BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Dupa chipul si asemanarea presedintelui

    „Cand fostii sai suporteri dovedeau o socanta lipsa de demnitate, Basescu nu facea decat sa culeaga o recolta pe care singur o semanase. Pentru ca el fusese cel care cautase si promovase cu buna stiinta asemenea nulitati politice.“ Asta scria Max Weber, inca din 1917. Glumesc!

     

    Weber nu avea nici o treaba cu nenascutul Basescu. Problema lui, la vremea respectiva, era Bismarck. Si nici macar el, in mod direct. Daca Weber se „rafuia“ cu Bismarck, o facea pentru a-l da de exemplu (negativ, de buna seama), despre cum un politician de exceptie isi poate sapa singur groapa, marginalizand si ridiculizand parlamentul – singura scoala eficienta, sustinea el, de educatie politica. Weber nu a negat niciodata calitatile fostului cancelar al Germaniei – dimpotriva, a fost primul care sa le recunoasca. Problema identificata de el era, insa, alta. Un sistem politic eficient nu se poate  baza exclusiv pe exceptii.

     

    Cezarismul nu e viabil, pentru simplul motiv ca Cezar e si el om – mai devreme sau mai tarziu moare sau e inlaturat de la putere, cum a fost Bismarck. Si-atunci toti „yesmen“-ii din jurul sau, educati sa se dezvolte in absenta unei coloane vertebrale, vor deveni, peste noapte, „nomen“-i, intorcandu-i, fara prea multe scrupule, spatele. Altfel spus, un Cezar trebuie sa-si nege conditia si sa cultive cezari mai mici, capabili la o adica sa-l infrunte, fara sa clipeasca. Daca Basescu nu-l crede pe Weber, il poate intreba, bunaoara, pe Adrian Nastase, ba chiar si pe Ion Iliescu.

     

    Pentru ca problema identificata de Weber nu il priveste in exclusivitate pe Basescu. Pe de o parte, o guvernare „eficienta“, fie ea a unei tari sau a unui partid, presupune subordonati disciplinati, obisnuiti sa bata din calcaie si sa execute ordinele fara sa cracneasca. Pe de alta parte, insa, o asemenea „armata“ de subordonati prezinta doua riscuri majore: incurajeaza lichelele si previne aparitia unor oameni politici in adevaratul sens al cuvantului.

     

    Omul politic, tot in viziunea lui Weber, se deosebeste fundamental de birocrat sau de functionarul din administratia publica. Daca functionarul stie ca „ordinul se executa, nu se discuta“, politicianul isi poate permite sa spuna „nu“. Functionarul n-are responsabilitati. Omul politic e responsabil inclusiv pentru consecintele neprevazute ale actiunilor sale.

     

    E drept, la aceasta ora Parlamentul Romaniei nu geme sub povara prea multor oameni politici. Isprava de saptamana trecuta – cand senatorii puterii au dat mana cu cei ai opozitiei pentru a impiedica transformarea PNA in DNA, cu drept de anchetare a parlamentarilor – e graitoare in acest sens. Responsabilitatea a fost pasata de la unii la altii, premierul Tariceanu „mai sta, mai analizeaza“, iar Norica Nicolai isi freaca in continuare mainile de bucurie. Ce-i drept, e drept:  iti vine sa te iei cu mainile de cap si sa-i trimiti pe toti la plimbare.

     

    Si totusi. Totusi parlamentul ramane singurul spatiu politic in care – prin dezbateri, negocieri si persuasiune – un politician are sansa sa se maturizeze. Din aceasta perspectiva, Adrian Nastase e un politician mult mai abil decat Traian Basescu. Felul in care a reusit sa se mentina la sefia Camerei Deputatilor dovedeste ca anii petrecuti in parlament n-au fost irositi de pomana.

     

    Luat la bani marunti, Basescu nu se poate lauda nici pe departe cu un asemenea palmares. Activitatea sa parlamentara, cata a fost, s-a remarcat prin mediocritate. Ca ministru, primar sau presedinte, s-a descurcat si se descurca bine, dar asta nu-i acorda automat statutul de om politic. A obtine voturi populare sau a da ordine nu e totuna cu a-ti negocia agenda printre egali, in interiorul Parlamentului. De aici, probabil, si dorinta defulatorie de a reduce parlamentul la o singura camera, si aceea, probabil, cat se poate de inofensiva.

     

    In realitate, asemanarile dintre Basescu si Nastase depasesc cu mult nivelul „Adriene, ce blestem pe capul acestui popor sa fie obligat sa aleaga intre doi fosti comunisti“. Si unul si altul, odata infipti in fruntea bucatelor, au avut grija sa se inconjoare de functionari disciplinati. Si unul si altul refuza sa creada ca o opinie contrara nu presupune automat un gest de razmerita ce se cuvine inecat in sange. Departe de mine, insa, gandul de a-i baga pe amandoi in aceeasi oala.

     

    De despartit ii despart nu doar stilul si intentiile, ci si abilitatea de a merge pe bicicleta: Traian stie din instinct ceea ce Adrian n-a putut invata nici din carte – si anume ca, pentru a te mentine „calare“, trebuie sa intorci ghidonul in directia in care se inclina bicicleta, nu invers, cum ti-ar dicta ratiunea. Altfel spus, ca trebuie sa fii in stare sa recunosti „am gresit“, sa zici „pardon“ si sa pedalezi mai departe.

     

    Continuand sa nege evidentele, Nastase se ingroapa mai tare. Asa ca daca presedintelui ii pasa cu adevarat de soarta acestei tari, ar face bine sa inceapa a-si cultiva un anturaj obisnuit sa gandeasca aidoma – liber si cu voce tare -, fara teama ca, daca va face astfel, va fi automat penalizat. Sau acceptand, precum Andrei Plesu, riscurile de rigoare.

     

    Ar putea incepe incurajand PD-ul (care devine iritant in postura sa de partid-molusca) sa dezvolte o coloana vertebrala si ar putea continua renuntand la intentia de minimalizare a parlamentului. Cu un Basescu nu se face primavara. E nevoie de basesti mici si multi la toate nivelurile de decizie politica. Basesti care, la o adica, sa poata face si ei ce face presedintele – sa zica „nu“ sau „am gresit“ si sa pedaleze mai departe.

  • Riscul valutar indirect

    Desi ne place sa credem altceva, Romania nu exceleaza in nici un domeniu. Si in privinta deschiderii economiei, suntem o tara „de mijloc“, nici excesiv de dependenta de comertul international, dar nici independenta de acesta.

     

    Din aceasta perspectiva, cursul de schimb al monedei nationale nu poate fi legat direct de o alta moneda, dar este influentat semnificativ de importuri si exporturi, ca si de influxurile de capital strain de pe piata. In mod paradoxal, problema riscului valutar al economiei romanesti a iesit la suprafata cu putere intr-o perioada de expansiune economica. In primii ani ai deceniului trecut „dolarizarea“ economiei era considerata un fenomen inerent al perioadei de tranzitie.

     

    In acei ani marcati de hiperinflatie, depreciere abrupta a leului si contractie economica, implicatiile riscului valutar din economie au  fost neglijate de catre autoritatile monetare si acoperite de companii prin practicarea unor marje de profit mai mari. Acest lucru era posibil in conditiile unei piete imperfecte, in care decalajul dintre cerere si oferta era puternic resimtit in economie. In timp, deprecierea constanta a monedei nationale a creat exportatorilor romani avantaje de competitivitate, iar pe importatori i-a ajutat sa justifice marjele de profit importante utilizate.

     

    Au existat insa si perdanti: consumatorii finali, cei care si-au vazut salariile scazand ca valoare in valuta, in timp ce au fost nevoiti sa plateasca pentru riscul valutar asumat de importatori. La nivelul corporatist, deprecierea continua si abrupta a cursului de schimb s-a materializat in decapitalizarea firmelor, un nivel ridicat al ratei dobanzii la lei, imposibilitatea de a contracta imprumuturi pe termen lung, deci implicit abandonarea investitiilor.

     

    Companiile romanesti si-au pierdut astfel orice sansa de a fi competitive la nivel international prin calitatea produselor sau nivelul tehnologic al acestora; in schimb, forta de munca ieftina si calificata, energia relativ ieftina, politicile permisive in privinta arieratelor si protectiei mediului au facut din Romania „lumea a treia“ a Europei, un furnizor de mana de lucru ieftina si locatie preferata pentru industriile poluante. In ultimii ani insa, cumularea mai multor factori a produs schimbarea tendintei leului fata de euro si dolar.

     

    Cresterea economica, indiferent de natura sa si de problemele generate de ea, este unul dintre motoarele aprecierii leului. Liberalizarea contului de capital, in conditiile in care economia Romaniei nu este restructurata si nu poate absorbi capitalurile straine, reprezinta un alt factor important. Remiterile de valuta ale romanilor care lucreaza in strainatate sunt si ele o cauza importanta de apreciere a leului si, in mod ironic, chiar de crestere economica.

     

    Peste toti acesti factori de natura interna s-au suprapus si factori externi: relativa slaba performanta a economiei UE si, in consecinta, dobanzile foarte reduse la euro. In acest fel, bancile si companiile din tarile UE au vazut Romania ca pe o zona ce poate oferi randamente mult mai bune decat „piata interna“. Sistemul bancar a fost inundat de surse de finantare ieftine in valuta.

     

    Aprecierea leului este astazi considerata o „ipoteza de baza“ in economia Romaniei si putini isi mai aduc aminte de evolutiile din deceniul trecut. Integrarea in UE si adoptarea euro in urmatorii zece ani sunt privite ca elemente de stabilitate monetara. Riscul valutar este privit cu ingaduinta de catre managementul companiilor si este acceptat cu seninatate in sistemul bancar.

     

    La nivelul persoanelor fizice, creditul ieftin in valuta, posibilitatea de a obtine sume mai mari de la banci in conditii date de venit si sentimentul ca „platesti mai putin de fiecare data“ au determinat preferinta populatiei pentru moneda euro. In mod direct, companiile si oamenii de rand sunt afectati in mod direct de riscul valutar, iar BNR face tot ce ii sta in putinta pentru a limita acest risc.

     

    La fel de important insa, este riscul indirect, cel absorbit aparent de catre bancile comerciale din Romania si chiar de institutiile financiare-mama din tarile europene. Este vorba despre acceptarea dezechilibrelor valutare din bilantul bancilor comerciale sau pur si simplu finantarea direct din strainatate a imprumuturilor in valuta oferite de bancile comerciale in Romania.

     

    Sa presupunem ca economia Romaniei ar inceta sa mai creasca, iar ca efect al recunoasterii acestei situatii leul ar aluneca pe o noua panta descendenta fata de euro. Aceasta eventuala scadere ar veni oricum dupa ani buni in care economia a fost „impinsa“ sa creasca prin politici de creditare tot mai permisive, deci efectul ar fi mai puternic decat in conditii normale.

     

    Consecintele la nivelul sistemului bancar ar fi: inrautatirea ratingului companiilor din portofoliu la nivelul creditelor corporative, respectiv o explozie a creditelor neperformante pe segmentul de retail din motive obiective (scaderea salariilor in termeni reali, somaj etc.), in plus fata de nivelul deja alarmant de clienti rau platnici din motive comportamentale.

     

    Pe langa sistemul bancar ar fi  afectate si industria leasingului, care finanteaza consumatorii finali utilizand, de asemenea, bani obtinuti de la banci, precum si industria asigurarilor. Institutiile financiare-mama vor acoperi pierderile in masura in care vor putea: adica daca o criza economica in Romania ar fi izolata. Altfel, capacitatea lor de absorbtie a pierderilor ar putea fi mai fragila decat ne asteptam.

     

    In aceste conditii, deprecierea si mai puternica a climatului economic devine inevitabila, punand in pericol stabilitatea tarii din toate punctele de vedere. Este cu siguranta o viziune pesimista asupra oricarei economii. Cu toate acestea, optimismul exagerat din sistemul financiar romanesc si ignorarea riscului valutar indirect pot fi la fel de periculoase pe termen scurt ca si proasta gestiune a restructurarii economiei sau hiperinflatia din deceniul trecut.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari din Romania

  • Setea de prefete

    Ceea ce voi povesti acum nu mi se intampla cu siguranta numai mie, ci in general tuturor acelora care, pentru ca au publicat carti sau articole, se bucura de o oarecare notorietate intr-un anumit domeniu. Nu trebuie sa fie neaparat un mare poet, un castigator al premiului Nobel, un om de stiinta emerit. Consider (de fapt stiu) ca se confrunta cu situatii de acest fel si directorul unui liceu de provincie, care in cadrul propriei comunitati locale, chiar si fara sa fi publicat niciodata nimic, si-a castigat o faima de persoana culta, respectabila si de incredere.

     

    Asadar, tuturor acestora li se intampla sa li se ceara o prefata pentru cartea cuiva. La acest tip de solicitare fiecare reactioneaza cum doreste, iar pentru unii cererea in sine reprezinta o recunoastere mult dorita. Se intampla insa si ca altii, in mod sigur eu, sa aiba parte de cereri de prefete cu zecile in fiecare luna – despre orice subiect si din partea oricui, de la colegul de breasla si pana la poetasul care publica pe banii lui, de la neoromancier la inventatorul unui nou perpetuum mobile.

     

    De obicei spun ca (lasand la o parte imposibilitatea de a citi toate manuscrisele si riscul de a parea un autor de prefete la comanda), avand in vedere ca am refuzat deja cereri similare din partea unor prieteni dragi, sa fac acest lucru pentru altcineva li s-ar parea celor dintai jignitor. Si de obicei discutia se opreste aici. Dar atunci cand solicitantul este un prieten, imi fac timp si scriu o scrisoare mai personala, in care incerc sa explic ce m-au invatat deceniile de munca in lumea cartilor. Explic asadar ca refuzul meu are ca scop sa-l salveze pe autor sau pe autoare de la un dezastru editorial.

     

    Exista doar trei situatii in care o prefata nu face rau. Una este cea facuta de un scriitor in viata unuia defunct: intr-un astfel de caz, chiar si un tinerel de 20 de ani isi poate permite sa prezinte o noua editie a Iliadei, iar Homer nu sufera din cauza asta. Cealalta situatie este cea in care prefata este cea a Maestrului pentru Discipol, adica atunci cand un autor celebru prezinta un foarte tanar si necunoscut debutant si, cum s-ar spune, garanteaza pentru acesta.

     

    In ceea ce priveste prefetele facute de un adult in viata unui alt adult in viata, as face o exceptie doar in cazul prefetei-marturie, atunci cand pentru a sustine o lucrare considerata importanta din punct de vedere ideologic si moral, autorul cuvantului-inainte isi alatura vocea celei a autorului ca si cum ar semna o adeziune.

     

    Eu, de pilda, care ma declar impotriva prefetelor, tocmai am semnat prezentarea unei antologii critice de texte ale revistei antisemite „Apararea rasei“, nu pentru a o prezenta pe autoare, deloc o necunoscuta, ci pentru a face tot ce se poate pentru ca aceasta carte sa fie citita.

     

    In toate celelalte cazuri, prefetele dau o lovitura mortala cartii respective. De obicei, autorul sau editorul, cerandu-i unui cutare domn Prefatescu un cuvant inainte pentru cartea unui anume Autorica, considera ca notorietatea lui Prefatescu va vinde cateva exemplare in plus.

     

    Este posibil si ca acest lucru sa se intample, chiar daca nu neaparat in cantitati semnificative, dar efectul asupra cititorilor avizati este urmatorul: „Daca acest Autorica de care n-am auzit are nevoie de sustinerea lui Prefatescu, inseamna ca era si normal sa nu fi auzit de el“.

     

    Atunci cand intru intr-o librarie si gasesc o carte de Autorica, sa zicem despre memorialistica epocii post-wilhelmine, sa spunem, prima mea reactie este: „Cat sunt de incult, n-am auzit nimic de acest Autorica, care a fost un mare specialist al epocii post-wilhelmine!“.

     

    Se observa ca fenomenul este foarte natural: cand cineva intr-o conferinta sau intr-o nota la o alta carte imi citeaza opera unui cutare Autorica, de care n-am auzit, prima mea reactie (daca sunt un om intelept) este sa ma simt inadecvat din punct de vedere cultural si sa-mi propun sa citesc mai devreme sau mai tarziu opera lui Autorica. Daca insa gasesc la librarie opera lui Autorica si vad ca este prefatata de Prefatescu, ma linistesc imediat: era normal sa nu fi auzit de Autorica, atata vreme cat acesta are nevoie de girul altcuiva pentru a fi luat in considerare.

     

    Rationamentul meu imi pare evident, liniar, convingator, si atunci cand il comunic celui care mi-a solicitat o prefata, adaug si ca eu, personal (si o fi probabil un deplorabil exces de hybris in asta, nu contest), nu as vrea niciodata sa ma prefateze nimeni – mai mult, sunt chiar si impotriva cazului profesorului universitar care-i scrie prefata studentului, pentru ca reprezinta cel mai ucigator mod (din motivele enumerate mai sus) de a scoate in evidenta tineretea si imaturitatea autorului.

     

    Ei bine, de obicei nu reusesc sa-mi conving interlocutorul, care considera ca rationamentul meu vine din rea-vointa. Astfel, pe masura ce imbatranesc, multe persoane carora am incercat sa le fac un bine refuzandu-le imi devin dusmani.

     

    Asta cand nu se intampla ca in cazul celui care si-a publicat cartea pe banii lui si i-a pus drept prefata scrisoarea mea respectuoasa de refuz (si jur ca s-a intamplat in realitate). Pana aici ajunge omeneasca sete de prefete.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editiaBUSINESS Magazin care apare la 1 martie.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

  • Smartest guys in the room

    Citesc despre un film documentar, „Enron, the smartest guys in the room“, ca este unul din hiturile acestui an in Statele Unite ale Americii. Este descrierea cinematografica a povestii despre marirea si caderea vestitei companii americane, o poveste despre aroganta, putere si lacomie la o scara pentru care putini oameni au unitati de masura.

    Sistemul american al valorilor a permis astfel de fraude, dar iata, acelasi sistem american isi prezinta slabiciunea de care a dat dovada, pentru a preveni aparitia unor cazuri asemanatoare. Intrebari: la noi se poate? Daca da, de ce nu a facut nimeni nimic? Daca nu, de ce nu?

    A avut si Romania ultimilor 15 ani povestile ei care ar merita cate un documentar: ele se cheama Caritas, Bancorex, Banca Agricola, FNI sau Banca Internationala a Religiilor, si nici nu cred ca le-am numarat pe toate. Sunt povesti incalcite, despre care se vorbeste putin iar conversatiile se termina, de obicei, cu o ridicare din umeri si un gest de lehamite. Poate ca daca romanii ar fi avut curajul sa isi prezinte momentele de slabiciune asa cum o fac americanii, ar fi depasit aceste situatii intariti, mai puternici si mai prevazatori si nu s-ar fi lasat atrasi in noi capcane. 

    O prima paralela pe care am intalnit-o la americani este cea dintre filmul despre Enron si „Fahrenheit 9/11“, o alta poveste despre slabiciuni omenesti; ambele sunt povesti in care autorii lor diseca momente de viata pe care le prezinta/interpreteaza/analizeaza cum se pricep ei mai bine. Criticii spun ca „Enron, the smartest guys in the room“, realizat de Alex Gibney, are o eleganta pe care Michael Moore, in Fahrenheit, nu o are. Story-ul Enron se bazeaza pe cartea „The Smartest Guys in the Room“, scrisa de jurnalistii Bethany McLean si Peter Elkind de la Fortune si este compus din relatari din jurnalele de stiri, relatari ale angajatilor companiei si secvente home-video si audio care depasesc nivelul de documentar despre criminalitatea contabila si metodele de crestere artificiala a valorii actiunilor si ofera detalii despre oamenii care au condus toate acestea, despre cei ce au „f..k California“. O poveste despre noua economie a anilor ‘90, cand ideile se vindeau precum gadgeturile si etica devenea un concept depasit. 

    Revin, la noi de ce nu s-o putea asa ceva? 

    Am si cateva explicatii. In primul rand ca Romania este o tara mica – actorii din dramele enumerate mai sus sunt prezenti inca, intr-un fel sau altul, in viata publica. Pe langa acestia exista si un numar de beneficiari care cu greu ar putea fi determinati sa vorbeasca pe o tema delicata. Care ar fi „actorii“ dispusi sa se destainuie? De unde cele necesare documentarii? 

    Pe urma presa din Romania, in ansamblul ei – prea grabita, prea superficiala, inrobita mai mult de „acum“. Caracterizez poate nedrept o breasla din care fac parte, dar momentul in care scriu aceste randuri este marcat de situatia celor trei jurnalisti luati ostatici in Irak – noua caseta video, ultimatumul dat de rapitori – si ma incearca tot felul de sentimente, de neputinta, de furie, de inutilitate, iar picatura care a umplut paharul a venit din excesele din unele transmisii televizate. 

    Dar nu pot uita nici pe alti „smart guys“ care anuntau eliberarea colegilor nostri inca de acum doua saptamani, cu un aer convins si convingator. 

    Mai departe, faptul ca anumite categorii de romani cred ca suntem „the smartest guys in the room“. Se aplica multor categorii, de la oachesul care te inseala la cantar in piata la politicianul care promite aiurea, aici sau in strainatate. Adaptarea la orice situatie, pe principiul „zicem ca ei si facem ca noi“ mai este o caracteristica a neamului, la fel de deranjanta ca si asteptatul ca altii sa ne rezolve problemele – vezi aici, de exemplu, istoricul relatiilor cu organismele financiare internationale. Din principiul mentionat s-a nascut repede ideea „trasului de tunuri“, nederanjanta la nivel public daca n-ar fi vorba de salve intregi. 

    Demersul public al recunoasterii unor greseli, ca vine de la cei implicati sau de la altii, care analizeaza, este o actiune care, in esenta, curata. Daca nu este prezent, „the smartest guys…“ pot ajunge usor la concluzia ca pot contrazice o vorba frumoasa a lui Faulkner, pe care am citit-o undeva si pe care o reproduc: „Nu poti participa la Rau si apoi sa scapi intreg si nevatamat“.

  • Demnitare, fa-te ca declari!

    Pe la inceputurile democratiei romanesti postdecembriste, cineva propunea ca senatorii si deputatii sa fie cantariti la intrarea in Parlament si, apoi, la finalul mandatului, pentru a se vedea cat de mult le-a priit. Propunerea venea nu aiurea, ci pe baza unor observatii ochiometrice.

    De ce credeti ca Monica Macovei este unul dintre cei mai atacati ministri? Pentru ca s-a incapatanat sa aiba un program si sa urmeze, punct cu punct, indeplinirea lui. Si, mai ales, pentru ca acest program vizeaza elemente-cheie ale existentei politicienilor romani si loveste in chiar inima bunastarii lor. Pe la inceputurile democratiei romanesti postdecembriste, cineva propunea ca senatorii si deputatii sa fie cantariti la intrarea in Parlament si, apoi, la finalul mandatului, pentru a se vedea cat de mult le-a priit. Propunerea venea nu aiurea, ci pe baza unor observatii ochiometrice: comparand fotografiile de revolutionari ale multora cu noua lor imagine, rotofeie, oamenii ajungeau la tot felul de concluzii. 

    In lipsa vreunei izbanzi profesionale mai acatarii, ingrasatul din timpul mandatului de parlamentar, ministru, primar, prefect sau presedinte era prima masura a activitatii celui in cauza. Dincolo de kilele de la ceafa, gat si sale, bunastarea devenea tot mai vizibila la nivel de ghiul, vila si limuzina. Si la nivel de sfidare, aroganta si infatuare.

    Intre timp, lumea s-a mai cizelat, au fost descoperite mancarea cu mai putine calorii, bautura fina, calatoriile la business class, ceasurile scumpe si tablourile clasicilor. Fenomenul nu s-a oprit; s-a dezvoltat, a capatat un oarecare stil. In loc de legea cantaritului, ministrul justitiei Monica Macovei a gandit una dintre cele mai stricte legi in privinta declaratiilor de avere. O lege aflata la limita maxima a strictetii. Si, de aceea, atat de putin populara in randul celor care ar trebui sa o voteze. Sa-si taie, adica, creanga de sub picioare. 

    Declarativ, toata lumea e de acord, asa, in general, ca averile trebuie declarate, ca trebuie sa spuna ce au la preluarea unei demnitati publice si cu ce se aleg la incheierea mandatului. 

    E cea mai simpla cale de a putea vedea daca ceafa omului s-a ingrasat sau nu si cu cat.  Lucrurile se complica, s-a vazut saptamana trecuta la Senat, in momentul in care vine vorba despre amanunte. Si pentru ca miza e mare, reactia a fost pe masura. E ca si cum grupul politicienilor cinici si smecheri care au ceva de ascuns s-ar fi adunat si ar fi pus la cale dinamitarea proiectului, cu zambetul pe buze. 

    Prima lor grija: in declaratiile de avere sa nu fie inclusa valoarea estimata a bijuteriilor sau a colectiilor de arta. De ce oare? Oare pentru ca unii dintre cei mai bogati oameni din Romania sunt mari colectionari de arta? 

    A doua grija: eliminarea articolului conform caruia declaratiile de avere sunt acte publice, iar cei care fac declaratii incomplete sau inexacte trebuie sa raspunda in fata legii. Justificarea: ce ne facem daca estimarea noastra, care nu suntem experti, nu e precisa? In realitate, e acelasi reflex de a se ascunde. Declaram, dar s-o stim doar noi, intre noi.

    A treia grija: eliminarea rubricii privind valoarea estimata a constructiilor. Fara ea, la inceput de mandat poti avea o casuta amarata, iar la sfarsit un viloi; in declaratia de avere va aparea acelasi lucru. 

    A patra grija: sa nu se mai pomeneasca nimic despre veniturile din salarii realizate de copiii demnitarului. Aici se afla mare parte a averilor, pe numele copiilor, soacrelor, a persoanelor de incredere.

    A cincea grija: in stransa legatura cu a patra: eliminarea rubricii privind persoanele catre care a fost instrainat un bun. 

    Votand aceste amendamente, senatorii au luat vlaga legii. Cam asa cum s-a intamplat cu legea Ticu privind deconspirarea Securitatii, dezbracata de toata substanta ei. In loc de mecanisme de lupta impotriva coruptiei s-ar ajunge la aceeasi baltire, la aceleasi ambiguitati, la aceeasi solutie romaneasca gen „Mircea, fa-te ca lucrezi“. Justificarile celor care au ciopartit legea merg de la propozitii sobre („lipsesc mecanismele de implementare ulterioare declararii“ – Cristian Diaconescu, PSD) la afirmatii hilare („Sunt incalcate unele drepturi ale omului, de exemplu, dreptul la viata privata si la intimitate“ – Gheorghe Funar, PPRM). Indiferent de justificari, este clar pentru toata lumea: cei care nu vor declaratii de avere transparente, utilizabile, vor sa (se) ascunda. Si au al naibii de multe kilograme de ascuns.

  • Unde dai si unde crapa

    Schimbarile de la carma PSD vor obliga Alianta D.A. sa-si revizuiasca optiunile politice.

    Imposibilul s-a produs. Incepand de saptamana trecuta, Ion Iliescu nu se mai afla la carma formatiunii politice pe care a mosit-o si pastorit-o, fie direct, fie din umbra, din decembrie ‘89 incoace, fara intrerupere. Intr-un fel, putem spune ca Revolutia Romana s-a incheiat abia acum. Cum s-a ajuns aici si care ar fi consecintele?

    In primul rand, Ion Iliescu a cazut in aceeasi capcana cu majoritatea observatorilor politici (subsemnatul y compris): a confundat electoratul cu liderii partidului. Reactia sa, de uimire sincera, cand a fost chestionat in legatura cu acceptarea unei ipotetice functii de presedinte onorific a fost, in acest sens, graitoare. Chiar daca nu putea ravni la infatuarea unui Ludovic Soare ce declara odinioara (intrucatva pe buna dreptate) „l’etat c’est moi“ („statul sunt eu“), tot putea spune, fara prea mari emotii, „PSD-ul sunt eu. Eu l-am creat, eu l-am modelat, eu l-am facut ceea ce este“.

    Intr-adevar, in subconstientul colectiv al electoratului – daca putem spune asa – se insurubase bine ideea ca Iliescu se suprapune, practic, peste insasi notiunea de FSN/FDSN/PSDR/PSD. De aici si votul in consecinta, cu bunele si relele sale. Va mai curge ceva timp pana cand noi vom fi in stare sa digeram pe de-a-ntregul, la nivel subconstient, ceea ce liderii PSD incepusera sa faca inca de cand Adrian Nastase preluase sefia partidului si functia de prim-ministru – sa ni-l indepartam pe Ion Iliescu de imaginea partidului. Odata ucisa in minte asocierea, restul devine o joaca de copil. Ceausescu a cazut si el doar dupa ce mai intai il uciseseram in minte, prin bancurile cu Bula.

    A intervenit si un accident nefericit, imposibil de prevazut: moartea sotiei l-a impiedicat pe Octav Cozmanca sa participe la Congres. Iar in absenta dirijorului- sef, alamurile au inceput sa sune fals. In fine, a doua greseala a lui Ion Iliescu a fost doar picatura care a umplut paharul: l-a caracterizat, in public, pe Mircea Geoana drept „prostanac“. Oricat de disciplinat si de versatil ar fi fostul ministru de externe, o atare jignire – repet, publica, deci infinit mai dureroasa – nu putea fi trecuta usor cu vederea. 

    S-a intamplat aici ce s-a intamplat la ultima Olimpiada de la München, dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Decis sa demonstreze superioritatea ariana, Hitler le-a impus sportivilor germani antrenamente dintre cele mai severe, transformandu-si echipa de canotaj intr-o adevarata masina de vaslit. Canotorii englezi, in schimb, bazandu-se pe o traditie in care nu le mai ramasese de dovedit nimic, odata ajunsi in Germania, au tinut-o tot intr-o distractie. In ziua intrecerii, mahmuri si lipsiti de chef, s-au lasat depasiti, fara prea mari mustrari de constiinta, de catre echipa germana. Asta pana cand cativa spectatori nemti, cocotati pe un pod, i-au scuipat in cap, strigandu-le mascarii. Din acea clipa, canotorii englezi au vaslit „ca manati de diavol“, conform declaratiilor unui martor ocular, recuperand handicapul si reusind sa treaca primii linia de sosire.

    De buna seama, orgoliul ranit al lui Geoana n-ar fi putut face minuni de unul singur. L-au sustinut din plin jocurile de culise la care Corina Cretu facea, disperata, referire. Putem, insa, remarca un fapt: scorurile cu care Geoana si Nastase si-au adjudecat functiile sunt sensibil egale. Fiecare dintre cei doi a obtinut aproximativ 1.000 de voturi, in vreme ce ambii contracandidati au obtinut aproximativ 500. O asemenea coincidenta, in conditiile unui vot secret, poate da de gandit.

    Fie si acceptand, insa, ipoteza ca, pe ultima suta de metri, Adrian Nastase si-a negociat cartile in asa fel incat sa cada tot in picioare, nu putem spune ca victoria la congres ii apartine. In plan simbolic, Nastase a pierdut pe toata linia. Or, in politica, planul simbolic este cel care, in cele din urma, conteaza. Fostul prim-ministru a avut sansa de a-si ucide – tot simbolic, fireste – tatal, candidand deschis impotriva lui Ion Iliescu. Un gest care, psihanalitic vorbind, l-ar fi adus, in sfarsit, in zona maturitatii. Dupa multe ezitari a renuntat, preferand o mai sigura pozitie secunda. Candidand si castigand impotriva lui Iliescu, Mircea Geoana l-a frustrat pentru vecie pe Adrian Nastase de aceasta posibilitate. Fostul premier a fost obligat sa asiste pasiv la o ucidere ritualica al carei protagonist s-ar fi cuvenit sa fie.

    Nu e nevoie ca delegatii PSD sa-l fi citit pe Freud pentru a intelege pozitia precara in care fost adus Nastase. Iata de ce inclin sa cred ca ne putem astepta, cu suficienta confidenta, la inceputul declinului stelei ex-presedintelui PSD, indiferent de negocierile purtate in culise. Partidul isi va schimba, treptat, fata cu care ne obisnuisem. Nu ma astept la minuni –  nici n-ar fi posibile, in conditiile in care, totusi, numerele 2 si 3 din partid raman Nastase si Mitrea. Dar nici nu e nevoie de o schimbare de substanta peste noapte. In ochii electoratului, PSD va fi, in sfarsit, „Noul PSD“. Forma bate fondul. Perceptia conteaza, iar aceasta noua perceptie va trebui luata, de acum incolo, in calcul de catre liderii Aliantei D.A.

    De aici incolo se inmultesc combinatiile posibile. Intr-o prima varianta, liderii PNL-PD ar trebui sa grabeasca alegerile anticipate, pentru ca de acum inainte respingerea apriorica a PSD nu va mai fi posibila. PSD-ul „tuturor relelor“ a incetat sa existe, asa ca partidul isi va recapata functia de aspirator al voturilor nemultumitilor. Intr-o alta varianta – mai putin probabila, pentru ca e mai usor demontabila prin portavocea Basescu – Tariceanu si-ar putea consolida pozitia amenintand cu o eventuala alianta cu un PSD schimbat la fata. In fine, PD va fi nevoit sa reia rapid in calcul fie unirea cu PNL si transformarea in partid popular, fie o treptata dar sigura apropiere de PSD si crearea unui singur partid social-democrat. De-o fi una, de-o fi alta, noua, celor multi, nu ne ramane decat sa ne bucuram. Acolo unde se inmultesc posibilitatile, sporeste si sansa noastra de a fi bagati in seama. P.S. Din motive lesne de inteles, publicarea celei de-a doua parti a textului „Romania in Tara Minunilor“ a fost amanata cu o saptamana.

  • Iliescu si gustul razbunarii

    La Congresul PSD au cazut mastile: Ion Iliescu a recunoscut, gratie subconstientului, ca a ramas comunist iar Adrian Nastase a renuntat, tacit, la teza ipocrita „nu exista nici un conflict in partid“.

    Specialistul in efecte speciale a dat gres de aceasta data: in decorul modern, dominat de nuante de albastru fluorescent si proiectii multimedia, prafuitul politician pare decupat din alt film. Tuna de la tribuna din nichel si plexiglas, in fata unei sali care, in loc sa-l asculte incremenita, sa-l intrerupa doar cu aplauze si ovatii, isi permite sa-i raspunda obraznic! 

    Striga din ce in ce mai tare, devine aproape isteric, amenintator. Dar nu mai sperie pe nimeni. Dimpotriva. Se blocheaza de cateva ori, isi aranjeaza cu gesturi ezitante ochelarii cu rame demodate, tuseste iritat. Incearca sa-i raspunda acid unui rebel din sala, dar tonul nu-i e deloc convingator. Si-a pregatit un discurs de trei pagini. Scrise citet, cu litere mari. L-a repetat, ca de obicei, in fata oglinzii, de cateva ori. Totul parea in regula. Numai ca oglinda nu si-a permis niciodata sa-i raspunda „la misto“.

    Prestatia lui Ion Iliescu in fata Congresului PSD a facut deliciul mass-media. Mereu un magnet pentru comentariile ironice, fostul presedinte de tara si partid a fost, de aceasta data, linsat public, tocat mediatic cu o placere evidenta, exacerbata. Joia trecuta au cazut doua masti, simultan: pe de-o parte, Ion Iliescu a rostit cuvantul „tovaras“, provocand hohote de ras (intr-o sala ticsita, de altfel, de fosti tovarasi), recunoscand, gratie subconstientului, ca a ramas comunist; pe de alta parte, Adrian Nastase a admis, tacit, ca sceneta plina de ipocrizie „nu exista nici un conflict intern la PSD“ trebuie sa inceteze. Romania are nevoie de un partid social-democrat solid si modern, de o forta de stanga inchegata. Acest lucru nu se poate realiza fara mai multa sinceritate si mai putine fumigene. De aceea, faptul ca pesedistii s-au ciondanit, s-au ironizat reciproc, s-au certat si si-au pus „piticii pe masa“ e de bun augur. A fost un congres mult mai onest si mai interesant decat am fi crezut. 

    Ion Iliescu nu este, evident, omul capabil sa-si duca partidul pe drumul cel bun. Din acest punct de vedere, improspatarea conducerii PSD este binevenita. Pe de alta parte, insa, principalul partid de opozitie este pandit de pericolul indepartarii de electoratul sau stabil, de asa-zisii „asistati“, de marea masa a romanilor care inca nu inteleg mare lucru din „occidentalizarea“ tarii. Acesti oameni se vor simti abandonati si singuri fara Ion Iliescu, omul care va ramane in istorie ca fiind cel mai comunist presedinte democrat al Romaniei.

    Multi spun ca Iliescu n-a iesit din politica, asa cum a prezis, „cu picioarele inainte“, ci pe „barba“ (a se citi picioarele) lui. Fals. Cuplul Geoana-Nastase va avea de infruntat un critic acid, credibil si periculos, chiar din interiorul partidului: pentru ca Ion Iliescu nu-i va uita si nu-i va ierta pe cei care nu i-au permis sa-si incheie cariera politica asa cum a visat. 

    In politica, nimic nu se compara cu gustul delicios al razbunarii. Iliescu l-a simtit o data, in 25 decembrie ‘89. Daca-l vor mai tine puterile, va dori sa-l simta din nou.

  • Capitalism cu pierderi impartite frateste

    Asumarea pierderii si chiar a falimentului este una din cele mai dure lectii din capitalism. Unii castiga si altii pierd. Multi oameni de afaceri romani inca nu au invatat acest lucru si este dureros atunci cand ii vezi cum predica valorile si regulile economiei de piata, iar atunci cand ii afecteaza direct isi impun pozitia aproape cu pumnul: nu-ti convine, renunta la contract.

    Aproape un deceniu, compania imobiliara Impact a incasat lunar ratele pentru vilele vandute, avand la baza un contract in care moneda de referinta a fost valuta – dolarul si apoi euro.

    Un client isi platea rata in lei, dar la cursul valutar leu/dolar si leu/euro din momentul efectuarii platii. Cine cumpara o casa prin acest sistem stia foarte clar care sunt regulile jocului. Nimeni nu protesta. 

    Dupa 15 ani de crestere continua a cursului valutar a urmat si o scadere dramatica de 20%, de la 43.000 de lei la 36.000 de lei. Nimeni nu se astepta la ea, toate calculele au fost date peste cap, iar multe bugete au fost afectate. Au castigat cei care au luat imprumuturi in valuta, iar acum trebuie sa ramburseze banii, dar platesc mai putini lei pentru un euro. Au castigat cei care aveau venituri in lei si nu legate de evolutia cursului.  Au platit scump si cei care si-au onorat facturile si serviciile cu intarziere de cateva luni. Spre exemplu, in octombrie li s-a emis pentru un serviciu o factura de 1.000 de euro la cursul valutar al BNR de atunci. 

    Nu au avut „inspiratia“ sa plateasca in acel moment. In ianuarie, euro a fost mai jos, dar trebuie sa plateasca factura la cursul din octombrie, asa cum a fost contractul. Si ei incaseaza la cursul din ianuarie. Ghinion. Scandal, discutii. „De ce nu pot plati la cursul euro de acum? Stii cat pierd!“ „De ce nu ati platit atunci?“ Arieratele au si ele pretul lor. Oricum, au pierdut cei care trebuie sa incaseze in lei, dar la cursul valutar de acum, mai mic.  Compania Impact nu si-a asumat insa aceasta pierdere. Celor care trebuie sa plateasca ratele li s-a spus ca societatea a pierdut prea mult, pentru ca veniturile le avea calculate in euro, iar pe partea de cheltuieli platile se fac in lei – or, costurile au crescut.  In aceste conditii, pierderea „trebuie impartita frateste intre companie si client“. Alaturi de aceasta instiintare, societatea a trimis in plic si lacrimile de regret si de intelegere a situatiei.

    Si, ca atare, cursul de schimb valutar la care se face plata nu este cel de la BNR, ci cel anuntat de societate, mai mare – 38.500 de lei pentru un euro. Peste noapte, intelegerea din contract a disparut. Ce poate face clientul: accepta situatia si plateste cateva mii de euro in plus  sau reziliaza contractul. 

    Pe cererea asta de case, cu noi clienti la usa, societatea de abia asteapta sa renunte omul la contract. Daca dai societatea in judecata, astepti ani buni pana cand se va face dreptate. Intre timp pierzi. 

    Asa o fi capitalismul? Cand cursul crestea, iar costurile erau constante in lei, nu cred ca societatea a impartit profitul cu clientii. Acum, cand euro a scazut, pierderea se transfera la client, care, fiind fara o alternativa viabila in spate, este nevoit sa accepte ceea ce i se ofera.

    Situatia descrie perfect capitalismul romanesc. Lipsa alternativelor si a concurentei. Avem capitalism, dar nu avem ceea ce duce acest sistem inainte: concurenta. Daca ar fi fost mult mai multe proiecte imobiliare, ai fi putut tranti usa si a doua zi ai semna un contract cu altii. Dar nu ai aceasta varianta. Sunt sectoare intregi unde sunt doi, trei jucatori care fac legea. Unde sa te duci in aceasta situatie? 

    Un bancher spunea ca intreprinderile mici si mijlocii si persoanele fizice sunt clienti captivi. Nu au alternativa. De aceea sunt si cei mai profitabili clienti. 

    O companie mare ia un credit si cu 3% dobanda in euro. O persoana fizica plateste 12-15% efectiv in euro. De-asta este si bataia asta mare acum pe ei. 

    De-asta isi extrag bancile renta ca urmare a pozitiei de oligopol pe care o detin.  Acum, si cei care tocmai blamau politica bancilor fac acest lucru. Isi pun clientii la zid. Pentru ca stiu ca acestia nu au alternativa.

  • Regiile si falimentul

    Firmele care ne aduc apa calda la robinet sunt protejate de spectrul falimentului. In lipsa unei legi speciale pentru fostele regii, care ar fi trebuit sa apara in urma cu 10 ani, datoriile de mii de miliarde de lei alunga potentialii investitori. Iar autoritatile au planuri de restructurare, dar nu le aplica.

    Cum marile privatizari din energie s-au cam terminat, oficialii romani par sa-si concentreze atentia, acum, asupra unor foste regii autonome. Iar subiectul este cel putin delicat. Cu datorii de ordinul zecilor de mii de miliarde de lei, regiile – printre care firme care produc si transporta apa calda si caldura – nu sunt o tinta pentru firmele straine. Cine ar vrea sa preia o companie inglodata in datorii si fara prea mari sanse de a-si recupera banii de la clientii rau-platnici? Asa ca autoritatile au decis sa „restructureze“ fostele regii, adica sa le cosmetizeze datele contabile si sa scape de o parte din armatele de salariati. Ideea – buna pe hartie – nu a fost inca pusa in practica. Un exemplu este regia bucuresteana de termoficare RADET. Planul de restructurare exista de anul trecut. El prevede reducerea personalului cu 25%, de la un total de circa 6.500 de persoane, si organizarea activitatilor in subunitati cu buget propriu. Ulterior, acestea urmau sa fie transformate in societati comerciale cu perspective de privatizare. Curatarea de datorii inainte de vanzarea catre un investitor – de preferinta strain – are rolul de a scapa compania de la faliment. 

    Legea spune ca o firma, oricat de mare sau de mica ar fi ea, poate intra in lichidare judiciara daca datoriile ii depasesc capitalul social. Dupa acest rationament, unele unitati ale Termoelectrica, RADET etc. ar fi trebuit sa fie demult inchise. Situatia este insa mult mai nuantata. Mai intai, statul tine in viata sistemul falimentar de productie si transport al energiei termice pentru ca nu are alta solutie. 

    Cum sa se inchida o regie de transport a apei calde si sa ramana cateva sute de mii de familii in frig iarna?

    Ce-i drept, guvernantii si-au luat, totusi, si o masura de siguranta. Un furnizor satul sa-si astepte banii pe care RADET, spre exemplu, ii datoreaza, s-ar fi putut trezi sa isi ceara drepturile in instanta. Si sa declanseze procedura de lichidare, primul pas spre faliment.  „In legea 64, care reglementeaza procedura de lichidare judiciara, este un aliniat special legat de fostele regii autonome“, explica Arin Stanescu, presedintele Uniunii Practicienilor in Reorganizare si Lichidare (UPRL). Mai precis, se spune ca era prevazut inca din 1995 ca aceste companii vor beneficia de „o lege speciala“.  Lege care, insa, nu a fost data pana acum. 

    Protejate, in acest fel, regiile acumuleaza datorii, ba chiar isi arunca pierderile din activitatea curenta in carca fiecarui client. 

    Abia dupa programul de restructurare vor aparea „elementele care creaza premizele privind privatizarea“, spunea Virgil Ramba, presedintele RADET. Asa ca o eventuala discutie legata de privatizarea regiei nu poate avea loc in nici un caz mai devreme de un an, crede oficialul companiei. 

    Istoria nu ofera, insa, exemple de succes in privinta privatizarii unor unitati similare. O prima tentativa de vanzare a unei companii asemanatoare a fost la Arad. Cu mai bine de doi ani in urma, centrala termoelectrica de la Arad era la un pas de vanzare. Ba chiar existau si niste investitori americani interesati de ea.  Avantul autoritatilor locale a fost taiat destul de repede, cand acei investitori nici macar nu si-au achitat obligatiile contractuale. 

    Probabil ca ei au observat repede dependenta acelei centrale de firma-mama, Termoelectrica. Si datoriile care se adunau rapid.  Prin urmare, restructurate sau nu, cu legi speciale care sa le reglementeze activitatea (sau fara), regiile autonome din Romania nu sunt foarte dorite de investitori. Cel putin deocamdata. 

    Adevarata sursa a problemelor este, poate, colosul din spatele lor, producatorul de apa calda si caldura Termoelectrica. O societate de stat, nerestructurata si cu datorii de peste 10.000 de miliarde de lei. Iar restructurarea unei singure bucati din lantul de la producatori pana la calorifere nu va avea, probabil, rolul de a scoate sistemul din colaps.

  • Liderii politici, pe faras

    Principalii lideri politici ai momentului au probleme. Principala lor problema este aceea ca nu sunt intocmai niste lideri politici ci, mai degraba, lideri ai unor grupuri de interese.

    Traian Basescu, prototipul politicianului pragmatic, tocmai a trecut printr-o situatie limita. Omul care da impresia ca prefera sa joace totul pe o carte (desi a apelat la multe replieri) a avut mari emotii de-a lungul crizei ostaticilor. Putea sa o incurce, a razbit. Pana la urma, e posibil sa reuseasca sa determine alegeri anticipate, insa e tot mai multa lume care percepe aceasta solutie drept un hatar si nu o necesitate. In plus, a inceput sa piarda la capitolul incredere dupa ce a fost parasit de Andrei Plesu si pare tot mai prizonier relatiei cu sefii serviciilor secrete mosteniti de la Ion Iliescu. Totul poate fi un joc. Omul e in grafic, dar mersul pe sarma e riscant.

    Calin Popescu-Tariceanu merge, si el, pe sarma. A ajuns in ingrata pozitie de a se afla la mijloc. Undeva intre propriul partid, propriile ambitii politice, partenerii din PD, seful statului si cursa contracronometru cu calendarul integrarii europene. Multi liberali sunt nemultumiti ca Dinu Patriciu a ajuns sa aiba probleme „sub Tariceanu“; mai multi sunt ingrijorati ca PNL pierde statutul de vioara intai a Aliantei. Apoi, fiind in opozitie fata de ideea anticipatelor acum, a ajuns sa incuviinteze mai putin morala racolarii de parlamentari, conform principiului ca e mai ieftin sa obtii cateva voturi dintre cele deja existente decat sa vizezi unele care depind de un electorat imprevizibil. Tariceanu este, totusi, unul dintre putinii lideri actuali despre care se poate spune ca apartine, cu gandul si cu fapta, unei linii politice (in cazul lui, cea liberala). Dar pare inca prizonierul amanuntului ca are de recuperat 15 ani in care a fost de fata fara sa iasa in evidenta. Mircea Geoana ar putea sa aiba, in forul interior, tot mai multe motive sa regrete ca n-a ales postul de la BERD. Are o pozitie confuza intr-un partid confuz, greu de condus. „Secunzii“ Mitrea si Nastase ii sufla in ceafa. 

    Dupa statut, lucrurile sunt clare. Pe teren, insa, fiecare vrea sa isi marcheze cat mai bine teritoriul si sa construiasca borne cat mai adanc in suprafata celorlalti. Oricat ar incerca sa para de ferm, pe Mircea Geoana il urmareste porecla data de Ion Iliescu. Fostul sef al statului e, de altfel, o sursa de neliniste. Geoana stie ca Iliescu isi va lua revansa pentru supararea de la Congres, dar nu stie nici cand, nici cum. Mai e si problema Hayssam, unde Geoana se alege cu oalele sparte de altii. Mircea Geoana nu e sigur cat de departe merg firele, in adancul PSD, si cat de tare e dispus Traian Basescu sa traga de ele. 

    Si dezertarile din partid sunt nelinistitoare. Mai ales ca, deja, printre cei plecati e un Ioan Talpes care a dat fuga la Traian Basescu, cu niscaiva documente, inclusiv legate de „relationarile“ prin PSD ale lui Omar Hayssam. (O fi fost ceva si despre Dinu Patriciu?) Momentul Hayssam a mai deschis o rana: relationarea lui Geoana cu cea mai puternica filiala, cea din Bucuresti, controlata de amicul Dan Ioan Popescu. 

    Pus in fata tuturor acestor probleme, Mircea Geoana a gasit, deocamdata, solutia cea mai simpla si mai ineficienta: rebrandingul PSD, respectiv schimbarea culorii din bleu in rosu. Adrian Nastase nu e nici el, oho!, scutit de probleme. O pastila greu de inghitit: e subalternul lui Mircea Geoana. O amenintare prezenta: riscul de a pierde pozitia de presedinte al Camerei Deputatilor, in conditiile in care majoritatea guvernamentala tinde sa devina tot mai mare. 

    Oricat ar incerca sa dea impresia de contrariu, Adrian Nastase se afla de ceva vreme intr-o pasa proasta. Marilor infrangeri din 2004 nu le-au urmat nici macar mici victorii.  E fara tagada faptul ca un tandem cu Ion Iliescu i-ar fi fost mult mai convenabil decat troica de acum, cu Mircea Geoana si Miron Mitrea. Indiferent de repozitionarile care au urmat, la Congres a pierdut si el, nu doar Iliescu. In fine, lupta politica de la Bucuresti e pe contre si oricand poate fi activat te miri ce dosar Zambaccian sau alte declaratii de avere. (Cine ar fi crezut ca Dinu Patriciu poate pati umilinta de a sta la arest?) Ion Iliescu, cu voia dumneavoastra ultimul de pe lista, n-o duce nici el deloc bine. In cateva saptamani a pierdut aproape totul. Nu mai e sef aproape peste nimic, a pierdut reputatie si influenta. Dintre toti, pare cel mai sifonat pentru ca a cazut cel mai de sus, iar problemele l-au trimis pe masa chirurgilor. Ion Iliescu are acum de ales intre a se retrage sa se bucure de o batranete relativ linistita sau a reveni ca sa arate ca tot el e seful. Pre multi ar vrea sa popeasca. Totul e sa mai si poata.

    Ce-i uneste pe toti acesti oameni? In primul rand, tara. Momentul delicat in care se afla are ca pricina si amatorismul cu care s-a facut politica in Romania in ultimii 60 de ani. Mostenirea politica sanatoasa, atat cata era, a fost mai degraba ignorata. S-au ferit de ea ca necuratul de tamaie. Constructiile politice postdecembriste au adus mai degraba a reinventarea rotii. Politicienilor romani le-a placut sa spuna ca in Romania se voteaza persoane, nu doctrine. Iar acum persoanele sunt pe faras. Momentul e delicat nu doar pentru cei despre care am vorbit aici. 

    Intreaga clasa politica are probleme si, laolalta cu ea, societatea romaneasca. Poate ca apropierea de grupurile politice din Parlamentul European va determina si clarificari doctrinare care sa dea consecventa demersurilor de orice fel ale politicienilor. Altfel, vorba lui Traian Basescu, soferul, nu vom avea o masina cu roti de o parte si de alta, ci o rabla ramasa pe janta.