Dorinte benigne, adica, de exemplu, un balon cu aer cald, o chitara Gretsch White Falcon cu care sa cant “La Grange” sau o motocicleta Indian Chief (…Vintage daca se poate, domnu’, cu cauciucuri cu margine alba si saua si coburii din piele bej, domnu’…) – nicio sansa sa se implineasca, nicio sansa sa ma imbolnaveasca (ca sa fac si o poezie mica). Dar, repet, imi ofereau ceva de genul “…dar daca? Pai atunci….”, o alternativa la cenusiul romanesc pe care o recomand, impreuna cu un MP3 Player cu doi giga de blues adevarat, tuturor celor care nu stau pe un morman de cash. De ce asa si de ce nu dorinte mai omenesti de genul “…sa castig un milion de coco sau un Ferrari sau un abonament pe viata la cea mai buna masa din Bamboo”? Pai chestiile astea se distribuie/distribuiau in Romania in baza unei fel de scheme Madoff, un joc piramidal al bunastarii care imi este strain; relatia mea cu tipul acesta de fericire a fost ca in banc: “…pot sa zbor pe luna? …Poti, da’ inainte fa-ti lectiile…”
Ce am scris pana aici se cheama literatura.
Mai jos e analiza economica si sociala.
Pe scurt, e groasa. Si nimanui nu-i pasa (ca sa mai fac o poezie). Si nu numai ca nu-i pasa nimanui, dar mai citesc, inca, aprecieri savante cum ca nu e criza, ci altceva si ca vom avea crestere economica si ca deficitele se vor indrepta si o sa fie foarte bine, daca nu chiar binisor. Iar preocuparile majore ale natiei, in aceste conditii, sunt ceva numiri de ministri, modificarea constitutiei si transformarea Capitalei in statiune balneara. Nu cursul, nu somajul, nu exportul, nu creditarea.
Si aceasta este numai partea vizibila a aisbergului (ca sa folosesc si un sablon), cea mai invocata in analizele specialistilor si nespecialistilor. Partea cealalta, cea neinvocata inca, este cea care ma face pe mine sa renunt la dorinte; ea se compune din experienta, comunicare si mod de actiune. De fapt din lipsa acestora. Principala problema a Romaniei este, in prezent, nu criza, nu gazele, nu Guvernul, nu constitutia si cu atat mai putin izvoarele termale din nordul Bucurestiului, ci uriasa patura de incompetenta si de lipsa de experienta care ne acopera. Si am folosit cea mai eleganta exprimare posibila.
Avem ceea ce in alte tari este definita drept o elita, din administratie, business, executivi, angajati sau lideri sociali, lipsiti, nu toti dar cei mai multi, de experienta capitalista si de puterea de a se adapta coborasurilor. Mediul de afaceri s-a obisnuit sa creasca si sa castige in orice conditii si cum orice afacere falimentara nu a lasat in Romania insi cu buzunarele goale dar plini de elan pentru o noua incercare, ci niste conturi pline si vacante prelungite, numitii traverseaza acum, simplu, o perioada de panica. Planul de actiune al Guvernului il voi prezenta in paranteza urmatoare ( ), iar in privinta partenerilor sociali, am vazut un document infiorator cu asa-zise solutii, de genul “Dezvoltarea spiritului de unitate nationala in situatii de criza”… “Valorificarea resurselor minerale utile pentru dezvoltarea industriei materialelor de constructii”… “Pachet de masuri care sa stimuleze achizitia de bunuri si servicii realizate in cea mai mare parte in Romania”… “Sprijinirea puterii de cumparare a populatiei prin masuri care sa imbunatateasca modul de functionare al pietelor”.
Urmeaza lipsa de comunicare, urmarea unui soi de pudoare economica. Din cauza careia conducerea unei companii nu comunica nici cu partenerii, nici cu angajatii. Cateodata un mail in care, cu cuvinte putine si simtite, se explica situatia nefericita, poate face minuni, iar o atitudine deschisa conteaza mai mult decat banii sau primele.
Iar ceea ce cred eu ca este unul din pericolele majore in aceasta perioada este blocajul financiar, acumularea de arierate. Urmarea fireasca a panicii, a lipsei de comunicare si a experientei, acumularea de datorii catre furnizori sau buget sau clienti tinde sa intre din nou in actualitate, dupa ce a fost una dintre problemele majore ale deceniului trecut si a avut efecte pana in primii ani ai guvernului Adrian Nastase. In 2000 blocajul financiar reprezenta in jur de jumatate din PIB si afecta in special bugetul si companiile de stat, cu precadere furnizorii de utilitati – o perioada in care companiile prezentau frumoase profituri, dar numai pe hartie. Cresterea economica si privatizarea au redus importanta blocajului financiar, dar cred ca in urmatoarele cel mult doua luni tinerii ziaristi economici vor trebui sa se puna serios la punct cu subiectul. Extins, de asta data, in zona privata.
Unii imi vor reprosa, poate, ca nu dau eu solutii. Nu-i treaba mea, cei ce dau solutii sunt votati si apar la programele de stiri. Treaba jurnalistilor este sa-i traga de maneca pe acestia; pe urma jurnalistii ar trebui sa-si cumpere cate un Gretsch White Falcon cu care sa zangane primele acorduri din “La Grange”.
Leave a Reply