BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Amintiri din copilaria Romaniei

    Franta are miniaturi ale Turnului Eiffel, Rusia are matriosele, iar Corsica se bazeaza pe uleiul de masline si biscuitii specifici. Turistul dornic de suveniruri din Romania trebuie sa se multumeasca doar cu capul bietului Vlad Tepes dotat cu dinti de vampir sau cu eternele obiecte de ceramica. Dar pana si acestea sunt comercializate de straini.

    Un om de afaceri roman s-a intors anul trecut de la Moscova cu cateva suveniruri din partea partenerilor rusi. O matriosa, un sal pentru sotie si, in aceeasi categorie – desi materie perisabila – trei sortimente „reprezentative“, dupa cum s-a exprimat unul dintre colegii rusi, de votca. In aceasta vara, insa, cand firma romaneasca a fost gazda delegatiei ruse, chestiunea suvenirurilor a devenit o adevarata problema: ce ne reprezinta cu adevarat traditia? Ce e kitsch si ce e autentic? Si, in final, intrebarea rostita cel mai frecvent: „Ce suveniruri neaose romanesti le putem oferi?“

    Kemal Senyura, cetatean de origine turca, e de parere ca suvenirurile care definesc imaginea Romaniei si care au, totodata, cea mai mare cautare printre turistii straini sunt lucrarile de artizanat. Surprinzator sau nu, Senyura e in masura sa emita astfel de judecati: impreuna cu fiul sau, Jan Bender, a infiintat in 1997 Anatolian Carpet Boutique, cu scopul de a comercializa in Romania covoare si carpete impletite manual in stilul traditional turcesc din Anatolia. Astazi insa, acestea au in reprezentata firmei din complexul comercial Unirea un loc secundar. In vitrinele si rafturile magazinului locul de cinste este acum ocupat de vase din ceramica de Horezu, papusi in costum popular, ii sau farfurii cu chipul lui Dracula.

    Cum a ajuns un turc sa promoveze artizanatul romanesc? „Multi clienti, in general straini, ne-au cerut lucrari de artizanat, ceramica, oua pictate sau icoane, astfel ca am ales sa imbogatim oferta buticului, combinand doua culturi diferite“, spune Kemal Senyuva. Pe de alta parte, un alt avantaj, pe care Senyuva evita sa-l evidentieze, a fost si faptul ca in Romania afacerea cu artizanat se face in general oarecum dezorganizat, la nivel stradal, astfel incat nu prea exista o competitie. O organizare exista doar la Muzeul Satului. Aici insa, chiar daca productia e autohtona, preturile sunt cam de afara. 

    Astfel, nu e de mirare faptul ca in centrul orasului, pe Magheru, un alt strain, Balbiro Zvi, cetatean de origine israeliana, face din 2002 afaceri cu produse de artizanat, pe care le promoveaza drept suveniruri. Chiar daca denumirea magazinului, Folk, are un parfum occidental, produsele expuse la vanzare sunt realizate doar de mestesugari locali. In magazinul care contine lucrari de ceramica din toate zonele tarii, ii, sau covoare lucrate manual, „cele mai bine vandute lucrari sunt cele cu Dracula“, remarca Mariana Tenenhaus, agentul comercial al magazinului. „Aceasta este cultura turistilor despre Romania. In anul 2004 imaginea tarii noastre in lume e legata inca ori de numele unor personalitati din lumea sportului ori de cel al lui Vlad Tepes“, spune Tenenhaus.

    Dar in conditiile in care acum un an, cand Guvernul lansase campania „Romania, mereu surprizatoare“, un grup de turisti elvetieni  care planuiau sa viziteze toata Europa au sunat la o agentie de turism din Bucuresti si au intrebat daca in tara noastra exista semafoare sau televizoare, nu e de mirare ca imaginea Romaniei nu e legata decat de  mitul lui Dracula. Astfel, de la a intelege aceasta realitate pana la a comercializa mitul, neasociat insa cu adevarul istoric, n-a fost decat un  pas.

    „E evident ca aceasta legenda e foarte exploatata, dar Romania e mai mult decat tara lui Dracula“, spune Monica Florea, managerul Folk Romania.com. Aparut la inceputul anului, domeniul Folk Romania si-a propus sa promoveze traditiile si arta romaneasca. De la farfurioare de ceramica Horezu, care sunt vandute la pretul de 5 dolari, pe site se pot achizitiona masti populare, furci sculpate in lemn sau blidare, al caror pret ajunge la 60 de dolari. Pe langa magazinul virtual, site-ul contine si o serie de articole referitoare la mestesugurile, obiceiurile, credintele si sarbatorile romanilor.

    „Ne adresam in general strainilor, dar nu-i neglijam nici pe romanii plecati in Occident, pentru care obiectele de arta populara sunt oarecum sinonime cu ideea de Romania“, spune Florea. De asemenea, artizanatul a fost vazut, pentru o buna perioada de timp, drept suvenirul ideal din Romania, si de catre hotelul Hilton. Astazi, insa, magazinul, care vindea pentru oaspetii straini ai hotelului amintiri din Romania autentica, nu mai exista. Prezenta lui se regaseste doar in una din vitrinele de la parterul hotelului, unde cateva papusi in costum popular, cateva covorase lucrate manual si o ie isi asteapta un proprietar.

    Turistii care se cazeaza aici au totusi o alternativa. In sediul hotelului a inchiriat un spatiu o galerie de arta. Chiar daca nu promoveaza artizanatul, Gold Art Gallery are in oferta sa, pe langa lucrari in sticla ale celebrului Ioan Nemtoi sau picturi realizate de artisti contemporani, si o serie de piese pe care Liliana Ragusila, galerista, le considera capabile sa intre in categoria suvenirilor. De la Gold Art, cu 15 euro, turistii pot achizitiona mici picturi, sau gravuri ale unor cladiri celebre din Bucuresti. Artizanatul, chiar daca e specific culturii noastre, nu reprezinta singura sursa de promovare a Romaniei, e de parere Ragusila.

    „Locurile foarte frecventate de straini aflati in vacanta sau de oameni de afaceri veniti in interes de serviciu la noi in tara, precum Casa Poporului, Coloana Infinitului, Castelul Peles sau Biserica Neagra s-ar putea transpune la fel de bine in suveniruri“, spune ea.  Guillermo Zimerman, un olandez venit in tara noastra cu afaceri, spune ca nu te poti intoarce dintr-o calatorie fara un suvenir. Insa, cand a ajuns in Romania, a descoperit ca e greu sa respecte acest principiu in ceea ce priveste amintirile materiale. Astfel ca a ales sa pastreze in amintire mancarea excelenta si vinul foarte bun. E si asta o solutie.  

  • Hijack romanesc

    O carte despre singura deturnare de avion care a avut loc vreodata in Romania

    Ne aflam, din nefericire, intr-o epoca in care deturnarile de avioane, in ciuda tuturor masurilor de securitate aeroportuare si ale eforturilor conjugate ale serviciilor de informatii din intreaga lume, au devenit  un fapt comun. 

    Terorismul recurge la aceasta metoda din ce in ce mai des, cu o criminala lipsa de scrupule, ajungand, precum in cazul 11 septembrie 2001, sa utilizeze aparatele de zbor si pasagerii lor nu doar ca pe o forma de santaj, ci ca pe o veritabila arma de distrugere in masa. 

    A fost insa o vreme cand recurgerea la deturnarea unui avion era una dintre putinele cai posibile de zbor spre libertate, de evadare din perimetrul tarilor aflate indaratul Cortinei de Fier. Putini mai stiu astazi ca, in Romania anilor ‘70, s-a produs o astfel de deturnare reusita (singura consemnata de istorie) si ca principalul ei autor, Bela Moka, i-a supravietuit. Astazi pensionar,  el a fost in stare sa o istoriseasca cu lux de amanunte doamnei Erika Faber, care a transformat-o intr-o palpitanta poveste cu accente de thriller, in romanul ei „Aripi frante“. 

    Desi a fost vizitat de catre multi ziaristi, Moka a preferat sa pastreze tacerea ani la rand, lasand gura lumii sa vorbeasca si sa deznoade itele aventurii sale, pentru ca traia cu sentimentul ca tot ceea ce ar fi avut de depanat parea mult prea neplauzibil. Inarmata cu rabdare si cu un deosebit simt al detaliului revelator, Erika Faber i-a reconstruit intreaga biografie, restituind publicului amanuntele capabile sa confere sens si credibilitate povestii. 

    Totul a inceput in micuta urbe Marghita, aflata la 56 km la nord de Oradea. Tanarul Moka sufera, la 18 ani, un groaznic accident de munca, iar viata sa o apuca, din acest motiv, pe niste fagasuri nebanuite. Cu un picior amputat, lipsit de orice speranta, e nevoit sa se angajeze, pentru o retributie de mizerie, intr-o fabrica de incaltaminte. Din deziluzie in deziluzie, avand de infruntat, pe langa societate, si severitatea unui parinte cu inradacinate convingeri comuniste, tanarul se hotaraste sa fuga, cu orice risc, din tara.  In luna mai a anului 1971, printr-o adevarata actiune de comando, ajutat de un grup de prieteni, insala vigilenta serviciilor de paza ale aeroportului din Oradea si deturneaza un avion. Destinatia: Viena. Aterizare reusita. 

    Urmeaza o neagra perioada a lagarului si presiunile Securitatii asupra oficialitatilor austriece dar si asupra rudelor ramase in tara. Haituit de oamenii regimului din Romania, impovarat de grija sotiei si a parintilor, mereu pe drumuri, Moka este intr-un sfarsit prins si intemnitat la Gherla, la varsta de 36 de ani. Va trece din puscarie in puscarie, neincetand nici o clipa sa spere ca lucrurile vor intra in normal si ca se va putea intoarce la sotia sa, Irina. Miracolul se petrece de-abia in 1988. 

    Tarziu, la apusul vietii, Bela Moka afla gustul unei libertati pentru care s-a luptat neincetat, dar care l-a ocolit mereu. 

    Erika Faber, Aripi frante, 2004.

  • Ecourile lui Eco

    • ECOURILE LUI ECO 

    Autor a numeroase studii de semiotica, estetica medievala, comunicare in masa, lingvistica si filosofie, Eco si-a castigat reputatia universala ca romancier, dupa publicarea faimoaselor „Numele Trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Opera sa continua sa starneasca valuri masive de simpatie (vezi prezenta sa la Targul de carte de la Paris – dedicat Italiei -, de acum doi ani, cand a confiscat, autoritar, toate privirile), iar reeditarile volumelor sale sunt un prilej de bucurie nu doar pentru specialisti. Este si cazul „Jurnalului sumar“ („Diario minimo“, 1963), recent editat de Humanitas, care reprezinta o inlantuire de „pastise si postise“.

    Umberto Eco, Jurnal sumar, Editura Humanitas, 2004 

    • DICTIONAR DE AMERICANOLOGIE

    Statele Unite ale Americii, intre ironie si anticipatie. Statele Unite intre blestemul unui optimism nefondat si binecuvantarea unei deziluzii revigorante. Cei mai importanti artisti, oameni de litere si filosofi din SUA – in numar de aproape 150 – isi dau mana si alcatuiesc un dictionar al „starii natiunii americane“ de-acum, dar asa cum va fi ea vazuta peste 30 de ani. De fapt, un dictionar science-fiction alcatuit astazi, dar facut sa para o viziune despre trecut, despre America lui Bush II.

    Totul privit dintr-o epoca in care toate tensiunile globale se vor fi fost anihilat si din care actualul presedinte nu este decat o amintire (dupa cum se va vedea, neagra). Dintre zecile de definitii (intelepte, hilariante, in raspar, zeflemitoare, grotesti sau, pur si simplu, obiective) iat-o pe cea data de Paul Auster, la termenul „Burning Bush“ (tufisul aprins): „arbust spinos aparut pentru intaia oara in Egiptul antic si ultima oara pe 2 noiembrie 2004 (data scrutinului prezidential din acest an – n.n.). Ultima oara cand un popor s-a lasat calauzit de sfaturile unui «tufis aprins», acest popor a ratacit vreme de patruzeci de ani in desert“.

    The Future Dictionary of America, McSweeny’s, 2004

  • Un horror elegant

    M. Night Shyamalan este unul dintre putinii regizori moderni care mai au curajul si viziunea de a realiza un film de groaza psihologic, „elegant“. Este si cazul celui mai recent film al sau – „Satul“ („The Village“).

    Inca de cand Boris Karloff a avut inspiratia sa accepte rolul lui Frankestein, toata lumea a avut de castigat de pe urma filmelor de groaza: producatorii care si-au vazut conturile crescand, actorii care s-au trezit ca personajele lor malefice sunt adorate in cadru organizat, in fan-cluburi, dar si spectatorii care au descoperit ca sperietura la cinema e o reala relaxare. 

    Destul de repede, genul horror s-a divizat in doua categorii: filmele psihologice, care isi sperie spectatorii prin aluzii si mijloace care nu implica neaparat violenta, si cele sangeroase, cu monstri, mutanti si alte creaturi atat de respingatoare, incat publicul nu stie daca sa se ingrozeasca sau sa se scarbeasca.

    Filmele lui M. Night Shyamalan induc groaza, o sugereaza subtil. Cu toate acestea, spectatorul pleaca profund tulburat din sala de cinematograf, iar actiunea, personajele si sensurile ascunse raman subiecte de dezbatere multa vreme. Din pacate, Shyamalan pare a fi singurul sau, in orice caz, unul dintre putinii regizori occidentali care indraznesc sa mizeze pe intelectul si curiozitatea cinefililor, spre deosebire de majoritatea realizatorilor, care nu doresc sa suprasolicite spectatorul cu prea multe intorsaturi de situatie.

    Din acest punct de vedere, omul din spatele filmului „Al saselea simt“ poate fi asemanat mai degraba cu regizorii japonezi, care, in ultimii ani, au dat nastere unor filme de groaza extrem de introvertite si de sarace in efecte speciale, bazandu-se mai ales pe efectul psihologic. 

    Cel mai recent film semnat de Shyamalan, „Satul“ („The Village“), este singurul horror „elegant“ de anul acesta, in opozitie cu „Dimineata mortii“ („Dawn of the Dead“), „The Texas Chainsaw Massacre“ sau „Alien vs. Predator“, care se bazeaza, aproape in exclusivitate, pe efectele speciale infricosatoare, nu pe scenariu sau distributie. „Satul“, pe de alta parte, are o distributie impecabila – William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody si cvasi-debutanta Bryce Dallas Howard. Toti actorii reusesc sa redea sentimentul de angoasa cumplita, in confruntarea cu fiintele malefice care salasluiesc in padurea ce inconjoara satul. Atmosfera este cat se poate de sumbra, oamenii vorbesc parca intr-o limba veche (de fapt ni se si comunica prin intermediul unei placi funerare ca actiunea se petrece in 1897), iar teroarea se impregneaza atat in oameni cat si in mediul inconjurator.

    S-au avansat diverse interpretari ale filmului – izolarea satenilor si teama de a explora lumea inconjuratoare (padurea populata de fiintele monstruoase) ar fi de fapt o trimitere la starea de spirit din America de dupa 11 septembrie. Sau ar putea fi vorba despre dorinta parintilor de a-si izola copiii si de a-i proteja de lumea din exterior, ceea ce da nastere insa la probleme extrem de grave. Si ipotezele continua. Dar, la urma urmei, fiind o pelicula semnata M. Night Shyamalan, acesta este tot farmecul: filmele sale se vad, se „gandesc“ si se discuta.

    Regia: M. Night Shyamalan.
    Cu: William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody.
    Durata: 120 de minute.
    Ruleaza in Romania din 29 octombrie.

  • Europa, numele tau e Sibiu

    E de ajuns sa treci prin centrul Sibiului ca sa-ti dai seama ca batranului Hermannstadt i se pregateste ceva. Mai sunt cateva luni pana cand orasul va deveni „capitala culturala europeana“, iar pregatirile sunt in toi.

     

    Putini si-ar fi imaginat ca lucrurile vor evolua atat de repede, prin februarie 2004, cand au aparut primele zvonuri ca Sibiul va candida la titlul de „capitala europeana a culturii“  pentru 2007. Ce-i drept, inca de pe atunci avea sprijinul Ducatului de Luxemburg, care era interesat sa imparta acest statut cu orasul de pe Cibin. De ce tocmai Sibiul? In primul rand datorita radacinilor comune ale Hermannstadtului cu Luxemburg: primii colonisti care au intemeiat Villa Hermanni (ulterior Hermannsdorf, apoi Hermannstadt), prin secolul XII, isi trageau obarsia din zona in care se afla Marele Ducat Luxemburg.

     

    In aprilie 2004, Proiectul „Sibiu – Capitala Culturala Europeana 2007“ a fost prezentat la Bruxelles, in fata unui juriu al Comisiei Europene.  Vestea cea mare a venit o luna mai tarziu. „Desi infrastructura culturala a orasului nu se afla la nivelul celorlalte capitale culturale, juriul a pus in balanta argumentele traditiei de mai mult de un deceniu a Sibiului in domeniul festivalurilor de teatru, film antropologic sau jazz“, spune Sergiu Nistor, comisar pentru programul Sibiu, capitala culturala europeana 2007.

     

    Titlul de „oras cultural european“ este atribuit cu scopul de a sprijini atat dezvoltarea si pastrarea patrimoniului cultural national, cat si cooperarea in domeniul cultural. Ideea acestui program i-a apartinut fostului ministru grec al culturii, Melina Mercouri, prima capitala europeana a culturii fiind desemnata Atena in anul 1985. Anul acesta, titlul i-a revenit unui alt oras grecesc Patras. Daca initial statele membre erau cele care alegeau orasul demn de a purta titlul, incepand cu 2004 s-a decis sa se formeze un juriu cu sapte experti in cultura care sa se ocupe de aprobarea proiectelor.

     

    Cum acest titlu inseamna inainte de orice organizarea unor evenimente culturale de amploare, cheltuielile presupuse sunt pe masura. Uniunea Europeana contribuie cu pana la un milion de euro, urmand ca restul banilor necesari pentru organizarea de spectacole de teatru, opera sau concerte sa fie asigurati fie din surse guvernamentale, fie din atragerea investitorilor privati.

     

    Marius Constantin, seful serviciului de presa din cadrul Primariei Sibiului, spune ca „in cazul Sibiului, contributia U.E va avea o limita de 500.000 de euro“, pentru ca titlul este impartit cu un alt oras. El sustine ca „primaria finanteaza cu aproximativ 50-60 de milioane de euro lucrarile mari de infrastructura si reabilitare a centrului istoric si va finanta probabil cu 9-10 milioane de euro programul cultural propriu-zis“.

     

    In plus, Ministerul Culturii va avea o contributie la program de 6 milioane de euro care va fi suplimentata, conform lui Nistor, cu 2 milioane de euro in acest an. Desi investirea mai multor milioane de euro in scopuri culturale cu greu ar putea trece la prima vedere drept o idee profitabila, exista exemple care dovedesc contrariul. Orasul Glasgow, bunaoara, care a fost capitala culturala a Europei in 1998, a realizat un profit net de 10 milioane de lire sterline din evenimentele desfasurate sub aceasta „marca“.

     

    Statutul de „capitala culturala“ aduce cu sine o agenda socio-culturala cat se poate de incarcata, cu invitati de „prima mana“. Un motiv suficient de bun pentru a-i determina pe organizatorii Festivalului de Film Transilvania sa anunte recent ca editia de anul viitor a TIFF se va desfasura in paralel la Cluj si Sibiu. Sub acelasi stindard al multiculturalismului european, Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu va organiza „Festivalul Uniunii Teatrelor Europene“ (in colaborare cu Teatrul „Bulandra“), dupa cum va realiza si un catalog de prezentare „Bursa de Spectacole de la Sibiu“. 

     

    Un alt eveniment de anvergura, care va aduna mii de reprezentanti ai Europe crestine, va fi cea de-a treia Conferinta Ecumenica a Bisericilor Crestine, al carei invitat de onoare este Papa Benedict al XVI-lea. Adunand si tragand linie, Ministerul Culturii a anuntat ca, sub egida „Sibiu, capitala culturala europeana“, ar urma sa se desfasoare peste 190 de evenimente.  Pe langa faptul ca Sibiul se va transforma intr-un pol cultural al tarii, un loc in care se vor concentra evenimentele culturale importante, plusul de imagine adus la nivel european de un astfel de eveniment nu este nici el de neglijat. Marius Constantin crede ca, in 2007, „va creste vizibilitatea orasului la nivel european si international si, odata cu aceasta, numarul de turisti care vor vizita Sibiul“. „Este dificil de anticipat, dar exista previziuni ca numarul turistilor din Sibiu s-ar putea situa intre un milion si doua milioane in anul 2007“, a explicat acesta.

     

    In prezent, in Sibiu se gasesc 31 de hoteluri, moteluri si pensiuni care ofera peste 2.000 locuri de cazare pentru preturi cuprinse intre 2 si 200 de euro pe noapte, iar din cate mai spune Constantin, municipalitatea a eliberat alte sase autorizatii de constructie pentru hoteluri. „Pe langa cele care vor fi construite pana in anul 2007, hotelurile existente au suferit modificari pentru a creste confortul turistilor. Din acest punct de vedere, Sibiul este o exceptie in Romania – in 2007 numarul de locuri de cazare se va dubla“, sustine el. De altfel, Sibiu are cea mai veche traditie hoteliera din Romania, primul hotel fiind atestat documentar inca din anul 1555, pe locul cladirii in care se afla acum hotelul Imparatul Romanilor.

     

    Nicolae Oana, directorul general al hotelului, spune ca imobilul va trece printr-o renovare masiva, in urma caruia va scadea capacitatea de cazare, dar va creste marimea camerelor. Tinand cont de capacitatea destul de mica de cazare a orasului, Constantin spune ca „autoritatile locale au ales sa includa in acest program nu doar Sibiul, ci si imprejurimile acestuia, prin pensiunile agroturistice existente si prin propuneri de colaborare cu orasele aflate pe o raza de 100 – 150 km, care ar putea, la nevoie, sa preia cazarea turistilor in plus“.

     

    Pe de alta parte, Sergiu Nistor atrage atentia asupra faptului ca toate aceste proiecte de dezvoltare ar trebui sa reprezinte ceva mai mult decat un „trend“ contextual. „Cred ca trebuie evitat ca turismul sa aiba doar un varf in 2007, pentru ca apoi sa revina la cifre modeste, dupa cum cred ca trebuie sa se aplice o strategie de dezvoltare durabila a turismului“, spune Nistor. In opinia sa, Sibiul ar trebui sa se orienteze pe dezvoltarea turismului ecologic, un curent care face extrem de popular printre occidentalii satui de „luxul clasic“. Tot pentru sustinerea turismului, printre proiectele de dezvoltare a fost inclusa si modernizarea aeroportului Sibiu – marirea pistei si a acostamentului – si construirea unui terminal nou. „Acum doi ani, aeroportul a fost tranzitat de 44.500 de pasageri. Estimam ca in 2007 acesta va fi tranzitat de 196.500 de pasageri, iar in 2010 de 404.500 de pasageri“, mai spune Constantin.

     

    Programul nu ar fi fost complet fara o promovare pe masura, iar Marius Constantin spune ca „va fi o campanie tintita in principal pe doua zone: spatiul de limba germana (Germania, Austria, Luxemburg etc.) si spatiul Europei Centrale (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia)“. Campania va urmari atragerea persoanelor interesate de turismul cultural, turisti neconventionali care cauta sa descopere cai neumblate.

     

    Aceasta include un site web (www.sibiu2007.ro), o revista in engleza si germana, filme si programe TV care vor fi difuzate pe canalele Discovery, Arte si Travel, precum si participarea la toate targurile importante de turism din lume. Totusi, vor mai fi necesari cativa ani pentru a evalua rezultatele acestei ofensive de imagine, care incearca sa impuna Sibiul pe harta turistica. Pana atunci, nu putem decat sa speram ca 2007 va fi un an istoric pentru Hermannstadt.

  • In al doisprezecelea ceas?

    „12/ XII: Revolutia portocalie in Romania“ este cronica ultimului an din istoria atat de agitata si densa in evenimente a perioadei postdecembriste romanesti. Impactul cu lapidaritatea unui reper cronologic atat de expresiv e suficient de mare ca sa te incite la lectura.

     

    Dincolo de aparente (care incep sa insele inca de pe coperta, unde ne este infatisat un triplu portret policrom si cu par al lui Basescu, in maniera Andy Warhol) volumul nu este  o cronica de curte, ci o radiografie cat se poate de serioasa, daca nu chiar necrutatoare, a celui dintai an de guvernare al Aliantei D.A. si de presedintie a lui Traian Basescu. Iata, in expresie (cam!) divagant-eseistica, doar cateva exemple in acest sens: (p. 72)

     

    „Izolat de clasa politica pe care si-a ostilizat-o cu tenacitate intr-un conflict latent cu media, lipsit de unii dintre sustinatorii sai foarte vocali (care l-au parasit unul cate unul si au devenit fie adversari redutabili, fie spectatori neutri), Traian Basescu este, in acest moment, cel mai singur presedinte roman in primul an de mandat“. Asta ca sa nu mai vorbim de rostirea pe sleau a unui adevar care face cat o injurie:  „Pentru Tariceanu, Basescu nu pare sa fie mai mult decat un mitocan; pentru Basescu, Tariceanu ar fi premierul veleitar“. Ne aflam in prezenta unui studiu impanat in egala masura cu date si repere evenimentiale consemnate sec, dar si cu comentarii colorate si robuste.

     

    Chiar daca, uneori, se recurge la instrumentele inductiei sau la afirmatii peremptorii (vezi, bunaoara, premiza potrivit careia, odata cu schimbarea politica de la finele lui 2004 am intrat in posttranzitie!), autorii stau in general cu garda (istoriografica) sus si nu se lanseaza in speculatii daunatoare pentru intelegerea corecta si onesta a fenomenului descris. Anul 2005 este considerat de autori cel mai agitat an politic din ultima perioada, „anul cu cele mai multe crize si cu cele mai grave catastrofe naturale; anul in care opozitia a avut comportamentul cel mai nespecific si in care puterea s-a erodat cel mai mult“.

     

    Spre a-l descrie au optat pentru: analiza activitatii puterii pe mai multe zone (activitatea presedintelui Traian Basescu, functionarea coalitiei de guvernare, pentru prima data aflata in aceasta formula, actul de guvernare propriu-zis, cu consecintele sale in plan institutional); analiza activitatii opozitiei; evolutia aparatului de stat; analiza „dimensiunii uitate“ a primului an de guvernare – populatia, interesul public. Pentru fiecare categorie majora (presedinte, coalitie, PSD, restul opozitiei si aparatul de stat) exista si cate o cronologie extinsa a anului, pentru punctarea principalelor repere functionale din 2005.

     

    Trebuie spus ca o analiza de o asemenea amploare nu a mai fost intreprinsa in Romania pana acum si ca, in toate datele sale, merita citita pe-ndelete, chiar daca anumite concluzii se vor cere corectate. Sunt riscuri inerente ale istoriei consemnate la cald, cum este si cazul celebrei „Meme la neige était orange“, de Alain Guillemoles, aparuta la doar 6 luni de la evenimentele portocalii din Ucraina.

     

     

    Institutul Pro, 12/ XII: RevoluTia portocalie In Romania, Editura FundaTiei Pro, Bucuresti, 2005

     

    PARADOX: Autorii afirma ca „Romania se schimba si, in acelasi timp, ramane la fel de peste 16 ani, chiar si acum in post-tranzitia sa“

  • NOUTATI

    Un regal umoristic

    „Imi place munca: ma fascineaza. Pot sta ore in sir s-o contemplu“, spunea Jerome K. Jerome in volumul care i-a adus gloria: „Trei intr-o barca“. Nu altceva decat pura si ironica contemplatie a muncii altora este si acest roman, publicat in 1893. Povestea textului despre cum sa nu scrii un roman incepe cu descoperirea intr-un sertar  a unui manuscris care purta „urmatoarea eticheta pe coperta cafenie, roasa de vreme – Note de roman“. Cartea era o compilatie, pe jumatate jurnal, pe jumatate memorandum. „Acolo se aflau multe reflectii, multe discutii, si din ele am alcatuit capitolele ce urmeaza“, explica autorul in preambul. Aceste povestiri ale altora sunt doar adnotate si corectate cu mult umor de catre autor, care gaseste de cuviinta sa ne invete cum nu trebuie structurat un roman de interes. Trucul sau consta insa tocmai in faptul ca, utilizand aparent deconstructia, insaileaza fragmente si valideaza un pot-pourri care, altfel, ar fi putut sa dea impresia unui non-sens narativ.

     

    Jerome K. Jerome, Arta de a NU scrie un roman,

    Editura Leda, Bucuresti, 2006

     

     

    „Foamea sunt eu!“

    Roman-eseu-autobiografie, volumul poate fi citit incepand cu orice pagina, de la coada la cap, sau de la mijloc in sus. Nu ca n-ar avea poveste, suita cronologica a evenimentelor sau evolutie narativa, ci doar ca fiecare episod isi este suficient, are miez sau, daca nu-l are, coaja sa stilistica este atat de hranitoare si savuroasa, incat ii tine locul. Este un elogiu desantat al poftei, al aspiratiei catre „la grande bouffe“. Foamea fizica, foamea intelectuala, foamea de iubire, foamea de schimbare si de inertie, foamea de frumos si foamea de urat. Cum toata cartea istoriseste calatoriile lui Amélie, iata un episod al delirului papilelor trait in Japonia. Fascinata de cearceafurile proaspat intinse la uscat, micuta se apuca sa le muste si sa le mozoleasca, asa incat sa poata simti inefabilul gust al detergentului.

     

    Amélie Nothomb, Autobiografia foamei,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Manderlay

    Acuzat ca a pornit o cruciada impotriva unei tari pe care nici macar n-a vizitat-o, von Trier a raspuns ca hegemonia cultural-economica americana il transforma si pe el insusi intr-un cetatean american

     

    Suntem in 1933. Grace (Bryce Dallas Howard), eroina din „Dogville“, prima parte a trilogiei, calatoreste impreuna cu tatal ei (Willem Defoe) prin Alabama, descoperind din intamplare Manderlayul, o ferma in care se mai practica sclavia, la aproape 70 de ani de la abolirea acesteia. Oripilata de cele vazute, Grace decida sa ramana pe plantatie si sa-i familiarizeze pe cei de acolo cu valorile democratiei.

     

    Scandalos si plin de cruda ironie la adresa valorilor sociale si politice americane, „Manderlay“ e un film care trebuie neaparat vazut, pentru ca, dupa cum s-a spus, „e ca siropul de tuse: nu-ti place gustul lui, dar iti face bine“. Ca fapt divers, mesajul filmului, de o duritate specifica regizorului danez, este suficient de socant si violent, astfel incat producatorii sa nu gaseasca actori afroamericani care sa joace rolurile personajelor de culoare: noua dintre actori sunt de origine nonamericana.

     

    Grace invata pe parcursul filmului ca e imposibil sa iei o comunitate, sa-i distrugi setul de reguli si norme (bune sau rele) si s-o obligi sa imbratiseze numaidecat altele. Atac evident la adresa politicii de ocupare a Irakului de catre Statele Unite? Lars von Trier nu face nici un secret din asta. Acuzat ca a pornit o cruciada impotriva unei tari pe care nici macar n-a vizitat-o („Manderlay“ este filmat in Suedia), von Trier a raspuns ca hegemonia cultural-economica americana il transforma si pe el insusi intr-un cetatean american, prin urmare are tot dreptul s-o critice. Lucru greu de contrazis.

     

    Regizorul arata in „Manderlay“ ca democratia nu este nici pe departe sfarsitul istoriei, adica stadiul politic ultim, ideal si deplin al civilizatiei. Viata este mult prea complexa pentru a putea fi ingradita intr-un set de reguli, chiar daca acestea sunt adoptate in urma unui consens. „Poate ca un sclav subordonat unui om cu biciul in mana este mai demn decat un sclav ingradit de forte economice. In lumea de azi, se considera ca o persoana inteligenta si muncitoare va reusi intotdeauna sa-si intretina familia si chiar sa se imbogateasca.

     

    In aceasta lume, este numai vina ta daca esti negru si sarac, pentru ca esti liber.“ von Trier pastreaza formula deja consacrata de „Dogville“: un oras, o comunitate de aproximativ 20 de oameni, un narator (acelasi John Hurt) care imparte povestea in capitole (de aceasta data opt), acelasi decor specific teatrului, cu contururi pentru case si usi inexistente la care totusi se bate si, cel mai important, celebra tehnica de montaj, care-ti lasa impresia ca intre o secventa si alta editorul a uitat sa insereze cateva cadre. Revelatia filmului este Bryce Dallas Howard (Grace), al carei nume spune (aproape) totul despre ea. In primul rand e vorba de culoarea parului ei, de un rosu caramiziu, exact ca al celebrului canion Bryce din Utah. Dallas este orasul in care s-a nascut, iar Howard este numele tatalui ei, nimeni altul decat celebrul regizor Ron Howard.

     

    Intr-o perioada cand nu voia ca numele sa-i fie asociat cu omul din spatele unor filme ca „Cinderella Man“, „O minte sclipitoare“ sau „Apollo 13“, actrita de 25 de ani isi zicea simplu Bryce Dallas. Hotarata sa-si croiasca propriul drum in viata, fiica lui Ron Howard a dat lovitura cu piesa „Cum va place“, datorita careia a fost remarcata de M. Night Shyamalan, care se pregatea sa inceapa filmarile la „The Village“ („Satul“). A mai fost nevoie doar de un singur pas ca Bryce Dallas Howard sa se alature unui „generic“ de zile mari (Joaquin Phoenix, Adrien Brody, William Hurt, Sigourney Weaver) a „Satului“: renuntarea lui Kirsten Dunst la rolul lui Ivy Walker, actrita declarandu-se mai atrasa de oras, mai exact de „Elizabethtown“, unul dintre cele mai dezamagitoare proiecte ale ultimilor ani.

     

    In ceea ce priveste colaborarea ei cu Lars von Trier, regizorul-stihie, care a innebunit-o pe Bjork in timpul filmarilor la „Dancer in the Dark“ suficient de mult ca aceasta sa-si promita ca nu va mai juca in veci intr-un film, Bryce Dallas Howard nu are decat cuvinte bune: „e un om foarte amabil si… cand o scena iesea prost, nu-mi zicea nimic, doar facea glume despre cat de mult i-ar placea

    sa-mi traga cateva la fund“.

     

    MANDERLAY R: LARS VON TRIER CU: BRYCE DALLAS HOWARD, WILLEM DEFOE, DANNY GLOVER, ISAACH DE BANKOLE, JEREMY DAVIES, LAUREN BACALL, UDO KIER, RIK LAUNSPACH, GEOFFREY BATEMAN DIN 31 MARTIE

  • Circuitul adrenalinei prin buget

    Trecute sunt vremurile cand concediul insemna pentru toata lumea leneveala la munte, la mare sau pe plaje exotice. Schiatul cu viteza printre copaci, escaladarea unui ghetar, snowboardul sau windsurful sunt un antidot bun impotriva stresului.

     

    Toata lumea ma intreaba «de ce iti risti viata in balon cand ai o familie si o afacere infloritoare?» E o provocare irezistibila, iar eu m-am molipsit prea tare de acest «microb» pentru a mai renunta. In general imi controlez destinul, dar in balon sunt la discretia fortelor naturii.“ Asa isi motiveaza miliardarul britanic Richard Branson fascinatia fata de zborurile extrem de periculoase cu balonul, in care nu o data era sa-si piarda viata si in urma carora costurile pentru asigurarea sa de viata au crescut probabil vertiginos.

     

    Mare impatimit al curselor nautice si al zborurilor in balon si, mai nou, al calatoriilor spatiale, Branson nu este decat unul – poate cel mai mediatizat – dintre numerosii oameni de afaceri care se indreapta catre sporturile extreme, in cautare de adrenalina, senzatii tari si, paradoxal, relaxare.

     

    Romanii au inceput sa exploreze doar de cativa ani acest teritoriu al adrenalinei pure. Si, desi asociati in general mai degraba cu golful, sahul si alte sporturi inofensive, tot mai multi oameni de afaceri se dezic, macar de cateva ori pe an, de costume, serviete si telefoane mobile si se arunca, la propriu, pe piste accidentate sau in valuri inalte.

     

    Un bun exemplu este Mihai Miron, fostul fondator, actionar si director al Europharm Brasov, companie pe care a vandut-o grupului britanic GlaxoSmithKline. Acum, Miron are afaceri in mai multe domenii, pastrand investitii si in farmaceutice. Daca in afaceri este intr-o permanenta urcare, in ceea ce priveste sporturile extreme, prefera sa coboare. Dar nu fara obstacole. Din 1975, practica in mod constant schiul off piste. A fost atras de faptul ca, printre copaci, pe partiile neconventionale, „nu te calci cu nimeni in picioare – esti doar tu si adrenalina“. Care nu-l paraseste nici atunci cand ajunge la capatul pistei. Dupa ce termina de taiat o partie, Miron se aventureaza pe apa, unde practica cu aceeasi pasiune schiul nautic, pe care l-a descoperit inca din 1982.

     

    Unul dintre sporturile extreme cu o priza foarte mare la noi e si snowboardul. Pentru Tiberiu Macaveiu acest sport avea sa devina in scurt timp un mod de a trai. A inceput sa „alunece pe placa“ din 1997, cand avea 30 de ani, iar azi conduce Surmont Club. Macaveiu spune ca, desi costisitor acum ceva timp, un echipament complet ajunge astazi in jurul a 1.000 de dolari, fapt care-l face accesibil unui public mai larg. Multi sunt insa de parere ca adevaratele senzatii apar atunci cand cobori pe o partie „netaiata“. Desigur, in acest caz, preturile cresc: placa trebuie sa fie mai buna (de la 350 de dolari in sus), bocancii mai rezistenti (peste 400 de dolari), iar costumul poate duce si el mult peste 500 de dolari, in functie de gusturi.

     

    Tot pe placa „se dau“ si amatorii de windsurf. Desi cunoscut in Romania, acest sport are deocamdata un statut oarecum elitist din cauza costurilor foarte mari. Daca, de pilda, echipamentul pentru zborul cu parapanta poate cobori si sub 1.000 de dolari (la mana a doua), pentru windsurf merge de la 2.000 pana la 4.000 de dolari. Foarte mult costa si transportul echipamentului (vela, placile, accesoriile) si, cum locurile prielnice se gasesc destul de greu la noi in tara, se mai adauga si costurile unui sejur in cine stie ce colturi de lume. Este un sport practicat in general de oameni de succes, in special cei care sunt propriii lor patroni. Asta pentru ca timpul este o coordonata esentiala in windsurf: trebuie sa-l ai din plin.

     

    Desi nu se poate lauda cu un excedent de timp liber, Bogdan Enoiu, directorul agentiei de publicitate McCann Erickson Romania, spune ca profita de orice „portita“ din program pentru a se „urca pe val“. Pasiunea pentru windsurf a descoperit-o impreuna cu cativa prieteni acum 25 de ani, cand s-a hotarat sa faca si altceva la mare. „De atunci windsurful face parte din viata mea. L-am practicat in mai toate colturile lumii, dar cel mai mult ma atrag valurile din Leskada, Grecia“, spune Enoiu. Pentru o deplina libertate, si-a cumparat ulterior din Olanda placa si vela, care l-au costat 3.000 de dolari. „Acum nu mai plec in nici un concediu fara ele.“

     

    Insa sporturile extreme nu trebuie neaparat practicate pe mari, oceane sau prin Alpi. Pentru aproximativ 500 de dolari de persoana, multe locatii din Romania devin un rai de sapte zile pentru amatorii de senzatii tari, iar Concediu, Ad Tour & Travel sau Amazing Travel sunt doar cateva dintre agentiile care s-au aliniat noilor tendinte, furnizand astfel de pachete de servicii in care intra totul, pana la ultimul accesoriu al echipamentului de sport extrem preferat. De pilda, la Herculane si in Valea Cernei, tiroliana, adica traversarea  prapastiilor cu franghii speciale, sau traseele prin pesteri au intrat deja in circuit.

     

    Zborul cu parapanta a fost, inca de la inceput, o imagine a libertatii extreme. Inventat parca special pentru cei care-si petrec cea mai mare parte din timp tintuiti pe diverse scaune (la birou, in avion, la mese de afaceri). Este cel mai la indemana mod – costisitor, intr-adevar- de a zbura fara limite, asa cum visa, demult, Leonardo da Vinci. Echipamentul complet – planorul, aripa, hamul, combinezonul si manusile –  costa in jur de 5.000 de dolari, dar avantajul sportului este acela ca poate fi practicat si vara, si iarna, in cazul in care conditiile meteo sunt adecvate (fara vant puternic sau ninsoare). Brevetul de parapantist se obtine in urma unor cursuri, care costa cam 300 de dolari. In Romania, „clubul“ pasionatilor de parapanta numara peste 6.000 de membri, ceea ce inseamna ca tot atati romani se pot inalta deasupra lumii la 4.000 de metri.

     

    Catararile traditionale fac si ele parte din oferta agentiilor. Insa pasionatii de munte isi pot testa limitele si individual, la Balea, pe cele doua trasee de ice-climbing, Tracos I si II. Echipamentul de catarator (corzi, pioleti, ciocane, casca, pitoane de stanca) este standard si nu are un pret exorbitant. Insa datorita dificultatii traseului – nu spune nimeni ca escaladarea unui ghetar este floare la ureche – numarul celor care se incumeta sa urce pe cascade inghetate este inca mic.

     

    Exact la polul opus, raftingul atrage din ce in ce mai multa lume. Cei care vor sa detina  o barca speciala de rafting platesc cam 4.000 de dolari. Organizata de firma sau pe cont propriu, o aventura cu barca pe un rau de munte costa in jur de 70 de euro de persoana. In Romania, cele mai atractive trasee de rafting sunt pe Jiu si pe Bistrita, mai ales ca au si grade diferite de dificultate.

     

    Tot pe munte, dar pe orice traseu imaginat de pasionati, mountain biking face dintr-o simpla bicicleta o sursa sigura de adrenalina. Echipamentul standard (bicicleta, casca, cotiere, manusi) nu este neaparat costisitor. Insa pentru omul de afaceri care simte nevoia sa  renunte la siguranta masinii si vrea sa-si invinga limitele intr-un mediu neprielnic (denivelari, pante, gropi), fara a-si pune totusi viata in primejdie, o dotare serioasa poate urca si pana la 7.000 de dolari. In pret intra si „prepararea“ bicicletei cu sa speciala sau suspensii serioase.

     

    „La serviciu port adesea ostilitati mai mult sau mai putin mascate cu sefii sau cu unii colegi. Insa ma relaxez seara in pat, cand inchid ochii, ii aliniez pe toti la un zid si ii impusc pe rand.“ Desi confesiunea de mai sus ii apartine unei „managerite“ autohtone stresate, e destul de probabil ca acest principiu s-a aflat si la baza partidelor de paint-ball. Incepand de la 120 de dolari pentru o suta de bile, tariful pentru o partida de paint ball cu colegii de birou nu mai inseamna nimic, in comparatie cu placerea jocului.

     

    Echipamentul (salopeta si protectie care acopera ochii, urechile si gatul) se gaseste la locul distractiei. Fun Sports Entertainment impreuna cu Five Extreme – prima firma care a deschis un teren de paint ball in Romania – promoveaza de cativa ani la noi acest sport recreational. Dat fiind ca este cea mai inocenta ocazie pentru a-ti impusca seful (fie si numai cu vopsea), nu e de mirare ca se numara printre primele in topul activitatilor de teambuilding. Alcatel Romania, Coca Cola HBC sau PricewaterhouseCoopers sunt doar cateva dintre companiile care in ultimii ani au apelat la astfel de servicii.

     

    „Adevarata adrenalina apare atunci cand iti tremura genunchii“, spune Mihaela Haiduc, reprezentanta agentiei de turism Adventure Travel, care ofera pachete turistice incluzand sporturi extreme. Si, judecand dupa numarul de doritori, romanilor le tremura mereu genunchii.

  • Antimanual de economie

    Fie ca suntem sau nu de acord cu Bernard Maris, acesta ne invita, in „antimanualul“ sau, sa regandim critic majoritatea teoriilor economice contemporane.

     

    Dupa atatea manuale si studii serioase, explicatii doctrinare si previziuni cu caracter stiintific, era nevoie si de un antimanual de economie. Nu doar pentru divertisment,  ci pentru a intelege, cu umor, ca economistii – cum ar fi spus Jacques Attali – sunt acele persoane „care sunt mereu in stare sa explice magistral maine de ce s-au inselat azi“. Autorul cartii la care ne referim, Bernard Maris, a publicat numeroase carti de economie (dintre care, doar pentru savoarea titlurilor, enumeram: „Scrisoare deschisa catre marii guru din economie care ne cred niste imbecili“, „Doamne, ce frumos e razboiul economic!“, „Bursa sau viata“ sau „Ah, daca bogatii ar putea sa ramana intre bogati!“) si a fost declarat, in 1995, economistul anului in Franta.

     

    Ultima sa carte critica si apoi refuza, esentialmente, demersul economistilor care ne infatiseaza drept enunturi stiintifice ceea ce nu reprezinta, de fapt, decat niste judecati de valoare, si care dosesc cu strasnicie niste subiecte-cheie cum ar fi problema puterii si a repartitiei bunurilor. Bernard Maris redeschide discutia asupra unui mare numar de „presupuneri“ care nu au mai fost demult analizate si interpretate, cum ar fi eficacitatea ca „finalitate in sine“ sau „piata ca ideal social“.

     

    El isi propune sa ne faca sa pricepem felul in care economistii (marii guru) au naturalizat economia, adica au supus-o unor pseudo-legi naturale, ca sa evite, de fapt, subiectele capitale. Ceea ce ar trebui predat acum studentilor si celor aflati la pupitrele de comanda ale economiei ar trebui sa fie istoria economiei si a faptelor economice, prin apel constant la sociologie, psihologie sau antropologie. Ceea ce face din cartea sa nu atat un antimanual, sau un manual de antieconomie, cat un manual, cum se va vedea – in spiritul lui Keynes – de anti-liberalism. Cele patru parti ale lucrarii sunt:

     

    Principiile de scolastica economica, in care autorul denunta abuzul „ecuatiilor fascinante“, care evita interogatiile asupra ideologiei  ce sufoca economia, permitand economistilor sa ramana „ei intre ei“, eliminandu-i pe sociologi si filosofi.

     

    Razboiul economic: Maris ne aminteste ca economia reala, ca si miturile, nu agreeaza nici concurenta si nici transparenta si ca educatia si progresul tehnic, care sunt gratuite, trag omenirea in sus, in vreme ce concurenta si piata o imping in jos.

     

    Motorul razboiului: aici, in sfarsit, autorul  se intereseaza de problema banilor, pe care economistii o neglijeaza, negand astfel puterea emitatorului.

     

    Prada: un capitol destinat interogatiilor asupra impartirii bogatiei, asupra cresterii economice si factorilor ei determinanti. Acordand o importanta majora teoriei cresterii endogene, Maris subliniaza dezastrele  provocate de recomandarile FMI intr-un mare numar de tari in curs de dezvoltare.

     

    Bernard Maris, Antimanuel d’Economie, Ed. BrCal, Paris