BusinessMagazin

Blog

  • Pe ei nu-i ceartA FMI

    Se anunta vremuri grele pentru cel de-al doilea mandat al presedintelui Bush, sustine revista L’Express. Discursurile pompoase par sa nu mai acopere deficitul bugetar al Statelor Unite, care a ajuns la proportii uriase. Deficitul bugetar a ajuns la 4% din PIB, iar cel al balantei comerciale este intre 5 si 6% din PIB, ceea ce inseamna, cumulat, peste 600 de miliarde de dolari pe an. Datoria externa a Americii a ajuns aproape de 30% din PIB si, daca ritmul se mentine, in cinci ani se poate dubla.

    Astfel de cifre, remarca L’Express, nu se mai intalnesc decat in randul tarilor in curs de dezvoltare, ineficient conduse si admonestate frecvent de FMI. Redresarea, se arata in articol, s-ar putea face pe doua cai: fie treptat, prin adoptarea unor masuri interne menite sa redea statelor americane posibilitatea de a economisi din nou, fie brutal, prin cresterea brusca a ratelor dobanzii, impusa de creditorii externi.

  • La cratita sau la birou?

    Lawrence H. Summers, presedintele Harvard University, a facut recent niste afirmatii controversate, conform carora pozitiile de conducere din mediile academice, de afaceri si din justitie cer timp si atentie pe care majoritatea femeilor nu sunt dispuse sa le ofere. Se insala Summers? Potrivit unui chestionar recent intreprins in Statele Unite, o femeie din trei care detin o diploma MBA opteaza, intr-adevar, pentru o slujba cu durata limitata, in timp ce doar un barbat din 20, cu aceeasi pregatire, se decide pentru aceasta optiune, se arata intr-un articol din Business Week. Nu este vorba de discriminare, deoarece in prezent companiile recruteaza femei cu diplome MBA in aproape aceeasi masura in care angajeaza barbati absolventi de MBA. Dar un procent insemnat din cele recrutate renunta la slujba intr-un interval de 3-5 ani. Asadar, problema nu este gasirea talentelor feminine, ci mentinerea lor pe post. 

    Conform unui studiu ale carui rezultate au fost analizate intr-un articol aparut in Harvard Business Review, persoanele cu diplome de specialitate au in fata oportunitati de cariera nelimitate si talentul de a impartasi si angajatorilor din cunostintele lor. 

    Insa, conform sondajului, un mare procent dintre femeile care au o calificare inalta se decid sa faca la un moment dat o pauza in cariera lor, micsorandu-si simtitor oportunitatile profesionale viitoare. De cele mai multe ori, femeile invoca responsabilitati familiale, precum cresterea copiilor, ingrijirea membrilor de familie mai in varsta si, de ce nu, a sotilor. 

    Cu toate acestea, 93% dintre femeile care au facut o pauza in cariera isi doresc sa se intoarca la lucru, in ciuda dificultatilor de reacomodare si recuperare profesionala. Dintre acestea, doar 74% reusesc o revenire, 40% intorcandu-se la o slujba cu orar complet, in timp ce 24% vor ocupa o pozitie cu timp limitat de munca. Din pacate, ele vor avea de intampinat greutati la intoarcere, vor lucra mai mult si vor castiga mai putin, iar penalizarile vor fi direct proportionale cu durata pauzei de munca. In medie, femeile care intrerup lucrul castiga la revenire cu 18% mai putin ca inainte, in mediul de afaceri castigul putandu-se diminua cu 28% si chiar mai mult, daca pauza a fost mai lunga de un an.

  • O carte pretioasa

    • O CARTE PRETIOASA

    Dupa atatea carti despre bijuterii si pietre pretioase, iata una ca un giuvaier. Ii stralucesc straiele tipografice. Ilustratiile nu  amintesc doar piatra pe care o figureaza, ci chiar o arata in toate subtilele ei irizari, iar textele au supletea si concizia menite sa le transforme in tot atatea clipe de lectura agreabila. Cartea nu se adreseaza doar expertilor – gemologi, mineralogi, bijutieri, colectionari si comercianti – ci, asa cum spun autorii, „si unui public pasionat, care intra ocazional in contact cu pietrele pretioase, in magazine de bijuterii, in expozitii sau citind diverse publicatii“. Cele trei sectiuni ale volumului ofera informatii despre pietrele pretioase si proprietatile lor, despre modul de a le identifica, prelucra si ingriji. Trimiterile la insusirile lor tamaduitoare, informatiile de specialitate si un bogat indice bibliografic completeaza acest volum ce poate oricand fi oferit ca un cadou de pret.


    Rudolf Dud’a Lubos Rejl, Pietre pretioase, Mica enciclopedie, Editura RAO, Bucuresti, 2004 

     

    • NORMALITATE SI PATOLOGIE

    Neurologul si scriitorul Oliver Sacks descrie in acest volum afectiunile cele mai bizare care il pot transforma pe om, nu doar in integritatea sa corporala ci si la nivelul personalitatii intime si al imaginii pe care si-o creeaza despre el insusi. Un taram fantastic, populat de creaturi stranii, misterioase sau hilare. Sunt oameni ca noi, in aparenta, dar care si-au alterat sensibilitatea si perceptiile, devenind aproape de nerecunoscut: un marinar care traieste intr-un prezent perpetuu, o batrana care isi petrece  vremea caricaturizand oamenii de pe strada, facandu-i grotesti si inspaimantatori, un barbat care se crede caine si care percepe lumea prin miros, doi gemeni retardati capabili sa faca niste calcule matematice mentale incredibil de exacte sau, in sfarsit, muzicianul care si-a pierdut capacitatea de a recunoaste obiectele si care e convins ca nevasta sa e o palarie… 

    Oliver Sacks, Omul care isi confunda nevasta cu o palarie, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • Moartea DJ-ului

    DJ-ii de house renumiti au un motiv foarte bun sa vina in tari ca Romania pentru spectacole, si anume faptul ca numarul de oameni din Vest dispusi sa plateasca sumele extravagante pe care le pretind pentru prestatiile lor este in continua scadere.

    Ori de cate ori intalnesc pe cineva care lucreaza in marketing, persoana in cauza imi lasa o impresie mai putin decat buna. Acest lucru se datoreaza probabil faptului ca a lucra in in acest domeniu inseamna sa-i tratezi pe oameni ca pe niste oi lipsite de creier si de suflet. Ori cu bani de cheltuit. 

    Trist este faptul ca viziunea omului de marketing asupra lumii este in mare parte corecta. Consumatorii sunt creaturi de-a dreptul stupide, usor de manipulat si care vor urma cu entuziasm orice directie indicata de catre mijloacele de comunicare in masa. Marea parte a oamenilor habar n-au ce vor; in plus, data fiind viata derutanta pe care o traiesc, isi doresc cu disperare sa li se spuna ce vor. 

    Acest lucru este adevarat mai ales in domeniul muzicii. „Urmatoarea moda“ este usor de fabricat, chiar daca are in mod clar la baza ceva nevrednic de adulatie. Sa luam spre exemplu cazul maririi si decaderii DJ-ilor. 

    Desi nu s-ar parea, privind din Romania, unde muzica dance este obligatorie pentru cineva care vrea sa para macar un pic la moda, DJ-ul este aproape mort. Sa nu le spuneti pustilor care traiesc pentru atmosfera incitanta a evenimentelor house care au loc cu casa inchisa (cum ar fi „The Mission“), dar in Vest clubbing-ul a devenit din ce in ce mai mult o placere vinovata. Oamenii il practica din ce in ce mai rar, si nimeni nu vorbeste despre asta. DJ-ii de house renumiti au un motiv foarte bun sa vina in tari ca Romania pentru spectacole, si anume faptul ca numarul de oameni din Vest dispusi sa plateasca sumele extravagante pe care le pretind pentru prestatiile lor este in continua scadere.

    DJ-ul superstar a fost o anomalie, o moda trecatoare dintr-o anumita perioada a istoriei muzicale. Vremea lui a apus (da, „lui“ – cand ati vazut ultima oara o femeie DJ?). Multe din supercluburile Marii Britanii, cum ar fi Gatecrasher din Sheffield sau Cream din Liverpool, au tras obloanele acum cativa ani, iar reviste specializate pe dance care se vindeau foarte bine, ca Muzik, au dat si ele faliment. Ministry of Sound a supravietuit reinventandu-se sub forma unui bar-restaurant. Chiar si cuvantul „clubbing“ suna a ceva care nu mai e la moda. Pe moment, cel putin, rock and roll-ul este „cool“. Pustii se joaca din nou de-a cantatul la chitara in fata oglinzii. 

    Probabil ca nu exista un reprezentant mai bun al societatii capitaliste avansate decat DJ-ul. DJ-ul este intruchiparea consumului dat drept arta. Fara sa creeze el insusi ceva nou, DJ-ul pur si simplu prezinta creatiile altora. Meseria aceasta se bazeaza in mare parte pe numarul de discuri pe care isi permite sa-l cumpere. Incuiati-va intr-o camera cu o chitara si este posibil sa iesiti de-acolo chitarisi buni. Prin contrast, un DJ bun trebuie sa investeasca permanent in colectia sa de discuri pentru a o mentine la zi. In timp ce chitaristul exerseaza, DJ-ul face cumparaturi. Lucru pe placul industriei muzicale.  Se spune ca principala abilitate a DJ-ului consta in mixare, adica potrivirea ritmurilor a doua piese astfel incat trecerea de la una la alta sa nu fie observabila. Aceasta abilitate atat de elogiata a facut obiectul a numeroase carti, materiale video si ghiduri pentru autodidacti. Pentru o suma importanta de bani te poti inscrie la cursurile unei „academii pentru DJ“, in care adolescentii invata sa mixeze si sa respecte alti barbati cu gusturi muzicale nesanatos de conservatoare. Iar adevarul e ca oricine poate sa invete sa mixeze binisor intr-o dupa-amiaza. 

    Cultura dance a ajutat foarte mult Romania. A deschis ochii unei generatii asupra posibilitatilor oferite de muzica electronica. Ceea ce inseamna si ca, daca intri intr-un club pentru cei cu bani, o sa vezi personaje mafiote dansand si imbratisandu-se, in loc sa incerce sa para duri, asezati la o masa inconjurata de un harem de fete tinere. O fi cultura ecstasy iritant de goala si nevrednica de lauda, dar orice-i opreste pe indivizii cu camasi descheiate si parul tras spre spate cu gel si plini de bijuterii de aur sa ma sperie cand ies in oras e binevenit. Totusi, trebuie sa infruntam adevarul. Pur si simplu, DJ-ul nu este un personaj demn de adulatie.  

    Tom Wilson este jurnalist si DJ britanic si locuieste la Bucuresti. Este absolvent al sectiei de Studii Politice a Universitatii Oxford si a scris pentru publicatiile Dazed and Confused, The Face si The Independent.

  • Macar luati-le banii

    Cand Arnold Schwarzenegger a castigat alegerile pentru functia de guvernator al Californiei, probabil ca multi dintre romani s-au intrebat cum pot locuitorii celui mai bogat stat american sa vrea un astfel de lider.

    Explicatia este lunga, poate lua in discutie cultura si psihologia americanilor, dar are si elemente simple. Cum ar fi faptul ca actorul, care a fost sustinut de republicani, nu prea a avut adversari, in afara poate de candidatul democratilor. Si asta nu pentru ca ar fi fost prea competent, ci pentru ca restul adversarilor au fost, in mare masura, „bufoni“. Printre ei, un sef de trib indian sau o proprietara de Corvette roz, suparata ca si-a stricat masina pe soselele proaste ale statului american.

    Astfel de candidati fac parte deja din traditia americanilor, la nivel regional: ei stiu ca nu au sanse, dar candideaza asumandu-si rolul de bufon, doar pentru a aparea public si a-si spune si ei parerile. Lucru care se pare ca nu este inca posibil in democratiile mai fragede, cum este cea romaneasca.

    Saptamana trecuta, aproape neobservata pentru o lume financiara cu atentia concentrata pe tranzactia Vodafone-Connex, pe scaderea bursei sau pe amanarea incheierii acordului cu FMI, s-a incheiat perioada pentru depunerea candidaturilor la Primaria Capitalei. Iar lista candidatilor arata ca in Bucuresti exista inca zece oameni care nu-si pun problema unui un tur doi. Cei zece sunt contracandidatii lui Videanu si Vanghelie.

    Eu, unul, dupa 15 ani in care spectacolul grotesc al candidaturilor fara sanse s-a derulat constant, tot nu am inteles ce mecanisme psihologice complexe ii „mana in lupta“ pe acesti oameni. Pentru ca ei, spre deosebire de bufonii americanilor, chiar cred ca vor castiga si prezinta si solutii pentru perioada mandatului. Oameni de audiovizual, antrenori de fotbal, inspectori sau pur si simplu anonimi care au sustinerea unor partide la fel de anonime. 

    Pentru partidulete macar exista o scuza: ca sa-si justifice existenta pe scena politica, au datoria sa propuna candidati, macar din cand in cand, si unde sa propuna daca nu la Bucuresti, cata vreme e greu de presupus ca formatiunile de buzunar au filiale in Raciu-Persinari, Craidorolt, Rascaeti, Soparlita sau alte nume de pe lista asezarilor unde Guvernul anunta ca o sa avem alegeri in aprilie. 

    Pentru ceilalti insa, resorturile sunt greu de deslusit: nevoie de imagine, orgoliu personal, dorinta de a se da in spectacol ori, daca acceptam teoriile conspiratiei, aranjamente cu diverse partide care vor sa mai ciupeasca indirect din voturile concurentei. Rezultatul e un peisaj pestrit si ridicol, unde nechemati cu proiecte fanteziste se chinuie sa atraga atentia unui public deja satul de circ inca dinainte ca acesta sa inceapa. 

    Ca sa fim drepti insa, degeaba se indigneaza sociologii ca nu e de demnitatea unei capitale europene sa aiba candidati care se prezinta electoratului cu porecla in loc de nume sau cu gramatica in varianta „necenzurata“. Precedentul colorat de la alegerile prezidentiale de anul trecut face sa para aproape firesc ca pentru un primar de oras, fie el si Bucuresti, recolta de candidati sa fie proportional mai saraca. 

    O slaba consolare ar fi, totusi: daca pentru prezidentiale Capitala a pierdut un primar, acum pentru locale Guvernul pierde un vicepremier, ba inca pe cel care facea oficiile de negociator-sef cu FMI. Bucurestenii frustrati de lipsa de atentie din partea politicienilor se vor fi simtit razbunati, probabil, de agitatia de saptamani bune pe tema inlocuitorului lui Adriean Videanu, incheiata glorios de numirea domnului „No-name“ Seculici, cumatru prezidential.

    Totusi, ca sa avem o consolare deplina pentru ca trebuie sa suportam periodic asemenea campanii electorale, ar fi nevoie de ceva mai substantial, care sa-i atinga si pe candidatii cu pricina – la buzunare. Schwarzenegger si compania au platit o taxa de cate 3.500 de dolari de inscriere in campania electorala, fiindca asa e legea in SUA. De ce n-ar fi si la noi la fel? Si asa bugetul are nevoie de bani: daca Guvernul tot se chinuie sa gaseasca impozite noi, de ce n-ar plati si candidatii nostri taxe pe impolitetea de a-si arata in public partile rusinoase ale personalitatii? In cota unica, fireste: 16%.

  • Doua variante castigatoare

    Ideea anticipatelor aduce tot mai mult a povestea cu Petrica si lupul. Se vorbeste deja atat de mult despre  ele incat nimeni nu mai ia subiectul in serios.

    Pentru cei de la putere exista riscul ca, tot vorbind din varful buzelor despre anticipate, alegerile inainte de termen sa-i loveasca pe nepregatite. Si sa nu fie puse la cale de ei, ci de opozitie. 

    Daca nu se va intampla o catastrofa pe 25 aprilie, cand Romania ar urma sa semneze Tratatul de aderare la UE, Alianta ar fi inca avantajata de alegeri anticipate, in urmatoarele cinci-sase luni. Sondajele indica 56-58% intentie de vot, in vreme ce PSD e inca in reconstructie, PRM in cadere libera, PUR la capitolul „si altii“, iar UDMR in preajma pragului. Anticipate acum ar insemna, eventual, o sansa bine venita (poate ultima) pentru proiectul popular al taranistilor rebotezati. Adica aliati traditionali ai partidelor din Alianta si posibili parteneri ai unei viitoare majoritati confortabile in Parlament. 

    Principala critica a anticipatelor ramane aceea ca ar reprezenta doar o miscare politicianista, o lupta pentru ceva mai multa putere dar o pierdere de vreme pagubitoare, mai ales intr-o perioada in care, cum se spune, timpul nu are rabdare, pentru ca procesul de aderare la UE a intrat in linie dreapta. 

    Adica ceva imoral, in ultima instanta. Caci daca scopul anticipatelor nu e sa ajungi la o mai eficienta si mai buna guvernare, atunci fie si numai discutiile despre asta sunt daunatoare. Cum poate fi insa discutia despre anticipate un lucru constructiv si cum poate ea insemna cu adevarat un pas inainte? 

    Partea cea mai delicata e provocarea lor, pentru ca este nevoie, necesar, ca actualul guvern sa cada. Oricum ai intoarce-o, ar fi un esec. Si nimanui nu-i este pe plac sa rateze, sa nu duca un mandat pana la capat. Premierului Calin Popescu Tariceanu si echipei lui, in care se afla multi ambitiosi,  cu atat mai putin. Exista insa o foarte interesanta iesire onorabila din scena. Numele ei: asumarea raspunderii guvernului. Lucru despre care se discuta de mai mult timp; in ultima vreme, discutiile au devenit publice.

    Iar acum, premierul a identificat un domeniu esential al reformei: restituirea proprietatilor imobiliare si funciare. Asumandu-si raspunderea pentru un pachet de legi alcatuit pe principiul restitutio in integrum, guvernul Tariceanu are sansa sa impuste mai multi iepuri dintr-un foc. 

    In primul rand, va aduce in prim-planul dezbaterii publice o problema esentiala: proprietatea. Privita, de aceasta data, altfel. Spre deosebire de perioada 1997-2000, cand taranistilor le-a lipsit curajul si, poate, contextul, actualii guvernanti pot privi proprietatea fara inhibitii, fara constrangeri de sorginte comunista si, lucru esential, avand de data aceasta suport popular. Acum, romanii si-au regasit memoria sanatoasa a respectului fata de proprietate si le este tot mai multa lehamite de furatul caciulii.  Caci fara respect pentru proprietate, reforma e doar un cuvant lipsit de continut. Un guvern care cere votul de incredere pentru o asemenea lege ar fi marcat definitiv si categoric. 

    Asumandu-si raspunderea, guvernul se va afla in fata a doua perspective. Prima, aceea ca opozitia sa nu depuna motiune de cenzura. Ar insemna, automat, adoptarea pachetului de legi si o schimbare radicala de filosofie, un adevarat soc reformist care ar ajuta societatea romaneasca sa recupereze cativa ani buni din decalajul pe care il are fata de Europa.   

    Cea de a doua varianta ar fi aceea ca opozitia sa depuna o motiune de cenzura. Pe de o parte, partidele semnatare s-ar plasa clar de partea franarilor reformei, lucru cu adevarat pagubos intr-un moment de cautare frenetica a certificatelor europene de buna purtare. Daca motiunea de cenzura nu ar fi votata, ar fi un triumf dublu pentru coalitia de la guvernare: se va fi afirmat ca reformista, va fi trimis opozitia in trecut si, mai ales, isi va fi si promovat legile. Daca motiunea ar fi votata, guvernul va demisiona (facand astfel primul pas, cel mai important, catre alegerile anticipate) aparand un principiu inalt. Ar duce la un soi de martirizare si ar fi o extraordinara lovitura de imagine care ar putea, ea singura, sa aduca o victorie covarsitoare in alegerile care ar urma. 

    Mesajul ar fi simplu si de impact enorm: guvernul a vrut sa faca reforma, sa moralizeze, dar a fost infrant de un parlament dominat de forte reactionare, urmase si continuatoare ale regimului comunist, adevaratele frane ale reformei si dezvoltarii Romaniei.  Pare, in acest moment, o strategie fara cusur, poate singura care ar da sansa actualei puteri sa faca ceva, sa smulga tara din indiferenta si s-o impinga inainte. Iar pentru ca lucrurile sa fie cu adevarat definitorii, asumarea raspunderii s-ar putea face si pe o lege a lustratiei. Asta da lovitura! 

    Strategia enuntata mai sus implica si cateva riscuri, unele mai mari, altele mai mici.  Cel mai mic e acela de a se ajunge, intr-un tarziu, la niste alegeri anticipate pe care Alianta sa le piarda. Cel mai mare, acela ca pachetul de legi referitoare la proprietate sa nu fie cu adevarat unul solid, ar insemna compromiterea unei idei si drumul de la sublim la tragic.

  • La Bursa, psihologia, mai tare decat finantele

    „Cine mai are timp sa se uite la rezultate? Nu vezi cum creste piata“, cam asa spuneau prin februarie unii dintre brokerii cuprinsi de entuziasm de la Bursa daca ii intrebai ce actiune este mai ieftina din punctul de vedere al rezultatelor financiare.

    Cam la fel s-a intamplat si saptamana trecuta cand piata a picat cu 15%, cand sentimentul predominant de pe piata a fost panica, iar jucatorii de pe piata au inceput sa arunce fara discriminare cu actiuni in piata de frica sa nu piarda si mai mult. Castigurile substantiale ale investitorilor de la inceputul anului s-au injumatatit astfel in mai putin de doua saptamani.

    Cu rezultate financiare bune sau slabe, actiunile listate la Bursa au scazut fiecare aproape la fel cum crescusera: in bloc. Si asta fara ca pe piata sa existe explicatii de natura economica pentru variatiile ample de pret. 

    Evolutia actiunilor de la Bursa de Valori din acest an a dovedit ca pentru a castiga cat mai bine pe piata nu trebuie sa fi un bun analist financiar care incearca sa isi dea seama care actiuni sunt ieftine, ci doar un bun psiholog care isi da seama cum gandesc ceilalti. Euforia bursiera a dus piata in sus in primele doua luni ale anului, la fel cum panica provocata de cateva zile consecutive de scadere a prabusit piata saptamana trecuta.  In primele saptamani ale anului motivatia celor mai multi dintre cumparatori a fost ca piata creste, la fel cum multi au intrat in panica saptamana trecuta vazand cum valoarea portofoliului le scade de la zi la zi.

    Umflata ca un balon de sapun, Bursa urcase peste 50% in primele doua luni ale anului, iar ceea ce multi se asteptau, chiar si o parte a celor care cumparau in continuare actiuni pe crestere s-a intamplat: balonul s-a spart.

    Scaderea impozitului pe profit si schimbarea puterii politice au adus la inceputul lui 2005 cresteri semnificative la Bursa. Acestea au continuat saptamani bune, desi nici impozitul mai mic si nici noua putere politica nu puteau justifica preturi cu pana la 50% mai mari pentru multe dintre actiuni.

    In primele doua luni ale anului pe piata au intrat multi mici investitori romani care sperau sa isi dubleze banii in cateva luni. Unii au intrat cu bani imprumutati, iar altii cu bani din care nu si-ar fi permis sa piarda, asta fiind una din explicatiile panicii  care a cuprins piata saptamana trecuta. „Au venit la noi investitori care isi faceau calculul ca daca piata a crescut cu 20% in ianuarie, inseamna ca va creste cu 240% anul acesta“, povestea un broker. 

    Alaturi de acestia, fondurile straine de investitii au continuat sa aduca bani, constransi de propriii investitori care vroiau plasamente in Romania, o piata pe care cresterile actiunilor au depasit 100% de doua ori in ultimii trei ani.

    Investitorii mai vechi, experimentati, au stiut sa profite de entuziasmul noilor veniti, iar dintre acestia cel mai mult au castigat nu cei care stiu sa interpreteze cel mai bine indicatorii financiari ai companiilor, ci cei care au intuit cel mai bine momentul in care pe piata nu au mai intrat suficienti bani pentru a sustine boom-ul. 

    Cu pierderi sau cu profituri in crestere, toate actiunile cresteau la inceputul anului, iar cei care incercau sa speculeze pentru a obtine randamente mai mari decat cresterea medie a pietei nu faceau decat sa plateasca degeaba comisioane brokerilor: si actiunile pe care le cumparau, si cele pe care le vindeau cresteau cam la fel, dupa cum la fel au evoluat si cand piata a luat-o in jos.

    Indicele BET, care urmareste cele mai tranzactionate actiuni de la Bursa de Valori a coborat cu 20% de la punctul de maxim de la finalul lunii februarie dupa ce piata urcase cu aproape 50% in primele doua luni. Principalele castigatoare ale inceputului de an, actiunile societatilor de investitii financiare, au pierdut nu mai putin de 25% din valoare de la punctul de maxim atins in februarie, dupa cresterea de peste 75% din primele doua luni.

    Petrom, cea mai mare companie cotata pe piata, a urcat in acest an pana la 5.300 lei/actiune, fata de 3.500 cat era cotata la inceputul anului. Panica investitorilor romani si absenta celor straini de la cumparare a facut ca Petrom sa atinga 3.600 lei/actiune, adica cu doar 100 de lei fata de inceputul anului.

    Neclaritatile privind modul in care se vor impozita castigurile din tranzactiile cu actiuni, provocase o scadere de 10% a indicelui BET intr-o singura zi in februarie, cand multi investitori s-au grabit sa isi marcheze profiturile de teama ca acestea sa nu fie impozitate inzecit. Cand lucrurile s-au clarificat si investitorii au aflat ca impozitul de 10% va fi aplicat pentru castigurile obtinute dupa 1 aprilie, piata si-a revenit la fel de repede pe cat cazuse, iar tendinta de crestere a actiunilor a continuat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. 

    De altfel nici de atunci nu s-a intamplat nimic, dar preturile au ajuns la finalul saptamanii trecute sub nivelul minim atins atunci. Panica investitorilor de a nu pierde si mai mult fata de castigurile potentiale pe care si le calculasera la punctul de maxim a fost mai puternica decat teama de a plati un impozit mai mare.

  • Sado-masochismul prezidential

    Alegerile anticipate ar da cu dreapta, dar cu stanga ar lua. Ar „da“ guvernului stabilitate  si o larga sustinere parlamentara, dar ar putea totodata  „lua“ din influenta presedintelui.

    Un om statea pe-o craca. Un om statea pe-o craca si manuia, cu inversunare, un fierastrau. Oamenii facusera roata in jurul copacului, priveau si se minunau, asteptand, de la o clipa la alta, ca omul sa se prabuseasca dimpreuna cu craca, frangandu-si gatul. Pana la un punct, imaginea seamana izbitor cu insistenta lui Basescu de a declansa, de unul singur, alegeri anticipate. Omul asta pare a avea o vocatie irezistibila de Gica-contra. Nimeni – mai exact, nici o forta politica – nu mai vrea acum „anticipate“. PSD-ul are altele pe cap, PUR-ul n-are vocatie suicidala, iar UDMR-ul se simte cu musca UCM-ului pe caciula. Nici macar partidele Aliantei D.A. nu mai gusta ideea. Basescu e din nou singur. Cand, la inceputurile guvernarii, majoritatea comentatorilor politici se aratau ingrijorati de potentiala instabilitate guvernamentala a coalitiei, imi manifestam, chiar in aceasta pagina, reticenta fata de asemenea prognoze. Acum, situatia pare a se fi rasturnat cu susul in jos. Atat puterea cat si opozitia, ba chiar si partidele extraparlamentare nu par a vrea decat stabilitate, cu orice pret, iar singurul nemultumit de actuala stare de fapt ramane Traian Basescu.

    Intrebarea se impune, practic, de la sine: poate? Poate, precum Lapusneanul lui Negruzzi, afirma ca „daca voi nu ma vreti, eu va vreau?“. In conditiile in care primul-ministru sugereaza, mai mult sau mai putin voalat, ca e impotriva, iar reprezentantii Aliantei se pregatesc, la ora la care scriu aceste randuri, a-i cere, oficial, socoteala, poate vointa presedintelui deveni putinta? Raspunsul e „da“. Poate ce vrea si vrea ce poate. Iar asul de pe maneca prezidentiala se numeste Partidul Democrat. Iar aici, declaratiile lui Berceanu nu sunt cu mult mai reprezentative pentru PD decat cele ale lui Gusa, de mai an. Daca vrei sa iei pulsul rechinului, te uiti la pestele pilot. Ihtiologii stiu ca pe langa orice rechin se mai afla cel putin si cate un asa-numit „peste-pilot“, un peste mititel si simpatic ce se hraneste cu ceea ramane de la ospatul „gazdei“. Dupa cate stiu eu, inca se mai dezbate cine pe cine ghideaza spre viitoarea prada. In cazul lui Traian Basescu, pestele-pilot a fost si va ramane Emil Boc. A vazut cineva pestele-pilot dand declaratii „suparate“ dupa intalnirea „nemultumitilor“ din Alianta? Eu, unul, nu.

    Traian Basescu nu e Ion Iliescu si nici Emil Boc, Adrian Nastase. Primul nu e dispus sa se invarta in jurul cozii precum al doilea, iar al treilea nu are – cel putin deocamdata – orgoliile celui de-al patrulea. Prin urmare, de soarta Congresului PD va depinde, in buna masura, si soarta alegerilor anticipate. Daca presedintele ales al PD va fi Emil Boc, vom avea, cel mai probabil, alegeri anticipate. La fel, daca – slabe sperante – presedinte va ajunge Vasile Blaga. Daca Videanu castiga Primaria Capitalei, sansele ar fi jumatate-jumatate. Iar daca – tot slabe sperante – presedinte PD va ajunge Berceanu, toata clasa politica va fi multumita pentru ca alegerile anticipate vor fi amanate.

    Liberalii, in frunte cu premierul, stiu si ei ce stie tot satul – daca PD vrea anticipate, are anticipate. Majoritatea parlamentara, oricat de fragila, ar disparea peste noapte. Guvernul Tariceanu n-are nici o sansa in absenta suportului parlamentarilor PD. Popescu-Tariceanu depinde acum de umorile PD. Iar PD ar putea vrea anticipate, pentru egoistul motiv ca si-ar putea astfel mari „felia“ electorala. Cu un presedinte PD (iertata-mi fie vorba proasta) care raspunde atat de bine asteptarilor subliminale ale „tatucului“, Partidul Democrat ar avea sanse bunicele de imbunatatire a scorului electoral – pana-ntr-acolo incat sa-i „ia fata“ Partidului Liberal. O motivatie, ironic de altfel, de-a dreptul „liberala“. Fiecare pentru fiecare. Iar totul va depinde de modul in care vor fi jucate cartile preelectorale. 

    Dupa Nastase, a sosit timpul ca si Tariceanu sa abandoneze bridgeul de salon pentru „mitocanescul“ pocker de vapor. Pomenindu-l pe Stolojan drept port-drapel al viitoarelor alegeri anticipate, presedintele a rasucit, cu sadism, cutitul in rana primului-ministru. Poate premierul spune „nu“ alegerilor anticipate? Da, daca prefera sa se cocoate pe o craca mai sus decat Basescu, imprumutandu-i fierastraul. Nu, daca are inca un cap pe umeri si a invatat din experienta cat de tare te poate ustura o miza gresita.

    Pentru sustinatorii teoriei „republicii prezidentiale“, ar fi, insa, inceputul sfarsitului. O majoritate solida parlamentara ar putea sustine un guvern mai putin timorat de umorile prezidentiale. Frica pazeste stana. Patru perechi, vorba lui Madeleine Albright, ar fi nitel prea mult.

    Se da o groapa. Cum o folosim?

    P.S. In realitatea virtuala in care traim, un om isi poate taia craca de sub picioare, iar copacul ni se poate prabusi noua, in cap.

  • Scurt eseu despre fibra optica

    Toate strazile orasului sunt sfredelite de picamere care inlatura invelisul asfaltic. Muncitori imbracati in salopete albastre sapa santuri in toate directiile. Se reconstruieste infrastructura de comunicatii subterana. Nu va speriati: este o scena imaginara. Modernizarea retelelor se poate face si altfel. Vom vedea cum.

    Pentru RomTelecom, principalul operator de telefonie fixa din Romania, vechimea pe care o are pe piata a insemnat avantaje, dar si neajunsuri. Avantajele se datoreaza, in primul rand, infrastructurii din marile orase. Practic, in orice localitate mai importanta cladirile sunt legate intre ele printr-un paienjenis de cabluri ingropate – proprietatea RomTelecom. In acest paienjenis sta de fapt monopolul operatorului de telefonie fixa. Insa problema este ca in mare parte aceasta infrastructura este destul de imbatranita, capacitatile pentru care a fost gandita fiind valabile pentru anii ‘70 – ‘80. In acea perioada, vocea era singurul lucru care se transmitea prin cablurile RomTelecom, iar Internetul sau transmisia de date erau cel mult povesti science-fiction.

    Din 2003, si alti operatori de telefonie au acces la aceasta infrastructura, ceea ce ar insemna, in viitor, aglomeratie pe cablurile RomTelecom. Aici se potriveste comparatia cu infrastructura rutiera din majoritatea capitalelor europene, care a fost conceputa pentru trasuri, iar acum trebuie sa faca fata unui trafic auto infernal. Sa largesti strazile este imposibil. La fel de imposibila este si construirea de la zero a unei infrastructuri de comunicatii. 

    Suspendarea firelor intre cladiri a fost o solutie la care operatorii de comunicati au recurs cu bucurie, insa interzicerea acestei metode nu poate fi amanata la nesfarsit. Echipamentele radio de comunicatii pot fi si ele o alternativa, insa valoarea mare a investitiei este prohibitiva pentru operatori. Nici o companie nu vrea sa investeasca sume enorme in echipamente care la fiecare doi-trei ani se uzeaza moral si trebuie inlocuite.

    Asa ca tot clasicele fire ingropate raman cea mai buna solutie. Daca nu s-ar fi inventat Internetul si transmisiile de date, anticele sarme de cupru ale RomTelecomului nostru si ale altor operatori de telefonie fixa ar fi fost suficiente. In cazul Romaniei, in momentul in care utilizatorii casnici vor deveni utilizatori grei (hard users) de Internet si date, asa cum se intampla in Occident sau in Asia, infrastructura RomTelecom va fi insuficienta. Ce sa mai vorbim de cazul in care alti operatori in afara de cablisti vor vrea sa ofere televiziune tot prin reteaua operatorului traditional de telefonie fixa!  

    Fara sa mai lungim prea mult vorba, problema poate fi rezumata in cateva cuvinte: reteaua actuala a RomTelecom va fi inapta sa faca fata unei cresteri bruste de trafic. Acum, lucrurile inca merg bine, insa specialistii spun ca in cinci ani realitatea s-ar putea complica.

    Ce e de facut? Am vazut ca spargerea strazilor nu poate fi o solutie, suspendarea cablurilor este o metoda „neortodoxa“, iar instalarea de echipamente radio costa prea mult.

    Am participat in urma cu doua saptamani la lansarea unei tehnologii care ar putea fi solutia viitorului. Compania Nexans, producator de cabluri pentru telecomunicatii si industrie a prezentat la Bruxelles o tehnologie de suflare a cablurilor prin conductele subterane. Termenul de suflare poate parea usor straniu, insa echipamentele companiei desprinsa in urma cu patru ani din grupul Alcatel chiar asta fac: sufla sau, mai bine zis, imping cablul optic pe o distanta de cativa kilometri. Costurile sunt mici, iar „deranjul“ strazilor tinde la zero. 

    In aceste conditii, orice retea de utilitati (gaze sau canalizare) poate deveni un mediu propice pentru cabluri de fibra optica. Aceasta este o sansa pe care unii operatori alternativi probabil ca nu o vor rata. Deja, Atlas Telecom isi construieste propria retea atat in interiorul oraselor, cat si intre orase. Vrea independenta totala.

    Pe zona de long distance (adica retelele interurbane), capacitatea de comunicatii este mai mult decat suficienta. Practic, avem de-a face cu reversul situatiei din marile orase. Si e suficient sa amintim doar cateva companii de stat care au investit milioane de dolari in dezvoltarea unor retele de fibra optica cu capacitate mult peste necesarul de comunicatii actual al Romaniei: Transelectrica, Societatea Nationala de Radiocomunicatii, Telecomunicatii CFR etc. 

    Pentru ca toate sa fie bune si frumoase, e nevoie de interventia mai multor jucatori. In primul rand, nevoia de inlocuire a retelelor va fi evidenta in momentul cresterii traficului. Pentru asta, e nevoie de cresterea nivelului de trai al utilizatorilor. Probabil ca asta se va intampla intr-un orizont de timp de minimum cinci ani. Atunci operatorii vor intra cu adevarat in actiune. Tot atunci probabil ca RomTelecom isi va pune serios problema modernizarii retelelor. Ulterior, va fi nevoie de acordul municipalitatilor pentru folosirea infrastructurii utilitatilor publice.

    Intreg acest scenariu este plauzibil acum, insa ar putea fi dejucat de inovatii ulterioare. Oricum, existenta mai multor solutii confera liniste atat operatorilor cat si utilizatorilor. Piata le va decide pe toate. 

  • Lectia de business

    Exercitiu de imaginatie: daca in Romania toate afacerile ar merge precum cele din telefonia mobila*, tara aceasta, ale carei esecuri ne-au cam plictisit, ar avea toate sansele sa devina un rai economic.

    Al doilea exercitiu de imaginatie: sa spunem ca timp de o saptamana ati fi lipsit cu totul de telefonul mobil si ar trebui sa va intoarceti la modul de a comunica de acum (numai) opt ani! Adica, in afara de telefonul fix vechi de un secol, sa aveti la dispozitie cel mult un pager. De neimaginat, nu? Si totusi, nu numai pe exploatarea nevoii de comunicare a vorbaretilor romani se bazeaza succesul operatorilor de telefonie mobila. In peisajul autohton, Connex, Orange si Zapp apar ca niste izolate insule de civilizatie a afacerii.  Desi au acelasi dusman ca orice afacere privata in lumea asta, numim aici Statul cu tirania sa fiscalo-legislativa, acesti operatori n-au iesit niciodata la rampa sa se planga, n-au amenintat in veci consumatorii cu scumpirea serviciilor din cauza ca guvernul a luat nu stiu ce hotarare, n-au santajat cum ca isi iau jucariile si pleaca din Romania daca nu obtin cutare inlesnire.

    Sa gasim explicatia acestor „anomalii“ prin faptul ca operatorii in cauza au manageri straini? Nu neaparat, pentru ca desi la conducerea lor s-au succedat reprezentanti ai mai multor natii, esalonul de baza al managementului il constituie specialisti romani. Si apropo de manageri: cand apar in mass-media, au talentul sa dea o imagine credibila si propriei companii, si viitorului tehnologic tocmai pentru ca nu folosesc sintagmele de lemn ale business-ului, de pilda „satisfactia clientilor nostri este pe primul loc“. In treacat fie spus, situatia e valabila si in domeniul advertisingului: majoritatea dintre reclamele „mobililor“ fac parte din categoria celor care nu te aduc in stadiul de a arunca cu telecomanda dupa televizor.

    E potrivit sa ne oprim cu oda in acest punct. In definitiv nici aceste companii nu sunt cu totul perfecte; traiesc uneori crize interne de management, poate ca nu e intotdeauna o placere sa ai de a face cu vanzatorii lor in calitate de biet client si s-ar prea putea sa aiba fiecare ceva schelete in dulap de care nu vom afla nicicand.

    Sa ne intoarcem asadar la stirea saptamanii: cea mai mare companie de telefonie mobila din lume, Vodafone, a cumparat Connex, in cea mai importanta tranzactie de dupa ‘89. In acest caz  nu a mai fost vorba de  cumpararea unui gigant mioritic cu probleme serioase de eficienta, iar Vodafone nu a mai jucat rolul ultimei sperante – cea a investitorului strain chemat sa salveze situatia dupa ce administratorii romani s-au predat spunand ca nu se mai poate face nimic.

    Asadar, cea mai mare tranzactie din economia romaneasca din ultimii 15 ani nu a fost nici vanzarea Petrom, nici a Sidex, ci a unei companii care a pornit din stadiul de greenfield si in care Statul roman nu a jucat nici un rol, poate doar pe acela al unui bat care se baga si el in seama prin rotile economiei.

    De saptamana trecuta, aveti astfel la indemana cel mai bun argument de inchis gura celor care mai sustin ca numitul Stat trebuie sa se implice serios in business, sa-si dea cu parerea despre strategii si sa alcatuiasca planuri cincinale. A exersat suficient in aceste domenii iar rezultatele se vad cu ochiul liber. 

    Cazul Connex, Orange si Zapp ar trebui predat drept curs de baza studentilor din anul I al facultatilor de management. Poate asa vom avea in 10-15 ani politicieni carora sa nu le fie necesare vreo trei decenii de analize si decizii pentru a construi abia 200 de kilometri de autostrada. 

    Apropo de autostrazi: daca va mai trebui sa asteptam ani buni pentru a avea drumuri decente, Romania va intra totusi anul acesta in lumea buna a comunicatiilor prin lansarea telefoniei de generatia a treia. Cine este furnizorul acestui serviciu revolutionar –  printre care si videotelefonie – ati aflat deja. Q.E.D.

    * Desigur, nu ne referim la Cosmorom, operator mobil aflat de ani buni in coma, fiind, dupa cum afirma unii analisti, singurul esec al telefoniei GSM din lume. Printre cauzele  acestei incredibile performante putem identifica fara a gresi prezenta si prestatia statului roman ca actionar semnificativ.