Autoritatile ar trebui sa creasca impozitele si sa reduca
progresiv datoria guvernamentala, si asta rapid, fiindca “n-avem
prea mult timp la dispozitie ca sa marim impozitele si sa taiem
deficitele; inca o scadere cu 10% la pretul caselor ar insemna un
risc mai mare ca recesiunea sa se reintoarca”. Noua sau 12 luni ar
fi necesare ca pietele financiare sa-si recapete increderea in
aceasta tara, dar e nevoie de un efort constant, de la o luna la
alta, pentru ca “pietele se uita la orice, nu numai la vointa
politica, ci si la capacitatea societatii de a face efortul”.
Nu e vorba in cele de mai sus despre Romania, iar cel ce
vorbeste nu e vreun oficial de la FMI. Prima afirmatie ii apartine
lui Alan Greenspan, fostul sef al Rezervei Federale, si se refera
la administratia Obama, iar a doua ii apartine lui Lorenzo Bini
Smaghi, membru al comitetului director al Bancii Centrale Europene,
care vorbea, tot saptamana trecuta, despre Grecia. Ambii cu acelasi
aer al urgentei, al cursei contracronometru, al unui pericol surd
care planeaza asupra economiilor si impotriva caruia natiunile
trebuie sa arunce in lupta toate fortele.
Multi ne-am obisnuit deja, de doi ani incoace, cu acest tip de
discurs de razboi, pe care il vom gasi, in diverse forme si cu
diverse recomandari adresate guvernelor sau oamenilor simpli, din
New York pana la Bruxelles sau Bucuresti. Furtuna financiara
starnita incepand din 2007 in America si care a trecut apoi Oceanul
spre noi, dupa caderea bancii Lehman Brothers la 15 septembrie
2008, a maturat nu numai cresterea economica, milioane de locuri de
munca ori chiar certitudinea unui acoperis deasupra capului pentru
milioane de oameni, dar si majoritatea certitudinilor: ca
tehnologia ne va face imuni la ciclurile economice, ca e posibila
prosperitatea prin consum pe credit, ca deschiderea granitelor
rezolva problema somajului si in general ca orice perioada de criza
nu poate dura decat foarte putin. In doi ani, aproape totul a fost
pus in discutie si amenintat cu disparitia, de la zona euro la
ideea de stat social sau cea de stiinta economica.
“Imi exprim increderea ca va putea fi evitata alunecarea intr-o
criza de proportiile celei din anii 1929-1933. Este insa dincolo de
orice indoiala ca aceasta perioada va lasa urme adanci chiar in
modelul economiei mondiale”, reflecta Mugur Isarescu, guvernatorul
BNR, intr-o prezentare la Academie, tinuta in octombrie 2008.
COMEDIA ERORILOR. Pe atunci insa, nici BNR si cu atat mai putin
politicienii nu credeau ca Romania va intra atat de rapid in
recesiune si nici macar ca va fi lovita de criza care scotea din
circuit pe rand bancile americane, pentru simplul motiv ca piata
noastra n-avea legatura nici cu instrumentele financiare
sofisticate dezvoltate pe Wall Street si nici cu prabusirea pietei
lor ipotecare.
Punctul slab era insa in alta parte. “Nicio persoana prezenta in
spatiul public nu a anticipat in 2008 o contractie atat de
puternica a economiei in 2009 si foarte putini au anticipat in 2009
prelungirea recesiunii in 2010. Criza a fost ‘importata’ in
Romania, dar persistenta si gravitatea ei au cauze interne”, rezuma
Dan Bucsa, economist senior in departamentul de cercetare de piata
al Bancpost. Impactul crizei, sustine el, s-a simtit inca din prima
jumatate a anului 2008: in luna mai “am anticipat oprirea cresterii
sectorului constructiilor, din cauza ca preturile mari diminuasera
cererea solvabila si bancile urmau sa reduca oferta de credite
ipotecare, ca urmare a incertitudinilor legate de evaluarea
garantiilor”, iar de la jumatatea anului 2008, prognozele privind
PIB pentru 2009 au devenit negative.
Numai ca prognoza de -4% din toamna acelui an a fost primita
prost de clienti, de media si de politicieni (“reactiile au variat
de la glume de tipul apelativului ‘economisti emo’ lansat de un
fost ministru de finante la injurii”, afirma Bucsa).
Leave a Reply