Dupa chipul si asemanarea presedintelui

„Cand fostii sai suporteri dovedeau o socanta lipsa de demnitate, Basescu nu facea decat sa culeaga o recolta pe care singur o semanase. Pentru ca el fusese cel care cautase si promovase cu buna stiinta asemenea nulitati politice.“ Asta scria Max Weber, inca din 1917. Glumesc!

 

Weber nu avea nici o treaba cu nenascutul Basescu. Problema lui, la vremea respectiva, era Bismarck. Si nici macar el, in mod direct. Daca Weber se „rafuia“ cu Bismarck, o facea pentru a-l da de exemplu (negativ, de buna seama), despre cum un politician de exceptie isi poate sapa singur groapa, marginalizand si ridiculizand parlamentul – singura scoala eficienta, sustinea el, de educatie politica. Weber nu a negat niciodata calitatile fostului cancelar al Germaniei – dimpotriva, a fost primul care sa le recunoasca. Problema identificata de el era, insa, alta. Un sistem politic eficient nu se poate  baza exclusiv pe exceptii.

 

Cezarismul nu e viabil, pentru simplul motiv ca Cezar e si el om – mai devreme sau mai tarziu moare sau e inlaturat de la putere, cum a fost Bismarck. Si-atunci toti „yesmen“-ii din jurul sau, educati sa se dezvolte in absenta unei coloane vertebrale, vor deveni, peste noapte, „nomen“-i, intorcandu-i, fara prea multe scrupule, spatele. Altfel spus, un Cezar trebuie sa-si nege conditia si sa cultive cezari mai mici, capabili la o adica sa-l infrunte, fara sa clipeasca. Daca Basescu nu-l crede pe Weber, il poate intreba, bunaoara, pe Adrian Nastase, ba chiar si pe Ion Iliescu.

 

Pentru ca problema identificata de Weber nu il priveste in exclusivitate pe Basescu. Pe de o parte, o guvernare „eficienta“, fie ea a unei tari sau a unui partid, presupune subordonati disciplinati, obisnuiti sa bata din calcaie si sa execute ordinele fara sa cracneasca. Pe de alta parte, insa, o asemenea „armata“ de subordonati prezinta doua riscuri majore: incurajeaza lichelele si previne aparitia unor oameni politici in adevaratul sens al cuvantului.

 

Omul politic, tot in viziunea lui Weber, se deosebeste fundamental de birocrat sau de functionarul din administratia publica. Daca functionarul stie ca „ordinul se executa, nu se discuta“, politicianul isi poate permite sa spuna „nu“. Functionarul n-are responsabilitati. Omul politic e responsabil inclusiv pentru consecintele neprevazute ale actiunilor sale.

 

E drept, la aceasta ora Parlamentul Romaniei nu geme sub povara prea multor oameni politici. Isprava de saptamana trecuta – cand senatorii puterii au dat mana cu cei ai opozitiei pentru a impiedica transformarea PNA in DNA, cu drept de anchetare a parlamentarilor – e graitoare in acest sens. Responsabilitatea a fost pasata de la unii la altii, premierul Tariceanu „mai sta, mai analizeaza“, iar Norica Nicolai isi freaca in continuare mainile de bucurie. Ce-i drept, e drept:  iti vine sa te iei cu mainile de cap si sa-i trimiti pe toti la plimbare.

 

Si totusi. Totusi parlamentul ramane singurul spatiu politic in care – prin dezbateri, negocieri si persuasiune – un politician are sansa sa se maturizeze. Din aceasta perspectiva, Adrian Nastase e un politician mult mai abil decat Traian Basescu. Felul in care a reusit sa se mentina la sefia Camerei Deputatilor dovedeste ca anii petrecuti in parlament n-au fost irositi de pomana.

 

Luat la bani marunti, Basescu nu se poate lauda nici pe departe cu un asemenea palmares. Activitatea sa parlamentara, cata a fost, s-a remarcat prin mediocritate. Ca ministru, primar sau presedinte, s-a descurcat si se descurca bine, dar asta nu-i acorda automat statutul de om politic. A obtine voturi populare sau a da ordine nu e totuna cu a-ti negocia agenda printre egali, in interiorul Parlamentului. De aici, probabil, si dorinta defulatorie de a reduce parlamentul la o singura camera, si aceea, probabil, cat se poate de inofensiva.

 

In realitate, asemanarile dintre Basescu si Nastase depasesc cu mult nivelul „Adriene, ce blestem pe capul acestui popor sa fie obligat sa aleaga intre doi fosti comunisti“. Si unul si altul, odata infipti in fruntea bucatelor, au avut grija sa se inconjoare de functionari disciplinati. Si unul si altul refuza sa creada ca o opinie contrara nu presupune automat un gest de razmerita ce se cuvine inecat in sange. Departe de mine, insa, gandul de a-i baga pe amandoi in aceeasi oala.

 

De despartit ii despart nu doar stilul si intentiile, ci si abilitatea de a merge pe bicicleta: Traian stie din instinct ceea ce Adrian n-a putut invata nici din carte – si anume ca, pentru a te mentine „calare“, trebuie sa intorci ghidonul in directia in care se inclina bicicleta, nu invers, cum ti-ar dicta ratiunea. Altfel spus, ca trebuie sa fii in stare sa recunosti „am gresit“, sa zici „pardon“ si sa pedalezi mai departe.

 

Continuand sa nege evidentele, Nastase se ingroapa mai tare. Asa ca daca presedintelui ii pasa cu adevarat de soarta acestei tari, ar face bine sa inceapa a-si cultiva un anturaj obisnuit sa gandeasca aidoma – liber si cu voce tare -, fara teama ca, daca va face astfel, va fi automat penalizat. Sau acceptand, precum Andrei Plesu, riscurile de rigoare.

 

Ar putea incepe incurajand PD-ul (care devine iritant in postura sa de partid-molusca) sa dezvolte o coloana vertebrala si ar putea continua renuntand la intentia de minimalizare a parlamentului. Cu un Basescu nu se face primavara. E nevoie de basesti mici si multi la toate nivelurile de decizie politica. Basesti care, la o adica, sa poata face si ei ce face presedintele – sa zica „nu“ sau „am gresit“ si sa pedaleze mai departe.