Altfel de lumina

Unu. Primavara ploioasa in metrou, cu miros nesuferit de caine ud si cu lume multa, mai incruntata decat de obicei. Pe scaunele din fata mea un tip mare, putin ingandurat, cu pantofi butucanosi, din aceia ieftini, luati din piata, cu talpa groasa si cu niste ornamente crete, cam urate. Pantaloni cu genunchi, dar curatei si maini zdravene si muncite. Langa el o femeie subtire, cu un aer linistit, mai degraba tanara, tineretea aceea fara varsta si valabila si la 50 de ani. Fusta gri si haina mai degraba de musama. 

La o zguduitura a trenului s-au privit si atunci am realizat ca sunt impreuna; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fara sa zambeasca, dar curat, limpede. Pentru o secunda si el a parut mai putin incruntat si i-au sclipit si lui ochii. Au comunicat si, timp de o secunda, si-au spus cat intr-un roman gros. Mi-a facut bine privirea aceea a lor, o regasesc din ce in ce mai rar, pe strada sau aiurea; o farama am pastrat-o iar pe cei doi i-am trecut in lista mea de invingatori marunti – se aveau unul pe celalalt, adica stapaneau toata lumea. 

Doi. Hotel scortos, de superlux, unde se tine o adunare despre viitorul satului romanesc dupa aderarea la Uniunea Europeana. Normal, lipsesc taranii si nu a fost invitat nici macar unul sau doi primari de sat; sunt prezenti insa oficiali de la Comisia Europeana, cercetatori, sociologi, ceva ziaristi. Pe randul al doilea de scaune stau doua Costume Negre cu Camasi Albe si Cravate Grena si cu Pantofi cu Botul Ascutit Foarte Foarte Luciosi, despre care imi dau seama, mai tarziu, ca au functii la un minister si la Presedintie. 

Costumul de la minister a stat linistit, a ascultat parerile vorbitorilor despre satul romanesc, s-a cerut la tribuna si a vorbit si el ceva, pe urma a plecat. Costumul de la Presedintie a ascultat si el atent si a vorbit, dar de pe scaun. A atras atentia asupra faptului esential ca, in legatura cu satul romanesc si cu integrarea in Uniunea Europeana, ne aflam intr-o stare de „asimetrie de atentie“. Pe urma a plecat. 

Cum stateam mai in spate, nu-i vazusem pana atunci ochii; nu i-am vazut nici dupa ce s-a ridicat si a plecat, pentru ca avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fractiune de secunda in lentilele negre. 

Trei. Margine prafuita de capitala europeana si un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras in cap si cu camasa in patratele. Ma cearta ca am urcat in fata, dar il ignor; ma cearta in continuare pentru ca i  s-a parut ca vreau sa trantesc usa, de care, de altfel, nici nu ma atinsesem inca. A inchis el usa. Obosit de cearta, taximetristul meu a tacut pret de cativa kilometri. Dar nu multi. 

„Ce ne facem, dom’le, cu Basescu asta?“, ma intreaba la un moment dat, asta dupa ce si-a dat seama, din conversatia cu insotitoarea mea, ca lucrez prin presa. Nu m-a lasat sa-mi declin competenta in legatura cu modul de intrebuintare al presedintelui si a continuat, fara punct si virgula dar cu intonatii pline de naduf, sa ma informeze in legatura cu starea drumurilor, cu vilele construite nu stiu pe unde, cu modul in care se descurca el odata si cu modul in care unii au pus stapanire pe unele spatii comerciale si cum respectivele spatii comerciale isi schimba oferta – prea des pentru puterea de intelegere a omului meu. Intrebarea retorica „…pai stii dumneata?…“ se repeta destul de des; la intrebarea mai putin retorica „…pai stii dumneata cat costa kilu de slanina?…“ am ajuns la gara si a trebuit sa-l determin sa opreasca pentru a cobori, in sfarsit. Taximetristul a coborat ca sa deschida portbagajul; am profitat de momentul de tacere pentru a-i comunica ca stiu cat costa kilu de slanina si ca, fara nici o legatura cu toate cele pomenite, cred ca lui o sa-i fie tot mai greu, in continuare. Am prins in ochii lui o lumina derutata, nu stiu daca era in legatura cu slanina sau cu bacsisul lasat.