Smartest guys in the room

Sistemul american al valorilor a permis astfel de fraude, dar iata, acelasi sistem american isi prezinta slabiciunea de care a dat dovada, pentru a preveni aparitia unor cazuri asemanatoare. Intrebari: la noi se poate? Daca da, de ce nu a facut nimeni nimic? Daca nu, de ce nu?

A avut si Romania ultimilor 15 ani povestile ei care ar merita cate un documentar: ele se cheama Caritas, Bancorex, Banca Agricola, FNI sau Banca Internationala a Religiilor, si nici nu cred ca le-am numarat pe toate. Sunt povesti incalcite, despre care se vorbeste putin iar conversatiile se termina, de obicei, cu o ridicare din umeri si un gest de lehamite. Poate ca daca romanii ar fi avut curajul sa isi prezinte momentele de slabiciune asa cum o fac americanii, ar fi depasit aceste situatii intariti, mai puternici si mai prevazatori si nu s-ar fi lasat atrasi in noi capcane. 

O prima paralela pe care am intalnit-o la americani este cea dintre filmul despre Enron si „Fahrenheit 9/11“, o alta poveste despre slabiciuni omenesti; ambele sunt povesti in care autorii lor diseca momente de viata pe care le prezinta/interpreteaza/analizeaza cum se pricep ei mai bine. Criticii spun ca „Enron, the smartest guys in the room“, realizat de Alex Gibney, are o eleganta pe care Michael Moore, in Fahrenheit, nu o are. Story-ul Enron se bazeaza pe cartea „The Smartest Guys in the Room“, scrisa de jurnalistii Bethany McLean si Peter Elkind de la Fortune si este compus din relatari din jurnalele de stiri, relatari ale angajatilor companiei si secvente home-video si audio care depasesc nivelul de documentar despre criminalitatea contabila si metodele de crestere artificiala a valorii actiunilor si ofera detalii despre oamenii care au condus toate acestea, despre cei ce au „f..k California“. O poveste despre noua economie a anilor ‘90, cand ideile se vindeau precum gadgeturile si etica devenea un concept depasit. 

Revin, la noi de ce nu s-o putea asa ceva? 

Am si cateva explicatii. In primul rand ca Romania este o tara mica – actorii din dramele enumerate mai sus sunt prezenti inca, intr-un fel sau altul, in viata publica. Pe langa acestia exista si un numar de beneficiari care cu greu ar putea fi determinati sa vorbeasca pe o tema delicata. Care ar fi „actorii“ dispusi sa se destainuie? De unde cele necesare documentarii? 

Pe urma presa din Romania, in ansamblul ei – prea grabita, prea superficiala, inrobita mai mult de „acum“. Caracterizez poate nedrept o breasla din care fac parte, dar momentul in care scriu aceste randuri este marcat de situatia celor trei jurnalisti luati ostatici in Irak – noua caseta video, ultimatumul dat de rapitori – si ma incearca tot felul de sentimente, de neputinta, de furie, de inutilitate, iar picatura care a umplut paharul a venit din excesele din unele transmisii televizate. 

Dar nu pot uita nici pe alti „smart guys“ care anuntau eliberarea colegilor nostri inca de acum doua saptamani, cu un aer convins si convingator. 

Mai departe, faptul ca anumite categorii de romani cred ca suntem „the smartest guys in the room“. Se aplica multor categorii, de la oachesul care te inseala la cantar in piata la politicianul care promite aiurea, aici sau in strainatate. Adaptarea la orice situatie, pe principiul „zicem ca ei si facem ca noi“ mai este o caracteristica a neamului, la fel de deranjanta ca si asteptatul ca altii sa ne rezolve problemele – vezi aici, de exemplu, istoricul relatiilor cu organismele financiare internationale. Din principiul mentionat s-a nascut repede ideea „trasului de tunuri“, nederanjanta la nivel public daca n-ar fi vorba de salve intregi. 

Demersul public al recunoasterii unor greseli, ca vine de la cei implicati sau de la altii, care analizeaza, este o actiune care, in esenta, curata. Daca nu este prezent, „the smartest guys…“ pot ajunge usor la concluzia ca pot contrazice o vorba frumoasa a lui Faulkner, pe care am citit-o undeva si pe care o reproduc: „Nu poti participa la Rau si apoi sa scapi intreg si nevatamat“.