Unora nu prea le place jazzul

Romulus Arhire, directorul Soft Music, spune ca Raducanu are o componenta care se numeste vechime. „Diferenta dintre Johnny Raducanu si ceilalti artisti e un rezultat al faptului ca primul mosteneste un nume care a avut un lung contact cu publicul inainte de ‘89, iar brandul Raducanu a venit de la sine in urma numeroaselor albume publicate in perioada de dinainte de Revolutie“, crede Arhire. 

Dar e lipsit de acuratete sa definesti jazzul romanesc doar prin Johnny Raducanu. In numarul din 19 octombrie 1990 al publicatiei International Herald Tribune, Harry Tavitian era prezentat ca „cel mai important jazzman roman contemporan“. Faptul ca Tavitian, considerat in cercurile de cunoscatori drept monstrul sacru al jazzului romanesc, a scos doua albume la Londra, unul la Sofia, unul la Atena si doar unul singur la Bucuresti inainte de ‘89 confirma insa teoria legata de formarea unui brand in jazz. In aceeasi situatie se afla si Marius Popp, autorul primului manual de jazz elaborat si publicat in Romania, „Armonia aplicativa in improvizatia de jazz“. Lector din 1999  la Alpentzeller Jazz Days, Elvetia, Popp se poate lauda cu multe premii internationale, dar cu mai putine albume scoase in Romania inainte de revolutie. Iar lista numelor care nu atrag controverse poate continua cu Marius Vernescu, laureat in 2002 al festivalului international de jazz de la Montreux, Aura Urziceanu, care a concertat alaturi de Duke Ellington, Quincy Jones si Ella Fitzgerald, sau Mircea Tiberian, cel care a infiintat sectia de jazz de la Conservatorul din Bucuresti.

Pe de alta parte, tentativele de construire a unor noi branduri in jazz se invart acum intr-un cerc vicios. Daca e conditionat de scoaterea a cat mai multe albume, atunci potentialul brand se loveste de o problema greu de rezolvat a caselor de discuri. Un artist are posibilitatea sa scoata un album daca are un nume. Dar ca sa aiba un nume, trebuie sa aiba deja un produs pe piata. Dan Plesa, promo manager la A&A Records, spune ca „jazzul e o cenusareasa a caselor de discuri, dar in acelasi timp e o zona muzicala care tine mai mult de zona «stil»“. Multi artisti nu scot albume pentru ca reusesc sa castige mai mult din concerte, dar, pe de alta parte, nici casele de discuri nu se inghesuie sa promoveze jazz-ul, pentru ca nu e un produs care sa exceleze in privinta vandabilitatii. „Editarea unui disc de jazz e mai mult un gest cultural, dar faptul ca promovam o muzica de buna calitate, cum este jazzul, se datoreaza pana la urma faptului ca si in Romania exista un public care cauta acest gen“, spune Plesa. 

Cum arata insa publicul romanesc de jazz? Dupa toate aparentele, destul de rarefiat. „Cand vine vorba de albumele de jazz, o casa de discuri isi propune sa vanda intre 600 si 1.500 de exemplare dintr-un titlu pe an“, spune directorul Soft Music. Iar pentru un artist 500 de exemplare vandute dintr-un titlu ii aduc in jur de 500 de dolari, o suma care poate fi acoperita din onorariul pe un singur concert. Cum apar insa noi titluri pe piata, de vreme ce nici una dintre parti nu prea are mare lucru de castigat? „O data, pentru ca un artist trebuie sa se preocupe sa scoata titluri pe piata pentru a se promova, iar apoi pentru o casa de discuri nu e foarte important daca vinde doar 200 de exemplare dintr-un titlu, atata timp cat vinde multe nume“, explica Arhire. 

„Muzicianul de jazz nu traieste nemaipomenit de bine, dar nici nu moare de foame“, spune Oltea Serban Parau, critic muzical. Un „band“ de incepatori poate castiga maxim 100 de euro plus multa cafea pe un recital de o noapte, pe cand onorariul pentru un artist consacrat poate ajunge si la 1.000 de euro. Dar jazzman-ul nu traieste nemaipomenit de bine, pentru ca locurile in care poate concerta sunt destul de putine. In Bucuresti, pot fi numarate pe degetele de la o mana. In Green Hours, in Laptaria lui Enache sau la Prometheus se organizeaza de obicei cate un concert saptamanal. Sansele pentru un artist sa ajunga in fata publicului sunt mai mari in Art Jazz Club. Aici se pun in scena cinci concerte pe saptamana. Dar patronul Adrian Andries, autorul unui dictionar de jazz, spune ca in general concertele in clubul sau reprezinta un ajutor reciproc intre patron si artist, adica nu prea se poate vorbi de un onorariu.

„Fara club, jazzul nu poate exista, pentru doar ca doar aici creatorul de jazz isi poate pune proiectul muzical in pagina“, spune proprietarul Art Jazz Club. Lucru foarte important pentru un artist de jazz, pentru ca, spre deosebire de membrul unei orchestre simfonice, un jazzman autentic trebuie sa creeze tot timpul, sa aiba un excelent simt al improvizatiei. „Acesta e si motivul pentru care deseori o piesa de jazz nu suna la fel si a doua oara“, mai spune Andries. Atunci ce sansa mai are un artist sa traiasca din jazz iar un tanar sa se afirme intr-o lume in care cluburile nu se inghesuie sa-i plateasca? Oltea Serban Parau spune ca tinerii nu pot decat sa stranga din dinti si sa astepte sa-si poata face un portofoliu de aparitii la festivalurile de jazz din tara.

Festivaluri care incep sa prinda radacini adanci si chiar sa se inmulteasca. Motivul? „Din ce in ce mai multe companii vor sa-si lege numele de fenomenul jazz, pentru ca da bine“, crede un producator. Istoria acestora a inceput acum 35 de ani, cand s-a lansat Festivalul National De Jazz de la Ploiesti, iar dupa cinci ani, din 1974 si pana astazi se organizeaza fara intrerupere Festivalul International de la Sibiu. Acum insa, „cel mai bine vazut“ este Festivalul de la Bucuresti, dar si cel de la Garana, localitate din Caras-Severin, care castiga de la an la an tot mai multa notorietate datorita „big-bandurilor“ consacrate de afara, care vin sa cante aici, spun criticii. Pentru Johnny Raducanu, vedeta Romaniei, jazzul e un soi de rugby al muzicii. „Toata lumea se duce la un meci de fotbal, dar putini sunt cei care ajung in tribunele unei partide de rugby“, spune Raducanu.