BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Anul gay la Hollywood?

    „Aaa… si cum a fost sa saruti un alt barbat?“, a fost probabil intrebarea cea mai des auzita de starurile filmului „Brokeback Mountain“, Heath Ledger si Jake Gyllenhaal. Protagonisti ai unei povesti de dragoste conventionale privita neconventional, cei doi actori pot spune cu mana pe inima ca au jucat in cel mai cunoscut, comentat, urmarit si – foarte posibil -, „oscarizat“ film al lui 2005.

     

    Brokeback Mountain“, tradus la noi „O iubire secreta“, nu este nici pe departe primul film construit in jurul unei povesti de dragoste dintre doi barbati. Este insa primul care a facut valuri, iar cele patru Globuri de Aur si cele patru premii BAFTA castigate pana acum, la care se adauga opt nominalizari la Oscar, i-au dat dimensiunile unui tsunami.

     

    Realizat de taiwanezul Ang Lee, dupa un scenariu bazat pe o povestire premiata cu un Pulitzer, filmul ii are ca personaje principale pe Ennis Del Mar (Heath Ledger) si Jack Twist (Jake Gyllenhaal), doi cowboy angajati sa pazeasca oile pe muntele Brokeback. Aici, apropierea dintre cei doi devine din ce in ce mai stransa, intre ei nascandu-se o dragoste „that will never grow old“, daca ar fi sa parafrazam cantecul original al filmului. Povestea ii urmareste pe Ennis si Jack de-a lungul a 20 de ani, de la pustanii care sareau in raurile de pe muntele Brokeback pana la barbatii intre doua varste, cu sotie si copii, care se intorc la fiecare cateva luni in decorul luminos al muntelui pentru a-si trai in continuare dragostea.

     

    Cum era de asteptat, filmul a starnit serioase controverse. De la protestele Bisericii pana la aplauzele furtunoase ale comunitatii gay din intreaga lume, toata lumea a tinut sa comenteze, sa admire, sa acuze, sa critice „Brokeback Mountain“ sau, pur si simplu, sa faca glume pe seama lui. Dupa o  perioada de „tatonare“, critica a fost unanima: filmul nu trebuie ratat, va deveni un clasic, o noua poveste de dragoste eterna etc. Mai mult, subiectul a devenit atat de la moda incat afaceristi cu spirit intreprinzator au lansat pe piata papusi cu personajele principale, Ennis si Jack. Ca sa nu mai spunem ca filmul a impus o noua moda si in vestimentatie: indiferent de orientarea sexuala, e „cool“ sa porti palarie de cowboy, pantaloni de doc si, de ce nu, cizme ascutite de calarie cu pinteni.

     

    „Brokeback Mountain“ nu este prima productie cu „accente“ gay din filmografia lui Ang Lee. In 1992 acesta regiza  „The Wedding Banquet“, povestea unui cuplu gay care este nevoit sa accepte in locuinta lor o femeie, ca urmare a casatoriei aranjate pe care unul din ei trebuie s-o faca de ochii parintilor. Bineinteles, cu ocazia nuntii secretul celor trei este scos la iveala, ceea ce duce la fel de fel de situatii tragicomice. Chiar daca destul de lent si confuz, „The Wedding Banquet“ a fost suficient de convingator pentru membrii Academiei Americane de Film, care l-au nominalizat in acel an la Oscarul pentru cel mai bun film strain. Un premiu pe care Ang Lee avea sa-l castige opt ani mai tarziu, cu al sau „Crouching Tiger, Hidden Dragon“.

     

    Interpretarile au mers atat de departe incat s-a spus pana si despre un alt film al sau „Hulk“ – super-eroul verde desprins dintr-o serie de sase comics-uri realizate la inceputul anilor ‘60 – ca ar aborda acelasi tabu al homosexualitatii, insa de data asta sub forma reprimarii adevaratului eu. De unde insa convingerea ca „Brokeback Mountain“ va castiga buna parte dintre premiile Oscar la care a fost nominalizat? Pe langa Globurile de Aur adjudecate deja, despre care se spune ca reprezinta un indicator sigur al Oscarurilor, „Brokeback“ pare sa aiba mai multe atuuri decat concurentul sau direct, „Crash“, al  regizorului canadian Paul Haggis. Asta chiar daca ambele au o „dimensiune“ sociala, abordand din unghiuri diferite aceeasi tematica a discriminarii – „Crash“ (sase nominalizari la Oscar) se concentreaza asupra relatiilor si tensiunilor interrasiale din Los Angeles.

     

    Primul „as“ din maneca realizatorilor lui „Brokeback“ ar putea fi tocmai sentimentul de „political correctness“ de care cei din juriu s-ar putea simti datori sa dea dovada in momentul desemnarii castigatorilor.  Pe de alta parte, se stie deja ca Academia rasplateste eforturile actorilor care trec prin transformari radicale pentru a intra in pielea personajelor pe care le interpreteaza. Sa ne gandim numai la Charlize Theron, cea care, pe perioada filmarilor la „Monster“, a petrecut zilnic cateva ore in cabina de machiaj pentru a deveni dizgratioasa criminala in serie Aileen Wuornos, sau la Nicole Kidman, care a trecut si ea printr-o „cosmetizare“ destul de complicata in „The Hours“.

     

    In aceeasi serie a „sacrificiilor in numele artei“ s-ar putea inscrie si scenele de dragoste pe care Ledger si Gyllenhaal le-au jucat atat de convingator. Vorbind despre acestea, Ledger a marturisit: „Ajungi pe platou si te chinui sa crezi cat de cat. Jake si cu mine n-am vrut sa exersam chestiile alea ca pe un dans. Pur si simplu am facut-o“. Si au facut-o atat de bine, incat la una din scenele in care trebuia sa se sarute, Ledger aproape ca i-a spart nasul lui Gyllenhaal.

     

    Un alt motiv pentru care „Brokeback Mountain“ ar putea strange mai multe Oscaruri este inclinatia membrilor Academiei de a vota dupa criterii prin care sa-si mai „spele“ din pacatele editiilor trecute. Un precedent il constituie anul 2002, supranumit „anul de culoare“, cand trei premii le-au revenit unor actori afro-americani: Denzel Washington („Training Day“, rol principal masculin), Hally Berry („Monster’s Ball“, rol principal feminin) si Sidney Poitier (premiu pentru intreaga cariera). Probabil ca daca vreunul din regizorii nominalizati ar fi fost de culoare, ar fi primit si el un premiu.

     

    Nu ar fi deloc surprinzator ca anul 2006 sa fie „anul gay“, avand in vedere scenariile „tematice“ si interpretarile foarte bune ale lui Heath Ledger, Jake Gyllenhaal, Felicity Huffman sau Philip Seymour Hoffman („Capote“, regizat de Bennett Miller, nominalizat si el la Oscar pentru cea mai buna regie). In schimb, e aproape sigur ca Heath Ledger va „rata“ Oscarul pentru rol principal. Preferat pentru cel mai bun actor pare a fi Philip Seymour Hoffman, care a interpretat atat de convingator rolul scriitorului homosexual Truman Capote – autor al nuvelei „Breakfast at Tiffany’s“ si al romanului „In Cold Blood“ („Cu sange rece“) – incat unul dintre criticii de la Hollywood a exclamat: „Mr. Hoffman, tu esti Capote!“. Hoffman nu „cocheteaza“ pentru prima data cu un astfel de rol. In 1999, el a aparut alaturi de Robert de Niro in „Flawless“, interpretand rolul unui travestit, Rusty Zimmerman.

     

    „Antecedente“ are si scenaristul lui „Capote“, Dan Futterman, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, care in urma cu cinci ani a jucat rolul principal intr-un alt film cu tematica gay, „Urbania“.

    Totodata, aproape ca nu exista dubii ca Felicity Huffman va castiga Oscarul pentru cea mai buna actrita in rol principal pentru aparitia sa in rolul transsexualului Bree Osbourne din „TransAmerica“.

    Lasand speculatiile la o parte, urmeaza sa vedem in noaptea dintre 5 si 6 martie cate dintre faimoasele statuete vor poposi pe muntele Brokeback.

  • Programarea neuro-lingvistic=

    Printr-o delicateta politica sau ca sa evite o confuzie fumigena, Programarea Neuro-Lingvistica, despre metodele si aplicatiile careia este vorba aici, a devenit, chiar pe coperta cartii, NLP, adica suita initialelor aceleiasi formule, atat doar ca in topica anglo-saxona.

     

    Pe scurt, PNL-ul este o metoda, pusa la punct cu ajutorul unor bine cizelate parghii psihologice, ale carei scopuri converg catre dezvoltarea si implinirea persoanei, atat in viata profesionala cat si in cea intima, in deplin respect fata de sine insusi si de ceilalti. Luand fiecare termen in parte (ceea ce autorii nu fac in acest volum, pornind de la prezumtia ca metoda, deja in varsta de 25 de ani si inventata de cel dintai – Richard Bandler, de formatie matematician -, este indeajuns de cunoscuta), ne putem lumina in privinta resorturilor ei, pe care denumirea, cu siguranta „barbara“, nu le acopera. Programarea: suntem programati, fiecare dintre noi, in masura in care istoria noastra personala, mediul in care am crescut si educatia primita ne influenteaza credintele si reactiile comportamentale.

     

    Atat deprinderile cat si conditionarile negative pot fi deprogramate, astfel incat, in functie de dorintele subiectului, sa poata fi instalate alte programe. Neuro: pentru ca felul in care in care ne reprezentam realitatea prin simturi (vaz, auz, pipait…) este determinat de circuitele neurologice. Numeroase unelte PNL trebuie astfel sa tina seama de reprezentarile noastre senzoriale.

     

    Lingvistica: pentru ca maniera in care vorbim si utilizam limbajul reflecta felul in care gandim si il influenteaza. In privinta acestui din urma palier, trebuie tinut seama ca PNL-ul are in vedere si limbajele analogice ale corpului, nu doar cele exclusiv verbale. Ideea de baza a metodei este ca reprezentarea pe care o avem despre lume nu este o copie a realitatii, ci o interpretare filtrata prin propria noastra cartografiere emotionala. E indeajuns sa ne modificam interpretarea ca sa ne metamorfozam apoi starile si comportamentele limitative.

     

    In concluzie, putem spune ca Programarea… ne ajuta „sa invatam cum sa invatam“ si sa desfasuram diferite strategii mentale de succes in scopuri practice multiple: modelare, creativitate, terapie sau comunicare.

     

    In prezentul volum, scris cu mult umor, fara batoase prejudecati didactice si formule sterile, autorii povestesc o sumedenie de experiente personale, insiruite in cascada, toate menite sa ne furnizeze, sensibil, indreptare comportamentale, usor de retinut si (aproape) la fel de usor de aplicat in domeniul afacerilor, al vanzarilor, dar si al relatiilor sociale, in general.

     

    Fie ca avem in fata un client sau un cumparator, trebuie sa „ne aliniem“ comportamentului sau. Sa-i realizam fiecaruia „o copie“ atragatoare, o oglinda confortabila, astfel incat sa-l putem determina, aproape fara sa-si dea seama, sa iasa din „programul“ propriilor crispari si prejudecati.

     

    Daniel Nicolescu

    Richard Bandler, John La Valle, Invata sa convingi!,

    Editura Amaltea, BucureSti, 2005

  • NOUTATI

    Laboratorul scriitorului

     

    Cele trei volume (tiparite initial de Polirom in 1998 si reeditate la inceputul acestui an) reprezinta prima versiune romaneasca integrala a celebrului jurnal al romancierului, care reuneste texte scrise intre 1873 si 1881. Destinat publicarii foiletonistice in cadrul saptamanalului reactionar Grajdanin, ca o suita de insemnari ziaristice pe marginea evenimentelor timpului, jurnalul dostoievskian ajunge sa se constituie intr-un dens conglomerat de consideratii eseistice, de povestiri, portrete literare, crampeie de roman, fragmente de jurnal intim, scrisori, dar si elemente de santier scriitoricesc.

     

    Cum conchide Simona Balanescu in prefata acestei suite diaristice: „Trebuie sa fii Dostoievski pentru ca sa impaci, dialogic, specii altminteri incompatibile, punandu-le sub autoritatea capricioasa a monojurnalului – despre sine si despre altii, dar mai cu seama despre sine ca instanta morala, nesigura de adevarul ei“.

     

    F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor,

    volumele I, II Si II, Editura Polirom, Iasi, 2006

     

    Cafea cu lapte

    Nu voi inceta sa laud „écart“-ul inspirat al traducerii titlurilor lui Julien Barnes in versiunile romanesti de la Nemira. Acest „Café au lait“, aromitor ca si „Tristetile de lamaie“, reprezinta metamorfoza unui titlu original cat se poate de elocvent pentru continutul volumului („Cross Channel“), dar, in egala masura, banal si aproape jurnalistic.

    Cele zece nuvele care o compun, veritabile bijuterii in proza, trec in revista, intr-o maniera fin amuzata, diferitele motive care i-am impins pe onorabilii cetateni ai perfidului Albion sa strabata Canalul Manecii, de-a lungul secolelor. Un bun prilej de a descrie blocajele puritanismului britanic in fata spiritului de fronda, excentricitatii, voiosiei si neastamparului intelectual al francezilor, dar si de a lansa intrebari melancolice despre exil, despre uniformizarea Europei, despre destine frante. 

    Julian Barnes, Cafe au lait,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • Moda dungilor la nivel Inalt

    Despre noul presedinte al Boliviei, Evo Morales, s-ar putea spune ca a intrat in atentia presei mai degraba datorita stilului vestimentar afisat la intalnirile oficiale decat abilitatilor sale intr-ale „politichiei“.

     

    Imediat dupa anuntarea rezultatelor alegerilor la sfarsitul anului trecut, media s-a concentrat mai mult asupra puloverului in dungi cu care presedintele a purces sa-i viziteze pe liderii lumii, trecand in plan secundar calitatile-i oratorice sau strategiile sale politice.  In cadrul unui turneu organizat pentru sarbatorirea victoriei in alegerile care l-au transformat in primul presedinte indigen din istoria Boliviei, Morales si-a plimbat faimosul pulover pe patru continente, ignorand nu doar orice protocol, dar, dupa parerea criticilor, pana si regulile nescrise ale bunului-gust.

     

    Morales, care a crescut intr-o familie saraca si a castigat puterea promitand conditii mai bune pentru populatia indiana indelung oprimata, nu pare sa se fi detasat prea mult de propriile-i radacini. Combinatia sa favorita este o pereche de jeans Wrangler, un tricou si adidasi, desi, din momentul in care a castigat presedintia, a fost vazut purtand o haina de piele eleganta si, bineinteles, faimosul pulover, cu dungi rosii, albastre, albe si verzi.

     

    Cotidianul Reforma din Mexic i-a acordat o pagina intreaga cu fotografii, la vederea carora este foarte posibil ca cititorii sa se fi intrebat daca Morales chiar nu mai mare si alte haine prin valiza prezidentiala. Totusi, la Paris, Morales a reusit sa aiba o aparitie ceva mai „cosmopolita“, afisandu-se cu haina de piele la intalnirea cu omologul sau francez, Jacques Chirac. Totusi, nu s-a dezis nici atunci pana la capat de stilul sau lejer, spre finalul intalnirii renuntand la haina si dezvaluind un tricou cu maneca scurta. Singurul loc in care Morales a gasit un mediu mai putin protocolar, in care a parut ca se integreaza mai bine cu puloverul cu dungi, a fost Africa de Sud, unde presedintele Thabo Mbeki l-a intampinat intr-o vesta kaki casual.

     

    Puloverul sau chompa, cum este numit in Bolivia, este un adevarat simbol, felul lui Morales de a declara ca ramane un om simplu din popor, spun analistii politici. Secretul succesului puloverului in dungi este chiar ideea de apropiere dintre presedinte si populatie. De fapt, puloverul poate fi interpretat si ca o declaratie de intentie, un element prin care Morales vrea sa arate ca nu si-a uitat radacinile indigene. Dar ceea ce este cel mai remarcabil e ca s-a transformat intr-un fashion icon, desi a fost adesea blamat de „politia modei“.

     

    Oamenii de afaceri din Bolivia au speculat momentul, lansand o gama de produse inspirate de moda impusa de presedintele lor. Spre deosebire de puloverul lui Morales, care este confectionat din cea mai fina lana, acestea sunt facute din acrilic, ceea ce mentine costul sub 10 dolari, exact dupa buzunarul segmentului tinta. Raul Valda, proprietarul fabricii care produce copii dupa piesa de rezistenta din garderoba presedintelui, spune ca ideea i-a venit dupa ce clientii au cerut un pulover in stilul Evo.

     

    Valda planuieste chiar lansarea unei intregi linii numite „Evo Fashion“, despre care spera sa aiba succes in randul tinerilor. Inceputul a fost bun, pentru ca se pare ca deja se vand 300 de pulovere cu dungi albastre si albe pe zi, iar fabrica lucreaza la capacitate maxima. Ramane de vazut daca moda Evo Morales va fi ceva de moment sau puloverul se va impune ca piesa de rezistenta. Cert este ca presedintele calca pe urmele unor lideri mondiali care au ramas in istoria modei prin elemente care i-au personalizat.

     

    Daca presedintele Afganistanului Hamid Karzai nu a scapat de „politia modei“, fiind numit de Tom Ford „cel mai kitsch om de pe planeta“ din cauza pelerinelor lungi din blana de miel, exista lideri mondiali care au inspirat adevarate tendinte in lumea modei. Este imposibil sa ti-l imaginezi pe Fidel Castro fara hainele de armata, pe Nelson Mandela fara camasile inflorate care au adus o nota de optimism in Africa de Sud sau pe presedintele Chinei comuniste Mao fara sapca sa cu stea rosie.

     

    Mai mult, exista presedinti care au facut istorie prin stilul care a dominat aparitiile publice. De exemplu, fostul prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, a impus stilul sobru al costumelor, care completau perfect imaginea celei supranumite „Doamna de Fier“. Cel putin pentru moment, Morales pare ca a inceput bine, din moment ce vestimentatia sa face valuri in lumea intreaga, ajungand pe prima pagina in mai multe publicatii occidentale.

  • O carte pretioasa

    • O CARTE PRETIOASA

    Dupa atatea carti despre bijuterii si pietre pretioase, iata una ca un giuvaier. Ii stralucesc straiele tipografice. Ilustratiile nu  amintesc doar piatra pe care o figureaza, ci chiar o arata in toate subtilele ei irizari, iar textele au supletea si concizia menite sa le transforme in tot atatea clipe de lectura agreabila. Cartea nu se adreseaza doar expertilor – gemologi, mineralogi, bijutieri, colectionari si comercianti – ci, asa cum spun autorii, „si unui public pasionat, care intra ocazional in contact cu pietrele pretioase, in magazine de bijuterii, in expozitii sau citind diverse publicatii“. Cele trei sectiuni ale volumului ofera informatii despre pietrele pretioase si proprietatile lor, despre modul de a le identifica, prelucra si ingriji. Trimiterile la insusirile lor tamaduitoare, informatiile de specialitate si un bogat indice bibliografic completeaza acest volum ce poate oricand fi oferit ca un cadou de pret.


    Rudolf Dud’a Lubos Rejl, Pietre pretioase, Mica enciclopedie, Editura RAO, Bucuresti, 2004 

     

    • NORMALITATE SI PATOLOGIE

    Neurologul si scriitorul Oliver Sacks descrie in acest volum afectiunile cele mai bizare care il pot transforma pe om, nu doar in integritatea sa corporala ci si la nivelul personalitatii intime si al imaginii pe care si-o creeaza despre el insusi. Un taram fantastic, populat de creaturi stranii, misterioase sau hilare. Sunt oameni ca noi, in aparenta, dar care si-au alterat sensibilitatea si perceptiile, devenind aproape de nerecunoscut: un marinar care traieste intr-un prezent perpetuu, o batrana care isi petrece  vremea caricaturizand oamenii de pe strada, facandu-i grotesti si inspaimantatori, un barbat care se crede caine si care percepe lumea prin miros, doi gemeni retardati capabili sa faca niste calcule matematice mentale incredibil de exacte sau, in sfarsit, muzicianul care si-a pierdut capacitatea de a recunoaste obiectele si care e convins ca nevasta sa e o palarie… 

    Oliver Sacks, Omul care isi confunda nevasta cu o palarie, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • Moartea DJ-ului

    DJ-ii de house renumiti au un motiv foarte bun sa vina in tari ca Romania pentru spectacole, si anume faptul ca numarul de oameni din Vest dispusi sa plateasca sumele extravagante pe care le pretind pentru prestatiile lor este in continua scadere.

    Ori de cate ori intalnesc pe cineva care lucreaza in marketing, persoana in cauza imi lasa o impresie mai putin decat buna. Acest lucru se datoreaza probabil faptului ca a lucra in in acest domeniu inseamna sa-i tratezi pe oameni ca pe niste oi lipsite de creier si de suflet. Ori cu bani de cheltuit. 

    Trist este faptul ca viziunea omului de marketing asupra lumii este in mare parte corecta. Consumatorii sunt creaturi de-a dreptul stupide, usor de manipulat si care vor urma cu entuziasm orice directie indicata de catre mijloacele de comunicare in masa. Marea parte a oamenilor habar n-au ce vor; in plus, data fiind viata derutanta pe care o traiesc, isi doresc cu disperare sa li se spuna ce vor. 

    Acest lucru este adevarat mai ales in domeniul muzicii. „Urmatoarea moda“ este usor de fabricat, chiar daca are in mod clar la baza ceva nevrednic de adulatie. Sa luam spre exemplu cazul maririi si decaderii DJ-ilor. 

    Desi nu s-ar parea, privind din Romania, unde muzica dance este obligatorie pentru cineva care vrea sa para macar un pic la moda, DJ-ul este aproape mort. Sa nu le spuneti pustilor care traiesc pentru atmosfera incitanta a evenimentelor house care au loc cu casa inchisa (cum ar fi „The Mission“), dar in Vest clubbing-ul a devenit din ce in ce mai mult o placere vinovata. Oamenii il practica din ce in ce mai rar, si nimeni nu vorbeste despre asta. DJ-ii de house renumiti au un motiv foarte bun sa vina in tari ca Romania pentru spectacole, si anume faptul ca numarul de oameni din Vest dispusi sa plateasca sumele extravagante pe care le pretind pentru prestatiile lor este in continua scadere.

    DJ-ul superstar a fost o anomalie, o moda trecatoare dintr-o anumita perioada a istoriei muzicale. Vremea lui a apus (da, „lui“ – cand ati vazut ultima oara o femeie DJ?). Multe din supercluburile Marii Britanii, cum ar fi Gatecrasher din Sheffield sau Cream din Liverpool, au tras obloanele acum cativa ani, iar reviste specializate pe dance care se vindeau foarte bine, ca Muzik, au dat si ele faliment. Ministry of Sound a supravietuit reinventandu-se sub forma unui bar-restaurant. Chiar si cuvantul „clubbing“ suna a ceva care nu mai e la moda. Pe moment, cel putin, rock and roll-ul este „cool“. Pustii se joaca din nou de-a cantatul la chitara in fata oglinzii. 

    Probabil ca nu exista un reprezentant mai bun al societatii capitaliste avansate decat DJ-ul. DJ-ul este intruchiparea consumului dat drept arta. Fara sa creeze el insusi ceva nou, DJ-ul pur si simplu prezinta creatiile altora. Meseria aceasta se bazeaza in mare parte pe numarul de discuri pe care isi permite sa-l cumpere. Incuiati-va intr-o camera cu o chitara si este posibil sa iesiti de-acolo chitarisi buni. Prin contrast, un DJ bun trebuie sa investeasca permanent in colectia sa de discuri pentru a o mentine la zi. In timp ce chitaristul exerseaza, DJ-ul face cumparaturi. Lucru pe placul industriei muzicale.  Se spune ca principala abilitate a DJ-ului consta in mixare, adica potrivirea ritmurilor a doua piese astfel incat trecerea de la una la alta sa nu fie observabila. Aceasta abilitate atat de elogiata a facut obiectul a numeroase carti, materiale video si ghiduri pentru autodidacti. Pentru o suma importanta de bani te poti inscrie la cursurile unei „academii pentru DJ“, in care adolescentii invata sa mixeze si sa respecte alti barbati cu gusturi muzicale nesanatos de conservatoare. Iar adevarul e ca oricine poate sa invete sa mixeze binisor intr-o dupa-amiaza. 

    Cultura dance a ajutat foarte mult Romania. A deschis ochii unei generatii asupra posibilitatilor oferite de muzica electronica. Ceea ce inseamna si ca, daca intri intr-un club pentru cei cu bani, o sa vezi personaje mafiote dansand si imbratisandu-se, in loc sa incerce sa para duri, asezati la o masa inconjurata de un harem de fete tinere. O fi cultura ecstasy iritant de goala si nevrednica de lauda, dar orice-i opreste pe indivizii cu camasi descheiate si parul tras spre spate cu gel si plini de bijuterii de aur sa ma sperie cand ies in oras e binevenit. Totusi, trebuie sa infruntam adevarul. Pur si simplu, DJ-ul nu este un personaj demn de adulatie.  

    Tom Wilson este jurnalist si DJ britanic si locuieste la Bucuresti. Este absolvent al sectiei de Studii Politice a Universitatii Oxford si a scris pentru publicatiile Dazed and Confused, The Face si The Independent.

  • Unora nu prea le place jazzul

    Cafea cu coniac si un film mut cu replici melodice in direct. Cu asa ceva se delectau vreo treizeci de oameni, intr-o seara, intr-un club din spatele Galeriilor Orizont.

    Mircea Tiberian crea in direct, alaturi de o mica orchestra, jazz inspirat de scenele unui film care nu mai apucase sonorul. Cunoscatorii simteau ca se descurca excelent. Nedumeriti erau doar cei care auzisera ca in Romania jazzul e sinonim cu Johnny Raducanu.

    Pentru ca, atunci cand vine vorba de jazz, Romania a reusit sa construiasca un singur brand recunoscut si prin alte parti: Johnny Raducanu. Din orice unghi ar fi privit, e vazut ca un monstru sacru si pus pe soclul lui, desi sunt voci care spun deja ca ar fi spus tot ce avea de spus. Nu poate fi intamplator ca unele dintre compozitiile lui „Mr. Jazz of Romania“ – dupa cum il numea jazzologul american Leonard Feather – au fost preluate de jazzman-i straini si incluse in repertoriul lor. De ce e insa singurul caruia i s-a intamplat asta, de ce a ramas Raducanu singurul brand bine definit din jazzul romanesc?

    Romulus Arhire, directorul Soft Music, spune ca Raducanu are o componenta care se numeste vechime. „Diferenta dintre Johnny Raducanu si ceilalti artisti e un rezultat al faptului ca primul mosteneste un nume care a avut un lung contact cu publicul inainte de ‘89, iar brandul Raducanu a venit de la sine in urma numeroaselor albume publicate in perioada de dinainte de Revolutie“, crede Arhire. 

    Dar e lipsit de acuratete sa definesti jazzul romanesc doar prin Johnny Raducanu. In numarul din 19 octombrie 1990 al publicatiei International Herald Tribune, Harry Tavitian era prezentat ca „cel mai important jazzman roman contemporan“. Faptul ca Tavitian, considerat in cercurile de cunoscatori drept monstrul sacru al jazzului romanesc, a scos doua albume la Londra, unul la Sofia, unul la Atena si doar unul singur la Bucuresti inainte de ‘89 confirma insa teoria legata de formarea unui brand in jazz. In aceeasi situatie se afla si Marius Popp, autorul primului manual de jazz elaborat si publicat in Romania, „Armonia aplicativa in improvizatia de jazz“. Lector din 1999  la Alpentzeller Jazz Days, Elvetia, Popp se poate lauda cu multe premii internationale, dar cu mai putine albume scoase in Romania inainte de revolutie. Iar lista numelor care nu atrag controverse poate continua cu Marius Vernescu, laureat in 2002 al festivalului international de jazz de la Montreux, Aura Urziceanu, care a concertat alaturi de Duke Ellington, Quincy Jones si Ella Fitzgerald, sau Mircea Tiberian, cel care a infiintat sectia de jazz de la Conservatorul din Bucuresti.

    Pe de alta parte, tentativele de construire a unor noi branduri in jazz se invart acum intr-un cerc vicios. Daca e conditionat de scoaterea a cat mai multe albume, atunci potentialul brand se loveste de o problema greu de rezolvat a caselor de discuri. Un artist are posibilitatea sa scoata un album daca are un nume. Dar ca sa aiba un nume, trebuie sa aiba deja un produs pe piata. Dan Plesa, promo manager la A&A Records, spune ca „jazzul e o cenusareasa a caselor de discuri, dar in acelasi timp e o zona muzicala care tine mai mult de zona «stil»“. Multi artisti nu scot albume pentru ca reusesc sa castige mai mult din concerte, dar, pe de alta parte, nici casele de discuri nu se inghesuie sa promoveze jazz-ul, pentru ca nu e un produs care sa exceleze in privinta vandabilitatii. „Editarea unui disc de jazz e mai mult un gest cultural, dar faptul ca promovam o muzica de buna calitate, cum este jazzul, se datoreaza pana la urma faptului ca si in Romania exista un public care cauta acest gen“, spune Plesa. 

    Cum arata insa publicul romanesc de jazz? Dupa toate aparentele, destul de rarefiat. „Cand vine vorba de albumele de jazz, o casa de discuri isi propune sa vanda intre 600 si 1.500 de exemplare dintr-un titlu pe an“, spune directorul Soft Music. Iar pentru un artist 500 de exemplare vandute dintr-un titlu ii aduc in jur de 500 de dolari, o suma care poate fi acoperita din onorariul pe un singur concert. Cum apar insa noi titluri pe piata, de vreme ce nici una dintre parti nu prea are mare lucru de castigat? „O data, pentru ca un artist trebuie sa se preocupe sa scoata titluri pe piata pentru a se promova, iar apoi pentru o casa de discuri nu e foarte important daca vinde doar 200 de exemplare dintr-un titlu, atata timp cat vinde multe nume“, explica Arhire. 

    „Muzicianul de jazz nu traieste nemaipomenit de bine, dar nici nu moare de foame“, spune Oltea Serban Parau, critic muzical. Un „band“ de incepatori poate castiga maxim 100 de euro plus multa cafea pe un recital de o noapte, pe cand onorariul pentru un artist consacrat poate ajunge si la 1.000 de euro. Dar jazzman-ul nu traieste nemaipomenit de bine, pentru ca locurile in care poate concerta sunt destul de putine. In Bucuresti, pot fi numarate pe degetele de la o mana. In Green Hours, in Laptaria lui Enache sau la Prometheus se organizeaza de obicei cate un concert saptamanal. Sansele pentru un artist sa ajunga in fata publicului sunt mai mari in Art Jazz Club. Aici se pun in scena cinci concerte pe saptamana. Dar patronul Adrian Andries, autorul unui dictionar de jazz, spune ca in general concertele in clubul sau reprezinta un ajutor reciproc intre patron si artist, adica nu prea se poate vorbi de un onorariu.

    „Fara club, jazzul nu poate exista, pentru doar ca doar aici creatorul de jazz isi poate pune proiectul muzical in pagina“, spune proprietarul Art Jazz Club. Lucru foarte important pentru un artist de jazz, pentru ca, spre deosebire de membrul unei orchestre simfonice, un jazzman autentic trebuie sa creeze tot timpul, sa aiba un excelent simt al improvizatiei. „Acesta e si motivul pentru care deseori o piesa de jazz nu suna la fel si a doua oara“, mai spune Andries. Atunci ce sansa mai are un artist sa traiasca din jazz iar un tanar sa se afirme intr-o lume in care cluburile nu se inghesuie sa-i plateasca? Oltea Serban Parau spune ca tinerii nu pot decat sa stranga din dinti si sa astepte sa-si poata face un portofoliu de aparitii la festivalurile de jazz din tara.

    Festivaluri care incep sa prinda radacini adanci si chiar sa se inmulteasca. Motivul? „Din ce in ce mai multe companii vor sa-si lege numele de fenomenul jazz, pentru ca da bine“, crede un producator. Istoria acestora a inceput acum 35 de ani, cand s-a lansat Festivalul National De Jazz de la Ploiesti, iar dupa cinci ani, din 1974 si pana astazi se organizeaza fara intrerupere Festivalul International de la Sibiu. Acum insa, „cel mai bine vazut“ este Festivalul de la Bucuresti, dar si cel de la Garana, localitate din Caras-Severin, care castiga de la an la an tot mai multa notorietate datorita „big-bandurilor“ consacrate de afara, care vin sa cante aici, spun criticii. Pentru Johnny Raducanu, vedeta Romaniei, jazzul e un soi de rugby al muzicii. „Toata lumea se duce la un meci de fotbal, dar putini sunt cei care ajung in tribunele unei partide de rugby“, spune Raducanu.  

  • Filozofii banului

    Cartea fundamentala a lui Heilbroner, „Filozofii lucrurilor pamantesti“, proaspat publicata la Humanitas, este o incursiune, devenita clasica, in vietile, epocile  si doctrinele marilor economisti.

    Intr-o oda pe care i-a dedicat-o lui Robert L. Heilbroner dupa moartea acestuia, survenita pe 4 ianuarie 2005, Robert Kuttner spunea ca opera lui, alaturi de cea a lui John Kenneth Galbraith, Karl Polanyi si Albert Hirschman, trebuie „citita, citita si rascitita“, ceea ce ar putea asigura societatii noastre o gandire educata si o evolutie intelectuala durabila. Cartea fundamentala a lui Heilbroner, „Filozofii lucrurilor pamantesti“, proaspat publicata de catre Editura Humanitas, este o incursiune, devenita clasica, in vietile, epocile si doctrinele marilor economisti, un ghid esential, recomandat ca lectura obligatorie in toate marile facultati de profil economic ale lumii.

    Caracterul prietenos al stilului, epurat de pretiozitati sau excese tehnice, recomanda insa cartea si unor alte categorii de cititori, mai putin educati din punct de vedere economic, dar dispusi sa priceapa mecanismele economiei si sa evolueze competent printre teoriile, de ieri si de azi, care au jalonat gandirea economica a lumii. Cum spunea insusi autorul in prefata editiei din 1986 (cea dintai data din 1953), „Filozofii lucrurilor pamantesti“ va continua sa deschida perspectiva gandirii economice „atat cititorilor ce urmeaza sa devina pescuitori de homari sau editori, cat si acelora, mai temerari, care se vor incumeta sa se faca economisti“. 

    Ca un excelent economist ce a fost, Heilbroner a calculat atent, vreme indelungata, sansele de succes public ale cartii sale, vandabilitatea sa, si a inceput prin a-i croi un titlu atractiv.  Cum sintagma „economie politica“ insemna, in mod limpede, moarte in rafturile librariilor, autorul s-a orientat, intr-o prima faza, catre formula, cam lipsita de nuante, ce-i drept, dar de un cert impact, „The Money Philosophers“ (Filozofii banului). A urmat varianta mai acoperitoare „The Worldly Philosophers“, care insa i-a speriat pe editorii succesivi din pricina ca termenul „worldly“ (pamantesc, profan) risca sa nu fie priceput cum se cuvine de catre public sau stalcit in „wordly“ (forma incorecta a lui „wordy“ – care inseamna bolovanos stilistic, prolix).

    Pana la urma titlul a ramas „The Worldly Philosophers“, in ciuda confuziilor, uneori de-a dreptul hilariante, pe care le-a starnit (autorul raporteaza, de pilda, povestea unui student „urechist“, care a cerut, inocent,  la biblioteca, lucrarea lui, dar sub numele „A World Full of Lobsters“, adica „O lume plina de homari“) si a impus ca best-seller o carte care cunoscut zeci de reeditari si de traduceri, pe toate meridianele, si care a devenit, asa cum o recomanda multi dintre editorii ei, cel mai citit text despre istoria economiei din intreaga lume si din toate timpurile, care nu doar ilumineaza niste opere ale trecutului ci le face veritabile comentarii ale epocii noastre. In spatiul acestei carti, Heilbroner ni-i aduce in fata ochilor facandu-ne sa le intelegem nu doar doctrina, ci si personalitatea, latura lor umana, pe marii economisti, de la Adam Smith la idilicul Fourier si funestul Malthus, de la revolutionarul Marx la Veblen sau de la „ereticul“ Keynes la Schumpeter. Max Planck, unul dintre intemeietorii mecanicii cuantice, afirmase ca, in tinerete, ar fi dorit sa ajunga economist, dar ca a renuntat pentru ca economia i s-a parut imposibil de priceput. Daca l-ar fi citit pe Heilbroner si cristalina lui pledoarie pentru economie, probabil ca alta ar fi fost soarta fizicii moderne. 

    Robert L. Heilbroner, Filozofii lucrurilor pamantesti,  Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • O retrospectiva a tranzitiei

    • O RETROSPECTIVA A TRANZITIEI

    15 ani din istoria Romaniei in care evenimentele s-au succedat ametitor. Este o adevarata provocare sa ramai obiectiv fata de evenimentele unei istorii pe care am trait-o cu totii la mare intensitate. Prezenta lucrare, aparuta la editura Meronia, inregistreaza sistematic si obiectiv, de o maniera enciclopedica, cele mai importante evenimente politice, economice si sociale derulate in perioada scursa de la caderea comunismului pana in prezent. Lucrarea ofera nu numai o cronologie, ci si anexe menite sa intregeasca tabloul unei societati in schimbare: principalele legi adoptate in Parlament, statistici economice, rezultatele generale ale celor doua recensaminte, rezultatele alegerilor parlamentare, prezidentiale si locale, biografiile sefilor de stat si de guvern, lista tuturor partidelor existente in ianuarie 2005.

    Stan Stoica, Romania 1989-2005. O istorie cronologica, Editura Meronia, Bucuresti, 2005 

    • THE PENGUIN ENGHILISH DICTIONARY

    Aceasta editie actualizata a amplului dictionar (circa 1.650 de pagini si peste o suta de mii de intrari) e un veritabil ghid al limbii engleze. Contine si elemente de ortografie, ortoepie, gramatica si, desigur, explicarea sensului cuvintelor prezentate, informatii despre modalitatile de utilizare a limbii engleze vorbite si scrise din zilele noastre, despre etimologia cuvintelor si a expresiilor, despre nuantele greu perceptibile ale termenilor, cat si despre uzul arhaismelor care, desi nu mai sunt folosite curent in limbajul actual, sunt totusi intalnite. Multe din exemplele de folosire a cuvintelor sunt preluate din operele unor scriitori celebri, incepand cu Shakespeare si pana la autori contemporani. Pentru prima data intr-un dictionar de asemenea proportii, unele expresii si sintagme sunt prezentate ca simple cuvinte.

    Dictionar explicativ al limbii engleze, Editura Litera International, Bucuresti, 2005

  • Cealalta Mare Britanie

    Dupa cum e descrisa in mass-media, nici nu e de mirare ca oamenii cred ca Marea Britanie e tara unde curge lapte si miere si ca merita sa te legi de burta unui tren Eurostar ca sa ajungi acolo. Circuitul turistic obisnuit al acestei tari iti lasa fix aceeasi impresie.

    Dupa ce vizitezi Oxfordul, centrul Londrei, mergi la Bath si la Stratford-upon-Avon, te mangai cu impresia ca Anglia e plina de domni imbracati in haine de tweed, traitori in satucuri linistite de genul celor pictate pe cutiile suvenir de biscuiti. 

    Dincolo de fatada de „Britania cea meseriasa“ se afla o natiune divizata, in care inechitatea sociala e una dintre cele mai pronuntate din Europa. Un studiu recent a aratat ca jumatatea inferioara a populatiei detine numai 6% din toata bogatia tarii. Marea Britanie provinciala este un loc teribil de deprimant in care sa cresti. Anul trecut, presa britanica a adoptat un nou stereotip al societatii. E un fel de versiune actualizata a culturii „Lad“ ce s-a dezvoltat in jurul unor reviste pentru barbati de genul Loaded. 2004 a reprezentat anul in care „Chav“ s-a impus in atentia publicului. 

    Acolo unde-am copilarit eu, noi ii numeam „Townies“ in loc de „Chavs“. Sunt cunoscuti sub o multime de nume, Kevs, Scallies, Neds, dar ideea de baza e aceeasi. Toti acesti termeni descriu o noua subclasa sociala, o subcultura a oraseanului sarac, usor de identificat dupa preferinta pentru imbracaminte sport, bijuterii de aur (de preferinta false) si petrecerea timpului in complexele comerciale, unde beau cidru ieftin pana seara tarziu si intimideaza trecatorii. Strang bani pentru vacante la Ibiza, iau o varietate de droguri recreative si conduc masini Volkswagen Golf personalizate cu sisteme audio date tare. In caz ca va inchipuiati ca „baietii de cartier“ nu exista decat in Romania, va inselati amarnic. 

    In materie de muzica exista un rege Chav indisputabil, Mike Skinner, cunoscut ca The Streets. Artistul nominalizat la un premiu muzical Mercury scoate piese care ofera coloana sonora a unui stil de viata familiar pe teritoriul intregii Marii Britanii provinciale, in zonele ramase in urma ca urmare a exodului prosperitatii catre metropole. Pe un fond muzical ce combina hip-hop, drum’n ’bass si sunetul londonez al UK Garage, Skinner deapana fire narative care vorbesc despre consumul de „pastile“ (ecstasy), sexul la intamplare, batai si pariuri . 

    Datorita acestui talent poetic si al unui stil mai ciudat de rap, al doilea album lansat de Skinner sub titulatura de The Streets a fost foarte bine primit de critica. Capete luminate din sfera literaturii nu s-au sfiit sa-l compare cu Dostoievski sau Samuel Pepys, gratie maiestriei cu care reuseste sa surprinda instantanee ale vremurilor in care traim. Ideea unei voci relativ necultivate a clasei muncitoare, provenita din patura de jos a societatii si descriind lucrurile exact „asa cum sunt“, a reprezentat intotdeauna un ideal artistic, Shakespeare fiind un exemplu graitor in acest sens. Skinner este insa la fel de urat pe cat  e de admirat. 

    Pentru toti cei ce au fost nevoiti sa creasca in salbaticia culturala numita Chav, in loc sa o studieze ca „fenomen social“ de la o distanta confortabila de la fereastra unui apartament luxos din Londra, lucrurile despre care canta Skinner pot parea deprimant de familiare.  Mi-am petrecut intreaga adolescenta incercand sa evit tocmai  personajele despre care canta Skinner. Aceasta luare in deradere a tuturor lucrurilor care tin de Chav face obiectul „muncii“ unei trupe ca Goldie Lookin’ Chain. Trupa din deprimantul oras galez Newport se indeletniceste cu parodierea stilului de viata excentric pe care Skinner il face sa para fascinant. Este clar de la inceput ca membrii trupei fac misto. Imita uniforma Chav purtand treninguri de nailon ieftin, lanturi de aur fals si canta despre fumatul celei mai ieftine si rele ierbi in cantitati industriale. Din componenta trupei fac parte personaje cu nume ca „Adam Hussain“, albumul de debut se numeste ironic „Greatest Hits“, iar unul dintre single-urile lor se intituleaza „Your Mother’s Got a Penis“. 

    Au reusit sa-si faca publicitate la un moment dat convingand cateva ziare britanice de faptul ca lucreaza impreuna cu starleta pop Charlotte Church, care ar fi avut o legatura cu unul din membrii formatiei. La fel ca si in cazul trupei de heavy metal britanice The Darkness, e greu de zis unde se opreste ironia. 

    GLC, caci asa sunt cunoscuti, vand cultura Chav de cealalta parte a baricadei. Isi bazeaza interpretarea pe conceptul de outsider in provincia cazuta in uitare, la fel ca si The Streets. Iar aceasta este la fel de relevanta ca orice creatie de-a lui Mike Skinner. Doar ca mult mai amuzanta. 

    Tom Wilson este jurnalist si DJ britanic si locuieste la Bucuresti. A absolvit Studii Politice la Universitatea Oxford si a scris pentru publicatiile Dazed and Confused, The Face si The Independent