BusinessMagazin

Tag: Adrian Vasilescu

  • Adrian Vasilescu, BNR: În „ţara numerarului”… cei mai mulţi bani aleargă prin conturi

    „Cash sau card?… O întrebare – pe cât de frecventă pe atât de stresantă –  adresată, în reţelele de servicii, în magazine, în restaurante sau cafenele, ori de câte ori avem de făcut o plată. De remarcat că opţiunea pentru card – deşi noi am venit târziu la „masa asta”… cu 46 de ani după ce primele carduri au început să circule în SUA şi cu 38 de ani după introducerea primelor bancomate la Londra – a cunoscut creşteri semnificative de la un an la altul. După intrarea în acest…  club am ajuns repede la 18 milioane de carduri de debit şi la 3 milioane de carduri de credit. Un record istoric obţinut înainte de începerea campaniei pentru restricţionarea plăţilor cu bani gheaţă.

    De cash nu ne-am despărţit însă râzând. După ce, mai întâi în instituţiile statului si apoi în firmele private, salariile au început să fie plătite prin bănci…   numerarul rămăsese tot rege în tranzacţiile de toate felurile. Mult timp după ce şi pensiile au început să fie plătite prin bănci, schimbarea  nu a venit.  Cei mai mulţi dintre posesorii de carduri le  foloseau în exclusivitate pentru… retragerea salariului ori a pensiei din bancomat. În cele mai multe dintre tranzacţii, cu sume mici sau cu sume  mari, cashul şi-a continuat…  supremaţia.

    Primele semne de schimbare au apărut în timpul recesiunii din 2009-2010. Apoi, de la un an la altul, am  început să numărăm tranzacţiile cu cardul cu sutele de mii, cu milioanele, cu miliardele. Un proces măsurat riguros şi interpretat corect. Faptul că, în anii de creştere economică de după Marea Recesiune, tranzacţiile cu cardul s-au înmulţit  exploziv, se înscrie între probele indubitabile care ne spun câte ceva despre  sporul de eficienţă intervenit în competiţia cu pieţele funcţionale şi totodată competitive. Dar nu ne spun totul ! Analiza tranzacţiilor scoate în evidenţă câştigul cantitativ obţinut de România, fără îndoială important, dar nu şi pe cel calitativ. Şi, de cele mai multe ori,   câştigul cantitativ este înşelător.

    În vechi manuale de economie, multă vreme, a fost în vogă un exemplu edificator. Povestea a doi tineri, care au decis să facă prima lor afacere, a circulat în toată lumea. Primul a pus pe masă toţi banii pe care îi avea.  Celui de al doilea, după ce a pus şi el pe masă aceeaşi sumă, i-a rămas o liră. Apoi  au stabilit şi natura afacerii. Vor merge duminică la stadion, la meciul de fotbal, şi  vor vinde un butoi cu bere. Iar banii câştigaţi îi vor investi în viitoarea afacere. (…).  În drum spre stadion, posesorul lirei i-a propus partenerului să i-o cedeze în schimbul unei halbe de bere. Cel ce a încasat lira  a cedat-o şi el pentru o halbă de bere. Şi tot  aşa – fapt posibil  într-un  exemplu imaginat! – lira a trecut dintr-un buzunar în altul până când s-a golit butoiul.  Concluzia? Numărul de tranzacţii, oricât de mare, nu modifică nici masa monetară (cu o liră au plecat spre stadion şi tot cu o liră au ajuns acolo) şi nici alte efecte nu produce (bunăoară inflaţie) dacă nu se produc modificări la nivelul condiţiilor economice.

    Trecând de la imaginaţie la  realitate, vom vedea că numărul de tranzacţii – legate de cardurile emise de băncile româneşti cu care însă se fac plăţi şi în afara ţării! – a crescut de la un an la altul.  Fără să existe nici cea mai nesemnificativă probă că ar produce inflaţie. În 2018, pe creasta cea mai de sus a inflaţiei din acel an, au fost efectuate cu cardurile 635 de milioane de plăţi, care au antrenat 83 de miliarde de lei. În 2019, deşi plăţile cu cardul au fost mai multe (842 de milioane) iar sumele antrenate mai mari (108 miliarde) inflaţia în loc să urce s-a transformat în… dezinflaţie. În 2020, cu un miliard de plăţi făcute cu cardul şi 128 de miliarde de lei reprezentând plăţi, România a avut singura poziţie optimă dintre cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene. În 2022, când numărul de tranzacţii a urcat la 1,7 miliarde iar plăţile cu cardul au urcat la 228 de miliarde de lei, România a resimţit cel mai puternic şoc din actualul ciclu inflaţionist. Iar în noiembrie 2022 inflaţia a atins cel mai înalt vârf. În 2023 însă, de-a lungul întregului an, inflaţia s-a transformat în dezinflaţie, coborând de la 15 la sută la 6,61 la sută, deşi… atât numărul de tranzacţii (care a crescut de la 1,7 miliarde la 2 miliarde) cât şi  sumele plătite (în creştere de la 228 miliarde la 278 de miliarde) au fost mult mai mari.

    Mi s-ar putea replica:  nu a spus nimeni că  inflaţia ar veni pe canalul tranzacţiilor prin carduri; invocată a fost doar masa monetară! Deşi, în „ţara numerarului”, cum era socotită România până nu cu mulţi ani în urmă, într-o vreme în care cei mai mulţi bani aleargă acum prin conturi, tranzacţiile prin carduri se regăsesc în masa monetară. Iată însă că şi masa monetară, atât în ansamblu, cât şi prin componentele ei, are aceeaşi tendinţă ca şi tranzacţiile prin carduri: urcă în anii în care inflaţia pierde altitudine! Cifrele sunt în acest sens edificatoare! În 2018, cum am arătat mai sus, ciclul inflaţionist 2017-2019 a urcat pe cel mai înalt vârf. Masa monetară totală a fost de 382 de miliarde. În 2019, deşi masa banilor  a urcat la 423 de miliarde, inflaţia a scăzut. În 2020, când masa banilor a fost şi mai mare, de 487 mld.lei, inflaţia s-a topit. La fel şi recent. Pe vârful actualului ciclu inflaţionist, în 2022, masa monetară a fost de 603 miliarde de lei. Peste un an, în 2023, a crescut până la 668 de miliarde. Inflaţia, în schimb, a coborât semnificativ.

    A pierdut mai mult de jumătate din puterea ei.

    Revin la concluzia din parabola manualului: masa monetară, singură, nu poate să-i ţină scara inflaţiei… ca să urce. Ar putea s-o facă numai sprijinită de un complex de condiţii economice. Or, actuala structură a masei monetare – când numerarul în circulaţie (banii din afara conturilor bancare)  nu depăşeşte 110 miliarde, în timp ce depozitele overnight (conţinând banii din conturi curente ale gospodăriilor populaţiei şi firmelor din care se fac plăţi prin transferuri bancare) a urcat până la 300 de miliarde – este o primă plasă de siguranţă antiinflaţionistă. Lângă alta şi mai puternică: cele 16 milioane de depozite ale populaţiei, din conturile bancare, reprezintă creşteri de 22,4 la sută , faţă de numai 3,8 la sută cu cât au crescut creditele. În cifre absolute: 218 mld. lei la numai 152 de miliarde.

    Nu pot fi susţinute – şi cu atât mai mult nu pot fi explicate – cu aceste cifre în faţă, exprimări  ca  „record absolut de creştere a numerarului” sau „maximul istoric la care a urcat numerarul, exprimări scăpate în dezbateri publice! Nici în anii 2004-2005, când crescuse simţitor apetitul băncilor pentru creditarea populaţiei, nu era loc pentru astfel de susţineri.

     

    P.S. Cer iertare cititorilor care au intoleranţă la…  cifre. Dar, în acest comentariu, precizia cifrelor face indubitabilă argumentaţia.

     

     

     

     

     

     

     

  • Opinie Dragoş Damian, CEO Terapia: Adrian Vasilescu, bine ai revenit, ne era dor de tine. Şi despre ‘lebada albă’ din textul din 8 octombrie, pe care noi n-o vedem nici dacă şi-ar face cuib lângă unul dintre Palate

     

    Adrian Vasilescu a revenit cu optimismul sau incurabil si cu incurajarile sa stam linistiti ca bancile centrale sunt alaturi de noi – la partea cu bancile am strecurat o fina ironie si il rog sa nu se supere. Si face una dintre cele mai reusite analize macroeconomice ale momentului, in lumea de dupa pandemie si de dupa varful inflationist si de dupa conflictul din Ucraina. Aveam nevoie de textul asta ca sa intelem noua ordine mondiala pe care o lasam copiilor si nepotilor nostri.

    Scrie Adrian Vasilescu:

    << În schimb, în vecinătatea Chinei, în zona tigrilor asiatici, prinde cheag un ax al creşterii economice viguroase. Indonezia, Singapore, Coreea de Sud, Vietnam, Thailanda, Filipine se bucură de efectele unui triunghi al prosperităţii: intensifică fluxurile de capital, impulsionează consumul şi fac tot mai atractive pieţele locale. Şi mai e India, care aspiră să devină a treia mare putere economică a lumii înainte de 2030, lăsând în urmă Japonia şi Germania. Un corespondent de presă, britanic, nota că, azi, „cine intră în oricare dintre luxoasele cafenele din New Delhi, Jakarta sau Hanoi simte puternic în ceaşca de cafea …aroma noii explozii economice din Asia”. >>

    Pentru cei care merg des in zona indo-asiatica despre care vorbeste Adrian Vasilescu evolutiile de acolo se vad efectiv cu ochiul liber, de la trimestrul la trimestru. Cresti peste noapte cand ai jumatate din populatia lumii (socotind aici si China) si toate resursele vrute si ne-vrute. Un consum turbat care alimenteaza o inflatie pe masura care impinge inainte o crestere economica neverosimila pentru noi, cei din vestul civilizat. Industrializarea din China, India si Coreea de Sud, la care se adaga mai nou superemergentele Indonezia, Filipine si Vietnam au facut ca zona sa fie autosuficienta pentru toate produsele si serviciile iar preturile de productie de acolo sa fie fara rival. Nu este de mirare ca exporturile duduie. Marii producatori de orice din UE vor avea probleme teribile in a face fata exporturilor de orice care vin din tarile enumerate mai sus. Care exporturi, daca Romania si Bulgaria ar fi in Spatiul Schengen ar trece pe aici – dar asta este alta poveste.

    Poate ca nici nu ar trebui sa se ridice fabrici in UE, cand resursa umana industriala este specie pe cale de disparitie si tot ce vine din China, India, Coreea de Sud si urmeaza Indonezia, Filipine si Vietnam, este oricum mai ieftin. V-ati uitat ce scrie pe spatele echipamentelor utilizate in Digital si Green Deal, cele doua mari proiecte ale UE pana in 2030, finantate cu trilioane? Calculatoare, servere, panouri solare, invertoare, pale de eoliene, etc., v-ati uitat cine le fabrica? Exact!

    Si, bineinteles, la galopul de sanatate din zona indo-asiatica contribuie si exporturile catre Rusia si tarile satelite, piete lasate larg deschise dupa 2022.

    Tarile sarace din zona indo-asiatica care nu exporta produse exporta resursa umana care astazi munceste in toata Uniunea Europeana, unde nimeni altcineva nu mai munceste, toti o tragem pe munca remote, munca de acasa, munca de 4 zile, fandoseli care intr-o zi se vor termina – si asta este alta poveste.

    Romania este o tara care nu prea conteaza in marele plan al lumii si care a ales care ii sunt partenerii strategici de la care cumpara orice si carora le da pe gratis resursa umana calificata si necalificata. Insa asta nu ar trebui sa ne impiedice sa aruncam o privire si la Est. Ne ostilizam cu China, India si Vietnam sunt jos fata de valoarea noastra, Thailanda, Indonezia si Filipine sunt pentru vacanta iar Coreea de Sud este prea departe. In timp ce noi trimitem in Est grupuri de prietenie care fac schimburi de traditii si porturi populare marile puteri ale UE se duc acolo ca sa se asigure de cel mai bun lant de aprovizionare.

    Ce vor face marile corporatii cu miliardele si miliardele pe care le-au castigat in ultimii 3 ani? Cu cat si pentru cata vreme va contribui cursa inarmarilor la galopul de sanatate al unor economii? Ce inseamna alunecarile spre suveranism, nationalism, stangism, extremism, etc., in tarile cu burta plina? La ce vor duce schimbarile climatice, dezastrele naturale si conflictele armate?

    Vor castiga cei care controleaza SUPPLY CHAIN-ul. Lantul de aprovizionare este cel care va conduce lumea. 

     

  • Adrian Vasilescu, BNR: Ştafeta scumpirilor îşi încheie cursa! Şi mai departe?…

    Azi, 19 aprilie, aşteptăm comunicatul  EUROSTAT pe martie cu dinamica inflaţiei în UE – 27. Calculele preliminare îndreptăţesc speranţa, tot mai puternic conturată, că actualul ciclu inflaţionist şi-a atins vârfurile în octombrie anul trecut. Şi că rate medii cu două cifre nu vor mai fi nici în tabloul general, în care sunt cuprinse toate cele 27 de ţări din UE, nici în tabloul celor 20 de ţări din zona euro. Iar dacă,  începând din noiembrie, au urmat patru luni de descreştere neîncetată, putem să conchidem că luna martie a anului curent va fi cea de-a cincea.

    Ne bazăm în acest sens pe cel puţin trei indicii: 1) prognozele FMI, cele reactualizate recent, care prevăd ritmuri de creşteri ale preţurilor încetinite semnificativ; 2) indicele la nivel global, al preţurilor la alimente, care deşi nu a scăzut în martie… a înregistrat încetarea scumpirilor; 3) ţări cum sunt Germania, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Olanda, Finlanda – toate din zona euro – au contabilizat în martie scăderi semnificative ale ratelor anuale.

    Asta în general! În particular însă, în flancul estic al UE, vedem  că nici Cehia, Polonia şi Ungaria, nici alte ţări din regiune nu au înregistrat descreşteri inflaţioniste atât de mari încât să detroneze România de pe locul deţinut de multă vreme – de ţară cu poziţia cea mai bună din zonă în topul inflaţiei.

    Revin la prognoza actualizată a FMI. Referindu-se la dinamica inflaţiei, în acest an, Fondul notează că România va înregistra „o creştere medie anuală” de…10,5 la sută. Semnalam, în comentariul de săptâmâna trecută, din ZF, că diferenţa în cifre faţă de prognoza BNR, care a prevăzut o descreştere  mai accentuată a inflaţiei în decembrie 2023, până la 7 la sută, a fost „prilej de vorbe şi de ipoteze” în dezbateri publice.

    Voi detalia. Vă mai amintiţi zarva din 2017, în trimestrul al IV-lea, când a debutat precedentul ciclu inflaţionist? Şefilor partidului la putere, care aveau  răspunderea guvernării,  li s-a părut confortabilă inflaţia negativă de la începutul lui 2015 şi până la sfârşitul lui 2016. Cu rate anuale sub zero ale inflaţiei. După ce însă – în septembrie 2017 – un exerciţiu neinspirat al ANRE de liberalizare parţială la cerere a preţurilor la energie a scos inflaţia din „hibernare” …confortul s-a topit. Iar banca centrală – care din mai 2015 „îngheţase”  la 1,75 la sută dobânda de referinţă – s-a văzut obligată de împrejurări şi de lege ca din ianuarie şi până în mai 2018 să înăsprească de trei ori politica monetară. Având ca reper rata anuală a inflaţiei.

    Băncii Naţionale i s-a reproşat, atunci, că între două rate calculate de INS, cea „anuală”, care în mai 2018 urcase la 5,41 la sută, şi cea „medie”, de numai 3,3 la sută…a ales să se raporteze la cea mai mare. O alegere ce nu fusese însă făcută la întâmplare. Veţi vedea azi, când EUROSTAT va publica tabloul inflaţiei, că este luată în calcul „rata anuală”, ce exprimă dinamica pe 12 luni trecute. Numărând înapoi, din martie anul acesta, până în martie anul trecut. Pe când „rata medie” se calculează raportând aceste 12 luni de până în martie  2022, la precedentele 12 luni (2022-2021). Nu din exces de zel, ci pentru a avea o  vedere retrospectivă mai largă asupra mişcării preţurilor. De natură statistică însă! Ratei anuale, în schimb – fiind de esenţă operaţională, folosită la calculul salariului real, a veniturilor reale în general, ori la stabilirea de către BNR a ratei dobânzii de politică monetară – îi este mai de folos o vedere retrospectivă de numai 12 luni. Între prognoza FMI şi cea a BNR, deci, nu e nicio diferenţă. FMI a calculat rata medie iar BNR rata anuală. Dacă în mai 2018, când rata anuală urca, rata medie era cu două puncte procentuale în urmă. În decembrie 2023, când rata anuală va descreşte până la 7 la sută, rata medie va fi cu trei puncte procentuale mai sus.

    De ce? Să judecăm! Pentru că rata anuală, calculată din decembrie 2022 până în decembrie 2023, va fi despovărată de cele trei şocuri inflaţioniste puternice, din martie, aprilie şi mai 2022, determinate de riscul geopolitic şi de riscul energetic. Şi de efectele rundei a doua, provocate de criza energiei, care s-au răsfrânt în scumpirea mărfurilor alimentare. Au fost două reprize inflaţioniste de extremă duritate, una determinată de scumpirea energiei din ianuarie 2021  până în iulie 2022, iar alta de scumpirea alimentelor din iulie până în noiembrie 2022, care vor ridica substanţial cota ratei medii a inflaţiei în decembrie 2023.

    Iată şi proba. În ianuarie anul curent, când rata anuală a scăzut la 15,07 la sută, faţă de 16,37 la sută în decembrie 2022, rata medie se situa la 14,3 la sută. În martie, când rata anuală a coborât la 14,53 la sută, rata medie a urcat la 15,3 la sută. Şi de aici, înainte, în timp ce rata anuală va coborî spre 7 la sută, rata medie va coborî şi ea…dar numai până la 10,5 la sută.

    În 2020, în împrejurările complicate prin care trecea Uniunea Europeană, mai cu seamă zona euro – între care pericol de deflaţie, creştere economică anemică în unele ţări şi recesiune în altele – guvernatorul BNR le-a spus jurnaliştilor, într-o conferinţă de presă,  că banca noastră centrală „are şi arme şi gloanţe care s-o ajute să facă faţă unor eventuale şocuri externe”. Şi a numărat: în timp ce multe bănci centrale din Europa, inclusiv Banca Centrală Europeană, au adus dobânda-cheie aproape de zero, epuizând acest filon, BNR are încă o marjă confortabilă pe care o poate activa; în cămara numită rezervele minime obligatorii, în valută şi în lei, sunt încă depozite consistente ce ar putea fi folosite în caz de „vreme” şi mai rea în Europa. Şi  că, totodată, de ajutor ne-ar putea fi  gestionarea strictă a lichidităţii în sistemul bancar.

    Timpul a validat adevărul acelor afirmaţii. După ce, începând din 2021, inflaţia  globală s-a intensificat, România a fost lovită atât direct, cât şi indirect de efectele pe care le-a produs. Lumea s-a convins repede cât de mare era potenţialul acestei crize a preţurilor. Ne-am convins şi noi, în România. Şi totuşi, deşi ne-am confruntat cu o inflaţie puternică, n-am trecut printr-o recesiune economică. Şi nici stabilitatea financiară a ţării n-a fost afectată. Pentru că BNR şi-a economisit „armele si gloanţele” şi le-a folosit când a avut cu adevărat nevoie de ele.

     

  • Adrian Vasilescu, BNR: Inflaţia coboară… enervant de lent

    Între 1 noiembrie 1991 şi  jumătatea lui ianuarie 2021,  în România s-au succedat   cinci lungi valuri inflaţioniste.  Toate  însoţite şi  de un subiectiv… numitor comun:  exacerbarea componentei psihologice. Dincolo însă de această componentă –  emoţională, cunoscută şi recunoscută – fiecare ciclu şi-a avut propria amprentă.

    Chiar şi primele două valuri, cel care a debutat la 1 noiembrie 1990 şi s-a oprit în decembrie 1993, şi cel din 1997 – deşi au avut cauze comune (decizii de guvern pentru trecerea la liberalizarea preţurilor de consum) – s-au distins prin durate diferite, efecte diferite şi ecouri diferite în viaţa întregii societăţi. Următoarele trei cicluri s-au diferenţiat unul de altul cu atât mai mult cu cât au avut cauze diferite: cel din 2008 a fost unul dintre canalele prin care s-a infiltrat în România criza globală; cel din 2010, provocat de creşterea TVA cu cinci puncte procentuale, s-a dovedit a fi o probă practică de cum o cauză inflaţionistă puternică, lovind dintr-odată, declanşează un val de creştere a preţurilor  care se întinde pe o durată de exact 12 luni; iar cel care a debutat în octombrie 2017 şi s-a încheiat în decembrie 2019 a fost „un exerciţiu de acomodare” cu impactul liberalizării preţurilor unor produse şi servicii energetice, de această dată de factură exclusiv internă.

    Ce am învăţat? Că de fiecare dată, când inflaţia se înfoaie, se înmulţesc şi  problemele greu de rezolvat în economie şi  în tot mai multe dintre cele şapte milioane de gospodării ale populaţiei. Şi că pe piaţa de consum cresc cheltuielile, pentru că se scumpesc mărfurile, societatea in corpore având de purtat o povară în plus. În tot acest interval de timp, inflaţia a fost un bun antrenament pentru  BNR .   Pentru că nu existau modele! Şi asta într-o etapă istorică în care, în lumea bogată, inflaţia fusese uitată. Un timp, după experienţele dramatice din anii 1970 şi din primii ani din deceniul următor, de frica inflaţiei, marile bănci centrale strânseseră robinetele de la pompele cu bani. Aşa că n-au mai ştiut ce-i cu inflaţia… s-a domolit ori doar a obosit. Riscând  să-şi lipsească inutil ţările de creştere economică îndestulătoare. Apoi, când au venit crizele, au redeschis robinetele. Până la refuz. Mai întâi a fost Marea Criză din 2008. După care a venit criza zonei euro. În loc de inflaţie… pericolul era deflaţia. Şi au venit dobânzile de politică monetară sub zero.

    Despre inflaţie: tăcere! Şi în dezbaterile de politică monetară, şi  în manuale, în universităţi, în tratate. Şi, desigur, în practica marilor bănci centrale. Cărţile vechi nu mai erau de mare ajutor.

    Ceea ce a însemnat că  toate ciclurile de inflaţie pe care le-am avut de suportat între 1 noiembrie 1991 şi ianuarie 2021 erau în tipare noi.  Context în care BNR a fost nevoită să înveţe din mers, fără modele, fără cărţi,  acomodându-şi  strategiile  la realităţi absolut inedite.

    Lecţiile scrise aici, în România, de-a lungul celor cinci cicluri de inflaţie, sunt repetate frecvent, în actuala criză globală, de toate marile bănci centrale. BNR a nominalizat începând din 1991 cazurile în care „anumite intervenţii de politică monetară pot să facă mai mult rău decât bine”. În toamna lui 2021 – când mari bănci centrale aşteptau ca valurile inflaţiei să fie luate de „timpul care trece” – a lansat teza (pe care a şi aplicat-o imediat) potrivit căreia „cât timp cresc preţurile este normal să urce dobânzile”. Lângă o altă teză: „orice acţiune trebuie să intervină în amonte, acolo unde se formează şi unde se pregătesc să lovească riscurile”.

    Analiza corectă a „creşterii generalizate a preţurilor de consum”, concept ce defineşte inflaţia şi provoacă efecte resimţite de întreaga populaţie, fără nicio excepţie, impune  respectarea unor rigori care încep de la buna comunicare cu publicul. Am în vedere un  anume tip de comunicare, de asemenea experimentat ani şi ani la rând, ce ar fi ineficient dacă astfel de rigori nu ar fi  respectate cu stricteţe! Plecând de la dialogul deschis, de la discursul rostit pe înţelesul autorităţilor, companiilor şi  populaţiei. Acum, bunăoară, politica monetară a BNR este calibrată pentru a împinge inflaţia în jos. Dobânda de referinţă, prin urmare, n-a fost împinsă mai sus de 7 la sută. Dar guvernatorul, la conferinţa de presă din februarie, a ţinut să descrie întregul context, fără să lase loc pentru iluzii. A subliniat, aşadar, că dobânda  ar putea totuşi să fie urcată peste 7 la sută… dacă ar interveni noi şocuri periculoase. Dar că nu exclude nici o reducere a dobânzii, sub 7 la sută, spre finalul acestui an. În ce condiţii? Desigur, dacă inflaţia ar coborî sub 7 la sută!

    „Dozajul”, despre care comunicatorii din BNR au făcut sublinieri în atâtea rânduri, se impune a fi respectat şi acum când inflaţia coboară. Inclusiv în ceea ce priveşte ritmul. Impunerea unui ritm forţat ar putea fi extrem de periculoasă. Mai ales că sunt cerinţe stringente referitoare la asigurarea unor corelaţii. E nevoie de linii strategice combinate, calibrate cu precizie, pentru ca nici politica monetară şi nici corecţia fiscală să nu împingă economia în recesiune.

    Tot aşa cum e nevoie de un raport echilibrat între cerere şi ofertă. Nici politica monetară, nici cea fiscală  nu pot să nu ţină seama că oferta în creştere este ea însăşi un remediu împotriva inflaţiei. Paradoxal, însă, inflaţia actuală (aici şi pretutindeni în lume) îşi are una dintre cauze în planul ofertei. O grea problemă ce nu poate fi soluţionată decât treptat. Nu rareori însă, în dezbateri publice, pentru că fenomenele din această categorie nu sunt corect înţelese, îşi fac loc confuzii sau judecăţi eronate. Şi explodează nervi…

     

     

  • Adrian Vasilescu, BNR: Cum poate fi calmată inflaţia înrădăcinată fără să fie pusă în pericol creşterea economică

    A rămas mai puţin de o săptămână până când, marţea ce vine, vom intra în cea de-a 23-a lună  de dezordine gravă a preţurilor de consum. Dispunem, deja, de suficiente date care să conducă la consolidarea  opiniei că două mari bănci centrale ale lumii, Fed şi BCE, s-au înşelat când au susţinut, de-a lungul întregului an 2021, că lumea se confruntă cu o „inflaţie tranzitorie“. Şi că – în acest caz cu referire strictă la SUA şi la zona euro – în cursul anului 2022 preţurile de consum vor reveni în matca optimă de 2 la sută.

    Cursul inflaţiei însă, în ambele zone, de-a lungul celor 22 de luni, arată cât de departe de starea lucrurilor din teren

    s-au situat  cele două prognoze. Şi asta din două motive, ambele subiective. Unul fiind legat de imposibilitatea teoretică de a vedea, în vremuri de criză, cum o deflaţie ce se dovedise extrem de încăpăţânată s-ar putea transforma peste noapte într-o inflaţie persistentă.  În timp ce al doilea motiv, care a plecat de la  realitatea celor  patru decenii de creşteri moderate ale preţurilor de consum, în SUA şi în vestul Europei, ca premisă, a devenit concluzia, mai exact  convingerea că lovitura puternică dată de Fed inflaţiei după  şocurile petroliere din anii 1970 ar fi făcut imposibil un nou galop al preţurilor de consum mai devreme de o sută de ani.

    Acum nu mai pomeneşte nimeni de inflaţia tranzitorie. Frecvent, în dezbaterile publice, denumirea folosită este inflaţia înrădăcinată. Iar dacă, până în urmă cu vreun an,  încă era la ordinea zilei o separare categorică între carta BCE, potrivit căreia focalizarea politicii monetare era concentrată exclusiv pe inflaţie,  în timp ce în cazul Fed politica monetară continua să  aibă un triplu mandat. În contul băncii centrale a SUA fiind trei mari responsabilităţi:  lupta cu inflaţia, cu şomajul si cu sprijinirea sustenabilităţii creşterii economice.

    Argumentul tare, ce susţine opţiunea pentru acest triunghi, fiind  acela că priorităţile economice suferă schimbări de la o etapă la alta, mai cu seamă în vremuri de criză, ceea ce înseamnă că politica monetară nu poate fi direcţionată către un singur obiectiv. Fiind  deci firesc ca, în corelaţie cu priorităţile fiecărei etape, să intervină schimbări de paradigmă si în politica monetară.

    Astăzi, când vremurile cer schimbări istorice, actuala echipă de la Fed n-a ezitat să-şi focalizeze intervenţiile către unul dintre principalele obiective ale economiei americane în acest moment: protejarea societăţii, a companiilor din economie, a gospodăriilor populaţiei de flagelul inflaţiei. Fără să abandoneze celelalte două obiective. Dimpotrivă, asigurând o legătură puternică între ele, o cerinţă de bază fiind combaterea inflaţiei fără să fie pusă în pericol creşterea economică.  Această schimbare de paradigmă, în politica monetară, a intervenit însă târziu, fiind consolidată abia în martie 2022. Fiind însoţită de convingerea că trecerea de la un comportament relaxat, de dragul dobânzilor apropiate de zero, la unul înăsprit, care să calmeze inflaţia, nu se face la întâmplare.

    Astăzi, acest punct de vedere este generalizat în toată lumea. Important cu deosebire, în politica monetară, fiind scopul:  să nu fie vindecate răni provocând alte răni, uneori şi mai dureroase. Mai cu seamă că istoria băncilor centrale fiind bogată în nenumărate exemple când politici menite să frâneze şomajul, au slăbit  hăţurile inflaţiei, sau invers, încercări de a proteja  inflaţia au lăsat şomajul să crească,  soldându-se si cu şomaj, şi cu inflaţie în creştere.

    Tocmai evitarea unui astfel de pericol este acum prioritară pentru toate băncile centrale, mari s-a mici. Iar argumentaţia preşedintelui Fed, Jerome Powel, nu lasă loc niciunei alte interpretări. Îl citez: „Ceea ce întreprindem reflectă viziunea noastră  că o piaţă solidă a forţelor de muncă poate fi suţinută fără a genera o explozie a inflaţiei“.

    Acest adevăr, desigur esenţial, le-a scăpat acelor formatori de opinie, din lume si de la noi, care s-au grăbit să deplângă „politica inflaţionistă a Fed, ce va duce la creşteri de preţuri si la scumpirea traiului zilnic“. N-au înţeles, de fapt, că schimbarea tabloului  politicii monetare a băncii centrale a SUA s-a produs  într-un moment în care economia americană se confruntă cu  două cerinţe stringente: să scadă pericolul de recesiune, umflat de actuala criză, si să vadă inflaţia stabilizându-se în matca normalităţii, ceea ce nu-i deloc simplu.

    Tradiţional, ţările europene se tem mai mult de şocurile ce se resimt în mişcarea preţurilor, pentru că de-a lungul istoriei s-au confruntat de multe ori cu inflaţii dintre cele mai dure.

    Recesiunea şi  inflaţia, două boli specifice crizelor, răspund bine la tratamente diametral opuse. Desigur, în raport cu politica monetară, pentru că altfel şi o boală, şi alta au nevoie să fie susţinute de creşteri economice sustenabile, de bugete si de balanţe de plăţi sănătoase. În raport cu politica monetară însă, pericolul de recesiune  scade când dobânzile băncilor centrale scad si ele, în timp ce inflaţia se calmează când aceste dobânzi urcă.

     

  • Adrian Vasilescu, BNR: Cum judecăm starea preţurilor

    Câteva repere sunt esenţiale. Începând cu rata de referinţă; rata optimă, unanim acceptată pretutindeni în lume, a mişcării generale a preţurilor de consum – 2 la sută, niciun procent mai sus şi niciun procent mai jos. Şi continuând cu deviaţiile de la această rată –  şocuri în planul cererii de consum ori în planul ofertei, costuri mari ale activităţii economice, scumpiri ale produselor şi serviciilor energetice. Seria încheindu-se cu  rolul băncilor centrale în calmarea inflaţiei.

    Luna trecută, într-un editorial, „The Economist” nota că „indiferent cine eşti, patron ori manager, salariat ori pensionar, rentier ori şomer, te-ai împrumutat  la o bancă ori ai deschis un depozit bancar, viaţa ta depinde de băncile centrale; iar tot ce faci şi tot ce ai are legătură directă sau indirectă cu politica băncilor centrale”. Mesajul pleacă, desigur, de la ceea ce, în toată lumea, sondajele de opinie evidenţiază: problema actuală cea mai gravă este povara preţurilor mari. A inflaţiei, deci, flagel despre care şefa BCE (Christine Lagarde) spunea acum câteva zile că „întunecă orizontul”, iar şeful Fed (Jerome Powell) că „afectează dramatic gospodăriile populaţiei şi companiile din toate sectoarele”.

    De la băncile centrale, în mod deosebit, lumea aşteaptă să calmeze preţurile în creştere. Şi cum, pretutindeni, atât oamenii din toate categoriile sociale cât şi instituţiile şi-au pierdut răbdarea, curg reproşurile la adresa băncilor centrale. Când bunăoară, în martie faţă de februarie, rata anualizată a inflaţiei din zona euro a făcut un salt semnificativ, de la 5,9 la 7,4 la sută şi BCE îşi amâna încă intervenţiile, nu s-au făcut auzite niciun fel de critici. Se aud însă acum,  deşi  începând din iunie preţurile cresc cu încetinitorul. Culmea este că nici la Fed, cât timp inflaţia creştea semnificativ de la o lună la alta, nu s-au făcut auzite critici. După ce însă, începând in iunie, se fac simţite intervenţiile în forţă ale băncii centrale americane şi inflaţia a scăzut de la 9,1 la 8,5 în iulie şi la 8,3 în august, banca centrală a SUA este atacată susţinut pentru că rata din august nu a scăzut până… la 8,1 la sută, cât anticipaseră pieţele financiare  că ar urma să scadă.

    Este un fapt cert că şi Fed, şi BCE şi, în general, băncile centrale de pretutindeni trag tare să calmeze inflaţia pentru ca, în perspectivă, să asigure stabilitatea preţurilor. Care  reprezintă cel mai bun activ social pe care  o bancă centrală îl poate obţine. Iar arma cea mai eficientă din arsenalul  băncilor centrale, folosită în ultimă instanţă pentru a înfrunta inflaţia, este dobânda de politică monetară.

    Şi pentru că este atât de importantă această dobândă, chiar dacă inevitabil conjunctura pieţei o influenţează în bună măsură, când şi de ce urcă ori coboară, cât de mult sau cât de puţin urcă ori coboară şi în ce scopuri, toate aceste obiective sunt stabilite prin vot de către consiliile de conducere ale băncilor centrale. Iar proiectele departamentelor de specialitate, în baza cărora consiliile adoptă deciziile, cuprind evaluări multidisciplinare: calcule ale probabilităţilor, modelări macroeconomice, analize statistice, sociologice, psihologice. În general, este analizată realitatea din sistemul bancar în raport cu tabloul economic, social şi politic al unei ţări şi al lumii.

    Mai presus de toate, însă, toate aceste analize şi calcule caută linia de echilibru. O linie roşie, pe care trebuie să se înscrie dobânda de politică monetară a oricărei bănci centrale, pentru că dacă această dobândă ar fi trasată mai jos ar creşte inflaţia, iar dacă ar fi trasată mai sus ar provoca recesiune.

    Referindu-se la această realitate, care se impune a fi respectată cu rigoare, comunicatul BCE din luna iunie, ce reflecta poziţia  Consiliului Guvernatorilor din zona euro, sublinia că ratele  dobânzilor reprezentative ale Băncii Centrale Europene se anticipează că vor urca din iulie  la niveluri de deasupra cotei zero. Până când? „Până se va observa o convergenţă robustă a perspectivelor inflaţiei către un nivel în consens cu cerinţele actuale”. După care urmează o precizare extrem de importantă: „suficient de apropiată de 2 la sută!”… Pentru că 2 la sută este cota unanim recunoscută, în lumea modernă, drept rata anuală optimă a inflaţiei.

    Luni, Eurostat a făcut public raportul asupra inflaţiei în cele 27 de ţări din Uniunea Europeană. Raport însoţit, ca de obicei, de graficul ce înfăţişează scala ratelor  preţurilor de consum în precedentele 12 luni. Respectiva scală (sau paradigmă) a valorilor măsurabile ale inflaţiei, cu datele pe august 2022, ne arată că în România inflaţia galopantă a încetat încă din luna mai. Iar în prezent agitaţia preţurilor practic a încetat, ceea ce arată că din toamna acestui an ar putea să înceapă, încet, foarte încet, procesul dezinflaţiei.

    Anii care au trecut au lăsat băncii noastre centrale o zestre importantă: o experienţă acumulată în condiţii reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieşind din normalitate” şi alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros”: să facă o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Cu ochii pe linia roşie.

     

  • Adrian Vasilescu, BNR: Băncile centrale pregătesc noi creşteri ale dobânzilor (II)

    Plec de la următoarele două adnotări:  „Înăsprirea politicii monetare de către BNR a ajutat la întărirea  anticipaţiilor inflaţioniste!”

    „Dinamica PIB-ului arată că economia românească a recuperat bine după pandemie!”

    Le-am extras din raportul misiunii FMI, întocmit la finalul unor analize laborioase ale economiei româneşti.  Astfel de analize, efectuate anual în temeiul „Consultărilor pe articolul IV”, sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Fondului Monetar. Misiunea a prezentat public raportul vinerea trecută, la Bucureşti, într-o conferinţă de presă.

    Cele două adnotări nu sunt scoase din vreun context. Pentru că, în raport, nu sunt  însoţite de niciun fel de explicaţii. Sunt două accente punctuale – atât! – scrise în stilul laconic,  extrem de precis al FMI, cu care noi, în România, ne-am  obişnuit de-a lungul celor mai bine de trei decenii de când – din septembrie 1990 şi până azi – acest important for financiar global şi-a trimis aici mai multe serii de misiuni. Mai întâi, la începutul anilor ‘90,  ne-au ajutat să lărgim atât cât era posibil corsetul sancţiunilor financiare de după încetarea de plăţi din 1981. Apoi, în împrejurări dintre cele mai diferite,  ne-au ajutat să netezim drumurile către economia de piaţă.

    Aparent, dar numai aparent, cele două adnotări nu au nicio legătură una cu alta. În prima dintre ele, se subliniază că BNR, al cărui obiectiv fundamental este stabilitatea preţurilor, nu doar că a înăsprit pur şi simplu politica monetară, dar că a făcut-o matematic. Atât cât era necesar pentru a întări stăvilarele ridicate în calea unuia dintre cele mai mari pericole care loveşte în prezent întreaga planetă: inflaţia! În cea de a doua adnotare, legată tot de o temă de stringentă actualitate,  creşterea economică, analiştii de la FMI nu nominalizează nicio autoritate din România. Dar e limpede că, dacă economia românească în primul trimestru din acest an nu doar că nu a intrat în recesiunea ce se anunţa ca iminentă, ci a obţinut unul dintre cele mai bune ritmuri de creştere din Europa, un rol l-a avut şi dozajul optim al politicii monetare a BNR, care a sprijinit dinamica PIB-ului. Şi astel, în esenţă, devine relevantă legătura dintre cele două adnotări.

     Argumente de necombătut sunt evidenţiate în dezbaterea despre strânsa legătură între  creşterea economică şi înăsprirea ori relaxarea politicii monetare. Dezbatere ce, de la începutul acestui an, a devenit tot mai aprinsă în toate marile centre financiare din întreaga lume. Iar calibrarea politicii monetare, care a devenit o mare temă, este la această oră o preocupare ardentă în toate băncile centrale din lume.

    De altfel, din primăvara lui 2020, de îndată ce criza globală a sănătăţii publice a început să provoace în serie şi alte crize globale, cu impact în economie şi în relaţiile sociale, băncile centrale din toată lumea au emis semnale prin care înştiinţau toţi factorii interesaţi că vor fi obligate să activeze amortizoarele de riscuri. Ce a urmat?  În dezbaterea publică, după numai căteva luni,  a fost luată în braţe tema creşterii dobânzilor de politică monetară. A dobânzilor-cheie! Temă ce a făcut explozie în 2021, prin ianuarie-februarie, când şocul crizei energetice a  dat  foc  preţurilor de consum. Această dramatică realitate a adus în prim-plan o întrebare de importanţă capitală: în împrejurarea în care, în lumea largă, o masă critică de bănci centrale, între care Fed şi BCE, şi-au armonizat politica monetară cu dobânzile zero, ne vom putea despărţi râzând de aceste dobânzi? Şi mai mult: dacă această despărţire nu va putea fi evitată, va fi ea şi posibilă fără provocarea unui şoc greu de suportat?

    Acum, când inflaţia globală a urcat la cote foarte înalte iar răul provocat e deja prea mare, alarmele sună în toată lumea şi la toate nivelurile. Pentru că inevitabilul s-a produs: creşterea dobânzilor nu mai poate fi amânată!   Vineri, când Misiunea FMI îşi prezenta raportul pentru România, Banca Mondială şi-a publicat raportul referitor la starea economică a lumii. Iar în planul întâi apare riscul de stagflaţie. Sunt invocaţi anii ‘70-‘80, când majorările de rate ale dobânzilor (pe care le-am resimţit şi în România) au fost atât de abrupte încât au declanşat o recesiune mondială şi o serie de crize financiare. Fireşte că, acum, când deciziile ferme nu mai pot fi amânate, urgenţa întâi a devenit evitarea repetării istoriei de acum patru decenii.

    Cum anume? Dacă, pentru Fed, BCE şi alte bănci centrale, până în martie anul acesta, nu murise încă speranţa că focul creşterii preţurilor  ar fi tranzitoriu, în prezent judecăţile de valoare în legătură cu acest flagel sunt accentuat diferite. Dilema nu mai este: inflaţie sau recesiune? Cu alte cuvinte, nu se mai împiedică nimeni de alegerea dacă să fie combătută înflaţia şi lăsată recesiunea să-şi facă de cap sau dacă să fie aşteptată inflaţia „tranzitorie” să se retragă singură şi în schimb să fie încurajată cu dobânzi aproape de zero creşterea economică. Deviza „dobânzile sus!” a câştigat partida! Pe scenă a urcat o altă dilemă: desigur, opţiunea nu poate fi decât pentru dobânzi real-negative, sub cotele acestei inflaţii dezlănţuite, dar până la ce limită? De această dilemă se tem şi Fed, şi BCE! În primul rând,  pentru că implică dozajul fin, o combinaţie complicată de artă şi ştiinţă, de fler şi experienţă; apoi, pentru că sunt de făcut mai multe alegeri extrem de complexe. Iar în acest tip de alegere se îngrămădesc prea multe fronturi, sunt prea multe bătălii de purtat deodată, şi marile bănci centrale se văd obligate să susţină cu  arsenalul restrâns al politicii monetare un câmp de confruntare atât de larg.

    Dacă pentru  marile bănci centrale inflaţia actuală este a doua, după cea din anii ‘70-‘80, pentru BNR este… a şaptea! A fost adunată, în istoria atător confruntări, o zestre importantă, o experienţă acumulată în condiţii reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieşind din normalitate” şi alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, a învăţat matematica dozajului optim şi a practicat-o;  a continuat deci să facă  o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze prea mult de ceea ce fac alte bănci centrale, cu deosebire cele din zona noastră. Dobânda-cheie modelată de banca noastră centrală dovedindu-se, de fiecare dată, cea optimă în susţinerea acestei strategii.

  • Adrian Vasilescu, BNR: O temă mereu nouă: restructurarea

    Asocierea conceptelor „restructurare şi faliment”, în recenta analiză a economiei româneşti făcută de Consiliul de Conducere al BNR, este parte a tabloului celor patru tipuri de politici – monetară, fiscală, salarială şi de restructurare – aflate în proces neîncetat de influenţare şi  potenţare reciprocă, de optimizări si fortificări. De impulsuri puternice având nevoie, cu prioritate, politica de restructurare. Pentru că, de-a lungul multor ani,  a suferit fracturi grave şi încetiniri, multe din cauze obiective, dar şi mai multe legate de eschive şi justificări subiective.

    Cuvântul restructurare, cu rezonanţe istorice, a fost rostit întâia oară în România, într-un cadru oficial, acum mai bine de 150 de ani – la 10 mai 1866.  Când, depunându-şi jurământul ca domnitor al ţării unite, Carol I a vorbit despre nevoia de restructurare a societăţii româneşti. De atunci, deceniu după deceniu, imperativul restructurării a pus pe jar forţele sociale şi politice din ţară. Fără ca astăzi, după atâta amar de vreme, să putem trage linie şi să contabilizăm nu încheierea acestui proces – pentru că restructurarea nu are sfârşit – ci finalizarea unor capitole, care să ne fi proiectat în competiţia economică globală pe un loc la care ne-ar fi îndreptăţit resursele! Cea mai importantă fiind capitalul uman!

    Încă de atunci, dar mai cu seamă pe măsură ce statul român a cunoscut modernizări semnificative, problema restructurării a impus rezolvări complexe, de ordin tehnologic, economic, politic, social, psihologic şi -important! – de ordin juridic. Sub acest din urmă aspect, Codul Comercial Român de la 1887 este un exemplu edificator, pentru că s-a dovedit atât de modern încât  şi astăzi numeroase prevederi din prima lui ediţie îşi menţin actualitatea.

    Astăzi, chiar dacă în dezbaterea geopolitică teama de deglobalizare a urcat până la vârful FMI, fiind îndreptăţită, competiţia economică globală supravieţuieşte. Şi cea europeană, de asemenea. La nivelul Uniunii Europene, cu deosebire, României i se pretinde – pentru a fi un activ şi nu un pasiv în competiţia economică – nu doar să îndeplinească criteriile nominale privind optimizarea inflaţiei, dobânzii pe termen lung, datoriei publice, deficitului bugetar şi cursului de schimb! I se pretinde mai mult, să facă paşi mai mari în asigurarea convergenţei reale, cu criteriul ei de forţă – PIB pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. În aceste împrejurări, dacă vrem să primim cândva biletul de intrare în zona euro, abordarea interdisciplinară în politica de restructurare nu mai poate fi amânată. În aceste vremuri complexe, când până şi unei mici firme cu câţiva lucrători, ca să devină competitivă, i se pretinde  un stil managerial apropiat de cel al unei multinaţionale, restructurarea implică un mix de soluţii: financiare, tehnologice, de organizare a muncii.

    Desigur, imperativul restructurării este prezent în întreaga noastră viaţă economică, atât în companiile de producţie, cât şi în cele de servicii. Fără să existe în acest sens vreo lege dintre acelea subiective, scrise de oameni.  Există însă o lege a competiţiei – de fapt o legitate obiectivă,  ignorată de cele mai multe firme româneşti – care obligă la eficienţă. Când însă firmele clachează şi ajung în încetare de plăţi, atunci intervine legea subiectivă… pentru a-i apăra pe creditori. Acesta este principalul motiv pentru care – şi nu de azi-de ieri, ci încă din 1887, când a intrat în vigoare Codul Comercial Român – dreptul a impus un tampon de impact înainte ca o firmă să ajungă în faliment: obligativitatea unei tranziţii!  A  unui timp în care firma ce a clacat  să-şi aleagă calea: se pregăteşte pentru a-şi relua viaţa economică normală sau dispare din piaţă. Acesta este timpul pentru restructurare. Insolvenţa! Ea are rolul de baraj în calea falimentului. 

    Tratamentul insolvenţei, aşa cum a fost gândit în Codul Comercial din 1887 şi cum s-a menţinut în serii succesive de legi, până în zilele noastre, prevede două episoade ca şanse de salvare a companiilor care ajung în dezechilibru financiar: 1) planul de restructurare şi 2) restructurarea efectivă. Aceste două faze constituie firul roşu al insolvenţei începând din 1887 şi până azi. Fără să fie însă asigurat şi un fir continuu de susţinere practică la nivelul cerut de prevederile legale. Dacă poziţiile de judecător sindic şi de administrator judiciar au fost şi sunt, de regulă, bine acoperite de jurişti din rândul instanţelor judecătoreşti şi dacă, în aceeaşi  măsură, corpul practicienilor în insolvenţă asigură aplicarea corectă a legilor în materie de insolvenţă, au rămas mereu neacoperite partiturile esenţiale de dincolo de sfera dreptului.

    Societatea românească, indiferent care au fost motivele – lipsă de resurse ori neînţelegerea în profunzime a rolului insolvenţei – nu a pregătit practicieni specializaţi în restructurare. Nu avem un corp de manageri cu experienţă recunoscută, cu blazon, care să ajute companiile în dificultate să-şi revigoreze sursele de bani. Şi, mai mult, să înţeleagă ei înşişi că restructurarea de succes nu înseamnă să propună disponibilizări în masă, ci să vină cu soluţii pentru păstrarea sau convertirea locurilor de muncă. Esenţa restructurării este nu doar evitarea falimentului prin simpla reorganizare a activităţii debitorului, ci restructurarea conducerii, eficientizarea structurii funcţionale, pregătirea companiei pentru o relaţie optimă cu bănci care să aibă încredere să-i acorde împrumuturi. Ceea ce ar însemna, în ultimă instanţă, asigurarea unor perspective de redresare care să depăşească inclusiv deficienţele existente în piaţa internă a muncii.

    Deseori, planurile de restructurare încep cu intenţii şi se sfârşesc cu promisiuni. Firesc ar fi însă să înceapă cu propuneri concrete şi să se sfârşească prin reactivarea surselor de bani. Să înceapă, deci, cu tabloul concret al nevoilor de bani, nu doar pentru a-şi achita datoriile, ci şi pentru a-şi continua activitatea. Şi să se încheie cu proiecţia realistă a modalităţilor prin care compania insolventă să producă bani pentru toate aceste nevoi. Iar aşa cum sunt planurile va fi şi restructurarea.

  • Adrian Vasilescu, BNR: De ce a majorat BNR rata dobânzii şi ce se va mai întâmpla în continuare

    În prima parte, publicată miercurea trecută, a acestui comentariu referitor la minuta şedinţei de politică monetară din octombrie a CA al BNR, arătam că deciziile votate – luate cu scopul atenuării incertitudinilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor care ne dau dureri de cap în această ţară – pornesc de la jumătatea plină a paharului. De la certitudini.

    „Cei 9“, după analiza detaliată a etapei istorice curente, au consolidat un set de argumente pe care şi-au întemeiat trei măsuri de primă însemnătate: 1) majorarea ratei dobânzii de politică monetară de la 1,25 la 1,50 la sută; 2) menţinerea controlului ferm asupra lichidităţii pe piaţa monetară; 3) păstrarea actualelor niveluri ale ratelor rezervelor minime obligatorii în lei şi valută. Obiectivul principal fiind să asigure, concomitent cu readucerea ratei anuale a inflaţiei în linie cu ţinta staţionară de 2,50 la sută plus/minus un punct procentual, creşterea economică sustenabilă şi stabilitatea financiară.

    Minuta dezbaterilor, împreună cu deciziile adoptate, conţin două mesaje extrem de importante. Unul pentru întreprinzători, care – îngrijoraţi mai cu seamă de criza globală – se decid greu să se avânte în noi investiţii. Celălalt pentru întreaga societate românească – autorităţi, instituţii, companii din economia reală, pieţe financiare, populaţie – confruntată cu valuri de profeţii despre hiperinflaţie, stagflaţie şi chiar despre „mama tuturor crizelor“. Radiografia acestui timp, făcută public de Banca Naţională, aduce sub reflector şi ordonează atât certitudinile pe care societatea se poate baza, cât si conturul real, fără retuşuri, al dificultăţilor, al provocărilor pe care le avem de înfruntat.

    La tabloul certitudinilor, sistematizat în raport cu gradele de siguranţă, m-am referit miercurea trecută. Şi la o parte tabloului incertitudinilor. În comentariul de faţă voi continua prezentarea, de asemenea clasificată, a altor incertitudini, riscuri şi vulnerabilităţi. Începând cu acelea vinovate de înrăutăţirea considerabilă a perspectivei apropiate a inflaţiei.

    O clasă cu risc mare o constituie şocurile adverse puternice, îndeosebi cele externe, al căror impact este  potenţat, pe plan intern, de liberalizarea în acest an a pieţei energiei electrice pentru consumatorii casnici. Acestor şocuri li se alătură  noile majorări  anticipate ale preţurilor produselor energetice, în principal  preţul gazelor naturale şi, într-o mai mică măsură, preţul combustibililor. Plus preţul produselor din tutun. Acestea sunt de natură să mărească considerabil dimensiunea şi durata deviaţiei în sus a ratei anuale a inflaţiei.

    Gradul de risc al acestei clase este marcat, în luările de poziţii ale membrilor CA al BNR, cu indicativul „preocupare“. Motivat de faptul că „o eventuală tentativă a băncii centrale de a contracara efectele directe ale şocurilor adverse tranzitorii provocate de creşterea preţurilor la electricitate, gaze naturale şi combustibili, ar fi nu doar ineficace, ci chiar contraproductivă, prin pierderile ample pe care le-ar provoca activităţii economice şi ocupării forţei de muncă pe un orizont mai îndepărtat de timp“.

    Sub acelasi indicativ, „preocupare“, intră şi condiţiile de pe piaţa muncii, ce  ar putea fi afectate şi de extinderea digitalizării şi automatizării pe plan intern, precum şi de o creştere a apelului angajatorilor la lucrători din străinătate. În sens opus,  se adaugă influenţele asupra salariilor, ce  sunt de aşteptat din eventuala persistenţă a problemei inadecvării pregătirii ofertei de forţă de muncă la cerinţele angajatorilor, mai cu seamă pe segmente înalt specializate.

    Au fost totodată evocate, în aceeasi clasă,  recente sondaje de specialitate care deşi indică continuarea creşterii angajării în trimestrul IV 2021, este de aşteptat să aibă un curs  relativ mai temperat.  Mai cu seamă că perspectiva devine totuşi incertă în actualul context,  dată fiind înrăutăţirea accelerată a situaţiei epidemiologice pe plan intern şi nivelul încă scăzut al vaccinării.

    Pe orizontul de timp ceva mai îndepărtat, cresc incertitudinile legate de capacitatea unor firme de a rămâne viabile ulterior sistării măsurilor şi programelor de sprijin guvernamental. Riscul, în această privinţă, se accentuează în contextul creşterii  preţurilor energiei şi altor materii prime. Iar  prelungirea problemelor de aprovizionare ar putea conduce la restructurări sau falimente.

    O combinaţie „incertitudine-vulnerabilitate“ are în vedere consolidarea bugetară în actualul context politic, alături de dimensiunea dezechilibrului extern şi de dinamica inflaţiei. Fiind de natură să mărească prima de risc suveran, cu potenţiale consecinţe adverse asupra ratei de schimb a leului, implicit asupra finanţării economiei reale.

    E criză, o criză a sănătăţii publice cu impact major asupra economiei şi societăţii, iar semnalul stingerii încă întârzie.

  • AVERTISMENTUL pentru “mama tuturor crizelor” este luat în serios la BNR

    La recenta întâlnire cu mass-media, guvernatorul BNR a fost întrebat ce impact ar resimţi economia românească, după ce actuala criză se va fi stins, dacă se va adeveri profeţia cunoscutului analist american Nouriel Roubini că va urma… „mama tuturor crizelor“. Răspunsul dat – de altfel singurul posibil din poziţia oficială pe care o deţine – a fost prompt: „Sper să nu se adeverească!“…

    La recenta întâlnire cu mass-media, guvernatorul BNR a fost întrebat ce impact ar resimţi economia românească, după ce actuala criză se va fi stins, dacă se va adeveri profeţia cunoscutului analist american Nouriel Roubini că va urma… „mama tuturor crizelor“. Răspunsul dat – de altfel singurul posibil din poziţia oficială pe care o deţine – a fost prompt: „Sper să nu se adeverească!“…

    Pentru toţi cei interesaţi de mersul lumii, mai cu seamă în aceste vremuri de criză, e limpede că guvernatorul unei bănci centrale nu polemizează cu analiştii care se încumetă să privească în viitor, nu-i confirmă şi nici nu-i infirmă. Ceea ce nu înseamnă că, în laboratoarele BNR, o atare prezicere, mai ales când vine de la profesorul Roubini, despre care se admite că a anticipat criza izbucnită în 2007-2008, nu e luată în serios şi examinată pe toate feţele şi sub toate aspectele. Inclusiv sub aspectul diagnosticului şi al potenţialului tratament. Roubini însuşi spune că băncile centrale şi guvernele lumii pregătesc scena pentru criza prevăzută de el. Deşi, mai prudent ar fi fost să spună că iau în calcul şi scenariul lui.

    Dar ce profeţie face Roubini, desigur dincolo de învelişul la care recurge – sintagma „mama tuturor crizelor“, cu previzibil impact mediatic puternic?  Şi cum e greu de admis că i-ar fi putut scăpa o judecată căreia mulţi gânditori – de-a lungul timpului – i-au dat expresie iar profesorul american Paul Kennedy, în cartea „Ascensiunea şi decăderea marilor puteri“, a spus-o mai limpede ca nimeni altul, şi anume că „probabil cea mai bună cale pentru a înţelege ce ne aşteaptă este să aruncăm o privire înapoi, în istorie“, sunt tentat să încep de aici, de la semnalele istoriei,  analiza conţinutului acestei profeţii, pentru ca abia apoi să mă refer la  înveliş. Fiindcă Roubini şi-a construit ipoteza privind mai întâi înapoi.

    Nu mai departe însă de anii 1970! Istoria ţine minte ce au însemnat (pentru occident în general şi pentru România în special) cele două etape, din 1973 şi din 1979, ale crizei petrolului. Preţul barilului urcase de la 3 dolari la 70-80 de dolari, pe pieţe şi-a făcut loc nesiguranţa, scumpirea petrolului a provocat scumpirea mărfurilor generale în ţările dezvoltate, cu deosebire în Europa şi în America, iar băncile au urcat dobânzile. Pentru România, surprinsă cu o datorie externă neobişnuit de mare, criza anilor 1970 a însemnat intrarea în încetare de plăţi în 1981, cu şirul ei de consecinţe care ne mai împovărează şi azi. Pe Roubini nu-l interesează însă toată povestea. El a reţinut sinteza.

    „Stagflaţia din anii 1970“, aşadar!  Pe care o vede acum întâlnindu-se  „cu valul inflaţionist global ce s-a învolburat în acest an“, într-un context asemănător anilor 1970. Pentru că tot petrolul e focarul şi acum. Petrolul care, în 2020,  în martie-aprilie, coborâse la cele mai de jos preţuri în Europa, în timp ce în SUA a atins pentru scurt timp chiar preţuri negative – sub zero. Pentru ca spre  sfârşitul anului – proces continuat în 2021 – să depăşească niveluri de 80 şi chiar 90 de dolari barilul.

    Sunt analişti ce susţin că, la noi, nu va avea impact scenariul lui Roubini, făcut pentru ţările care s-au bazat pe politici fiscale şi monetare relaxante pentru a stimula creşterea economică; şi care, în pandemie, au cheltuit miliarde şi miliarde de dolari sau euro pe cecuri de stimulare şi achiziţii de obligaţiuni, ţinând totodată ratele dobânzilor aproape de zero. Judecata, în acest sens, e corectă o sută la sută. Tot aşa cum ar putea fi corectă şi şi judecata că o inflaţie de sub 4 la sută, sub nivelul şocului inflaţionist din 2017-2019, când am suportat cea mai mare creştere de preţuri din UE, nu este de natură să ne îngrijoreze. Numai că, în acest an, inflaţia noastră are accente ce  nu pot fi trecute cu vederea. Începând de la cauze, care nu sunt interne. Sunt externe, fiind legate aproape exclusiv de preţul petrolului.

    Nu mai departe de ieri, când INS a publicat cele mai recente cifre, am primit informaţii relevante în acest.  În primul rând despre dinamică: a plecat de la 2,06 în decembrie 2020, când mai deţineam cea mai bună poziţie din Uniunea Europeană, şi de atunci a urcat lună de lună, rata comunicată ieri fiind de 3,94 la sută. Concluzia? Suportăm a inflaţie atipică,  sărită…din definiţie.

    Ce zice definiţia? Că inflaţia este creşterea generalizată a preţurilor de consum. A tuturor preţurilor şi nu doar a câtorva. Şi că, după ce Greenspan, pe când era şef la FED, a avansat cifra de 2 la sută, ca rată optimă sau normală, pentru că fără un pic de inflaţie orice economie deraiază, toată planeta a adoptat-o.  Or, ce spun cifrele de ieri? Cele de  la alimente sunt normale – 2,17 la sută, în jurul nivelului optim şi cu mult sub medie. De asemenea, cifrele la servicii – 2,66 la sută, şi ele cu mult sub medie. Cifrele la mărfurile nealimentare – mă refer la grosul lor – sunt de asemenea normale, în jur de 2 la sută. Cele legate de pandemie sunt chiar cu mult sub nivelul mediu al ratei anuale: articole de igienă şi cosmetice – 2,58 la sută; articole medicale – 1,86 la sută; medicamente – 1,71 la sută. Preţurile, mai toate, sunt în…definiţie. Şi atunci, de unde ne vine inflaţia?

    O cauză este totuşi  internă: inflaţia  făcută de perpetuarea unui viciu. Ţigările s-au scumpit cu 7,03 la sută. Iar ţigările au  pondere mare în coşul de consum, în condiţiile în care în gospodăriile populaţiei cheltuielile pentru alcool şi pentru tutun sunt mai mari decât cele pentru îmbrăcăminte şi  încălţăminte laolaltă.

    Dar cel mai mult gaz, peste inflaţia noastră, toarnă petrolul, care s-a scumpit pe toată planeta. Cu ce efecte la noi? Scumpirea combustibililor cu 11,75 la sută şi a energiei electrice cu 16,97 la sută. Un şoc provocat în coşul de consum al gospodăriilor populaţiei. O realitate care nu poate fi neglijată, având în vedere că şi combustibilii, şi energia electrică sunt focare nu doar puternice, dar şi influente, care ar putea antrena în lunile viitoare un vârtej mai larg al scumpirilor.

    Dar învelişul găsit de Roubini? Pentru că „profetul“, punând cap la cap stagflaţia din anii  1970 şi actualul val inflaţionist global, al patrulea din ultimii 100 de ani, lângă datoriile publice şi derivatele lor, a găsit învelişul cu care să alerteze întreaga planetă: „Mama tuturor crizelor“. Cu asta însă, intenţionat ori nu, depăşeşte sfera fenomenelor economice avântându-se  în câmpul minat al unei alte dezbateri ce abia se înfiripă. O dezbatere legată de cea mai dură linie de confruntare din memoria vie, pe care o va antrena momentul retragerii stimulilor, ce se ridică la cifre astronomice, linie văzută deja ca o mare sursă de anxietate globală. Iar desele referiri la „războaie culturale“, la alunecări de la „Ciocnirea civilizaţiilor“ la „Naufragiul civilizaţiilor“ ne amintesc de Zbigniew Brzezinski, care nota în 2011: „Ştim că există mai multe civilizaţii cu mandate proprii. Fapt ce ne obligă să ne bazăm pe coaliţii transcivilizaţionale, pentru a gestiona relaţiile dintre naţiuni“.