna aceste informatii
    intr-un format pe care el il intelege si pe care il poate folosi in
    luarea deciziei.

    Iar acest sistem poate fi folosit (si ar fi indicat sa fie asa)
    nu de un manager de companie, ci si de oricine are de administrat o
    afacere, un club sportiv, un sector al unui oras ca Bucurestiul sau
    o tara.
    O carte aparuta in anul 2003, Moneyball, reda povestea unei echipe
    de baseball – Oakland Athletics -, care, in lipsa resurselor
    financiare ale concurentilor bogati, decide sa selecteze jucatori
    si sa faca transferuri pe baza datelor statistice ale jucatorilor
    din ultimii ani si nu a flerului pe care il au in general
    antrenorii sau a recomandarilor jucatorilor si scouterilor.

    Iar rezultatele obtinute de Billy Beane, seful clubului de
    baseball, au facut ca in urmatorii ani multi dintre concurentii sai
    mai bogati sa adopte acest sistem de analiza statistica a
    jucatorilor. Iar anul viitor, odata cu aparitia filmului Moneyball,
    rolul lui Billy Beane va fi jucat de Brad Pitt.

    MIT, una dintre cele mai importante institutii de invatamant din
    SUA, organizeaza anual o conferinta dedicata analizei datelor in
    domeniul sportului, unde alaturi de sefi de cluburi de baseball,
    fotbal si baschet participa si asa-numiti vorbitori de pe lista A,
    cum este cazul lui Malcolm Gladwell.

    Pasiunea pentru statistici l-a facut celebru si pe Alan
    Greenspan, fostul sef al Rezervelor Federale, cel care a creat de-a
    lungul timpului modele econometrice care se bazau pe tot felul de
    corelatii intre diversi indicatori. Si, mai important, relatiile
    dintre diferitii indicatori statistici puteau da indicii privind
    viitoarele evolutii ale economiei. Iar in functie de acestea, un
    guvernator de banca centrala putea lua decizii care salvau sau
    ingropau o tara din punct de vedere economic.

    In Romania, prea putini dintre ministri, secretari de stat,
    prim-ministri sau chiar presedinti stiu sa interpreteze o
    statistica. Mai dramatic, nici macar consilieri capabili sa
    inteleaga economia si mecanismele ei si sa le traduca aceste
    informatii statistice nu prea au. Iar cand au oameni capabili sa
    inteleaga economia, calitatea datelor statistice este mai degraba
    hilara, cea mai buna dovada fiind numarul de bugetari, care in
    functie de autoritatea care il raporteaza variaza simtitor si, de
    cele mai multe ori, nu are nicio legatura cu realitatea. Ne mai
    miram atunci ca luna de luna apar facturi neachitate la sanatate
    sau ca efectele oricaror masuri difera fundamental de estimari? Cu
    argumente de genul celui folosit de politistul de care va spuneam
    la inceputul comentariului sau cu abordari superioare, precum cea
    in care guvernatorul Isarescu trage la raspundere presa (mai exact
    pe colegii de la Mediafax) pentru ca pune intrebari delicate intr-o
    vreme delicata nu vom ajunge nicaieri. Sau, din contra, exact acolo
    vom ajunge.

  • Dedesubturile cazului SAP

    Cred ca toti cei interesati de businessul IT au aflat despre procesul dintre cei doi giganti din domeniul programelor de nivel “enterprise”, Oracle si SAP. Foarte pe scurt, Oracle acuza pe SAP ca a accesat ilegal reteaua interna Oracle si a descarcat o multime de software si documentatie tehnica, ceea ce este nu doar o practica comercial condamnabila, ci furt in toata legea. SAP a recunoscut ca a descarcat programe si documentatie, asa ca punctul principal al litigiului la momentul actual il constituie daunele.In stilul caracteristic – adica extrem de agresiv – Oracle a cerut patru miliarde de dolari, dar judecatorul Phyllis Hamilton a cerut excluderea pierderilor potentiale cauzate de faptul ca n-au putut sa vanda si alte produse clientilor PeopleSoft si Siebel (ambele detinute de Oracle). Pana la urma s-a ajuns la 1,66 miliarde, ceea ce n-ar fi chiar catastrofa anuntata de multe ziare.

    La urma urmei, suma ar reprezenta putin peste o zecime din venitul pe 2009 realizat de SAP. Joshua Greenbaum e de parere ca scopul lui Larry Ellison este mai degraba umilirea competitorului.Pare simplu, dar de fapt e ceva mai complicat. Sa vedem intai cine sunt personajele si care este miza reala. SAP este cea mai mare firma de soft europeana si a pornit de la bun inceput pe ideea programelor de business la nivel de intreprindere. Adica ERP, CRM si altele de felul acesta. Toate acestea necesita baze de date performante, asa ca SAP si Oracle au fost parteneri multa vreme: SAP cu aplicatiile si Oracle cu baza de date. Numai ca lucrurile au luat o alta turnura cand Oracle s-a indreptat spre piata aplicatiilor, mai intai cu Oracle Financials, dupa care i-a cumparat pe toti jucatorii importanti din domeniu (PeopleSoft, Siebel, BEA). Asa se face ca din parteneri, cele doua companii au devenit concurenti inversunati.

    Pentru a localiza miza, cateva amanunte despre acest gen de aplicatii. Spre deosebire de programele “la cutie”, unde stiti din start cati bani dati si ce primiti, in cazul softurilor de intreprindere sunt implicate nu doar licentele (foarte complicate si ele), ci si foarte multe servicii, de la instalare si instruire pana la suport tehnic si intretinere. Iar acestea din urma vin cu taxe anuale destul de scumpe si, de fapt, ele reprezinta poate cea mai importanta afacere a furnizorului de soft. Dupa unele surse, in acest domeniu veniturile din mentenanta sunt de doua ori mai mari decat cele din licente. Nu este intamplator ca exista multe firme specializate in suport si intretinere pentru astfel de aplicatii.

    Iar in centrul acestui caz sta tocmai o asemenea companie, numita TomorrowNow si specializata in mentenanta pentru produsele de la PeopleSoft, JD Eduards si Siebel. TomorrowNow avea o buna reputatie si preturi mult mai mici decat cele de la Oracle, asa ca multi dintre vechii clienti ai acestor firme au preferat sa-si pastreze contractele de intretinere. Imediat dupa ce Oracle a cumparat PeopleSoft (2005), SAP a cumparat TomorrowNow cu 10 milioane de dolari, iar de aici au inceput sa sara scantei. Daca pana atunci pentru Oracle era vorba doar de niste pierderi cauzate de o mica companie, acum SAP avea sansa sa-i fure clienti care erau multumiti de suportul de la TomorrowNow, devenita intre timp SAP TN. Inca de atunci, SAP se astepta ca Oracle sa-i intenteze un proces, ceea ce s-a si intamplat, in martie 2007. Acesta este de fapt procesul care se judeca zilele acestea.

    Dar si faptele propriu-zise merita cateva explicatii. Greu de crezut ca SAP a luat software de la Oracle pentru a-si imbunatati aplicatiile, pentru simplul motiv ca este mai ieftin sa dezvolti programe proprii decat sa integrezi surse de la altcineva, mai ales in cazul aplicatiilor extrem de complexe. De fapt, TomorrowNow a accesat reteaua interna a Oracle in numele clientilor sai, care aveau dreptul la documentatie si update-uri ca urmare a licentei. Cei de la Oracle au vazut ca IP-urile apartineau SAP, iar acesta a fost un motiv suficient.

    Intrebarea se poate pune astfel: daca documentatia ar fi fost tiparita, firma care asigura suportul ar fi avut dreptul s-o consulte? Cu siguranta. De ce nu o poate consulta pe cea in format digital? Daca update-urile ar fi fost furnizate pe suport, mentenanta ar fi avut acces la soft? Desigur. De ce nu se intampla la fel cand sunt livrate prin internet? Iar faptul ca au folosit parolele clientilor (cu consimtamantul acestora) cu greu poate fi calificat drept “spargere”.E de fapt un razboi comercial dus cu arme juridice. E vorba de bani si piete, iar SAP a pierdut runda aceasta. Vor mai fi si altele.

  • Alte prostii

    Cu Slim par sa nu fie de acord o sumedenie de bogati, o sa
    pomenesc doar cateva nume, fara functii, pentru ca exista Google,
    iar insiruirea companiilor ar ocupa o multime de spatiu: Paul
    Allen, Michael Bloomberg, Barry Diller, Larry Ellison, George
    Lucas, Pierre Omidyar, David Rockefeller, Ted Turner, Sanford Weill
    si multi altii. Daca e sa socotim invocand mijloacele democratiei,
    cei multi si milosi enumerati mai sus sunt baietii buni, iar Carlos
    Slim este un nemernic, un bogatas nenorocit care isi apara averea.
    Eu sunt tentat sa spun ca Slim se dovedeste un lucid care nu a
    uitat, in vremuri populiste, zicala aceea straveche cu pestele si
    undita si care, daca va renunta la monopolul sau si va crea noi
    locuri de munca, se va dovedi in mod real mai intelept decat Gates
    & comp.

    Nu cu mult timp in urma am scris un text, “Patru prostii” se
    chema, despre o serie de credinte adanc inradacinate in societate,
    dar cu efecte extrem de toxice. Era vorba de unu, renuntarea la
    prostia cu “pretul cel mai scazut”, doi, la maximizarea eficientei,
    indiferent ca este vorba de resurse naturale sau oameni si trei, la
    renuntarea in folosirea copiilor si furtul de idei in afaceri sau
    branduri de tara. Ultima era suprema tampenie romaneasca, ca
    totdeauna va exista un fraier mai mare care sa inghita galusca. Nu
    detaliez, textul exista.Carlos Slim m-a facut sa recidivez si sa
    scriu despre alte cateva credinte toxice; cu cat ne vom elibera de
    ele, cu atat mai bine ne va fi, ca natie sau personal.

    Prima este ideea ca Romania este o piata mare, cu 20 de milioane
    de consumatori, unde creditele, sapunul, carnea, bauturile pe cap
    de locuitor lasa loc de cresteri de cifra de afaceri indiferent de
    contextul economic. Este o prostie: Romania este in primul rand o
    tara saraca si mediul de afaceri va creste, mai ales dupa aceasta
    criza, numai daca nivelul de trai va creste. Daca Romania inerta de
    la tara si din oraselele muribunde va incepe sa se miste – slujbe,
    mici intreprinderi, finantari, productie, scenariul il cunoaste
    toata lumea. Orice om de afaceri lucid ar trebui sa ceara mediului
    politic sa lase romanii sa se imbogateasca, este singura conditie
    de crestere viitoare, fara de care credinta de genul “valoarea
    creditelor pe cap de locuitor e sub media europeana, este loc de
    afaceri” ramane o prostie.

    Cum prostie e sa crezi ca politicienii sunt atotputernici. Chiar
    in amestec cu coruptia, justitia, mafiile locale, politicianul
    ramane “veriga slaba”, un flet care nu tine minte cum e cu bilele
    albe si negre, ca sa nu vorbim de inconsecventa in declaratii. O sa
    ofer un exemplu cu legea presei, cam in fiecare legislatura apare
    cate un ins cu o asemenea idee. Ce nu le spune nimeni este ca o
    lege a presei exista, e din 1974 si, din cate stiu, nu a fost
    abrogata. Asa ca eu imi desfasor activitatea, teoretic, “sub
    conducerea PCR – forta politica conducatoare a intregii societati
    din RSR”, ba ar trebui sa militez “pentru transpunerea in viata a
    programului de faurire a societatii socialiste multilateral
    dezvoltate, a societatii comuniste”. Ma rog, aici e o gramada de
    loc de batut campii.Facand cuvenitele diferente intre cumetriile
    politico-economice si cei, nu putini, care conduc afaceri de
    succes, spun ca politicul care a imbecilizat societatea repetand la
    nesfarsit “cutare e hot” ca sa isi mascheze propriile furturi
    merita o replica pe masura.

    Ar fi grozav sa renuntam si la inutilul indemn, periodic
    redescoperit, “sa cumparam produse romanesti”. Nu exista asa ceva,
    nu sprijini pe nimeni, nu ajuti cu nimic gandind asa. Exista
    globalizare, Romania este condusa de multinationale si produsele
    romanesti pe care le putem cumpara pentru a sprijini pe cineva sunt
    din zona “catorva kilograme de rosii cumparate de la tarani pe
    marginea drumului”. Urmarea fireasca a unui astfel de indemn este o
    scadere a calitatii si a competitiei, daca exista. Indemnul valabil
    este “altfel si altceva decat altii”, adica originalitate si
    prospetime, nu mediocritate corcolita.

    Mexicul, tara care l-a creat pe Carlos Slim, si-a reformat
    economia timp de trei decenii: si-a deschis portile pentru
    investitii straine si pentru comert, a privatizat companiile de
    stat si si-a intarit disciplina fiscala, cam aceleasi solutii pe
    care le tot flutura pe la noi analistii economici, politicienii
    care se plictisesc, stabii de la UE sau reprezentantii FMI. Cu
    toata deschiderea, Mexicul ramane o tara saraca in ciuda a trei
    decenii de reforme si a “capsunarilor” plecati in Statele Unite. De
    ce? Gordon Hanson, profesor la University of California, vorbeste
    de o piata a creditarii debila, de ineficacitatea sistemului de
    invatamant, de lipsa de viziune – mexicanii exporta cam aceleasi
    categorii de bunuri ca si chinezii, de exemplu. Adaugati preturi
    mari la utilitati si telecomunicatii (zona care l-a propulsat si pe
    Slim) si o lipsa cronica de forta de munca calificata.
    Recunoasteti scenariul?

  • Comenteaza cu Ionut si Razvan: Pro sau contra amenzilor pentru lipsa anvelopelor de iarna

    Ionut este impotriva amenzilor

    Recunosc din capul locului ca am anvelope de iarna pe masina si
    asa am avut de cand mi-am cumparat-o. Am facut asta pentru ca,
    scriind despre masini la Ziarul Financiar si BUSINESS Magazin de-a
    lungul vremii, am vazut in cadrul diverselor teste cu masini ce
    diferenta face o anvelopa adecvata pe teren uscat, umed sau pe
    zapada.

    Insa alegerea anvelopelor trebuie sa fie alegerea fiecaruia
    dintre noi. Da, trebuie sa avem anvelope de iarna cand teperatura
    scade sub cinci-zece grade, dar nu pentru ca ne obliga Ministerul
    Transporturilor. Cred ca doar niste oameni cu adevarat inconstienti
    ar alege sa nu isi puna anevlope de iarna pe masina.

    Iar argumente de genul “sunt prea scumpe” sunt la fel de
    imbecile. Cine spune ca fiecare dintre noi trebuie sa mearga cu
    masina? Daca merg mai putini cu masina, inseamna ca se rezolva
    dintr-un foc una dintre marile probleme, din Bucuresti, cel putin –
    aglomeratia din trafic.

    Sigur, daca se dovedeste ca lipsa anvelopelor de iarna a facut
    ca masina mea sa fie implicata in accident, sunt de acord ca firma
    de asigurari sa ma faca pe mine sa platesc toata dauna. Dar la fel
    de normal mi se pare si ca eu sa pot da in judecata Ministerul
    Transporturilor sau Primaria daca strada mea este sub zapada. Sau
    daca bulevardele principale din Capitala se transforma in
    patinoare.

    Pe de alta parte, instituirea unei obligativitati va imbogati,
    inevitabil, comerciantii de anvelope, care isi vor permite sa
    creasca preturile oricat de mult, pentru ca isi vor gasi clienti
    disperati sa nu ia amenda. Poate aici ar trebui lucrat, daca tot ii
    obligi pe romani sa isi cumpere anvelope, sa ii obligi si pe
    producatorii de anvelope sa investeasca mai mult in explicarea
    diferentelor dintre o anvelopa de iarna si una de vara. Pana la
    urma, orice masina este la fel de buna ca cea mai proasta
    componenta a ei. Adica, abilitatile de soferi de curse sau
    tractiunea integrala a masinii nu inseamna mai nimic, daca mergi pe
    zapada cu anvelope de vara.

    Numai ca pentru a intelege asta se pare ca singura cale e sa
    vezi ce se poate intampla. Si ar fi bine sa nu vezi pe pielea ta,
    ci mai degraba intr-un spot la TV sau intr-un viral pe
    internet.

    Razvan sustine ca nu vorba buna ci amenzile ne vor
    invata sa devenim responsabili

    Desi scoasa pe neasteptate din birourile Guvernului, legea vine
    cel putin cu intarziere daca stam sa ne amintim ce s-a intamplat
    iarna trecuta. Sub munti de zapada, Romania parea ca nu se mai
    misca. Drumurile de munte, cu numai doua benzi de circulatie, erau
    paralizate de indata ce un TIR se punea de-a curmezisul soselei sau
    coloanele de masini se tamponau in lant. Desigur, cu masinile
    dotate corespunzator pentru anotimpul rece, soferii vor putea
    controla mai atent autovehiculul, insa e bine de stiut ca anvelopa
    de iarna nu face altceva decat sa imbunatateasca aderenta. In lipsa
    utilajelor de deszapezire care sa mentina asfaltul “la negru”, fie
    ca sunt de vara sau de iarna, cauciurile nu mai pot rezolva
    nimic.

    Cu atat mai mult cu cat autoritatile demonstreaza iarna dupa
    iarna ca zapada vine mereu pe neasteptate, pregatirea masinii ne
    poate salva totusi de probleme neplacute. Si nu putine sunt
    diminetile in care masina nu mai misca din loc, iar cei care au
    trecut o iarna cu anvelope de vara stiu exact despre ce
    vorbesc.

    Legea functioneaza deja in statele din vestul Europei. Drept
    consecinta, numarul de accidente s-a redus semnificativ de cand s-a
    luat aceasta masura, iar educatia s-a facut si acolo cu amenzi. S-a
    constatat in mai multe domenii, iar colectarea selectiva a
    gunoiului e unul din exemple, ca simtul civic e stimulat mult mai
    bine daca se aplica sanctiuni de ordin financiar.

    Singurul repros care i se poate aduce legii, ce-i drept perfect
    justificat, e ca a fost scoasa din nou peste noapte, iar
    speculantii vor putea creste rapid preturile in lipsa stocurilor
    care sa faca fata cererii.

    Inchei acest text cu speranta ca lanturile si anvelopele de
    iarna nu vor fi un doar pretext pentru autoritati sa uite din
    vocabular cuvantul “deszapezire” si in iarna lui 2010.

    Anvelope de iarna – ce trebuie sa stiti despre
    pneurile de iarna

    Perioada de desfasurare a concursului: 7 – 12 nov. 2010

    Desemnarea castigatorilor se va realiza de catre redactia
    BUSINESS Magazin in functie de participarea la dezbatere.

    Castigatorii vor fi publicati in revista BUSINESS Magazin care
    va aparea in 15 nov.

    Castigatorii editiei sunt: mariusm, Tot eu si
    Eugen.

    Ii asteptam sa ne contacteze la 0318.256.314 sau pe e-mail la
    marketing@businessmagazin.ro pentru a
    revendica premiile.

  • Linux la bursa

    S-a intamplat in 2002. Era epoca “razboaielor religioase” dintre
    adeptii softului liber (o sa-i spun open source, desi nu-i chiar
    acelasi lucru) si sustinatorii programelor proprietare, asa ca-mi
    era destul de greu sa tin cat de cat in limite decente discutiile
    pe aceasta tema ce se purtau pe un forum virtual pe care s-a
    intamplat sa-l moderez. Subiectul care a starnit cele mai multe
    reactii se referea la utilizarea softurilor open source in
    sistemele administratiei publice si, pana la urma, din aceste
    discutii a rezultat o dezbatere “in carne si oase” la care au
    participat sustinatorii ambelor pozitii, ceva presa si cativa
    oameni din administratie. Totul a decurs frumos, cu argumente
    pertinente de ambele parti, dar finalul i-a apartinut unui distins
    parlamentar ce a dinamitat pozitiile free software cu un argument
    zdrobitor: nu e de incredere. Astazi, acest gen de discutii a iesit
    din actualitate in cercurile de specialisti IT, pentru ca oricum
    cele mai multe solutii informatice sunt un mixaj de softuri
    proprietare si open source.

    Si totusi, pentru multa lume, intrebarea persista: cum poate fi
    “de incredere” un software dezvoltat prin contributiile voluntare
    ale unor pasionati? Trecand peste faptul ca putine programe open
    source sunt dezvoltate astfel (nucleul Linux fiind mai degraba
    exceptia decat regula), argumentul “nu e de incredere” isi are
    radacina – oricat de ciudat ar parea – intr-o confuzie larg
    raspandita intre gratuit si liber. Gratuitatea, pe care foarte
    multa lume pune accentul, duce automat gandul la lipsa calitatii.
    In realitate, caracterul gratuit este nu doar secundar, ci si
    inselator.

    Poate ca sistemul de operare pe care il folosesc nu are pret de
    achizitie, dar ceea ce se cheama TCO (Total Cost of Ownership)
    poate fi semnificativ in unele cazuri. Insa caracterul liber este
    cel important, din multe puncte de vedere, dintre care in acest
    context voi puncta doar unul: codul public permite multor firme
    sa-si construiasca afaceri consistente pe servicii aditionale, cum
    ar fi suportul tehnic, instruirea, adaptarea unor programe pentru
    cerinte speciale sau asamblarea altora din componente open source.
    Asa se face ca in jurul fiecarui software open source semnificativ
    exista suficiente firme furnizoare de suport, de garantii si, pana
    la urma, de incredere. Intrebarea este daca increderea furnizata de
    aceasta sustinere este suficienta pentru ca cineva sa-si
    incredinteze aplicatiile vitale unei infrastructuri software bazate
    pe open source. E greu de imaginat ceva mai “mission critical”
    decat sistemele informatice care sustin marile burse ale lumii.

    Si totusi, New York Stock Exchange a inceput inca din 2007 sa
    migreze pe sisteme Linux, dupa ce s-a bazat multa vreme pe sisteme
    Unix proprietare cum ar fi HP-UX, AIX (de la IBM) sau Solaris (de
    la Sun). In acest caz, furnizorul de expertiza si incredere s-a
    numit Red Hat. Printre ratiunile care au determinat NYSE la aceasta
    mutare nu s-a numarat pretul, insa au contat flexibilitatea si
    caracterul liber, adica independenta de un anumit producator.

    Aceasta in conditiile in care cele circa 600 de servere ce
    proceseaza tranzactii in valoare de circa 150 de miliarde de dolari
    pe zi isi permit doar 90 de secunde de “odihna” pe an. Daca in
    cazul NYSE a fost vorba totusi de o trecere de la Unix la
    Unix-like, mult mai spectaculoasa pare decizia bursei din Londra de
    a renunta la un sistem bazat pe software Microsoft (TradElect) in
    favoarea unei solutii bazate pe Linux. Printre motivele care au
    stat la baza deciziei se numara in principal cateva incidente,
    dintre care pana de aproape opt ore survenita in septembrie 2008 a
    fost considerata o adevarata catastrofa (incidentul s-a petrecut
    imediat dupa ce guvernul american s-a decis sa salveze Fannie Mae
    si Freddie Mac).

    Pe de alta parte, LSE isi doreste timpi de raspuns mult mai
    buni, tinta fiind de 0,13 milisecunde (sistemul actual ofera doar
    2,7 milisecunde). Spre deosebire de Deutsche Boerse, care a trecut
    pe Linux asistata de IBM, bursa londoneza a optat pentru o alta
    solutie: a cumparat fi rma MilleniumIT, specializata in dezvoltarea
    de sisteme “mission critical” foarte sigure si scalabile. Pretul
    platit a fost de 18,4 milioane de lire sterline, adica mai putin de
    jumatate din pretul sistemului TradElect. Iar daca rezultatele din
    teste se confirma in productie, LSE va avea cea mai rapida
    platforma de trading din galaxie. Asadar, marile finante ale lumii
    se sprijina pe un nucleu de sistem de operare pornit dintr-o joaca
    si dezvoltat de voluntari. Dar nu-l acuzati pe Linus Torvalds
    pentru criza.

  • Mai lasati-ma cu strategia pe termen lung…

    De zece ani, de cand sunt in presa economica, aud cu obstinatie
    sintagma “Romaniei ii trebuie o strategie”. Da, e adevarat, ii
    trebuie. Acum, mai mult ca niciodata. Si maine, cand va fi mai rau,
    mai mult ca acum.
    Dar ceea ce mi se pare complet deplasat este ca aceasta sintagma sa
    fie rostita de consultanti
    vorbitori-din-carti-de-management-pe-care-le-citesc-pe-afara-sau-pe-net
    sau de manageri pe care atunci cand ii intrebi de strategia lor
    (sau de inputul LOR pe o strategie adoptata la sediul
    multinationalei pentru care lucreaza) dau din stanga in dreapta si
    raspund prin foarte profunde remarci de genul “important este sa ne
    identificam nisa de piata si sa o exploatam”, “vom incerca sa
    fructificam orice oportunitate ne va oferi piata”, “ne vom
    diferentia de competitorii nostri prin calitatea serviciilor”.
    Frumos si, mai ales, original, nu?

    Se tot vorbeste de ceva vreme – si, recunosc, suna tot mai
    interesant pe zi ce trece, in comparatie cu desfraul si habarnismul
    din administratia publica – de o strategie care sa priveasca
    guvernarea tarii ca o companie. Fara sentimente. Cu evaluari
    anuale, recompense in functie de diversi indicatori de performanta,
    apa calda si caldura pe masura putintei, case si masini doar pentru
    cei care pot plati si impozitele sau consumabilele aferente.

    De partea cealalta, tocmai in aceste vremuri grele (oare? nu e
    doar o justificare pentru a nu face?), nu poate sa nu castige teren
    rolul social al statului, ca tatuc al nostru al tuturor, mai ales
    cand vezi emotia/lacrima din glasul/ochii pensionarului aflat la
    coada pentru reteta de medicamente compensate, al tanarului manager
    care si-a luat casa acum trei ani si ii cam sclipesc ochii cand se
    gandeste la ordonanta 50 si rate mai mici la casa sau a
    mitingarului care declara cu mana pe inima ca ar munci mai mult si
    mai bine daca ar fi platit mai bine.

    Iar daca am ajuns la tatuc, nu putem trece cu vederea strategia
    aliantelor cu licuricii mai mici sau mai mari, cu cei care au banii
    (SUA), gazele (Rusia) sau puterea celor multi (China). Tot la
    capitolul “fa-te frate cu dracu’” pot fi incadrate si prezenta si
    sugestiile domnului Franks si ale delegatiei FMI, care n-ar prea
    vrea sa treaca cu vederea derapajele pe care statisticile le arata
    fata de proiectiile initiale, dar parca nici n-ar vrea sa nu
    imprumute (si implicit sa controleze mai bine ce se intampla in)
    Romania. In relatia cu FMI pare ca nimic nu s-a schimbat in
    ultimele aproape doua decenii, in afara faptului ca se discuta de
    alte sume. Si, poate mult mai mult par alb pentru cei care au trait
    pe propria piele acele vremuri.

    Sigur ca aceiasi consultanti si manageri de care vorbeam mai sus
    ar spune acum ca in functie de strategiile de sus, de la nivel
    national, isi pot defini si ei strategiile specifice – pentru
    companii sau personale.

    Dar ce ati zice daca MAREA STRATEGIE NATIONALA ar fi creata in
    sens invers? Adica nu capul tarii sa decida strategia, ci omul de
    rand. Stie omul de rand ce vrea sa i se intample in urmatorii 10-20
    de ani? Probabil ca vrea sa ii fie mai bine, sa castige mai multi
    bani (eventual, dar nu obligatoriu, va fi chiar dispus sa munceasca
    pentru asta), sa beneficieze de ceea ce el numeste servicii
    medicale adecvate (chiar daca nu ar fi dispus sa plateasca mai mult
    pentru asta), sa aiba casa mult visata (si sa o plateasca in
    cinci-zece ani, cel mult, nu in 30 de ani de rate si sacrificii) si
    locul sau de parcare (cam prin fata scarii daca se poate, dar nu la
    10.000-15.000 de euro, cat sunt locurile de parcare in noile
    complexuri imobiliare). Nu in ultimul rand, sa nu mai piarda atata
    timp in trafic din cauza proastei planificari (chiar daca ii ia
    fata vreunui “trist” de incepator, mai trece pe rosu din cand in
    cand sau blocheaza o intersectie cu buna stiinta pentru ca
    semaforul sau “e VERDE”).

    Cati dintre cei care au astfel de asteptari si-au pus la punct
    si o strategie pentru a le obtine altfel decat printr-un concurs de
    imprejurari?

    Cand cei mai multi dintre romani vor intelege ca dincolo de
    strategia nationala este mult mai importanta STRATEGIA PERSONALA,
    atunci toate aceste discutii vor inceta. Sau abia atunci se va
    putea discuta, cu adevarat, de o STRATEGIE NATIONALA.

  • Sincer, papuseilor, ma doare in cot!

    Aveti mai sus rescrierea romanului “Pe aripile vantului”, pentru
    generatia Twitter; am depasit cu putin cele 140 de caractere impuse
    de limitarile cognitive ale initiatorilor serviciului. Replica lui
    Rhett este in original “My dear, I don’t give a damn”, iar in film
    a capatat un “frankly” la inceput si a devenit, in opinia American
    Film Institute, cea mai celebra replica dintr-un film.

    Zicerea cinicului sudist, cu sau fara sinceritate, mi se pare
    esentiala in contextul momentului in care scriu acest text: ieri a
    cazut motiunea, astazi citesc uimit in Gandul cum Adriean Videanu
    si alti lideri ai coalitiei de guvernare s-au certat cu
    reprezentantii FMI pe teme de reducere a cotei unice, crestere a
    salariului minim sau scaderea CAS.

    Nu stiu in ce masura vor fi reluate in presa ideile stabilor de
    la guvernare, asa ca le voi relua pe scurt: cota unica redusa la
    12%, scaderea CAS cu 3 puncte si cresterea salariului minim la 720
    de lei. Laszlo Borbely spune ca masurile au fost convenite in
    coalitie inca din vara si ca in discutiile cu cei de la FMI au
    aparut “mici divergente de timing” – romanii le vor de la anul, cei
    de la FMI le sugereaza 2012. Si nu pot rezista sa nu-l citez si pe
    Varujan Pambuccian, liderul minoritatilor: “Am avut senzatia ca
    discut cu peretele acesta din fata. Indiferent ce spuneam. Da,
    dadeau din cap afirmativ in timp ce vorbeam, dupa care isi spuneau
    poezia. Si este ingrozitor sa ai senzatia ca tu comunici cu cineva
    care intelege ce-i spui, dupa care el spune acelasi lucru”.

    Si, desigur, mi se pare firesc ca tocmai ministrul finantelor
    Gheorghe Ialomitianu sa nu stie despre ce este vorba si la fel de
    firesc mi se pare ca expertii FMI sa nu vrea sa ia in calculul
    deficitului pe bugetul consolidat si sumele venite din cresterea
    colectarii incasarilor la buget si cresterea consumului, dupa
    reducerea cotei unice (asta era un fel de ironie; pe de alta parte,
    bine le fac cei de la FMI).

    Citind stirea, intai am zis ca ai nostri au iesit din zodia
    procrastinatiei, a taraganarii, a amanarilor spre niciodata, ca s-a
    desteptat Scarlett. Era la mintea cocosului ca stiau cam ce ar
    trebui facut in realitate in cei doi ani de criza, dar au tot
    amanat pentru ca au avut ba campanie electorala, ba interese
    proprii sau pur si simplu nu le-a pasat. Iar acum, dupa ce au rapus
    zeci de mii de firme, dupa ce au desfiintat locuri de munca si
    si-au pus in cap o mare parte din profesori, politisti,
    antreprenori sau pensionari, se razboiesc, chipurile, cu FMI. Nu vi
    se pare toata mizanscena cu disputele, timingul, deficitele si
    restul o varianta complicata a romanului Twitter de mai sus?

    Filozof, il invoc pe Rhett: “Sincer, papuseilor, ma doare in
    cot”.

    Raul a fost facut. Nu trebuie sa ne certam cu FMI-ul in toamna
    anului 2010, trebuia sa ne certam intre noi in toamna lui 2008 si
    mai inainte de 2008 pe astfel de masuri – reduceri de taxe si
    impozite si sprijinirea companiilor si crearea de locuri de munca
    pe baze sanatose.

    Economia este o chestie destul de lenta si care are nevoie in
    primul rand de viziune. Sa explic: de cand am vazut ca minerii pot
    iesi proaspat barbieriti din fundul pamantului, dupa mai bine de
    doua luni de captivitate, interesul si respectul meu pentru Chile,
    aparute dupa ce am vazut cum au reactionat si s-au descurcat loviti
    de un megacutremur in februarie, s-au amplificat. Cum au ajuns de
    la dictatura lui Pinochet sa fie prima economie a Americii de Sud?
    De ce nu mor la cutremure si ies dupa accidentele din mine curati,
    barbieriti si zambareti? Cum este posibil sa treci prin criza rapid
    si sa mizezi pe cresteri de sase procente de PIB in urmatorul
    deceniu?

    Economistul Jeffrey Sachs crede ca societatea chiliana a evoluat
    pentru ca a inlocuit, dupa 1990, dictatura militara cu moderatia,
    increderea, respectul pentru competente si corectitudinea in
    managementul public. Cei cinci presedinti care i-au urmat lui
    Pinochet au fost insi talentati, modesti si integri. Cutremurul i-a
    costat 18% din PIB, dar au depasit greutatile prin consens politic
    si un plan responsabil de reconstructie. Constructia bugetara este
    contraciclica, observa Jeffrey Frankel de la Harvard, prevenind
    greseala celor mai multe guverne de a cheltui excesiv in perioade
    economice faste. Deficitul bugetar este tinut strict sub control si
    nu poate aparea decat daca pretul cuprului, materie prima pe care
    Chile o exporta cu precadere si de care depinde economiceste, la
    fel ca Rusia de petrol si gaze naturale, este sub media pe 10 ani
    sau se inregistreaza o penurie pe piata mondiala. Pretul cuprului
    si productia sunt monitorizate si analizate de doua echipe separate
    de experti, lipsiti de orice influenta politica.

    Papagalii din Romania ar putea crede ca cei doi economisti si
    universitari pe care i-am citat sunt cu capul: cum e posibil sa
    cresti economic mizand pe modestie, cinste, integritate, prudenta,
    consens daca este cazul sau pe competenta reala?

    Ii voi linistii: chestiile alea sunt valabile pentru insii
    talentati, modesti si integri.