Cert este că fără concurenţă, fără rigori contractuale şi fără cerinţa de a lua în seamă semnalele pieţelor înaintarea va fi grea. Iar neputinţa celor mai multe dintre întreprinderile de stat de a realiza produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă sau la export, e doar în parte suplinită de companii private performante. Există totuşi o bază de pornire. Un activ adunat în mai mulţi ani. Căci reformele nu puteau fi prea multă vreme amânate. Societatea românească trebuia, la un moment dat, să se grăbească pentru a pune în mişcare spirala expansiunii economice. Starea de aşteptare nu era decât un mod de a lungi bolile economiei româneşti. Şi bolile bugetului. Din 2000 până în 2008 inclusiv, fără întrerupere, PIB-ul nostru a urcat cu ritmuri neatinse nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Cehia, nici în Slovacia sau în Polonia, nici chiar în Slovenia. Şi unde e creştere e loc pentru investiţii. Sigur, inflaţia mare ar fi putut să constituie, pentru investitori, un motiv de descurajare. Dar i-a încurajat tendinţa dezinflaţionistă. Practic, inflaţia se transformase în dezinflaţie şi investitorii au primit astfel un semnal pozitiv. E drept, progresele făcute de ţara noastră, care au schimbat faţa economiei, s-au manifestat cu deosebire în planul macrostabilizării. Dar macrostabilizarea a favorizat schimbări importante şi în economia reală.
Leave a Reply