BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Dragos Damian: Batalia reformei

    Punctele reformabile au fost identificate de numeroase
    administratii dupa numeroase analize ale numerosilor expertilor si
    in final cam toti au fost de acord ca sunt aceleasi:

    1. scaderea alarmanta a numarului de contribuabili si a valorii
    contributiei (a veniturilor) deci;
    2. medicina interventionista ineficienta si inechitabila
    (spitalele) bineinteles;
    3. ineficienta serviciilor cu efect preventiv a medicinei de
    familie;
    4. lipsa informatizarii in sistem unic (trasabilitatea actului si
    resursei medicale);
    5. absenta unor principii sustenabile si rationale de utilizare a
    medicamentelor;
    6. intarzierea formularii pachetului standard de baza care franeaza
    la randul sau evolutia asigurarilor private.

    Sinergia distructiva a celor de mai sus a dus la datorii enorme
    ale sistemului sanitar catre diversi furnizori de servicii care,
    rostogolite fiind din 2008 au ajuns sa fie situate undeva la 2-3
    miliarde RON, pentru 2010 prefigurandu-se sanse bune sa ajunga la
    peste 5 miliarde RON la sfarsitul lui 2011.

    Si astfel, fiind ceruta de insasi iminenta colapsului, reforma
    chiar a inceput in 2010, si pleaca aparent exact in transarea celor
    celor de mai sus:
    1. Se largeste baza de contribuabili si se introduce
    co-plata.
    2. Se transfera spitalele catre administratia locala, cele fara
    speranta sau inoperabile se inchid sau isi schimba destinatia iar
    resursele economisite sunt transferate catre medicina de
    urgenta.
    3. Se schimba prevederile contractului cadru pentru a se creste
    rolul si impactul medicinei de familie.
    4. Se informatizeaza in sistem unic intreaga masinarie a
    sanatatii.
    5. Se schimba reglementarile privind utilizarea medicamentelor
    aplicandu-se principii de farmaco-economie.
    6. Se lucreaza la definitivarea pachetului de baza, punctul de
    plecare pentru alocarea de resurse in asigurarile private.

    Si totusi, daca toate partile au fost de acord asupra punctelor
    reformabile, de ce a izbucnit o batalie pe viata si pe moarte intre
    autoritatile reformatoare si furnizorii de servicii? Este oare miza
    reformei atat de mare incat reformatorii si furnizorii nu se pot
    intelege asupra prioritatilor, mijloacelor si resurselor? Am intrat
    intr-o spirala de genul “reforma mea este mai buna decat reforma
    ta”?

    Sumarizand, iata atmosfera de pe liniile frontului.
    1. Contributia in sanatate.
    Reformatorii: 5 milioane de contribuabili nu pot plati sanatate
    pentru 22 de milioande asigurati. Furnizorii: nu puteti largi baza
    de contributie luand bani de la cei care nu au.
    2. Spitalele.
    Reformatorii: supravietuiesc prin capital politic, opereaza in
    afara standardelor si indicatorilor, risipa, ineficienta, coruptie.
    Furnizorii: voi trebuie sa faceti standarde si indicatori, ati
    folosit criterii netransparente de transfer, inchidere, schimbare
    de destinatie.
    3. Contractul cadru.
    Reformatorii: trebuie sa munciti mai mult pentru banii pe care-i
    primiti. Furnizorii: trebuie sa ne platiti mai bine pentru munca pe
    care o prestam chiar si in prezent.
    4. Informatizarea sistemului.
    Reformatorii: odata informatizat sistemul va asigura trasabilitatea
    si predictibilitatea actului medical si al resurselor. Furnizorii:
    folositi aplicatii scumpe si greoaie, nu le putem implementa.
    5. Medicamentele.
    Reformatorii: lipsa de criterii de prescriere, risipa, coruptie.
    Furnizorii: lucram respectand regulile jocului stabilite de
    voi.
    6. Pachetul de baza.
    Reformatorii: va fi ultra-minimal. Furnizorii: trebuie sa fie
    suficient.

    La modul cel mai general, pozitiile de lupta sunt explicitate
    foarte amenintator si in fapt ireconciliabile.
    Reformatorii: cheltuielile in sistem au crescut in ultimii ani de 3
    ori si cu toate acestea sanatatea s-a deteriorat. Vom face reforma
    in direct, in criza, in conditiile unor resurse de avarie. Vom
    aloca bani suplimentari numai dupa ce sistemul va fi reformat.
    Rezistenta la reforma arata ca lezam interese de grup.
    Furnizorii: se aloca sub 4% din PIB pentru sanatate, jumatate din
    media europeana. Nu puteti face reforma fara bani. Reforma de care
    o faceti nu are o nota de fundamentare, un studiu de fezabilitate,
    o evaluare a impactului. Rezistenta la reforma arata ca nu
    comunicati obiectivele, mijoacele si resursele si ca nu ne faceti
    parteneri ai reformei.

    Intre timp, cea mai importanta componenta a reformei,
    finantatorii si creditorii sistemului – contribuabili, producatori
    de medicamente, banci, FMI – stau cuminti si astepta sa vada daca
    exista la orizont un armistitiu si o solutie diplomatica care sa
    operationalizeze reforma. Ce ar vrea sa vada cu siguranta ar fi un
    consens asupra unui tablou de bord al reformei pana in 2015, un
    comitet de gestionare a reformei (din care, in numele regulilor
    bunei guvernari, sa faca parte) si un proiect post-reforma, pentru
    dupa 2015. Asta ca sa fim siguri ca incepand de atunci macar
    pacientul este scutit de riscurile structurale din prezent si ca
    sistemul sanitar devine sustenabil si predictibil in folosul
    sau.

    DRAGOS DAMIAN este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy
    si presedintele Asociatiei Producatorilor de Medicamente Generice
    din Romania.

  • Scrisul de mana

    Imi petrec aproape toata ziua in fata computerului si obiectele
    pe care le ating cel mai des sunt mausul si claviatura. Scriu mult,
    cel mai adesea programe, din cand in cand cate un articol. Aproape
    ca mi-am pierdut deprinderea scrisului de mana, dar am mereu un pix
    la indemana. De obicei il folosesc cand vorbesc la telefon: notez
    la intamplare intr-o agenda nume, numere de telefon, date, adrese
    (sau desenez o schema cand o adresa este de genul “a doua la
    dreapta de la semafor spre Brasov”) si cateva cuvinte cheie cum ar
    fi “instalator” sau “RCA”. In astfel de situatii, claviatura si
    mausul nu sunt de nici un folos. Daca e ceva cat de cat important,
    transcriu notele intr-un program numit EverNote, dar scrisul de
    mana este de neinlocuit. La fel se intampla la cate-o discutie sau
    sedinta si este oarecum frustrant ca nu pot sa notez direct pe
    computer, pentru ca acolo ajung in cele din urma toate aceste
    notite.

    Exista oare solutii pentru acest mic inconvenient? Pe vremuri am
    folosit un Palm Pilot, care-mi permitea sa scriu de mana cateva
    note cu un creion special si totul era transpus imediat in format
    text. Era util in diverse situatii, dar nu in toate: se putea scrie
    doar intr-o zona, iar semnele pe care le recunostea erau uneori
    bizare, deoarece trebuia trasate dintr-o singura linie. Prin 2004,
    o firma suedeza numita Anoto a inventat o tehnologie ingenioasa
    prin care hartia era transformata intr-un soi de “dispozitiv” de
    intrare cu ajutorul unui stilou special ce memora totul si putea
    trimite prin Bluetooth informatia spre telefonul mobil si de-aici
    spre un computer. Metoda este folosita cu succes in diverse domenii
    (in special medicina si farmacie), dar nu a atins masa critica
    necesara pentru a o impune.

    Domeniul numit “pen computing” are o istorie surprinzator de
    lunga, primul brevet in domeniu fiind acordat in 1888 pentru o
    metoda de “capturare” a scrisului, urmat in 1915 de primul brevet
    pentru recunoasterea scrisului de mana. In 1945, Vannevar Bush isi
    imagina sistemul Memex (stramosul hipertextului), care urma sa se
    bazeze pe recunoasterea scrisului. Au existat numeroase realizari
    (printre care PenPoint SO de la GO Corp, Newton de la Apple,
    Windows for Pen Computing de la Microsoft) si cu toate acestea nici
    Apple iPad si nici Motorola Xoom nu dispun de posibilitatea de a
    lua notite de mana.

    In urma cu vreo doi ani am publicat in aceasta pagina un articol
    (“Exercitiu de imaginatie” – mai 2009) in care incercam sa-mi
    imaginez computerul perfect si s-a nimerit sa fie foarte asemanator
    cu ceea ce mai tarziu a adus iPad, cu o diferenta majora: la
    nivelul functiilor importante, eu puneam notitele de mana si
    recunoasterea scrisului imediat dupa interactiunea prin gesturi.
    Tablete specializate (e drept, cu raspandire limitata) au existat
    si inainte de iPad, iar principala lor calitate era tocmai
    posibilitatea de a lua notite de mana. Pentru medicul aflat la
    patul bolnavului, important este sa obtina imediat istoricul si sa
    noteze evolutia cu scrisul lui ilizibil, nu sa piarda vremea cu
    tastatura virtuala. Pentru un student sau elev, tabletele actuale
    sunt inutile la un curs. Executivii din companii ar vrea poate si
    ei sa noteze cate ceva in nenumaratele lor sedinte si intalniri de
    afaceri. Desigur, se poate inregistra audio sau chiar video, dar
    notitele proprii sunt de neinlocuit.

    In fine, se pare ca toate necazurile se vor sfarsi curand,
    deoarece tableta HTC Flyer va fi dotata cu un “creion” si cu
    aplicatii care sa-l puna in valoare. De fapt este vorba de o
    tehnologie numita Scribe, care va fi deschisa pentru terti
    dezvoltatori ce folosesc platforma Android, astfel incat pe langa
    Sketchbook si Notes – aplicatiile care echipeaza nativ HTC Flyer –
    este posibil sa apara in curand si altele. Sketchbook este cu
    adevarat spectaculoasa, deoarece este capabila sa mixeze notitele
    cu inregistrari audio si poate sa redea acest mixaj in ordine
    temporala. Mai mult, notitele pot fi sincronizate cu EverNote, o
    aplicatie care stocheaza totul intr-un “cloud”. Insa posibilitatile
    sunt mai largi: de exemplu, se pot face marcaje si notite intr-o
    carte sau se pot desena mustati pe o poza.

    Inca nu este perfect. Scribe nu se potriveste perfect peste
    Android, care a fost conceput mai degraba pentru gesturi, asa ca
    uneori apar conflicte. Insa pasul a fost facut si sunt sigur ca
    ceilalti producatori il vor imita si poate vor aduce imbunatatiri.
    Competitia este acerba si orice functionalitate utila valoreaza
    enorm.

  • Distrugere creativa

    Dar pe mine stiti ce ma ingrozeste? Faptul ca domnul Traian
    Basescu are asemenea spaime si ca nu le trateaza cum trebuie. Din
    perspectiva si cu prerogativele de jucator, asa cum ne-a obisnuit
    in ultimii ani. Dintr-o cu totul alta perspectiva, sunt tentat sa
    spun ca nu are a se teme – criza nici nu a plecat, deci nici nu se
    poate intoarce, indiferent de cifrele pe care Guvernul se
    pregateste sa le fluture in curand – o crestere de zero virgula
    ceva nu inseamna nimic mai mult decat ca am atins fundul
    prapastiei, dar ca vom ramane acolo in lipsa unor masuri complete
    si coerente de incurajare a afacerilor.

    Si criza nici nu va pleca, pentru ca situatia Romaniei este in
    prezent complet decuplata de restul Europei sau al lumii. Ma uit in
    jur si constat ca detasarea de care vorbesc este o constanta –
    ignoram cu voiosie sau din tampenie cam tot ce se intampla in lumea
    larga, tendinte, modele, schimbari. Sigur ca exista persoane
    conectate, sigur ca exista compartimente de analiza care stiu pe ce
    lume traiesc, exista multinationale si reclame si publicatii si
    internet. Dar conectarea si analizele si reclamele si publicatiile
    si internetul nu deschid mintile oamenilor, si aici e problema.

    Sa le luam pe rand. Se schimba Codul muncii. Sper sa nu mai fie
    altcineva in afara domnului Boc care sa spere ca o astfel de
    modificare va determina investitorii sa stea la coada in Vama Bors.
    O modificare a legislatiei muncii poate cel mult sa completeze un
    pachet de masuri in masura sa atraga investitii; aceasta pentru ca
    insasi centrul de interes al lumii investitionale se schimba, se
    deplaseaza catre Asia, fie ea chiar afectata de radiatii. Un pachet
    de masuri am gasit, de exemplu, la ministrul britanic al finantelor
    George Osborne: reducerea impozitului pe profit in etape timp de
    patru ani, dar si impozitarea suplimentara a bancilor, reducerea
    taxelor pe carburanti, cresterea varstei de pensionare, impozitarea
    suplimentara a veniturilor mari, sprijin la acordarea unor credite,
    taxarea viciului, alaturi de o surpriza, taxarea exceptionala a
    marilor companii petroliere din Marea Nordului cu circa 2 miliarde
    de lire sterline. Osborne a precizat ca va urmari cu ochi de soim
    pretul carburantilor, pentru a preveni transferul taxei in pretul
    platit de soferi. Nu stiu ce efect vor avea masurile cancelarului,
    el sustine ca ajuta consumatorii si usureaza viata IMM-urilor, in
    timp ce companiile petroliere au anuntat ca noua taxa inseamna
    pentru ele reduceri de locuri de munca. Dar vad un program coerent
    pe care un politician si-l asuma, cu multe masuri pe care le percep
    drept logice si bine intentionate.

    Nu vad in Romania o singura idee pentru dezvoltarea industriei,
    a productiei, cu toate ca steaua economiei romanesti a fost
    sustinuta in ultima perioada nu de turism sau servicii, ci de
    exporturi. De oameni care au luat metalul, l-au topit, l-au
    transformat in piese auto, au facut automobile si le-au exportat.
    Este reteta care a permis Germaniei sa iasa din criza mult mai
    repede decat restul statelor lumii si sa devina, de voie, de
    nevoie, sustinatoarea bajbaielilor europene de asa-zisa
    reconstructie. Si retineti, este vorba de aceeasi Germanie care nu
    cu mult timp in urma era afectata de somaj si crestere economica
    timida, in timp ce Spania sau Irlanda erau pe creasta valului. Iar
    acum nemtii au devenit, dupa cum bine spunea Time, China Europei,
    jucand, practic, invers decat China: unii produc ieftin si prost,
    altii scump, dar foarte bun, unii investesc in oameni, iar altii in
    cladiri; muncitorii germani au acceptat reducerea salariilor, dar
    au primit garantii ca isi vor pastra locurile de munca pana in
    2013.

    Nu vad o idee pentru dezvoltarea clasei de mijloc, in afara
    banilor primiti de tinerii antreprenori. Si statisticile
    companiilor indica o injumatatire, in cei trei ani de criza, a
    acestei categorii atat de importante pentru economia si societatea
    unei natii.

    In 1995 Japonia a fost lovita de un cutremur catastrofal, care a
    distrus Kobe, al saselea port al lumii atunci si un important
    centru industrial. Pagubele au fost estimate la 100 de miliarde de
    dolari si predictiile care indicau ani buni pentru recuperare si
    reconstructie nu au intarziat sa apara. Un singur an de zile mai
    tarziu portul revenise la viata si dupa numai un an si trei luni
    industria se situa la 98% din valoarea anterioara cutremurului.
    Este un model de “distrugere creativa” care se regaseste in cazul
    mai tuturor cataclismelor naturale care lovesc nu numai natii
    harnice precum japonezii, ci oriunde pe glob. Chiar si in Romania,
    daca socotim ca am trecut de o etapa de distrugere care ar putea
    descatusa energii creative.

    Culmea este ca presedintele Basescu are dreptate cand vorbeste
    ca trebuie responsabilitate si putina solidaritate. Chestiunea este
    ca domnia sa trebuie, jucator fiind, sa induca in societate
    germenii responsabilitatii si solidaritatii.

  • Arhipelagul administratiei

    Am asistat in ultimii 10 ani (sau poate chiar mai multi) la
    modul haotic in care s-a informatizat administratia publica
    romaneasca. Pe vremea cand multe institute cu pretentii inca
    foloseau sisteme de baze de date de gen Dbase pentru a-si gestiona
    datele, intre specialisti discutam despre standarde publice de
    interconectare, modalitati de migrare pe solutii moderne,
    utilizarea de formate deschise in relatia dintre institutiile
    statului si contribuabili si alte diverse subiecte cu privire la
    informatizarea administratiei. Desigur, informal, din pasiune si
    din exasperarea pe care ne-o provoca fiecare miscare gresita de
    care luam cunostinta. Am vazut structuri de date oribile si
    inconsistente provenind de la institutii care gestionau bugete
    uriase si am constatat stupefiati ca institutii similare din judete
    diferite nu puteau comunica intre ele.

    Am trimis petitii si scrisori deschise, am publicat articole si
    am participat la dezbateri publice, dar nu ne-a luat nimeni in
    seama, iar guvernantii n-au parut prea interesati de ideile noastre
    nastrusnice, ca de exemplu definirea unor scheme XML care sa
    permita schimburi de date coerente intre cetateni si
    administratie.

    Rezultatul net este ca doar intre 2000 si 2008 s-au cheltuit 6
    miliarde de euro pentru diverse sisteme informatice, pentru ca apoi
    Ministerul Comunicatiilor si Societatii Informationale sa constate
    ca aceste sisteme sunt niste “insule informationale” care nu
    comunica intre ele si, prin urmare, contin de multe ori aceleasi
    informatii in variante diferite, cu greseli diferite. Consecintele
    le vedem in fiecare zi. De pilda, aproape la fiecare interactiune
    cu administratia publica ni se cer aceleasi date personale, care
    sunt constiincios introduse de functionar in cate-o aplicatie, desi
    ele exista in zeci de sisteme. Pe de alta parte, pentru nivelul
    guvernamental este aproape imposibil sa obtina date actuale si
    consolidate pe care sa-si bazeze deciziile.

    Acestea erau conditiile in 2009, cand a fost lansat ceva ce se
    numeste “e-Romania”. In acte se zice ca e o “Strategie Nationala”,
    dar de regula i se spune portal. In mai 2010 dl. Toma Cimpeanu –
    seful proiectului – explica intr-un interviu ca nu e vorba de un
    site sau portal web, ci este o strategie prin care se consolideaza
    “eforturile administratiei centrale si locale in vederea
    interconectarii si interoperabilitatii sistemelor informatice”.
    Eforturile par serioase, avand in vedere ca finantarea este de o
    jumatate de miliard de euro in perioada 2010-2013 si se prevede
    inca pe-atat in 2014-2017. Dar s-ar parea ca merita, avand in
    vedere ca vom fi coplesiti cu 600 de servicii publice online pana
    la sfarsitul lui 2013. Adica ne vom rezolva toate contactele cu
    administratia din fata calculatorului, printr-o interfata unica si
    prietenoasa. Dintre aceste servicii, 100 ar fi trebuit sa fie
    functionale inca de anul trecut. Dar o vizita la portalul web ne
    arata o pagina statica din care aflam ca “site-ul este in
    lucru”.

    N-am avut niciodata incredere in acest soi de proiecte
    gigantice. Imi par sortite din start esecului, pentru simplul motiv
    ca pana sa inceapa implementarea, se schimba conditiile. Se schimba
    legislatia, se schimba tehnologia, se schimba guvernele – asa ca
    toata analiza trebuie revizuita, la nesfarsit.

    O politica a pasilor mici ar fi mult mai realista si mai
    productiva. N-am nevoie de 100 de servicii deodata, m-as multumi cu
    cate unul nou in fiecare luna. S-ar fi putut porni cu lucruri
    simple, cum ar fi de pilda publicarea diferitelor nomenclatoare,
    cataloage si codificari, in formate utilizabile in sistemele de
    calcul din companii sau institutii. Se puteau adauga apoi servicii
    web publice care sa furnizeze modificarile survenite si multe alte
    lucruri marunte, dar utile. Un exemplu este codificarea SIRUTA,
    care cuprinde toate localitatile si structura administrativa. Este
    publicata pe situl Institutului National de Statistica, dar e
    editia 2008, formatele disponibile sunt proprietare, nu
    functioneaza ca serviciu web, iar ultima actualizare este din
    ianuarie 2009 (nu-i sigur daca a codificarii sau a sitului).

    Intr-un recent interviu televizat, ministrul Valerian Vreme ne
    invita sa facem diferenta dintre portalul e-Romania (“un simplu
    portal”) si interconectarea sistemelor din administratie,
    contrazicandu-l flagrant pe seful de proiect. In timpul acesta se
    finanteaza sisteme informatice pentru diverse administratii locale
    si institutii centrale, despre care nu stim daca vor fi
    compatibile. Standardele de interoperabilitate sunt in curs de
    elaborare si vor fi finalizate la termen: “cat de curand”.

  • Marius Nitu, Gandul: Cum au trait bine, au imbatranit si incep sa moara sindicatele

    Aici deja nu mai e vorba daca viitorul Cod al Muncii e un “Cod
    al Sclaviei” sau nu. E vorba de eficienta organizationala. In
    raport cu resursele lor, confederatiile sunt mai ineficiente decat
    ONG-uri tip “Patru labute”, care se ocupa de cateii cu ochi umezi,
    viitori maidanezi. “Performanta” asta s-a construit in timp. Intai,
    confederatiile au organizat un miting comun, dar n-au avut un mesaj
    comun. Fiecare lider a vorbit in legea lui. Unul s-a suparat ca
    viitorul Cod a fost facut de Consiliul Investitorilor Straini,
    altul povestea la TV cat de nepoliticos a fost Guvernul la
    negocieri, al treilea pomenea contractele colective. Mesajul simplu
    si clar, care sa ajunga la toata lumea, a lipsit. In acest fel, din
    start, de la actiunile de protest au fost exclusi salariatii din
    sectorul privat si tinerii, adica exact cei ce n-au legaturi
    directe cu sindicatele. Pentru acestia era suficient sa se spuna
    ca, de acum incolo, programul si norma de munca vor fi stabilite si
    modificate oricand de patron, fara acordul salariatului sau al
    sindicatului. Cum ar veni, semnezi un contract sa faci 10 suruburi
    pe zi, de la 8 la 16. Si, intr-o zi, scurt, afli ca trebuie sa faci
    20 de suruburi, de la 23 la 8 dimineata.


    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Indicele meu nu face bine

    Si pe care chiar l-am urmarit o buna bucata de vreme, pana cand
    m-am luat cu altele. De fapt crestea, cam in zig-zag, dar
    linistitor, si eram convins ca vestile pe care le aducea sunt bune.
    Dupa ce m-a intrebat amicul meu, l-am cautat si am exclamat, pentru
    prima oara dupa mult timp “Uau!”.

    Baltic Dry este emis zilnic de Baltic Exchange din Londra, ia in
    calcul peste 20 de rute comerciale si reflecta evolutia costurilor
    de transport din industria navala a materiilor prime – minereu de
    fier, otel, ciment, carbune. Analistii care il folosesc si il
    citeaza spun ca tranzactiile cu materii prime, reflectate in
    evolutia costurilor de transport, sunt direct legate de mersul
    viitor al economiei mondiale – creste inaintea si in timpul
    perioadelor faste si scade inainte si in perioadele de criza.

    “Uau!”, adica indicele meu era la un nivel apropiat de minimul
    “ever”, putin peste 1.000 de puncte la inceputul lui februarie. BDI
    a inceput sa scada in primavara lui 2008, de la nivelul record de
    11.793 de puncte atins la 20 mai 2008, si a tot scazut pana la un
    minim de 663 in decembrie 2008. De la inceputul lui 2009, BDI a
    oscilat intre 3.500 si 5.000 de puncte. Evolutia din 2008 ii
    demonstreaza puterea de predictie, pentru ca a in doua parte a
    anului lumea credea destul de putin in criza economica si
    financiara mondiala (pe care o separ de criza imobiliara
    americana). Baltic era un soi de indicator ezoteric la inceputul
    crizei, destul de putina lume il folosea; publicatiile, blogurile
    si siturile economice l-au descoperit intre timp si l-au invocat
    destul de des. Devenind popular, si-a castigat si critici; cel mai
    recent il fac praf cei de la Businessinsider.com, cum ar veni
    TataSiMamaLuPresaEconomicaDeScandalSiDeSucces din epoca web2.0.

    Eu il cred in continuare si sunt tentat sa spun ca BDI
    prevesteste o criza in China. Economia chinezeasca a sustinut
    traficul mondial cu materii prime si sufera acum din cauza
    reducerii cererii; graitor este deficitul comercial din februarie,
    de peste 7 miliarde de dolari, primul deficit din martie 2009 si
    cel mai important din ultimii sapte ani. Economistii asteptau un
    surplus de circa 5 miliarde de dolari. Valorile nu sunt mari pentru
    economia Chinei, dar unu, exista si doi, sunt prea mari pentru
    explicatia cu sezonalitatea.

    Cred ca prietenii de la Businessinsider gresesc cand privesc
    evolutia BDI pe zile. Nu are nicio relevanta ca a scazut in
    februarie si creste acum. Importanta este tendinta pe care BDI o
    traseaza in timp – luni, ani – si aceasta este de declin. Din
    punctul acesta de vedere, daca BDI ar gresi, ar fi pentru prima
    oara in istorie.

    Si daca adaugam la BDI si pretul in crestere al petrolului si
    evolutia marfurilor, metalelor si alimentelor, putem trage o linie
    imaginara si sa conchidem ca pretul pe care lumea il va plati
    pentru relansarea economica va fi destul de mare.

    Doua observatii: prima tine de Baltic Dry, care a fost afectat
    de inundatiile din Australia (si inchiderea unor mine care asigurau
    cam o treime din carbunele transportat pe mare), dar si de
    cresterea numarului de nave. Armatorii au profitat de preturile
    scazute si au adaugat capacitati de transport flotelor lor (stiu ca
    e greu de crezut, dar unii nu numai ca stiu sa administreze, cu
    profit, flote intregi de vapoare, dar mai si cumpara vapoare noi).
    Pentru a le pune la treaba, armatorii au acceptat, sunt sigur,
    preturi mai mici de transport. De aceea, BDI ar putea pacatui
    intr-o oarecare masura. O paranteza, cat amuzanta, cat instructiva:
    costurile in crestere cu carburantii au determinat armatorii sa
    reduca si viteza navelor, de la 25 de noduri pe ora la 17 noduri.
    Noua nave din zece merg acum pe oceanele lumii cu viteza unui
    vantulet de primavara; singure superpetrolierele au tot vantul in
    panze: criza libiana a crescut pretul spot de la 2.700 la 15.000 de
    dolari/zi in numai doua saptamani.

    A doua observatie tine chiar de economia chineza. Si de
    presiunile care s-au acumulat in zona imobiliara: Chinese Academy
    of Social Sciences a avertizat recent ca, din 35 de mari orase,
    preturile imobiliarelor sunt supraevaluate in 11, cu 30 – 50%. Iar
    masurile propuse de administratia centrala sunt respinse de
    primarii si de autoritatile locale, pentru ca imobiliarele
    reprezinta surse importante de venituri la buget.
    Intre paragraful de mai sus si acesta este o pauza de o noapte. O
    noapte la sfarsitul careia Japonia este lovita de un cutremur major
    si de un tsunami distrugator. Imaginile cu valul de apa care
    antreneaza case, masini, vapoare, animale si oameni sunt
    terifiante, bursele deja au deschis in cadere, iar efectele asupra
    lumii abia incep a fi cuantificate.

    Indicele meu nu face bine, din pacate.

  • Wikipedia – mod de folosinta

    In adolescenta am invatat sa cant la chitara. Dupa cativa ani de
    practica am constatat ca s-a schimbat felul in care ascult muzica
    si n-am stiut daca e mai bine sau mai rau. Pe de-o parte imi era
    teama ca mi-am pierdut o doza de “inocenta” ca ascultator, ca am
    devenit prea interesat de ce face si cum face un instrument sau
    altul, pe de alta parte ma bucuram ca nu mai sunt un ascultator
    naiv. Cam acelasi lucru mi s-a intamplat cu presa scrisa. Dupa ce
    aproape zece ani am lucrat ca redactor si editor, am invatat cum se
    construiesc publicatiile, care sunt mecanismele economice din
    spatele lor si cum se impleteste mesajul scris cu mesajul
    subliminal (ma refer la “atmosfera” pe care o degaja paginile
    tiparite). Efectul a fost acelasi: mi-am pierdut naivitatea in
    relatia cu mass-media si am devenit un fel de “consumator
    profesionist” de presa, dotat cu o oarecare abilitate de a discerne
    calitatea informatiei care mi se livreaza.

    Cu internetul, relatia e putin mai complexa, pentru ca e vorba
    de mai multe medii convergente unde comunicarea este
    multidirectionala, iar modalitatile de a crea si agrega informatia
    sunt adesea diferite de cele utilizate in mediile traditionale.
    Chiar si asa, faptul ca utilizez si dezvolt aplicatii in acest
    spatiu ma pune intr-o pozitie favorizata in raport cu aceasta cale
    de comunicare. Ca si in cazul presei, stiu cum se face si cum
    functioneaza, asa ca sunt destul de precaut cu informatia pe care o
    primesc. Un exemplu clasic in aceasta privinta este Wikipedia, o
    resursa fabuloasa prin cantitatea si diversitatea informatiei, dar
    mereu pusa sub semnul intrebarii din perspectiva calitatii pe
    motivul ca aceia care contribuie cu material nu sunt in mod necesar
    experti in domeniu si nu exista editori profesionisti care sa
    verifice acuratetea informatiilor. Mai mult, identitatea
    contributorilor este cel mai adesea incerta, asa ca nu este deloc
    exclus ca sub numele unui eminent profesor universitar sa gasim un
    elev de liceu. In aceste conditii, merita sa apelam la
    Wikipedia?

    Pe cei care raspund cu “nu categoric” ii invit sa caute in
    Britannica informatii despre participiul prezent al verbelor in
    limba armeana. Probabil, rezultate asemanatoare vor obtine si din
    enciclopedii online in care expertii aproba continutul, iar
    contributorii trebuie sa se prezinte cu identitatea reala (cum sunt
    Citizendium sau Google Knol). Daca totusi Wikipedia este solutia
    cea mai la indemana, atunci cunoasterea mecanismelor care o
    guverneaza poate sa minimizeze riscul de a obtine informatii
    gresite sau chiar menite sa dezinformeze. Prima observatie este ca
    Wikipedia nu trebuie privita ca o interfata transparenta (o
    “fereastra”) spre informatia pe care o cuprinde, ci ca o “oglinda”
    ce adauga informatiei propriu-zise modalitatile tehnice si
    organizatorice in care informatia este asamblata. Cu alte cuvinte,
    vom obtine cele mai bune rezultate daca ne vom pune in joc spiritul
    critic si vom explora toate straturile informative gazduite de
    aceasta resursa.

    In primul rand trebuie sa evaluam in ce masura subiectul pe
    care-l avem in vedere este controversat. In unele cazuri, astfel de
    articole sunt marcate ca atare, dar de cele mai multe ori editorii
    ajung la un compromis (aceasta este regula). In aceste cazuri se
    intampla ca anumite perspective asupra subiectului sa fie omise din
    textul articolului. Cam toate temele cu tenta nationala pot fi
    suspectate din aceasta perspectiva. De exemplu, articolul despre
    limba aromana nu este marcat in varianta engleza, dar are in spate
    o controversa ce anima mai multe natiuni balcanice. In aceste
    cazuri este recomandabil sa consultam pagina de discutii, care
    poate fi uneori mai informativa decat articolul propriu-zis si, cu
    siguranta, ne permite sa apreciem seriozitatea abordarii. O alta
    resursa valoroasa este istoricul, care ne permite sa urmarim cum
    s-a ajuns la forma publicata.

    Dincolo de neutralitate se pune problema corectitudinii.
    Wikipedia nu-si propune sa stabileasca adevarul, nici sa fie o
    tribuna a opiniilor sau a cercetarilor personale, in schimb pune
    accentul pe verificabilitate, astfel incat referintele sunt mereu
    la indemana atat pentru a verifica informatia, cat si pentru a
    extinde cercetarea. Adesea, pornind de aici, obtinem trimiteri mai
    bune decat dintr-un motor de cautare. Pana la urma, o excursie in
    spatele paginilor Wikipedia ne permite sa intelegem intreaga
    constructie si ne antreneaza sa aplicam acelasi filtru critic
    informatiilor de oriunde ar veni. Ne ajuta sa ne pierdem
    naivitatea.

  • Sorin Paslaru, ZF: De cine a ajuns sa rada presedintele cand rade de soselele Romaniei? Rade de el sau rade de noi?

    In urma cu doua saptamani a spus la sedinta de bilant a
    Ministerului de Interne ca oriunde ar pune degetul, apare coruptia.
    La inceputul saptamanii, la bilantul procurorilor, media l-au citat
    in primul rand cu referirea la “asta…, cum ii spune, cumatrul
    Bercea Mondial”.Miercuri, la o reuniune de cooperare in afaceri
    intre Romania si tarile din Golful Persic, a aruncat alta
    “pastila”. Ca sa mearga investitorii sa vada tara din elicopter, nu
    pe soselele impracticabile.”Avem o infrastructura de turism
    depasita. (…) Daca vreodata veti vrea sa vedeti cu adevarat
    Romania, sa nu mergeti pe sosele, va recomand un elicopter”, a spus
    presedintele.

    Mesaj scurt, impact mare. Scenariul, se vede, este calculat.
    Mici pastile care reverbereaza trei zile, “ia uite ce a mai zis
    Basescu”, si gata. Nu este rau ca presedintele stie ce vrea presa.
    Si nu o stie de azi, de ieri, ci de ani de zile. Dar sa vii si sa
    spui, numai si numai pentru deliciul presei, ca Romania se vede mai
    bine din elicopter pentru ca drumurile sunt proaste, in conditiile
    in care esti la putere de sase ani si oamenii pusi de tine la
    Ministerul Transporturilor au cheltuit 12 miliarde de euro in
    aceasta perioada fara se se vada nimic inseamna un cinism
    transformat in deriziune.Associated Press (AP), o mare agentie de
    presa americana, nu da des stiri despre Romania. In 2011 a scris de
    exemplu despre faptul ca vrajitoarele vor plati taxe, ca Orange si
    Vodafone au fost amendate de Consiliul Concurentei si ca
    presedintele Basescu a decis ca Romania nu mai are nevoie de ultima
    transa de la FMI.

    Declaratia de miercuri a fost insa suficient de interesanta
    pentru a fi o stire. “Starea proasta a drumurilor din Romania este
    deja o legenda. Chiar si asa, nimeni nu se astepta ca presedintele
    sa spuna investitorilor arabi la un forum ca cel mai bine este sa
    vezi tara din elicopter”, a scris AP.Deriziunea nu prea este
    gustata prin alte tari. Pentru ca, pana la urma, de cine rade
    presedintele? De Romania sau de el insusi?
    Nu este prima data cand se vaita ca nu sunt bune soselele de pe
    pozitia cuiva care a aterizat ieri in Romania. In 2010, cand a
    vizitat fabrica Dacia de la Pitesti, a spus ca drumul pe care a
    mers a fost prost. Dar cine e vinovat ca a fost prost?

    Nu cumva agronomii pusi la la conducerea Companiei de Autostrazi
    si Drumuri de catre Radu Berceanu (un alt mare manuitor al
    declaratiilor), instalat si sustinut in functie de Traian
    Basescu?Declaratia este greu de conceput pentru un lider de tara.
    Mai are vreo sansa Romania daca presedintele indeamna oamenii de
    afaceri sa nu calce in gropile si gunoaiele de pe strazi si sa tina
    mana la nas ca miroase daca mergi pe jos sau pe sosea? Daca s-a
    plictisit si trece la autoderiziune, daca se simte neputincios in
    lupta cu “caracatita” din vami, din politie si din administratia
    drumurilor, sa lase pe altii.Sa-si asume faptul ca oamenii pe care
    i-a pus in functii au fost un dezastru la transporturi, ca este
    direct responsabil de situatia drumurilor. Sa-si asume ca banii
    sunt risipiti pentru ca cei numiti sa ii administreze sunt
    contra-selectati, ca nu se fac concursuri transparente la angajare
    si ca oamenii de partid prada fondurile statului.Compania Nationala
    de Drumuri a cheltuit circa 2 miliarde de euro pe an intre 2005 si
    2010. Nu exista rapoarte unde au mers acesti bani, nu exista
    vinovati pentru proasta administrare.Nu suna deloc bine sa razi de
    sosele Romaniei cand stii foarte bine cum sunt risipiti banii.
    Deloc bine.


    Sorin Paslaru este redactor-sef al Ziarului Financiar.

    Cititi mai multe     opinii ale lui Sorin Paslaru pe www.zf.ro

  • Laptopul ca accesoriu

    Stiam ca se va intampla, dar nu credeam ca atat de repede. Totul evolueaza cu o viteza nebuneasca spre un deznodamant previzibil: sfarsitul epocii PC-urilor asa cum le stiam. Cu patru ani in urma incercam sa-mi conving cititorii ca iPhone este un computer si ca mai devreme sau mai tarziu linia de demarcatie dintre telefoane si computere va disparea. Deja este de domeniul evidentei, iar prezicerea ca peste trei ani toate telefoanele mobile vor fi smartphones (deci computere) mi se pare pesimista. Pe de alta parte, tabletele sunt si ele tot computere si, impreuna cu telefoanele inteligente, vor cuceri lumea.

    Apple tocmai a lansat iPad 2 si deja pragul s-a ridicat enorm. E mai putin important ca e mai subtire, mai usor, mai elegant (era de asteptat), dar este semnificativ faptul ca este mult mai puternic. Procesorul dual-core deja il aduce la o putere comparabila cu un notebook, dubland viteza globala si aducand de noua ori mai multa viteza graficii. De ce? Pentru ca jocurile video se vor muta aici si PC-urile vor pierde o buna bucata de piata. Dar ceea ce putine dintre prezentarile dedicate noului iPad au remarcat este orientarea tot mai accentuata spre business a aparatului. Practic, toata birotica e disponibila, fie prin suita iWork de la Apple, fie prin alternative cum ar fi Quickoffice (ambele compatibile la nivel de documente cu Microsoft Office). Mai mult, suportul pentru MS Exchange ActiveSync, VPN (retele virtuale private) si alte standarde de conectivitate ii permite chiar de azi sa se integreze fara eforturi in orice mediu de business modern. Se va potrivi perfect in servieta unui executiv pe care nu vi-l puteti inchipui cu geanta de laptop pe umar. Ca sa nu mai vorbesc de videoconferinte si de posibilitatea de a-l conecta la un televizor HD pentru o prezentare intr-o sala de sedinte.

    Pe scurt, tabletele vor cuceri in scurt timp piata de entertainment, piata de business si, fara nici o indoiala, piata educationala. La care se adauga cartile si presa. Deja e mult, dar nu e totul. Cealalta amenintare pentru PC-urile traditionale vine din directia telefonului-computer. Intr-un articol din noiembrie 2007 (“Web la purtator”), cand Google tocmai anuntase sistemul Android, imi imaginam un scenariu oarecum SF pentru acea vreme: telefonul devine computerul pentru orice imprejurare. Laptopul devine o simpla carcasa, cu ecran, tastatura si baterie, de restul se ocupa telefonul. Aveam in vedere un orizont de vreo zece ani, pentru ca puterea procesoarelor pentru mobile parea un obstacol greu de depasit. Dar n-a fost nevoie decat de trei ani si jumatate pentru ca viziunea sa se intrupeze intr-un produs comercial. Vine de la Motorola si rastoarna perspectiva: laptopul devine un accesoriu al telefonului!

    Telefonul este Motorola Atrix 4G si este foarte probabil cel mai puternic smartphone la ora actuala, echipat cu un procesor dual core la 1GHz, cu 16 GB memorie si slot microSD pentru inca pe-atat. Laptopul pe care Motorola il ofera ca accesoriu arata foarte bine, este subtire si elegant, dar nu are nici procesor, nici memorie, nici hard disk. Doar un spatiu unde se insereaza telefonul, care devine “creierul” intregului ansamblu. Odata plantat telefonul, in cateva secunde pe ecranul laptopului apare exact ceea ce afiseaza telefonul, la dimensiunea ecranului. Practic, laptopul nu este decat un viewer pentru telefon, oferind in plus o tastatura veritabila si un trackpad uzual. Avand un consum extrem de redus, bateria laptopului tine cam 10 ore si mai face ceva: incarca bateria telefonului. Laptopul ramane totusi un telefon, deci se pot primi apeluri si se pot initia convorbiri, caz in care difuzoarele si microfonul incorporat sunt foarte utile.

    In felul acesta se pot rula extrem de comod orice fel de aplicatii Android, inclusiv cele de birotica, cum este Quickoffice. In plus, laptopul poate deschide inca o fereastra, in care ruleaza un Firefox standard, deoarece browserul din Android este adaptat pentru ecrane de mici dimensiuni. Desigur, exista si unele limitari, in principal legate de aplicatiile Android, care sunt concepute mai degraba pentru interfata multi-touch, mai greu de simulat cu un trackpad (de pilda scrolling-ul).

    Cum vor evolua PC-urile traditionale in fata acestor noi concurenti este relativ usor de banuit, mai ales ca analistii pietei constata deja declinul vanzarilor. Vor ramane produse de nisa, destinate unor domenii precum proiectarea asistata, arhitectura, procesari video complexe si altele care au intr-adevar nevoie de multi cai putere.

  • A schimba niste maruntis cu ceva mai mult maruntis

    Retineti, era finele deceniului sapte: la putere era rockul,
    baietii inca aveau pantaloni evazati si plete, iar PC-ul era
    prezent doar in povestirile SF. Iar lumea nu era inca bantuita de
    demonul tehnologic. Asa ca oamenii trebuiau atrasi spre automatele
    cu Pac Man. Si nu era numai asta: aparatele trebuia sa fie
    profitabile, atat pentru proprietari, cat si pentru creatorii de
    jocuri. Dar, in acelasi timp, trebuia sa ofere jucatorului o
    experienta placuta, trebuia ca acesta sa nu se simta inselat. In
    Statele Unite moneda de baza era sfertul de dolar, iar in Japonia
    cea de 50 de yeni. Insuficient, incasarile trebuia sa se
    dubleze.

    In SUA salile de jocuri au intrat in declin. O solutie, aplicata
    si in SUA si in Japonia, a fost introducerea masinilor la care
    puteau juca doi oameni odata, jocurile fiind simulatoare de lupte,
    box sau arte martiale. O alta strategie a fost aparitia
    simulatoarelor care creau o anume dependenta, de genul Hang-on
    (motociclete), After Burner (avioane) sau OutRun (auto). Noile
    jocuri au revigorat intr-o oarecare masura salile, dar incasarile
    au ramas insuficiente.In Statele Unite salile au pierit, pur si
    simplu.

    In Japonia o solutie miraculoasa a salvat industria. Japonezii
    au trecut de la moneda de 50 de yeni la cea de 100 de yeni. Si nu-i
    de joaca: acesta este un moment major nu numai pentru salile de
    jocuri, care au devenit emblematice pentru arhipelagul nipon, ci si
    pentru industria computerelor, a jocurilor electronice, a
    consolelor de jocuri si in general a intregii nebunii tehnologice
    pe care o traim. Faptul ca unii au schimbat niste maruntis cu ceva
    mai mult maruntis. O industrie intreaga a pierit pentru ca America
    nu s-a putut rupe de magia sfertului de dolar. O industrie mondiala
    a aparut pentru ca japonezii au dublat valoarea banutului cerut
    jucatorului. Aceasta este o poveste minunata, folositoare oricui
    vrea sa justifice o majorare de pret.

    Din pret se isca inovatia, cercetarea, noile tehnologii, slujbe.
    Si ceva profit, desigur. Dar daca ne-am opri aici, povestea ar fi
    nedreapta, pentru ca nu este intreaga. Pentru a o intregi trebuie
    sa vorbim de concurenta si de speculatori. Speculatorii sunt in
    prezent o specie cat se poate de detestata acum: intreaba pe
    oricine de ce au crescut preturile marfurilor si ale alimentelor,
    ale petrolului sau bumbacului si iti va raspunde, instantaneu si
    pavlovian, ca din vina speculatorilor. Ei au inlocuit “lacomia”
    atat de criticata undeva prin 2008 – 2009 si acum incaseaza o doza
    buna din oprobiul public pentru dublarea pretului petrolului. Dar
    cei ce iti vorbesc, pavlovian, repet, despre speculatori, ignora
    China si alte state care au purces la stocarea de marfuri pentru a
    determina o crestere a preturilor acestora. Pe acestia cum ii
    clasifici, speculatori sau realisti si preocupati de economiile
    natiilor lor?

    In Romania veti mai gasi insi care, la fel de pavlovian, se vor
    plange de importurile considerabile de produse alimentare si de
    cheltuielile pe care le facem, si cum suntem o tara care care ar
    putea hrani 60 de milioane de oameni, dar care nu reuseste sa isi
    asigure un minimum de consum. Toata lumea iti va povesti despre
    productivitatea scazuta si costuri mari si despre taxe si nemunca,
    dar nimeni nu spune ca suferim din cauza ca nu sunt destul de multi
    speculatori.

    Care sa determine taranul sa munceasca oferin-du-i un pret
    corect pentru cereale, lapte si carne. Speculatori care sa puna la
    punct niste sisteme coerente din punct de vedere logistic,
    financiar si tehnic de colectare a produselor, care sa intregeasca
    lantul rupt dintre producatori si procesatori si magazine.
    Speculanti care sa se concureze intre ei si astfel sa dinamizeze
    piata.
    Cresterile preturilor la benzina si motorina din ultima perioada
    pot fi privite drept frane in calea revenirii economice a Romaniei;
    la fel solicitarile producatorilor si distribuitorilor de majorare
    a preturilor la gaze sau la electricitate. Cred ca e un punct de
    vedere oarecum gresit. Petrom nu greseste cand obtine cel mai mare
    profit din istoria companiei, greseste economia Romaniei care nu
    determina Petrom sa reinvesteasca acest profit tot aici. Nu gresesc
    producatorii care cer cresterea pretului la gaze, aflat undeva
    intre jumatate si o cincime fata de preturile practicate in alte
    state europene, gresesc diriguitorii care joaca prin pret cartea
    ieftina a populismului si care ruineaza si elimina astfel orice
    potentiala sansa de dezvoltare.

    Gresesc toti cei ce permit, prin imobilism si imbecilitate,
    perpetuarea starii de saracie. Ne trebuie speculatori care sa
    speculeze si institutii care sa-i controleze si sa-i tempereze.
    Fundamental, trecerea de la 50 la 100 de yeni in slotul jocului din
    anii ’70 si cresterea de acum a pretului benzinei sunt miscari
    asemanatoare – pot parea daunatoare pentru unii si folositoare
    pentru altii. Este o chestiune de perspectiva; importanta benzinei
    ar fi mult mai redusa daca economia ar fi competitiva, eficienta,
    eliberata de capusele politico-economice, iar romanii ar avea un
    nivel de trai decent.
    Fundamental, a schimba niste maruntis cu ceva mai mult
    maruntis.