BusinessMagazin

Blog

  • Pentru o agricultura ecologica

    Scumpirea gazelor naturale si a energiei electrice de la 1 aprilie, aprecierea leului si scaderea cererii pentru ingrasaminte pe piata mondiala a afectat puternic industria romaneasca de profil. 

    Combinatele au inceput sa cada unul cate unul: Nitramonia Fagaras a intrat in lichidare voluntara, Amonil Slobozia opreste productia la 1 aprilie, Azomures la 17 aprilie, Sofert Bacau urmeaza sa intre in reorganizare judiciara. Aceasta inseamna intrarea in somaj a peste 8.000 de angajati. 

    Patronatul din ramura sustine ca disparitia industriei de ingrasaminte va deschide calea unor importuri masive, numai ca piata interna e oricum foarte slaba, de 0,6 milioane de tone. Aceasta si explica de ce n-a avut succes incercarea combinatelor, intr-o prima faza, de a-si acoperi pierderea prin cresterea preturilor pe piata interna.

  • Monolog in Babilon

    Anuntul Bulgariei ca isi va retrage trupele din Irak a dat ocazia Romaniei sa iasa din nou in evidenta prin fidelitatea fata de coalitia condusa de SUA: ministrul roman de externe, Teodor Atanasiu, a declarat ca militarii romani vor ramane in Irak pana cand misiunile lor vor putea fi preluate de fortele irakiene. 

    Cu cateva zile in urma, presedintele bulgar Gheorghi Parvanov ceruse parlamentului sa aprobe reducerea cu o treime a contingentului tarii sale din Irak pana la vara si retragerea completa pana la sfarsitul lui 2005. Totusi, este posibil ca incapatanarea bulgareasca sa se inmoaie, la fel cum s-a inmuiat orgoliul premierului italian Silvio Berlusconi, prins intre cererile electoratului de a repatria trupele si solicitarea presedintelui american Bush de a nu-si parasi la greu aliatii din Irak. 

    Ambasadorul SUA la Sofia a cerut deja parlamentului bulgar (care urmeaza sa se pronunte in aprilie) sa nu fixeze o data limita pentru retragerea trupelor.

  • Zidul Berlinului n-a cazut

    Primele 100 de companii mari est-germane valoreaza impreuna mai putin decat o singura multinationala precum Siemens.

    Dupa cincisprezece ani de la unificare si in ciuda investitiilor masive din vest, landurile fostei RDG se confrunta in continuare cu o productivitate scazuta, un numar record de someri si o populatie saraca. In fiecare an, observa revista italiana Panorama, est-germanii primesc 85 de miliarde de euro din regiunile cele mai prospere ale Germaniei occidentale, sub forma ajutoarelor structurale pentru regiunile sarace sau a subventiilor pentru intreprinderi. Tot acest efort a costat statul german, din 1990 incoace, peste un miliard de euro, in incercarea de a pune pe picioare economia subreda a estului Germaniei. 

    „Obiectivul de a atinge standarde de viata egale si aceeasi productivitate pentru cele doua parti ale Germaniei s-a dovedit o misiune imposibila“, e de parere jurnalistul Uwe Müller, care dezvaluie intr-o carte recent aparuta ineficacitatea programelor publice pentru reconstructia estului. 

    Dupa 15 ani de la unificare, prosperitatea mult trambitata de la inceputul anilor ‘90 e mult inferioara Portugaliei sau Sardiniei, scrie Panorama. Nici o alta tara sau regiune din lume (cu exceptia Vaticanului, desigur) nu are o rata a natalitatii atat de scazuta, numarul locuitorilor scazand cu 11% din 1990 incoace. Primele 100 de companii mari est-germane valoreaza impreuna mai putin decat valoreaza o singura multinationala precum Siemens, de exemplu (65 de miliarde de euro, fata de 74) si ofera locuri de munca pentru 200.000 de persoane, fata de 417.000 oferite de Siemens. 

    In timp ce tari precum Polonia, Ungaria sau Slovacia inregistreaza o crestere economica anuala de cel putin 4% fara a dispune in egala masura de ajutoarele financiare ale est-germanilor, economia fostei RDG stagneaza de ani de zile. Motivele? Pe langa unificarea monetara timpurie, care a dus la scumpirea produselor est-germane, facandu-le necompetitive pentru pietele de desfacere traditionale din Europa de Est, multi economisti critica folosirea ineficienta a subventiilor publice. In loc sa ajute la dezvoltarea economica si sa se investeasca in cercetare, 85% din ajutoare au fost folosite in sectorul social, pentru pensii si ajutoare de somaj sau pentru a acoperi gaurile bugetelor locale. Doar 15% din ajutoare au mers in sectorul privat, insa necontrolat si haotic. Mai grav este, apreciaza Uwe Müller, ca pretul unificarii incepe sa afecteze economia landurilor din vest.

  • Cerul polonez se aglomereaza

    Ca si restul Europei de Est, piata poloneza a transporturilor aeriene este asaltata din toate partile de oferte din partea companiilor care ofera zboruri la preturi scazute. Warsaw Business Journal scrie ca este asteptata cu mare interes lansarea in Polonia a companiei Ryanair din Irlanda, 24 martie. Piata are inca potential, desi incepe sa se aglomereze: conform statisticilor realizate de Centralwings, compania aeriana de zboruri ieftine detinuta de LOT, doar 19.000 de polonezi au zburat la preturi scazute in 2003. Situatia s-a schimbat semnificativ in urmatorul an, cand numarul pasagerilor care au preferat zboruri la preturi scazute a crescut la 1.200.000. Pana in 2010 este de asteptat ca numarul polonezilor care vor opta pentru aceasta categorie de zboruri sa ajunga la 4.864.000 de persoane. 

    Ryanair, care va zbura pentru inceput pe ruta Wroclaw-Londra, spera ca numarul clientilor sai polonezi sa atinga 100.000. In schimb, Centralwings isi doreste ca in urma colaborarii cu partenerul Germanwings, detinut de Lufthansa, sa poata deservi in acest an 800.000 de clienti. Hungarian Wizzair, care a inceput sa zboare in Polonia din mai 2004, a transportat deja un milion de pasageri, asigurandu-si astfel locul intai pe piata poloneza. Compania planuieste ca pana la vara sa introduca cinci noi destinatii si sa-si sporeasca numarul pasagerilor la doua milioane pana la sfarsitul anului. In prezent, doar 3% din polonezi folosesc regulat transportul aerian, fata de 20% dintre cetatenii din vestul Europei, motiv pentru care companiile aeriene vor avea inca mult de luptat pentru a castiga clientela.
     

  • Ne mai vedem in iulie 2006

    Peste noapte, predictibilitatea fiscala s-a largit considerabil: impozitele pe tranzactii speculative si pe dobanzi au fost amanate pentru 1 mai, noua forma a Codului fiscal precizeaza ca de la 1 ianuarie 2006 aceste impozite vor creste la 16%, fiindca asta inseamna ideea de cota unica, iar ministrul de finante a promis ca la accize nu se va mai umbla pana in iulie 2006. 

    Problema acum e de credibilitate, un cuvant la fel de complicat ca si predictibilitatea: cat de mult se poate baza mediul de afaceri pe aceste promisiuni? In primul rand, s-a creat un precedent prin „derogarea“ legislativa care a impus prin ordonanta de urgenta schimbarile din Codul fiscal. Inseamna ca, daca autoritatile ar considera din nou la un moment dat ca e nevoie de alte modificari, si acelea pot fi impuse tot in regim de urgenta, fara cele sase luni cerute de lege. In al doilea rand, intr-un an al noutatilor cu efecte incerte (introducerea cotei unice, liberalizarea completa a contului de capital, trecerea la tintirea inflatiei), nu e garantat ca economia va reactiona atat de lin, incat nu va fi nevoie de o noua ajustare de impozite directe sau indirecte.

    Perceptia ca orice modificare anuntata poate fi la randul ei modificata i-a incurajat, de altfel, si pe reprezentantii patronatelor sa ridice glasul la guvernanti cu o agresivitate fara precedent. Saptamana trecuta, ei au amenintat ca daca noul Cod fiscal e publicat in Monitorul Oficial, dau in judecata Guvernul, fie la Curtea Suprema de Justitie, fie la Tribunalul de la Strasbourg, pe motiv ca a adoptat modificarile Codului fiscal prin ordonanta de urgenta si fara consultarea partenerilor sociali.

  • Se pregateste Lukasenko

    A treia revolta populara din spatiul ex-sovietic se dovedeste mai complicata decat precedentele. In primul rand, ce s-a intamplat in Kirgizstan a fost motivat in primul rand de ratiuni economice, de saracia si subdezvoltarea tarii (fostul presedinte Askar Akaev era socotit, totusi, cel mai luminat lider din republicile central-asiatice si n-a semanat deloc cu dictatori ca Lukasenko din Belarus si Kucima din Ucraina ori cu sefi tribali ca Saparmurat Niazov din Uzbekistan si Islam Karimov din Uzbekistan). De aici si jafurile masive din magazine, de dupa inlaturarea regimului Akaev, contramanifestatiile de sustinere a fostului presedinte, dar si conflictele din interiorul noii puteri, care nu arata deloc a opozitie articulata care vine sa preia conducerea tarii cu un program coerent de actiune. 

    Unii analisti rusi se tem chiar ca daca situatia va degenera in Kirgizstan, aceasta va servi regimurilor autoritare din Asia Centrala, care se vor inaspri, ba chiar terorismului islamist din regiune, altoit pe vechile conflicte interetnice. Poate tocmai de aceea, prima promisiune a noului presedinte autoproclamat, Kurmanbek Bakiev, a fost ca va mentine bazele militare americane si rusesti de pe teritoriul tarii. 

    Inginer de profesie, Bakiev a fost guvernator de regiune in anii ‘90 si premier pana in 2002. Atunci a fost inlaturat de la putere, in mod ironic, tocmai din cauza incapacitatii de a stapani situatia cu prilejul unor proteste organizate de opozitia anti-Akaev, proteste reprimate cu violenta de fortele de ordine. Acum, Bakiev se prezinta drept lider al celei mai puternice forte politice de opozitie, Miscarea Populara din Kirgizstan. Unde este insa Rusia in toate acestea? Spre deosebire de ceea ce s-a intamplat in Ucraina, presedintele Putin n-a exprimat acum nici o sustinere fata de Askar Akaev. Au aparut interpretari ca retinerea lui Putin, ca si atitudinea favorabila a lui Bakiev fata de Rusia si de bazele ei militare inseamna ca revolta din Kirgizstan ar fi fost de fapt controlata si grabita de Moscova, care a reusit astfel ca, dupa pierderea influentei in Georgia si Ucraina, sa pastreze Kirgizstanul.

  • Ce e de lux, imoral sau ingrasa

    In calitatea sa dubla de veghetor la sanatatea publica si de strangator de bani pentru nevoile aceleiasi societati, statul are la dispozitie acciza. O parghie prin care penalizeaza fiscal apetenta consumatorilor fata de bunuri considerate daunatoare pentru mediu (autovehiculele si carburantii), pentru sanatatea lor fizica (alcoolul, tutunul) si morala (produsele de lux, care adancesc discrepantele intre categoriile sociale si inghit sume altminteri canalizate spre economisire sau spre investitii mai cu folos pentru colectivitate). 

    Cel mai relativ e statutul produselor de lux: un cuptor cu microunde sau un mantou de vulpe polara poate suporta accize mai mici, mai mari sau zero, in functie de statul care decide asta si de perioada mai buna sau mai proasta a unei economii. Pentru Romania, anularea accizei la camerele foto digitale de la 1 ianuarie 2005, de pilda, a fost salutata ca un semn binevenit de normalitate economica, din moment ce nici o tara europeana nu mai avea accize pentru acest produs. 

    Reintroducerea ei acum aduce un aer deprimant, de recadere intr-o faza de lupta cu greutatile tranzitiei, care parea depasita. Iar daca o camera foto, chiar si fara accize, ramane inca obiect de lux pentru mare parte a populatiei, e greu de argumentat de ce curentul sau gazele ar trebui sa fie considerate si ele utilitati de lux.

    In chestiune nu e insa un produs sau altul, ci consumul in general, simbolizat de cele mai scumpe reprezentari ale lui. Pe de o parte, se inmultesc banii pentru consum: cota unica isi face efectul, iar BNR impinge in jos dobanzile, pentru ca acestea sa nu mai atraga capitalul speculativ, ceea ce descurajeaza economisirea si ieftineste creditele. Pe de alta parte, deprecierea leului ieftineste importurile, care se grabesc sa raspunda cererii de consum. 

    De aici discutiile despre deficitul de cont curent si supraincalzire economica. Mai mult decat o sursa de bani in plus la buget, noile accize sunt un instrument de franare a importurilor pentru consum. Adevaratul lux nu e poza digitala, ci importul care a facut-o posibila. Amatorii sunt liberi sa se planga ca nu se fabrica in Romania camere digitale.

  • Privind spre nord, fara manie

    Liderii Uniunii Europene au discutat saptamana trecuta la Bruxelles despre ce s-a realizat si, mai cu seama, ce nu s-a realizat la cinci ani de la definirea Agendei Lisabona, care considera posibil ca pana in 2010 economia europeana sa devina cea mai competitiva din lume. Pentru unii analisti, de vina sunt factorii macroeconomici. Finlanda este cea mai competitiva tara a lumii, iar Danemarca, Irlanda si Suedia o urmeaza indeaproape.

    Noile tari UE din centrul Europei se lauda cu economii al caror ritm de crestere este tot mai rapid. Totusi, in tari precum Franta, Italia si Germania (foto), rata somajului a ajuns la peste 10%. Politica monetara rigida, neadaptata a Bancii Centrale Europene si corsetul fiscal al Pactului pentru Stabilitate si Crestere au dat constant dureri de cap guvernelor europene. Pentru altii, problema tine de politicile defectuoase ale guvernelor. In Franta sau Germania somajul este mai ridicat decat in Danemarca si Olanda pentru ca primele au o legislatie a muncii mult prea rigida, reguli de angajare si de concediere stricte si salarii minime ridicate. In plus, tarile care si-au liberalizat pietele in folosul competitivitatii sunt mai performante decat cele care prefera protectionismul.

    Conform unui raport oficial dat publicitatii la Paris, liberalizarea sectorului de servicii francez ar duce la crearea a 3 milioane de noi locuri de munca. Piedica in calea schimbarii acestor politici defectuoase este teama guvernantilor ca ar putea pierde voturi.

  • INCALTAMINTE: Piata romaneasca de incaltaminte este estimata la 1,2 – 1,4 milioane de euro

    Industria de incaltaminte exporta aproape tot ce produce. Ca si cum in tara oamenii ar umbla desculti. Produsele din Asia, Turcia si Italia incalta, in schimb, mai bine de 70% dintre romani. Cand se vor reorienta producatorii romani spre piata autohtona?

    Inca iti trebuie curaj sa vinzi in Romania. Este o predica pe care o tin, dar o si practica, aproape toti producatorii de incaltaminte intervievati de BUSINESS Magazin: cu rare exceptii, productia lor este integral sau aproape integral orientata catre export.   Situatia lor se inscrie in trendul general: putini din cei circa 2.000 de producatori din sector s-au incumentat pana acum sa se „aventureze“ producand sub marca proprie pentru co-nationali. Cati, ne sugereaza indirect cifrele Ministerului Economiei si Comertului (MEC): in 2003, 97,3% din productia totala de incaltaminte romaneasca, evaluata valoric, era exportata.

    Atentie, acest lucru nu se intampla pentru ca productia ar fi fost de 36 de ori mai mare decat potentialul pietei locale de a „inghiti“ incaltamintea produsa. Daca era, nu se mai povestea. „Consumul“ anual de circa trei perechi de incaltaminte pe cap de locuitor (cifra confirmata si de Organizatia Patronala a Pielariei si Incaltamintei, O.P.PINC) ar fi justificat o productie de peste 60 de milioane de perechi doar pentru consumul intern. Or anul trecut, productia nu a depasit aceasta valoare: circa 65 de milioane de perechi, conform O.P.PINC. Deci loc de stat cu marfa acasa era.

    Intrebarea se naste natural: care sunt motivele acestui exod al incaltamintei din tara? Cel putin pentru industria de incaltaminte, mediul de afaceri se arata inca neprietenos, se plang producatorii sedusi in urma cu niste ani buni de avantajele productiei in sistem lohn (asigurarea de catre client a creatiei, proiectarii, a materiilor prime si a pietei de desfacere, precum si plata pe loc a productiei). Ei au ales lohnul ca alternativa la productia pentru o piata capricioasa precum cea romaneasca. Dar care sunt, mai exact, tarele pietei romanesti?

    In primul rand, valul amenintator de produse ieftine din Asia si Turcia, spun producatorii. „Cei care produc pentru piata interna concureaza cu importurile din China, Turcia pentru segmentul «ieftin» si cu Italia pentru segmentul «fashion si elegant»“, spune Luminita Morosan, directorul general al Gecomod, o companie timisoreana cu o productie de 167.000 de perechi de incaltaminte in 2004, integral exportata in sistem lohn sub marca adidas-Salomon. „As fi foarte incantata sa produc pentru piata interna, dar problema este daca vom putea desface pe aceasta piata“, spune Morosan. Ea se refera la faptul ca retailerii, si in special cei mari, prefera produsele cele mai ieftine, indiferent de calitatea lor. Iar aceste produse sunt tocmai cele venite din Asia, multe contrafacute si declarate la vama la un pret mult inferior celui real.

    „Piata interna este mult mai dificil de estimat decat cea externa, in conditiile in care patrund pe toate caile produse ieftine, slab calitative, din Asia, la preturi de dumping, iar lanturile de magazine specializate prefera sa cumpere in special acest tip de marfa“, spune si Doru Mladin, presedintele patronatului din sector, O.P.PINC. Astfel, peste 70% din marfa pe care o gasesc romanii in magazine e reprezentata de importuri, estimeaza Mladin. Din totalul acestora, 98% reprezinta marfa produsa in tarile asiatice, conform estimarilor MEC. Aceasta e „legea“ pe care „o fac marii comercianti“, e de parere Gheorghe Dinu, directorul general al Multiprod Invest, cu o productie anuala de 200.000 de perechi de incaltaminte. Dinu se pregateste sa inceapa productia in sistem lohn din acest an.

    Chiar daca ar reusi sa razbata dincolo de zidul chinezesc al incaltamintei cu propriile marci, producatorii romani tot nu si-ar putea vedea linistiti de afaceri. Incasarea creantelor este o alta problema cu care ar trebui sa se lupte, spun producatorii.

    „In Romania se vehiculeaza in general termene de plata de 90-120 zile“, spune Romica Sburlea, directorul companiei bihorene Algero. „E foarte mult: o fabrica cu 120-150 de angajati, care a lucrat pana acum numai pentru a reinvesti, nu prea are resursele necesare pentru a supravietui atat“, spune Sburlea, care a directionat pana acum intreaga productie anuala de peste 200.000 de perechi de incaltaminte spre alte piete, in sistem lohn, sub marci precum Prada, Paco Hererro sau Pikolinos. 

    Producatorii romani care sunt prezenti pe piata cu marci proprii se confrunta in plan financiar cu o rotatie a capitalului mult mai lenta decat pe piata externa, spune Mladin de la O.P.PINC. Iar tipul de vanzare „pe masura incasarii“, practicat de unii comercianti, nu face decat sa-i descurajeze.

    „In sistem lohn aceasta problema nu exista, cel putin in cazul nostru. Nu mi-am pus niciodata problema neincasarilor valutare, dat fiind faptul ca lucram pentru o firma de renume“, povesteste Morosan. Din acest an a decis sa isi puna problema incasarilor Sburlea de la Algero, care se pregateste sa intampine pentru prima data sezonul de vara cu o colectie proprie pentru a se „face cunoscuti“. Ea spune ca pana acum a fost „nevoita“ sa lucreze pentru piata britanica pentru ca acolo a gasit stabilitate, dar de acum trebuie sa ia „alte cai“, pentru ca exporturile nu mai sunt avantajate de cursul valutar. 

    Dar Sburlea este constienta de greutatile ce o asteapta intr-o piata in care isi va primi mereu banii cu intarziere. Termenele furnizorilor de materii prime nu depasesc treizeci de zile, intre timp trebuie platita si manopera (salariile) „si nu ai in Romania un serviciu de facturare eficient precum cel de pe piata externa. La extern nu se discuta, cum ai trimis marfa, ai banii“, explica ea. 

    Fiscalitatea ridicata, concurenta neloiala (plata la negru a personalului, importuri masive de incaltaminte la valoare declarata in vama mult sub nivelul real a pretului produsului) sunt alte motive pentru care producatorii romani evita inca sa-si vanda productia „acasa“. Dar mai interesant si mai putin cunoscut este un alt aspect: disparitia furnizorilor autohtoni de materii prime. 

    „Industria de materii prime pentru fabricarea incaltamintei a disparut aproape in intregime“, spune Luminita Morosan de la Gecomod. „Pentru talpi, piele si alte materiale ne orientam tot catre importuri. Sunt foarte putini cei care au rezistat.“

    Pentru un pantof este nevoie de peste 50 de „componente“, atentioneaza Mladin de la O.P.PINC. Dintre toate, pielea este cea mai importanta, iar procurarea ei a devenit o problema. „Acum 15 ani functionau in Romania 14 tabacarii pentru piele. Astazi, functioneaza vreo trei-patru, in ritm mai mult sau mai putin constant“, spune el. Dar tabacarii nu sunt singurii furnizori care si-au abandonat afacerile. In fiecare sector – talpi, captuseli, spume si accesorii diverse – numarul furnizorilor a scazut si scade in continuare. 

    Pentru o gama larga de accesorii, producatorii lipsesc cu desavarsire, spune Carmen Cazan, directoarea uneia dintre principalele fabrici de incaltaminte din tara, Banatim din Timisoara.

    Din acest motiv, ofertele din import abunda. De regula, la un pret mult superior celui practicat in Uniunea Europeana, spune Gheorghe Dinu de la Multiprod Invest.  Mai mult, aceste preturi sunt de trei-patru ori mai mari decat in Asia, spune Neculai Olaru, directorul general al Tino SA Brasov, una dintre cele mai importante fabrici romanesti de incaltaminte, cu o productie anuala de peste un milion de perechi, din care 95% sunt exportate in sistem lohn. Compania importa peste 90% din materiile prime folosite in productie. 

    Chiar daca materiile prime pe piata interna sunt scumpe (cu un adaos uneori de peste 100%), altele sunt net mai economice pentru producatori, observa insa reprezentantul sectorului, Doru Mladin. „Achizitionarea lor presupune efort valutar si de aprovizionare, dar daca ai un produs competitiv si il poti finanta, iti poti face loc atat in piata interna cat si pe cea externa.“ Mladin este optimist in ce priveste revigorarea sectorului furnizorilor in Romania, atat prin forte locale, cat si prin interesul crescand al strainilor de a investi aici.

    „De bine, de rau, cativa furnizori sunt inca activi, chiar daca numai 30% din cei care au fost. Iar alti furnizori, in special din strainatate, se pregatesc sa investeasca in Romania pentru a fi mai aproape cu produsul de client.“ 

    Pana atunci, rata profitului in industrie va continua sa fie mica, raportata la cea din alte sectoare industriale. Companiile care au lucrat doar in lohn si s-au lovit de evolutia cursului valutar din ultima perioada au lucrat aproape fara profit. Este cazul fabricii de incaltaminte Banatim, care a exportat in lohn 99% din productia anuala de 200.000 de perechi de incaltaminte sub marci precum adidas, Salomon, Puma, Levi’s sau Hilfiger.  Marja de profit a companiei pentru anul trecut a fost de 0,6% din cifra de afaceri dupa ce, in anul precedent, aceasta fusese de 1,72%. „Industria ar fi mai profitabila daca nu s-ar produce in sistem lohn“, recunoaste Carmen Cazan, directoarea companiei. Ca atare, pana in 2007, compania si-a propus sa isi dezvolte compartimentul de creatie si sa inceapa sa participe la targuri si expozitii cu colectii proprii, pentru ca, in 2007, sa poata exporta direct sub marca proprie Banatim.

    „Viitorul totusi este piata interna, si pana in anul 2007 producatorii autohtoni trebuie sa recastige aceasta piata“, spune directoarea. O vor face? Acest lucru va depinde in mare masura de evolutia lohnului in industria romaneasca de incaltaminte. Iar lohnul va mai continua ani buni de acum inainte, e de parere Vasile Mirciu, director general adjunct al Directiei Generale Politica Industriala din cadrul MEC.

    „Chiar daca unii pleaca, altii vin in locul lor. Avem semnale ca vor sa vina portughezii si englezii, care au fost mai conservatori pana acum.“ Venirea strainilor ii deranjeaza insa pe producatorii romani, cand aceasta se concretizeaza in construirea de fabrici proprii. Motivul? 

    Ei isi permit sa ofere salarii „uneori mult mai mari decat intreprinderile autohtone“, spune Morosan de la Gecomod. „Atrag cel mai bun personal prin aceste salarii“, spune directoarea, care regreta ca anul trecut a crescut salariile personalului cu 42%, „tinand cont de cursul valutar“. 

    In pierdere din cauza cursului valutar a iesit si Tino Brasov, care a cheltuit 73% din costuri cu salariile negociate la un curs al euro de 41.000 de lei.

    Cand se vor hotari sa vanda in Romania, producatorii va trebui sa isi gaseasca comercianti dispusi sa renunte la intermediari (adica sa accepte marfa direct de la producator), pentru ca producatorul sa poata mentine un pret final mai atractiv pentru cumparator. O alta problema va fi gasirea de comenzi substantiale.

    „Nu exista en-gros-isti“, spune Dimitrie Stefanescu, reprezentantul firmei Dino Design din Bucuresti, o firma mai mica, ce produce exclusiv pentru piata interna cate 25.000 de perechi de pantofi anual. „Riscul productiei viitoare este exclusiv al producatorului. Comerciantii cumpara maximum 12 perechi dintr-un model si asteapta sa vada cum se misca piata si apoi mai comanda.“ 

    Dar Stefanescu este multumit de afacerea sa, pe care o catalogheaza drept „100% profitabila“. Chiar daca a pariat pe piata interna. Sau poate tocmai pentru ca.

  • Persistenta monopolurilor

    Parca e titlu de roman SF. Dar subiectul este unul cat se poate de pamantean. Nu stiu daca folosesc corect termenul de monopol descriind situatiile de mai jos, dar nici nu-mi pasa.

    Pe strada de margine de Bucuresti, uitata de Dumnezeu si de primari, unde am casa, binefacerile civilizatiei au ajuns pe rand, greu si cu eforturi. Intai a fost apa curenta si canalizarea, mai apoi, printr-un efort comun destul de costisitor, am beneficiat si de gaze. Ultimul lucru care sa ne faca sa ne simtim „ca la bloc“ (este aici o ciudatenie, cei de la case ii invidiaza pe cei de la bloc, cei de la bloc ne invidiaza pe noi) este cablul TV. O initiativa laudabila a unui grup de tineri a incercat sa elimine acest ultim neajuns: au intocmit o lista cu cei doritori de mai multe posturi TV, eventual si de Internet si s-au constituit si intr-o delegatie care au mers la Domnul Director al societatii de cablu „din zona“. Adevarul e ca Domnul Director s-a dovedit o persoana destul de ocupata, pentru ca a putut sa-i primeasca destul de tarziu, dupa repetate drumuri si amanari. Odata ajunsi in cabinetul acestuia, tinerii i-au prezentat doleanta noastra; Domnul Director s-a gandit ce s-a gandit si a conchis: nu se poate, suntem prea putini si investitia este prea mare. Si gata. 

    Sa recapitulam. In capitalismul romanesc clientii pot merge la un furnizor si-l roaga sa le furnizeze, si el spune ca nu se poate. Poate ca investitia este intr-adevar mare, un kilometru de cablu este in stare, nu-i asa, sa arunce in aer toate statisticile oficiale privind investitiile in Romania, ba poate sa necesite chiar si o emisiune de bonduri pe pietele internationale; in plus, este si riscul nostru, daca nu ne-am facut casele una peste alta, preferand sa le rasfiram aiurea pe camp. Dar asta e. Problema este ca nu avem nici de ales, pentru ca este vorba de societatea de cablu „din zona“, fara concurenta. Si stiti care-i culmea? Ca la randul lor cablistii se plang de monopolul stalpilor pe care si-au insirat firele. Astfel de Domni Directori sunt la tot pasul.

    Mai nou, de exemplu, aflam ca noi, cei din sudul tarii, trebuie sa platim mai mult pentru gazele naturale numai pentru ca am avut initiativa de a ne stabili in partea de jos a hartii, unde chipurile intretinerea conductelor costa mai mult. Dar companiile de distributie a gazelor functioneaza de ceva timp si cam tarziu au ajuns la aceasta concluzie; sau poate nu au intretinut conductele pana acum? Ba unii oficiali vorbesc de costuri diferite de intretinere, unele la tara si unele la oras. De ce ar trebui sa stiu eu, simplu consumator, de astfel de costuri si de categorisirea lor? La momentul semnarii privatizarii distributiilor de gaze, cu circa jumatate de an in urma, jurnalistii au intrebat clar daca vor fi tarife diferite si li s-a raspuns la fel de clar ca nu. Dupa cateva luni, e ca la radio Erevan. 

    Si exemplele pot continua, de la trenuri la locuri de parcare. Ca sa nu mai vorbim de toata tevatura, lipsita de finalizare, din fericire, legata de „pedepsirea“ celor ce indrazneau sa renunte la incalzirea centrala pentru a-si monta centrale termice. 

    Toate aceste exemple arata ca in Romania piata inca nu face jocurile asa cum ar trebui. Am citit undeva si mi-a placut o analogie a lui Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru economie: in natura frunzele sunt mai mari si mai dese acolo unde soarele bate mai bine; in economie, daca inlocuim soarele cu piata, companiile se descurca mai bine acolo unde piata este mai dezvoltata, acolo unde exista concurenta. Piata si concurenta ar convinge directorii ca un kilometru de cablu nu-i o investitie majora sau i-ar determina sa caute modalitati de a-si reduce costurile, renuntand la obiceiul de a incarca nota de plata a clientului. Statistic vorbind, in Romania este concurenta, dar este concurenta pe care a definit-o Steve Ballmer de la Microsoft: „Nu avem un monopol. Avem o cota de piata. Este ceva diferit“. 

    Nu stiu daca ma situez in sau in afara cotei de piata a Domnilor Directori. Dar stiu ca integrarea in Uniunea Europeana va aduce si reguli noi, care vor scoate din joc infrastructura invechita a Domnului Director de la cablu, si va afecta si piata si concurenta: voi putea cumpara gaze de unde vreau, indiferent de asezarea geografica. Daca voi putea, o sa ma abonez la un distribuitor de gaze din Norvegia, ca sa dau cat mai multa bataie de cap Domnilor Directori.