BusinessMagazin

Blog

  • PSSST… NU VRETI UN VACHERON?

    Nu, e prea scump. „Cum, Sefu’, e doar 500 de parai“, spune vanzatorul, intinzand un ceas Vacheron Constantin. 500? Adrian Stoican grabeste pasul spre biroul lui de pe Calea Victoriei. Pana sa ajunga, pretul scade la 50 de dolari. Refuza zambind amar si intra in cladire.

    Scena, care e autentica, are valoare de simbol. Si vanzatorul de pe Calea Victoriei, si Adrian Stoican isi castiga existenta vanzand ceasuri de lux. Vanzatorul care atrage atentia clientilor cu un „sefu’“ soptit cere 50 de dolari pentru aceeasi marca de ceasuri pe care Adrian Stoican, directorul Helvetansa, le vinde, in magazinul de pe aceeasi Calea Victoriei, cu minim 6.000 de euro. Distanta de la fals la original e masurabila, cel putin in cazul de fata: cateva zeci de metri si de cateva mii de euro.

    Grav e ca nici macar nu poate fi vorba de o formidabila coincidenta. Din zece obiecte ale „romanului statistic“, patru sunt falsuri. Medicamentul de pe noptiera. Telefonul mobil din geanta. Ceasul de la incheietura, tricoul din sertar, cravata primita cadou, poseta de marca asortata cu pantoful de cateva milioane, bratara, portofelul, parfumul. Indiferent ca au costat mult sau putin, toate aceste lucruri din jurul nostru aduna, in fiecare zi, un rau de bani ce se scurge neabatut spre afaceri aparent inofensive, care insa intoxica organismul unor business-uri oneste si macina branduri cladite cu migala. Iar astfel de afaceri parazitare sunt de sase ori mai profitabile decat comertul cu droguri si indiscutabil mai putin riscante. Ati vazut vreodata in filmele politiste vreun contrabandist de posete de marca arestat? 

    Lumea contrafacerilor are granite schimbatoare iar cifrele care masoara sunt aproximative, fireste. Anual, falsurile inghit 7-9% din comertul mondial, conform Camerei de Comert Internationale. In Romania, procentul e descurajant: 40% dintre lucrurile pe care le cumparam sunt falsuri. Dincolo de diferenta de procente, in sine definitorie, Romania are, fata de alte tari care se lupta cu industria contrafacerilor, o trasatura aparte, care o apropie mai degraba de faradelegile Estului decat de Uniunea Europeana. Daca mergi spre vest, constati ca falsurile se comercializeaza pe furis, la periferii, iar marfa se vinde direct din portbagaj. Aici, in Romania, falsurile stralucesc nu numai in mana vanzatorilor de trotuar, ci si in vitrinele magazinelor cu autorizatie de functionare. Paradoxal, asta-i si linisteste oarecum pe comerciantii de obiecte de lux. „Cine vrea un ceas original stie ca asa ceva nu se gaseste decat intr-un magazin autorizat“, spune Adrian Stoican, directorul Helvetansa, principalul distribuitor de ceasuri de lux din Romania. Luxul e o investitie mare, care nu se face in strada sau prin magazine-bazar. Tocmai de aceea, spune Stoican, marcile pe care le distribuie nu au de suferit din cauza comertului cu contrafaceri: nu te duci sa-ti cumperi un Cartier sau un Tissot nici de la en-gros-urile Flora si Europa, nici din parcarea de la Athénée Palace. Si nici cunoscator nu trebuie sa fii ca sa faci diferenta intre fals si original: pretul, de cateva zeci de ori mai mic, e un indiciu suficient. 

    Dar chiar daca nu lovesc direct in bugetul marcilor de lux, falsurile rod sistematic din capitalul lor de imagine, stricandu-le bucuria exclusivitatii. Pirateria loveste de exemplu, in cazul bijuteriilor de lux, in mai toate marcile importate oficial in Romania. Patrund in tara, via Turcia, bijuterii Cartier, Bvlgari, Chopard sau Faberge, care „copiaza modelul original si uneori sunt facute din metale pretioase, chiar daca la o calitate inferioara“, spune Heinz Karl, presedintele Organizatiei Patronale a Bijutierilor din Romania. Alteori, falsurile sunt facute din „metale comune suflate in aur“. Se vand multe bijuterii false in Romania? Foarte multe: piata neagra a bijuteriilor e de 3-4 ori mai mare decat cea legala (estimata la 10 tone anual), dupa cum arata datele patronatului.  Desi se plaseaza in afara legii, industriile de contrafaceri vorbesc, si ele, de investitii. Echipamentele costa milioane de dolari. Dar investitiile sunt orientate spre masini care sa reproduca cat mai precis ambalajul si detaliile exterioare ale produselor originale – calitatea ii intereseaza prea putin pe falsificatori. Adrian Stoican povesteste ca in magazinul Helvetansa intra uneori clienti ca sa-si repare ceasurile contrafacute pe care le-au targuit la coltul strazii – simple forme fara fond. „Nu se pot repara“, spune Stoican, „mecanismele acestor ceasuri nu au nimic in comun cu cele originale.“

    Si daca obiectele de lux sunt contrafacute, ce sa mai vorbim de celelalte, de obiectele obisnuite din jurul nostru? De industria falsurilor sunt afectate deopotriva marcile mari, cum e Versace – un tricou Versace autentic poate fi de zece ori mai scump decat costul lui de productie – cat si cele mai putin cunoscute. Se inregistreaza pagube si la capitolul imagine, si la capitolul vanzari, mai ales in cazul produselor obisnuite, pentru care exista un risc crescut ca piata sa nu faca diferenta intre copie si original. Un pret cu 10% mai mic pentru fals, care apare din cauza ca producatorul nu plateste, de exemplu, taxele la stat, e suficient de ademenitor pentru cumparatori.

    Dar mai mult decat produsele de lux, risca sa fie canibalizate de falsuri medicamentele, produsele de larg consum, imbracamintea, incaltamintea sport si cosmeticele. Iar producatorii pierd nu doar din cauza ca li se erodeaza imaginea, ci mai ales pentru ca li se musca procente importante din vanzari. In 2003, Procter & Gamble se plangea ca pierde in China, din cauza piratilor, circa 10-15% din vanzari.

    Unii spun ca, de fapt, piata falsurilor exista pentru ca o justifica cererea: oamenii vor pur si simplu sa cumpere mai ieftin. E valabil si in Romania: daca dai o raita prin marile centre comerciale din Bucuresti, de exemplu Europa sau Flora, gasesti aproape de toate. De la ceasuri Vacheron Constantin de 120 de ori mai ieftine decat cel mai ieftin model original, incaltaminte sport Adidas, Puma, Nike si pantofi Dolce Gabana pana la sticle de whiskey Ballantine’s sau tigari Davidoff. 

    Dar oricat de bine venite ar fi aceste falsuri, cand vine vorba de pret, ele sunt pline de capcane – mai ales daca e vorba de medicamente, de exemplu. Margareta Oproiu, consilier european de brevete, s-a confruntat cu un caz concret de contrafacere de medicamente: o companie indiana a distribuit pe piata locala medicamentul Stamlo, cu o formula farmaceutica foarte apropiata de cea a produsului Norvasc, fabricat de Pfizer. Ambele medicamente tratau afectiuni cardiace, avand aceeasi substanta activa: amlodipina, brevetata de Pfizer.

    „N-a fost greu sa demonstram ca medicamentul original si cel contrafacut aveau aceeasi formula“, explica Margareta Oproiu. „Am obtinut retragerea de pe piata a produsului, iar compania indiana a trebuit sa plateasca daune de peste un milion de euro.“ Acesta a fost insa un caz fericit, cand sanatatea cumparatorilor nu a fost neaparat pusa in pericol. Majoritatea cazurilor nu sunt „fericite“. OMS afirma in 2003 ca intre 5 si 7% din medicamentele comercializate in lume sunt contrafacute, avand un continut prea mic de ingrediente active, etichete false sau ambalaje reciclate care mascheaza datele de expirare.

    Ce fac companiile pentru a scapa din capcana? Investesc masiv in cercetare si inovare. De exemplu, compania Yamaha a hotarat sa-i „bata“ pe falsificatorii din China cu propriile lor arme, lansand pe piata un model nou de motocicleta care sa coste la fel de putin ca motocicletele false.

    Dar nici falsificatorii nu abandoneaza. Daca pentru promovare nu cheltuie nici un dolar, falsurile traind in siajul campaniilor producatorilor autentici, in cazul cercetarii isi deschid punga. Cercetarea e esentiala in cazul medicamentelor sau al tehnologiei de varf – nu e vorba insa de inovatie aici, ci de incercari de copiere cat mai exacta a originalului. Cum reusesc, dupa astfel de investitii, sa pastreze pretul produselor mic? Forta de munca ieftina si „la negru“, neplata taxelor catre stat, lipsa investitiilor in publicitate ar fi cateva dintre raspunsuri. Piratii n-au facut decat sa se inspire din „retetele“ multinationalelor care, incepand cu anii ‘70, si-au externalizat productia catre tarile sarace din Asia pentru a-si reduce costurile. Asa au patruns companiile straine singure in barlogul dusmanului, iar retelele de pirati n-au facut decat sa mituiasca angajatii multinationalelor si sa fure tehnologia. Dupa ce Yamaha Corp. si-a deschis cinci fabrici de motociclete in China, de exemplu, a descoperit ca numarul acestora era in realitate de zece ori mai mare. Industria falsurilor a crescut pana la a genera vanzari in valoare de peste cinci sute de miliarde de dolari anual, potrivit Organizatiei Mondiale a Vamilor.

    Cum s-a creat infrastructura acestei piete, in care marfurile par sa circule nestingherite de pe un continent pe altul? Printr-o distributie sofisticata, controlata intr-o masura tot mai mare de grupari de crima organizata. Iar multe dintre traseele marfii contrafacute sunt comune cu cele stabilite pentru distributia de narcotice, potrivit The Economist.  Finantarea se face in general din banii crimei organizate, dar exista si finantatori din Orientul Mijlociu care investesc in contrafaceri pentru a castiga banii necesari procurarii de arme. Cat despre distributia falsurilor, aceasta se face, in tari ca Romania, inclusiv prin retelele autorizate.  

    „Falsurile au devenit o industrie globala, cu reguli clare si o coordonare foarte bine pusa la punct“, spune avocatul Gabriel Turcu de la cabinetul de avocatura Turcu & Turcu, inamic declarat al producatorilor de falsuri din Romania. Avocatul reprezinta 130 de marci de prestigiu precum Louis Vuitton, Dolce Gabana, Polo, L’Oreal sau brandurile companiei Procter & Gamble, dar este si presedintele Asociatiei Romane Anti-Contrafacere REACT Romania. Prin aceasta organizatie, Turcu poate sesiza titularii de marci privind activitatea infractionala, dar poate contribui si la imbunatatirea legislatiei romanesti. Nu ca legislatia n-ar fi buna. In prezent, in Romania exista prevederi normative care protejeaza proprietatea intelectuala sub diverse forme: marci, drepturi de autor, brevete, desene si modele industriale. Deci legislatie avem. Dar e blanda si se aplica rareori. Asa se ajunge la concluzia ca pirateria si contrafacerea sunt mai avantajoase si mai putin riscante decat comertul cu heroina, inclusiv in Romania.


    Pedepsele mai mici inseamna riscuri mai mici: daca traficantii de droguri pot fi condamnati la 25 de ani inchisoare sau inchisoare pe viata, cei implicati in industria falsurilor risca doar amenzi contraventionale sau confiscarea marfii. Cat despre profituri, acestea sunt de sase ori mai mari in industria contrafacerilor decat in comertul cu droguri.  Avocatul Gabriel Turcu stie ca fenomenul impotriva caruia s-a angajat sa lupte nu poate fi anihilat, „doar ponderat“. Dar daca in tarile occidentale piata falsurilor este marginala (tranzactiile se fac discret, in suburbiile sau cartierele marginase ale marilor orase sau in timpul verii in statiunile de pe litoral), la Bucuresti falsurile stau cocotate pe rafturile centrelor comerciale.

    Exemplul cel mai ilustrativ este cel al magazinelor Polo Garage, care au aparut in cele trei centre comerciale importante din Bucuresti, desi firma nu are reprezentanta oficiala in Romania. Cele trei magazine erau detinute de o companie din Turcia, iar marfurile erau „niste contrafaceri“, spune Gabriel Turcu, care a reprezentat  titularul marcii in procesul impotriva companiei turce, finalizat cu o hotarare judecatoreasca de stopare a activitatii de distributie. Proprietarii Polo Garage au facut recurs. Ba, mai mult: intentioneaza sa solicite Curtii Supreme de Justitie suspendarea acestei decizii judecatoresti.

    Mai interesant este faptul ca firma acuzata ca ar simula a fi reprezentanta Polo anunta anul trecut planuri serioase de dezvoltare: pana in 2008 urma sa deschida zece magazine in Romania, toate amplasate in centre comerciale stralucitoare. Planurile au fost dezvaluite de Emir Bozkaya, coordonatorul magazinelor din Romania de la Polo Garage cu ocazia inaugurarii magazinului Polo Garage din Bucuresti Mall. Romania nu a fost singura piata propice, compania turceasca intrand si in Rusia, Ucraina, Filipine si Iordania. Reprezentantii Plaza Romania, care gazduieste un magazin Polo Garage, spun ca nu isi asuma raspunderea pentru marfa comercializata in complex. „Noi doar inchiriem spatiile comerciale insa nu ne asumam nici o raspundere privind calitatea marfurilor distribuite de clientii nostri“, spune Loredana Croicia, purtator de cuvant al Plaza Romania. Reprezentantii Polo Garage nu au raspuns solicitarilor BUSINESS Magazin de a comenta in legatura cu acest litigiu.

    Polo Garage nu este singurul exemplu litigiu de acest tip din Romania. Vitton International a vandut ani de zile aici genti de voiaj sub numele Vitton Collection, castigand in timp o cota de 80% din piata, povesteste Gabriel Turcu. Pentru ca asocierea cu celebra marca Louis Vuitton era mai mult decat transparenta, si acest caz a ajuns in instanta.

    „Cazul Vitton International este in curs de solutionare, iar compania nu mai distribuie aceste produse“, spune avocatul. Daunele pe care le-ar putea plati compania se ridica la circa doua milioane de euro – „un record zonal“. Louis Vuitton isi distribuie produsele doar prin reteaua de magazine proprii, tocmai pentru a ne proteja de confuzia cu produsele-pirat. Ce te faci insa cand dai peste magazine-pirat care nu-si tradeaza originea decat poate in fata cunoscatorilor?

    Cu o astfel de situatie s-a intalnit directorul Helvetansa, Adrian Stoican, in timpul unui drum la Ramnicu-Valcea. In centrul orasului, povesteste el, in complexul comercial Cozia, a intrat intr-un magazin cu ceasuri de lux care, la prima vedere, putea trece drept un magazin cu obiecte veritabile. „Ceasurile Patek Philippe si Bvlgari din vitrina erau insa niste falsuri“, povesteste Stoican, care adauga ca proprietar al acelui magazin era un fost subprefect de Valcea. Directorul Helvetansa spune ca a sesizat Asociatia pentru Protectia Consumatorului, dar nu stie ce s-a intamplat ulterior.

    Cine ar mai putea frana, in afara de avocati, tranzactiile cu falsuri? Distribuitorii sunt o veriga importanta in acest lant, dar ei nu se inghesuie sa ia pozitie pentru ca falsurile, pana la urma, se vand foarte bine. Reprezentantul organizatiei patronale a bijutierilor spune ca este de datoria justitiei si titularilor de marci sa lupte impotriva contrafacerii bijuteriilor, pentru ca distribuitorii nu pot actiona direct. „Noi putem cel mult furniza informatii organelor abilitate.“ 

    La randul lor, nici institutiile statului care au ca atributie lupta impotriva contrafacerilor nu pot face nimic daca firmele care detin marcile piratate nu depun o sesizare in prealabil. „Daca retinem in vama marfa despre care avem suspiciuni ca este contrafacuta, informam titularul marcii sau marcilor respective“, explica Georgeta Mitroi, directorul Biroului de Combatere a Traficului de Marfuri Contrafacute si Pirat din cadrul Autoritatii Nationale a Vamilor. Decizia de a dovedi ca marfa este contrafacuta revine titularului marcii. 

    Constiente ca distribuitorii nu se grabesc sa le sesizeze cand le cade pe tejghea vreun fals, marile corporatii isi implanteaza in pietele semnificative „spioni“ care strang dovezi impotriva falsificatorilor. Asemenea reprezentanti exista si in Romania, iar cabinetele de avocatura primesc solicitari pentru a-i sprijini. Atunci cand pagubele realizate din vanzari nerealizate sunt foarte mari, se ajunge la actiuni in justitie.

    Problema este ca titularii marcilor trebuie sa plateasca o garantie echivalenta cu valoarea marfurilor si o taxa vamala atunci cand fac plangere, ceea ce descurajeaza companiile. Insa noul regulament vamal care ar putea intra in vigoare pana la sfarsitul anului nu mai obliga companiile sa depuna garantia bancara pentru marfurile posibil contrafacute. Noul regulament trebuie votat in Parlament, urmand ca actul sa devina operational la sfarsitul lui 2005, estimeaza Georgeta Mitroi.  

    Veriga „vama“ pare bine echipata impotriva traficului cu falsuri. Problemele apar atunci cand lucratorii vamali nu isi dau seama ca au de-a face cu contrafaceri. O situatie tipica e cea in care contrabandistii importa haine sau pantofi care nu poarta nici o marca, „botezarea“ lor facandu-se in Romania. De asemenea, telefoanele mobile raman adeseori nedepistate pentru ca trec granita sub forma de componente second-hand. Ulterior sunt asamblate si vandute ca telefoane originale. Avocatul Gabriel Turcu isi aminteste chiar de doua fabrici de telefoane care au existat la un moment dat in Bucuresti. O suta de oameni „fabricau“ aici telefoane din componente second-hand. Componentele veneau din Anglia prin import temporar, erau asamblate in Romania si apoi trimise sub forma de telefoane inapoi, in Anglia. Astfel, proprietarul marfii nu beneficia doar de costuri mici cu forta de lucru, dar scapa si de taxele vamale. Cele doua fabrici care „produceau“ telefoane mobile marca Nokia, Samsung, Panasonic si Siemens au fost inchise cand s-a constatat ca functionau ilegal.

    Dar aceste exemple de cazuri in care falsificatorii au fost „starpiti“ sunt adevarate raritati, de care afli doar scormonind in memoria avocatilor specializati pe astfel de litigii. Desi exista departamente specializate in Autoritatea Nationala a Vamilor, in Parchetul General si Inspectoratul General de Politie, iar legislatia care protejeaza proprietatea intelectuala si marcile nu lipseste, aplicarea legii in Romania este inca o problema. Inainte de cazul Vitton Collection, toate dosarele de contrafacere si piraterie se blocau la Parchet. Cauza? „Coruptia organelor din Politie si Parchet“, acuza avocatul Gabriel Turcu. Desi legislatia permite aplicarea unor pedepse cu inchisoarea de la trei luni la trei ani pentru contrafacere, pana acum nu a existat nici o condamnare. „Exista conceptia generala ca pirateria nu este un pericol social“, adauga Turcu. Totusi, prejudiciile economice cresc de la an la an. 

    Un centru de cercetari economice al revistei The Economist estima in 2000 ca piratarea hainelor, cosmeticelor, jucariilor, echipamentelor sportive sau a medicamentelor a dus la disparitia a 17.000 de locuri de munca in Uniunea Europeana. In plus, Produsul Intern Brut al Europei a fost vaduvit de opt miliarde de dolari, doar in anul 2000. Ca sa nu mai vorbim de bugetul de stat, afectat de neplata taxelor. Mai mult, o tara cu o rata ridicata a pirateriei nu va fi atragatoare nici pentru investitiile straine. Reprezentativ este exemplul Ungariei, de unde Sony s-a retras pe motiv ca pirateria ii bloca dezvoltarea. China, tara in care se opreste majoritatea productiei de falsuri, e un caz aparte. Multinationalele se inghesuie sa isi deschida fabrici aici, criteriul invingator fiind costurile mici de productie pentru o marfa oricum destinata exportului. Cea mai buna sperietoare pentru jucatorii de pe piata falsurilor este pierderea unui proces in urma caruia sunt obligati sa plateasca daune de milioane de euro. Simpla cerere de incetare a activitatii nu este suficienta. De exemplu, in apropiere de targul Vitan Barzesti, pe cheiul Dambovitei, exista un depozit de haine si articole care se pretind de lux, in care un costum cu eticheta pe care scrie Armani, Ermenegildo Zegna sau Versace costa 100-150 de euro, adica de aproape zece ori mai putin decat originalul. Chiar daca autoritatile au inchis centrul la un moment dat, el a reaparut, in acelasi loc. 

    Persistenta este in Romania si pirateria software, vizibila cu ochiul liber in marile piete din Bucuresti si din tara. In acest segment trendul este crescator. Rata pirateriei pe 2003 a fost de 73%, fata de 70% in 2002, afirma Magda Popescu, avocat in cadrul Burchel & Asociatii. „In cifre absolute, pierderile pe care le-a suferit industria software in 2003 in Romania se ridica la 49,3 milioane de dolari“, spune Popescu.

    Care este, de fapt, dimensiunea pietei romanesti a falsurilor in ansamblu? O cifra oficiala nu exista, dar avocatul Gabriel Turcu estimeaza ca 40% din marfurile de consum sunt contrafaceri sau falsuri, adica aproape dublu fata de cifra pe care o anunta statele occidentale. Dar daca in Occident tendinta este de crestere, in Romania situatia s-a imbunatatit fata de anii anteriori, cand ponderea falsurilor in comert era de 60-70%. Potrivit lui Turcu, piata falsurilor se ridica la 600-700 de milioane de euro. Asta in situatia in care Romania este o tara de tranzit si de destinatie, nu si de productie. Aproximativ 80% din marfurile contrafacute sunt aduse in Romania prin portul Constanta, iar principala sursa a acestor importuri este China (responsabila pentru 90% din marfuri). 

    Doua treimi din falsurile comercializate in lumea intreaga sunt, de altfel, chinezesti, dar tari precum Turcia si Italia au si ele un rol important in comertul cu haine sau ceasuri false. Milano este capitala falsurilor „de lux“, iar Florida este paradisul pieselor de avion false. Rusia e lider pe productia de software piratat, iar Paraguayul face regulile pe piata tigarilor contrafacute. Romania nu are inca o specializare, dar daca lucrurile vor evolua ca si pana acum, nu e exclus sa dobandeasca una.

  • FALSURI IN ROMANIA

    IMBRACAMINTE
    Polo vs. Polo Garage     Multi dintre cei care au trecut prin Unirea Shopping Center din Bucuresti au putut vedea magazinul Polo Garage. Se stie mai putin insa ca acesta nu are legatura cu marca originala, fiind detinut de o companie din Turcia. Avocatul Gabriel Turcu, impreuna cu titularul marcii, a actionat in justitie comerciantul si a obtinut hotarare judecatoreasca definitiva si executorie pentru stoparea activitatii de distributie.  

    DETERGENTI
    Domestos vs. Rixon     Cunoscutul detergent Domestos, produs de Unilever, s-a trezit cu un frate aproape geaman, cu marca Rixon. Atat originalul, cat si falsul se distribuiau in aceleasi magazine, iar diferenta de pret era in favoarea produsului contrafacut. In acest caz s-a obtinut o hotarare judecatoreasca definitiva prin care produsul a fost retras. Producatorii Rixon au scapat intr-o prima faza de obligatia de a plati daune in valoare de 30.000 de euro, cu conditia sa nu revina pe piata. 


    GENTI DE LUX
    Louis Vuitton vs. Vitton Collection Firma Vitton International a vandut o perioada in Romania genti de voiaj sub numele Vitton Collection, care ajunsesera sa detina, potrivit unor surse, 80% din piata. Cazul e in curs de solutionare, insa Vitton International nu mai distribuie produse in Romania. Daunele s-ar putea ridica la circa doua milioane de euro, ceea ce ar reprezenta un record zonal. De notat ca Louis Vuitton isi distribuie produsele doar prin reteaua de magazine proprii. 


    MEDICAMENTE
    Norvasc vs. Samlo O companie indiana a distribuit pe piata romaneasca medicamentul Stamlo, avand o formula farmaceutica foarte apropiata de cea a medicamentului Norvasc, produs de la Pfizer. Ambele tratau afectiuni cardiace, avand aceeasi sub-  stanta reactiva: amlodipina. Proprietarul de drept al formulei medicamentului original a dat in judecata falsificatorul si a obtinut retragerea acestuia de pe piata. Valoarea daunelor a fost de peste un milion de euro.

  • Deceniul grupurilor de interese

    „Grupurile de interese“ acuzate de presedintele Traian Basescu au avut de-a face saptamana trecuta cu un contraatac prezidential de proportii. Mai intai, seful statului le-a rebotezat „grupuri de tip mafiot“, punand capat ambiguitatii asa de des acuzate inainte de comentatorii anti-Cotroceni, dupa care un grup de interese nu-i blamabil ca atare.

     

    Iesirea publica a presedintelui Basescu impotriva grupurilor de interese/de tip mafiot, care ar fi ajuns sa impuna Guvernului ce legi sa adopte, a fost repede interpretata drept o incercare in plus de a slabi pozitia premierului liberal Tariceanu, tocmai in perioada cand PD preseaza PNL in directia unei fuziuni dezavantajoase pentru acesta. Numai ca interventia lui Basescu are un orizont mult mai larg.

     

    Pe de o parte, presedintele si-a tinut discursul dupa o perioada intesata de campanii de presa care au parut in permanenta ca isi replica una alteia, daca nu chiar ca sunt lansate anume ca sa se neutralizeze una pe cealalta: matusa Tamara a lui Adrian Nastase si averea lui Dan Ioan Popescu, afacerile vicepremierului Copos cu Loteria Romana, intalnirea (sau intalnirile) Tariceanu-Macovei-Patriciu, ascultarea telefoanelor lui Dinu Patriciu, initiativa ministrului sanatatii privind taxa pe viciu, alocarea directa de catre ministrul economiei a unui contract de un miliard de euro pentru o firma elvetiana.

     

    Or, presedintele a ales sa nu se pronunte decat de doua ori in toata perioada: dupa convocarea la Parchet a vicepremierului George Copos, atunci cand a condamnat transformarea in show mediatic a anchetarii unor demnitari, si acum, imediat dupa ce a iesit la iveala falsitatea acuzatiilor ca Monica Macovei ar fi incercat sa influenteze justitia in cazul Patriciu. Pe valul acestui deznodamant, care a inchis gura pentru multa vreme de-acum inainte oricarui ziar care ar mai dori s-o critice pe Monica Macovei si reformele initiate de ea, vorbele lui Traian Basescu despre grupurile mafiote care folosesc presa ca sa-si impuna interesele in Guvern capata o greutate noua.

     

    Prezent la sedinta de bilant a MAI, presedintele a cerut de data aceasta ca deciziile emise de Guvern in ultimii zece ani sa fie analizate „cu curaj“, astfel incat sa iasa la lumina cazurile cand un anumit act normativ a fost dat anume spre a avantaja un grup de interese (ulterior, Basescu avea sa ofere si cateva indicii: in industria petrolului, a tutunului sau in cazurile cand s-au dat scutiri de vama pentru anumite produse). Extinderea la zece ani a perioadei presupuse de actiune a „grupurilor“ denota intentia presedintelui de a depasi sfera sugestiei ca tinta atacurilor lui ar fi exclusiv guvernul Tariceanu si scoate din cauza factorul politic, atata vreme cat in ultimul deceniu s-au succedat guvernanti de toate culorile.

     

    In acelasi timp insa, aceasta complica spectrul reactiilor din partea „grupurilor de interese“, atata vreme cat respectivele grupuri nu se lupta doar cu Cotrocenii sau cu ministrul justitiei, dar si intre ele, oferind un spectacol extrem de indigest. Imediat dupa discursul prezidential, din directii total diferite au venit cateva astfel de reactii.

     

    Intai au fost acuzatiile liderului PC, Dan Voiculescu, ca vicepremierul Copos ar fi fost santajat de grupul Vantu-Luca-Sorin Rosca Stanescu sa aprobe in Guvern cedarea catre acest grup a pachetului de 8% din actiunile Petrom. A urmat acuzatia lui Valerian Stan, fost sef al Corpului de Control din guvernul Ciorbea, care a declarat ca Traian Basescu ar fi luat in 1994 un credit preferential de la Banca Agricola. De fapt, avea sa replice presedintele, creditul fusese luat de fratele sau si apoi restituit. „Musuroiul e atat de starnit…“, a fost concluzia lui Basescu.

     

    Pozitia presedintelui a fost sustinuta pe parcursul saptamanii trecute de publicarea raportului SRI pe 2004, unde „interferenta unor interese personale sau de grup in derularea actului administrativ“ si „consolidarea unor grupuri de interese cu conexiuni in mediile de decizie“ sunt clar incriminate. Iar Basescu nu s-a ferit sa faca aluzie la comunicarea cu serviciile secrete („Adesea am stiut si cand ofiteri sau magistrati urmeaza sa devina tinta a unor companii“).

     

    In fine, un alt gen de sustinere vine si din partea interlocutorilor europeni: presedintele si-a tinut discursul de saptamana trecuta in prezenta lui Jonathan Scheele, seful Delegatiei CE la Bucuresti, iar saptamanalul The Economist a scris ca Bucurestiul a inceput sa vaneze „pestii cei mari“ ceruti de Bruxelles ca proba ca autoritatile romane combat coruptia.

  • Aici or sa fie banii BCR

    Discutiile despre modul de folosire a banilor din privatizarea BCR incep sa se indrepte spre cateva concluzii. Prima ii apartine ministrului pentru lucrari publice, Laszlo Borbely, care spune ca o parte din suma ar putea fi folosita pentru constructia autostrazii Bucuresti-Bors.

     

    Ministrul a anuntat ca e posibil ca suma alocata pentru acest an lucrarilor la autostrada sa fie de 500 de milioane de euro in loc de 100, cat era bugetul initial, astfel incat fondurile necesare in plus sa fie luate din platile pentru BCR.

     

    Pana acum, varianta vehiculata pentru finantarea autostrazii fusese cea a creditului extern, ceea ce explica de ce Federatia Operatorilor Romani de Transport, de pilda, s-a grabit deja sa aprecieze ca folosirea banilor din privatizare pentru Autostrada Bechtel nu e o solutie buna.

     

    Cat despre alte pareri, PSD a continuat sa sustina ca destinatia cea mai potrivita pentru banii din vanzarea BCR este sistemul public de pensii. Problema insa ar putea tine mai curand de calendarul platilor, atata vreme cat, chiar daca Guvernul va aproba in aceasta saptamana planul de finantare enuntat de Borbely, banii nu se afla inca la dispozitia autoritatilor. Erste Bank, cumparatorul BCR, a sugerat ca e posibil ca plata actiunilor sa se faca abia spre toamna.

  • Cum se castiga inimile oamenilor

    Consiliul National al PSD de la Palatul Parlamentului a putut semana, pana la un punct, cu o succesiune de polite platite reciproc intre liderii partidului, mai exact intre cei cu dosare de coruptie si cei fara. Conform acestei logici, propunerile de schimbare a statutului PSD prezentate la Consiliu, care elimina functia de presedinte executiv, au ilustrat faptul ca tabara lui Mircea Geoana a invins tabara lui Adrian Nastase exploatand mostenirea matusii Tamara.

     

    La fel se explica faptul ca Adrian Nastase a folosit tribuna Consiliului ca sa dezminta teoria ca el ar fi lansat in presa dosarul imobiliar legat de varul liderului Mircea Geoana, anume ca sa-l discrediteze pe Geoana si pe adeptii lui. Lucrurile nu pot fi vazute insa numai sub acest unghi. Coruptia intr-un partid social-democrat pune probleme ideologice specifice, mai ales cu cat PSD, asa cum a sugerat senatorul Ion Iliescu, este urmasul moral al FSN – primul partid al Revolutiei, care s-ar fi cuvenit sa-si asume stindardul incoruptibilitatii.

     

    Mircea Geoana, un lider fara o aplecare deosebita spre ideologizarea discutiilor, socoteste faptul ca doua treimi dintre romani asociaza PSD cu coruptia drept o simpla piedica in calea afirmarii electorale a partidului. Ion Iliescu, in schimb, poate omul din PSD cel mai atent la puritatea doctrinara, a izbutit sa ridice sala Consiliului in picioare tocmai pentru ca a pus problema coruptiei intr-un alt plan – acela al responsabilitatii fata de electoratul de stanga etern si idealist.

     

    Un electorat atent la un anume set de valori si la un anume tip de lider – „sarac si cinstit“ in sens larg si cu care intretine o relatie mult mai marcata emotional decat, de pilda, electoratul de dreapta cu liderii liberali. Poate ca viitorul PSD e imposibil de cladit pe platforma acelei stangi propuse de Iliescu, iar existenta mai multor curente ideologice in partid e fireasca.

     

    Dar in lipsa unor lideri care sa-si asume doctrina sociala pe care o declara, capabili adica „sa castige inimile oamenilor“, cum a spus Iliescu, promisiunea lui Miron Mitrea ca PSD va aduce pensii mai mari cand va veni la putere sau izbucnirile nationaliste ale lui Ioan Rus nu valoreaza mai mult in ochii electoratului decat aparenta vremelnica de stanga a unui PD trecut intre timp la doctrina populara.

  • Romgaz, inca nu

    Luna trecuta, presedintele Basescu ceruse Guvernului „sa analizeze daca este necesara privatizarea imediata a Romgaz, avand in vedere actuala conjunctura pe piata internationala a energiei“. Guvernul a analizat si a decis: privatizarea Romgaz nu se va face cu un investitor strategic, adica nu va urma schema de vanzare a Petrom, unde cumparatorul devine actionar majoritar. „In actualul context de pe piata energiei, privatizarea acestei societati cu un investitor strategic ar fi dezavantajoasa pentru statul roman“, suna comunicatul de la Guvern.

     

    E greu de spus insa despre ce fel de privatizare va fi vorba, atata vreme cat consultantul strain selectat de autoritati si care va prezenta propuneri pe aceasta tema (consortiul format din Credit Suisse First Boston si Romanian American Enterprise Fund) nu si-a spus cuvantul inca. Totusi, conform Guvernului, consultantul va veni cu propuneri pentru strategia de privatizare in termen de sase luni, ceea ce inseamna ca autoritatile vor lua atunci o decizie. Cu consultant sau fara, curentul de opinie antiprivatizare din Romania castiga teren pe zi ce trece.

     

    Dupa ce Guvernul a sugerat ca e posibil ca privatizarea CEC sa fie amanata cu doi ani sau sa se faca doar cu investitori financiari, Bank Austria Creditanstalt (BA-CA) a lansat un raport unde apreciaza ca amanarea ar putea fi o decizie gresita, fiindca trecerea timpului nu face decat sa erodeze cota de piata a CEC in favoarea altor banci si implicit valoarea de vanzare a acesteia. Dupa BA-CA, autoritatile au gresit asteptandu-se ca ofertantii pentru CEC sa fie dispusi sa plateasca 500-600 de milioane de euro, cand de fapt ofertele au ramas in jur de 300 de milioane.

     

    De alta parere este insa Asociatia Oamenilor de Afaceri din Romania (AOAR), care spune de-a dreptul ca privatizarea CEC ar trebui sa fie anulata, iar institutia mai bine sa se transforme in casa de economii pur si simplu pentru populatie. Pentru un efect mediatic mai mare, AOAR a ales sa-si expuna acest punct de vedere chiar  in cursul intalnirii de saptamana trecuta cu delegatia FMI venita la Bucuresti.

  • Altfel de lumina

    Sarbatorile pascale sunt ale luminii, si chiar daca au trecut in acest numar, as vrea sa uitam un pic de toate problemele si sa va ofer trei mostre de lumina.

    Unu. Primavara ploioasa in metrou, cu miros nesuferit de caine ud si cu lume multa, mai incruntata decat de obicei. Pe scaunele din fata mea un tip mare, putin ingandurat, cu pantofi butucanosi, din aceia ieftini, luati din piata, cu talpa groasa si cu niste ornamente crete, cam urate. Pantaloni cu genunchi, dar curatei si maini zdravene si muncite. Langa el o femeie subtire, cu un aer linistit, mai degraba tanara, tineretea aceea fara varsta si valabila si la 50 de ani. Fusta gri si haina mai degraba de musama. 

    La o zguduitura a trenului s-au privit si atunci am realizat ca sunt impreuna; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fara sa zambeasca, dar curat, limpede. Pentru o secunda si el a parut mai putin incruntat si i-au sclipit si lui ochii. Au comunicat si, timp de o secunda, si-au spus cat intr-un roman gros. Mi-a facut bine privirea aceea a lor, o regasesc din ce in ce mai rar, pe strada sau aiurea; o farama am pastrat-o iar pe cei doi i-am trecut in lista mea de invingatori marunti – se aveau unul pe celalalt, adica stapaneau toata lumea. 

    Doi. Hotel scortos, de superlux, unde se tine o adunare despre viitorul satului romanesc dupa aderarea la Uniunea Europeana. Normal, lipsesc taranii si nu a fost invitat nici macar unul sau doi primari de sat; sunt prezenti insa oficiali de la Comisia Europeana, cercetatori, sociologi, ceva ziaristi. Pe randul al doilea de scaune stau doua Costume Negre cu Camasi Albe si Cravate Grena si cu Pantofi cu Botul Ascutit Foarte Foarte Luciosi, despre care imi dau seama, mai tarziu, ca au functii la un minister si la Presedintie. 

    Costumul de la minister a stat linistit, a ascultat parerile vorbitorilor despre satul romanesc, s-a cerut la tribuna si a vorbit si el ceva, pe urma a plecat. Costumul de la Presedintie a ascultat si el atent si a vorbit, dar de pe scaun. A atras atentia asupra faptului esential ca, in legatura cu satul romanesc si cu integrarea in Uniunea Europeana, ne aflam intr-o stare de „asimetrie de atentie“. Pe urma a plecat. 

    Cum stateam mai in spate, nu-i vazusem pana atunci ochii; nu i-am vazut nici dupa ce s-a ridicat si a plecat, pentru ca avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fractiune de secunda in lentilele negre. 

    Trei. Margine prafuita de capitala europeana si un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras in cap si cu camasa in patratele. Ma cearta ca am urcat in fata, dar il ignor; ma cearta in continuare pentru ca i  s-a parut ca vreau sa trantesc usa, de care, de altfel, nici nu ma atinsesem inca. A inchis el usa. Obosit de cearta, taximetristul meu a tacut pret de cativa kilometri. Dar nu multi. 

    „Ce ne facem, dom’le, cu Basescu asta?“, ma intreaba la un moment dat, asta dupa ce si-a dat seama, din conversatia cu insotitoarea mea, ca lucrez prin presa. Nu m-a lasat sa-mi declin competenta in legatura cu modul de intrebuintare al presedintelui si a continuat, fara punct si virgula dar cu intonatii pline de naduf, sa ma informeze in legatura cu starea drumurilor, cu vilele construite nu stiu pe unde, cu modul in care se descurca el odata si cu modul in care unii au pus stapanire pe unele spatii comerciale si cum respectivele spatii comerciale isi schimba oferta – prea des pentru puterea de intelegere a omului meu. Intrebarea retorica „…pai stii dumneata?…“ se repeta destul de des; la intrebarea mai putin retorica „…pai stii dumneata cat costa kilu de slanina?…“ am ajuns la gara si a trebuit sa-l determin sa opreasca pentru a cobori, in sfarsit. Taximetristul a coborat ca sa deschida portbagajul; am profitat de momentul de tacere pentru a-i comunica ca stiu cat costa kilu de slanina si ca, fara nici o legatura cu toate cele pomenite, cred ca lui o sa-i fie tot mai greu, in continuare. Am prins in ochii lui o lumina derutata, nu stiu daca era in legatura cu slanina sau cu bacsisul lasat.

  • Cum ne vom face peste zece ani cumparaturile

    Cine vrea sa stie cum vom face cumparaturi in viitor nu trebuie sa studieze comportamentul clientilor occidentali, cu dare de mana si stiinta „de card“. Poti intrezari viitorul daca te uiti la copiii de 14 ani, care nu au prea multi bani in buzunar, dar sunt legati prin cordonul ombilical de computer, sau la micii intreprinzatori de succes care dau viata ideilor lor intr-una din tarile emergente.

    Asta a fost lectia pe care am inva-  tat-o intr-un seminar la care am participat recent, in cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos. Este imposibil sa porti o discutie serioasa despre modul in care ne vom face cumparaturile in viitor fara sa iei in calcul modalitatile de plata ale viitorului. In calitate de CEO al MasterCard Europe, poate ca e de asteptat sa subliniez importanta mecanismelor electronice de plata. Dar de unde ma aflu eu, din inima Europei si a unei retele globale de plata, imi este foarte clar ca asistam la o revolutie a retail-ului, pe masura ce platile electronice, si nu cash-ul, devin moneda de schimb preferata in comert. 

    Principalul motor al acestei revolutii este tehnologia – ea fiind cea care determina cresterea segmentului de vanzari la distanta. Acest tip de vanzari le permite consumatorilor sa cumpere produse fara sa-si paraseasca locuinta sau biroul, folosind telefonul sau calculatorul. Internetul este ruta principala a comertului electronic si se afla intr-o continua dezvoltare, cu un numar de tranzactii si un volum in permanenta crestere.  Chiar si cand tranzactiile au loc in lumea reala, bancnotele si monedele sunt inlocuite tot mai des cu carduri. In Marea Britanie, la sfarsitul anului trecut, pentru prima data in istorie, valoarea tranzactiilor cumulate, pe carduri de debit si de credit, a depasit valoarea tranzactiilor in cash. Si in centrul Europei, oamenii se indeparteaza tot mai mult de cash. Aceasta schimbare radicala in comportamentul nostru de cumparare si de plata se petrece in ciuda faptului ca mare parte din puterea de cumparare este in prezent detinuta de consumatori care nu au tehnologia in sange. 

    Acesti oameni sunt ceea ce David Stern, de la Asociatia Nationala de Baschet (NBA), unul dintre participantii Conferintei Financiare de la Davos, numea „imigranti digitali“. Acestia au migrat catre noua lume a tehnologiei, dar inca isi amintesc cum era comertul in trecut si continua sa aiba reticente cand au de facut cumparaturi online.    

    Pe de alta parte, cei mai multi dintre adolescentii de azi sunt prima generatie de „nativi digitali“. Ei sunt generatia Play Station, o generatie care se avanta fara retineri in lumea comertului virtual. In prezent puterea lor de cumparare este limitata, dar in urmatorii zece ani vom asista la cel mai mare transfer de valori financiare intre generatii din intreaga istorie a omenirii. Bunurile familiilor vor fi mostenite de acesti „nativi digitali“ care, in plus, vor mai avea venituri semnificative din salarii. Acesta va fi momentul in care vom asista la adevarata explozie a comertului virtual. 

    Economiile in dezvoltare din Europa Centrala si de Est pot fi de asemenea considerate ca fiind niste societati „nativ digitale“. Fara povara unor sisteme de plata mostenite, multi dintre consumatorii din aceste tari, aflati in jurul varstei de 20-30 de ani, au adoptat noile tehnologii cu acelasi entuziasm ca si adolescentii germani sau britanici indragostiti de Play Station. Acesti consumatori dobandesc si ei rapid puterea de cumparare care va determina dezvoltarea comertului pe pietele respective.   

    Dar potentialul comertului virtual are si el limite. Nativii digitali fac parte dintr-o generatie care doreste sa obtina satisfactie imediata, insa in cazul achizitiilor pe Internet exista o intarziere intre momentul in care cumperi si livrarea propriu-zisa. Iti poti cumpara rapid legumele sau masina de spalat pe Internet, dar tot trebuie sa astepti pana ce ele ajung la tine. Companiile care vor reusi sa gaseasca o modalitate de scurtare a duratei de livrare vor avea un avantaj competitiv semnificativ. 

    iPod este un exemplu de produs de succes care a atras nativii digitali. Acestia se simt foarte bine in mediul virtual, au veniturile necesare pentru a achizitiona un astfel de produs simbol (care a fost el insusi promovat intens si apoi lansat pe Internet) iar apoi isi pot alege si descarca pe iPod orice melodii vor, instantaneu.  Site-ul de licitatii eBay a creat si el o piata globala de bunuri si servicii. Infiintat acum aproape 10 ani, eBay are 100 de milioane de membri inregistrati, care petrec mai mult timp pe acest site decat pe oricare alta adresa, facand din eBay cea mai populara destinatie pentru cumparaturi pe Internet. 

    Dar aceasta revolutie a avut loc numai datorita sistemelor electronice de plata, care au permis efectuarea de tranzactii securizate in toata lumea. Metoda de plata este cea care guverneaza transformarea magazinului din colt, din caramida si mortar, dar si evolutia magazinului virtual. Cardurile pre-platite, care au o anumita suma de bani incarcata in prealabil, pot deschide noi piete si pot oferi mijloace sigure de plata pentru acele segmente de public care pana acum au facut parte din populatia nebancarizata.

    Acum, utilizand carduri pre-platite, cu SecureCode, pensionarii sau cei care beneficiaza de ajutoare sociale pot si ei sa cumpere bunuri si servicii din lumea virtuala, la fel de simplu si de confortabil cum o pot face posesorii de carduri de debit sau de credit. Acest tip de carduri va fi cu precadere important pentru economiile emergente.

    In Europa, tehnologia bazata pe chip si pe PIN confera mai multa viteza si siguranta tranzactiilor. Consumatorii de azi vor, normal, sa-si petreaca mai mult timp facand cumparaturi si cat mai putin posibil platind pentru acestea – prin urmare, orice metoda de accelerare a procedeelor de plata e binevenita. Cardurile contactless, care permit efectuarea de tranzactii fara sa te oblige sa dai cardul din mana, sunt tot mai des folosite la intrarile pe autorute sau in benzinarii si in curand vor fi introduse si pe arterele transcontinentale europene.

    Un alt punct de diferenta important, care va modifica obiceiurile noastre de cumparare, este personalizarea sau localizarea tot mai accentuata. In Davos, Gail Fosler, economist sef al Conferintei, remarca faptul ca, pe masura ce se dezvolta, pietele capata un profil etnic tot mai clar evidentiat. 

    In Europa Centrala si de Est, pe masura ce creste puterea de cumparare, consumatorii cauta nu numai produsele occidentale, de care au fost privati atata vreme in trecut, ci si acele produse care raspund nevoilor lor specifice si care incep sa aiba un caracter etnic.                                                               Companiile globale, care se extind pe piete internationale, au de invatat de pe urma acestei observatii. Daca vor incerca sa vanda in continuare produse universale, nediferentiate la nivel global, ignorand diferentele culturale si etnice, vor vedea cu surprindere ca pozitiile lor de piata vor fi atacate. 

    Pe masura ce produsele se segmenteaza si se diferentiaza pe criterii etnice si culturale, structura pietei devine mai complexa si impune crearea unor modele noi de afaceri. Marcile globale va trebui sa-si adapteze produsele pentru a face fata cerintelor unor consumatori tot mai sofisticati. In Asia, mai multe companii mici au atacat frontal gigantice multinationale, oferind pietei produse locale, create special pentru nevoile consumatorilor locali. 

    In Indonezia, Unilever a pierdut semnificativ din cota sa de piata pe detergent, in favoarea unui producator local care vindea detergent sub forma de pasta, in loc de praf. Pasta era mai usor de folosit pentru cei care preferau sa spele de mana hainele. Tot in Asia, producatorii locali care au adus pe piata variante locale de ceai si inghetata, au reusit sa castige cota de piata in detrimentul multinationalelor.

    Multi dintre managerii prezenti la Davos, cum e cazul lui Arun Sarin, seful Vodafone, au recunoscut ca produsele „marime universala“ au inceput sa devina tot mai nepotrivite cu actualele piete, tot mai complexe. Pentru a mentine nivelul de profitabilitate, pe masura ce companiile de telefonie mobila se extind pe piete noi, ele trebuie sa-si schimbe si modelele de afaceri, pentru a face fata noilor conditii. 

    Politica lor de preturi si marjele de profit trebuie sa se reduca drastic pentru a putea oferi convorbiri accesibile pentru pietele emergente. Aceasta inseamna ca, pentru a mentine profitabilitatea, volumele, respectiv traficul, trebuie sa creasca.  Daca nu ai modalitati de plata flexibile, cum sunt cardurile pre-platite sau cardurile in general, noul model de business e impracticabil. Numerarul nu e metoda de plata cea mai eficienta pentru acest tip de serviciu.

    Consumatorul global devine mai exigent. El pretinde o calitate a serviciilor care poate fi atinsa doar cu ajutorul tehnologiei digitale.  Ca si bunurile de larg consum, sistemele electronice de plata cu valoare adaugata (cum sunt cardurile pre-platite, cardurile de debit si de credit) pot fi personalizate pentru a raspunde nevoilor consumatorilor din fiecare piata. Pe viitor, cumparaturile digitale nu vor mai fi apanajul exclusiv al Internetului. Un comerciant hibrid, la granita dintre lumea reala si cea virtuala, va descatusa potentialul imens dat de intalnirea clientilor educati cu cei nebancarizati din intreaga lume.  

    Aici, in Europa, piata bancara si a produselor electronice dezbate in prezent modul in care se va implementa Zona Europeana Unica de Plata (Single European Payment Area). Crearea SEPA este esentiala pentru stabilirea unei modalitati unice de plata, cu ajutorul unui card de debit, oriunde in zona europeana si in oricare din pietele interne.  Dar pentru ca acest sistem sa functioneze, e nevoie de o platforma care sa permita bancilor sa-si adapteze serviciile la nevoile diverse ale consumatorilor din diferite piete. Pentru a-l parafraza pe Victor Borge, „numai cardurile pot sa faca asta“. Numerarul nu e un sistem de plata versatil, ci utilitarist, iar el nu adauga suficienta valoare lumii comertului, care se afla intr-o continua schimbare.

    Liceenii de azi, nativii digitali si consumatorii din Europa Centrala si de Est sunt mostenitorii comertului de maine. Aceste generatii vor dispune in curand de resursele materiale si morale pentru a beneficia de intreg potentialul comertului electronic. Nativii digitali vor cere mai mult de la comercianti, iar valoarea adaugata va veni in special din personalizare.           

    Pe masura ce ei devin salariati si incep sa cheltuie, vor veni, cu siguranta, si cu solutii pentru scurtarea timpului de livrare a bunurilor, astfel incat ei sa se bucure rapid de ceea ce comanda, iar comerciantii sa-si primeasca si ei plata, rapid si sigur. Cand se vor intampla toate acestea, vom vedea un „drum al matasii“ in varianta digitala, pe care cu greu o sa-l mai recunoastem.                  

  • Optica la jumatatea paharului cu entuziasm

    Cateva modificari in rezultatele unui studiu periodic al Institutului pentru Libera Initiativa din Romania ma fac sa cred ca romanii intra intr-o perioada mai lucida, mai prudenta, in care incep sa depaseasca entuziasmul legat de aderarea la Uniunea Europeana si sa perceapa just „valorile capitalismului“.

    Poate ca specialistii ma vor contrazice, pentru ca marea parte a reducerilor de procente inregistrate se pot inscrie in marjele de eroare inevitabile. Cred insa ca in cei cativa ani care despart sondajele pe care le voi invoca s-au inregistrat modificari de perceptie, as spune necesare si bine venite; exista o masa ce grupeaza in jur de 5 – 10% din populatia urbana care si-a modificat raspunsurile. Mai greu sunt de identificat motivele, dar cred ca niste lamuriri sunt posibile.

    Cea mai importanta modificare este la capitolul celor care ar porni o afacere proprie, in cazul in care ar fi someri si ar castiga un miliard de lei – 33% in prezent fata de 50,9% in 2001 si peste 63% in 2003. Alte optiuni semnificative sunt „pun banii la banca si traiesc din dobanda“ (18% in 2005, 27,4% in 2003), „imi platesc datoriile“ (15% acum, 23,3% in 2003), „ii folosesc pentru a pleca in alta tara“ (6% in prezent, 11,9% in 2003). Intrebati daca si-ar deschide o afacere pe cont propriu daca ar avea banii necesari, fara a mai specifica o anumita suma, 70% dintre respondenti au spus da (83% in urma cu doi ani), iar 20% au optat pentru nu, fata de 12,2% in 2003.       

    Pentru cei mai multi dintre romani (50%) un venit mai bun este mai important decit siguranta locului de munca. Numarul acestora a crescut, pentru ca in 2003 au raspuns asemanator 45%. A crescut si procentajul celor ce opteaza pentru un loc de munca bine platit dar care necesita un program prelungit, de la 55,5% in 2003 la 68% in 2005.  Prima intrebare care se pune este de ce a scazut numarul celor dornici sa isi deschida o afacere. 

    Prima explicatie, si cea mai simpla, ar fi urmatoarea: cine a dorit sa porneasca o afacere a facut-o deja, de unde un interes mai redus din partea celor ramasi, mai putin dispusi sa riste intr-o afacere proprie. O alta explicatie care poate fi luata in consideratie ar fi cea a cresterii castigurilor salariale si a nivelului de trai, trend evident la publicul urban, care a reprezentat tinta chestionarului intocmit de ILI si CURS. Afirmatia este sustinuta si de numarul in crestere al celor dispusi sa munceasca mai mult pentru castiguri mai mari. La aceasta explicatie as adauga si plecarile masive in strainatate din ultimii ani, actiune care, in esenta, echivaleaza cu inceperea unei afaceri – omul investeste capital pentru a putea pleca si castiga mai mult decat in Romania. 

    Datele de la Registrul Comertului ar contrazice un pic tendintele si afirmatiile de mai sus, dar valoarea aproximativ egala a inmatricularilor din ultimii ani trebuie interpretata si prin prisma infiintarii de noi firme dar de catre aceiasi oameni. 

    Firme pornite cu bani putini si cu mult entuziasm, o caracteristica a primilor ani de dupa revolutie, i-a trecut vremea; coruptia, fiscalitatea, birocratia par sa fi invins o parte din spiritul antreprenorial al romanilor. Pentru ca 63% din oraseni vad in coruptie, 70% in birocratie si 67% in taxele si impozitele mari principalele piedici in demararea unei afaceri.  In fapt ce se intampla este chiar definitivarea unei clase de mijloc, cele cinci procente pomenite mai sus, o clasa realista, obisnuita deja cu traiul in capitalism, care analizeaza ofertele din piata si reactioneaza corespunzator (vezi reducerea numarului celor ce si-ar depune banii la banca pentru a trai din dobanda). E adevarat ca germenele de clasa de mijloc din Romania nu se incadreaza, probabil, in definitia uzuala a clasei de mijloc din Occident; sunt suficient de bogati ca sa nu traiasca in saracie si suficient de saraci pentru a nu fi incadrati in categoria celor bogati – concret, diferenta dintre o vacata in Turcia sau Grecia si o vacanta in Maldive. Plecarile in strainatate la munca si contactul cu realitatile de acolo sunt un alt motiv pentru prudenta manifestata de cei intervievati.

     O a doua modificare in perceptia publica este cea asupra imaginii angajatorilor firme private, identificati acum ca avand principalul merit in crearea de locuri de munca (de 62% din oraseni). Nevoia de siguranta a romanului angajat se traduce prin cartea de munca. Procentul celor ce ar face carti de munca angajatilor, in cazul in care ar avea o firma, nu s-a schimbat, ramanand in jurul valorii de 87%. A scazut in schimb numarul celor care ar cauta o formula in care sa nu plateasca prea multe impozite la stat, de la 60% la 46% (efectul cotei unice?). 

    Entuziasmul major legat de integrarea in Uniunea Europeana se pastreaza, dar, in 2005, 85% din respondenti s-au declarat de acord cu integrarea, fata de 90% in 2003. In ciuda entuziasmului, mai putin de jumatate din oraseni (43%) cred ca viata lor va fi mai buna dupa aderare; se constata si aparitia unui potential grup de eurosceptici, pentru ca 16% cred ca viata se va schimba in rau. 53% din locuitorii oraselor cred ca Romania ar trebui sa faca reformele cat mai repede, pentru a se integra in 2007 in UE, dar procentul a scazut de la 58% in 2003. A crescut in schimb procentul celor ce prefera o reforma graduala, de la 30% in 2003 la 34% in 2005. Avem aici, pe langa oboseala celor stresati de reforma, probabil aceleasi influente enumerate pana acum. 

    Transformarea unei Romanii a extremelor intr-o tara normala este inca un obiectiv indepartat. Dar diferenta dintre entuziasmul nefondat si luciditatea cuminte pe care cred ca am identificat-o in raspunsurile celor o mie si ceva de oameni e folositoare; la jumatatea paharului cu entuziam nu pandeste blazarea, ci inscrierea lucrurilor intr-o logica fireasca.

  • Ce va invinge? Teama sau lacomia?

    Acum cativa ani, fotbalistul Adrian Ilie spunea cu amaraciune ca trebuia sa plece de la Valencia cand era pe val si cluburile se bateau pe el. Dar l-a ascultat pe impresarul sau, Giovanni Becali, care il sfatuise sa ceara o marire de salariu si sa ramana. Dar intre timp, situatia se schimbase.

    A venit un alt antrenor care nu a fost fanul lui, iar in mai putin de un an Adrian Ilie (foto) a devenit o rezerva de lux a echipei. Iar de aici pana la o cadere in gol pe scara fotbalistica nu a mai fost decat un pas. La polul opus, Hagi a acceptat sa-si incheie conturile cu Barcelona si sa mearga la Galatasaray, un club mult mai mic.

    Acum, multi antreprenori, pionierii capitalismului in Romania, au aceeasi dilema. Sa-si vanda afacerea acum cand au oferte sau sa astepte inca doi-trei ani, in speranta ca vor veni mult mai multi investitori carora le vor pune pe masa dosarul unei companii mai puternice si care s-ar traduce in obtinerea mai multor bani. Exact ca si la bursa. Poti sa vinzi astazi si sa-ti incasezi profitul sau sa astepti inca o saptamana, in speranta ca vor veni mai multi cumparatori care vor ridica pretul si vei putea vinde mult mai bine. Dar trebuie sa te gandesti ca nu esti singurul vanzator si ca piata se poate intoarce impotriva ta peste noapte.     

    Dupa un deceniu de dezvoltare solitara, mai mult din instinct, cu putini jucatori, ceea ce pana la urma a fost un lucru normal, antreprenorii trebuie sa se gandeasca tot mai serios la ce vor face in continuare. Sunt ei atat de puternici pe piata locala astfel incat sa se bata cu „invadatorii“, firmele mari, multinationalele, care dispun de resurse financiare semnificative si mult mai ieftine, la care se adauga cunostintele de management, de marketing sau de vanzari mult solide? Pot compensa  resursele pe care le au altii cu ce au castigat ei in anii de lupta crunta pe piata – un nume, relatii, cunostinte care deschid rapid usile, obtinerea unor contracte bune cu statul, o intelegere mult mai buna a ceea ce se intampla in jur, o rapiditate de miscare mult mai buna? 

    Capitalismul salbatic din Romania este aproape de sfarsit. In unele domenii cred ca a luat deja sfarsit, iar antreprenorii romani si-au luat deja adio de a mai putea conta in lupta. Cel mult mai pot 

    sa reziste pe o piata care se intinde pe raza unui judet.  Mai sunt sectoare in care ei sunt inca singuri, cum ar fi industria mobilei, IT sau piata avocaturii. Cel putin pana acum. Dar urmeaza anii cu forma cea mai dura de capitalism – concurenta. Iar armele de lupta se schimba. Daca inainte vanzatorul facea legea, acum lucrurile s-au schimbat. Tot mai multi jucatori au intrat pe piata, iar consumatorii au de unde alege. Strategiile de marketing si de vanzare predomina, iar experienta in acest domeniu se va impune. Pentru multi, intrarea in afaceri nu a fost o problema la care sa fi reflectat mult. A fost poate cea mai usoara decizie, nu prea aveau alternative si era mai mult o aventura din care nu aveau ce pierde. 

    Acum sunt insa pusi in fata celei mai grele decizii. Renunta la afacerea pe care au cladit-o si pot incasa acum profitul, recompensa mult asteptata pentru anii de capitalism salbatic, sau se pensioneaza si isi numara dolarii in liniste pe o plaja din Hawaii, sau mai pot astepta, incercand sa scoata un pret mai mare. 

    Dar exista si a treia varianta – la care trebuie sa se gandeasca serios. Sa piarda afacerea de vanzare, nu pentru ca ar da faliment, ci pentru ca nu vor mai fi interesanti peste doi ani, cand piata va fi mai concurentiala, regulile mult mai stricte, iar obtinerea unui contract cu statul va fi mult mai grea. Acum dilemele mult mai multe, pentru ca vanzarea (sau cumpararea) unei afaceri este poate cea mai grea decizie. 

    La bursa se spune ca nu este bine sa te indragostesti de actiuni sau ca vanzarea in pierdere este cea mai buna decizie de cumparare pe care ai luat-o.  

    Teama sau lacomia, care dintre ele va invinge?