Ceea ce voi povesti acum nu mi se intampla cu siguranta numai mie, ci in general tuturor acelora care, pentru ca au publicat carti sau articole, se bucura de o oarecare notorietate intr-un anumit domeniu.
Asadar, tuturor acestora li se intampla sa li se ceara o prefata pentru cartea cuiva. La acest tip de solicitare fiecare reactioneaza cum doreste, iar pentru unii cererea in sine reprezinta o recunoastere mult dorita. Se intampla insa si ca altii, in mod sigur eu, sa aiba parte de cereri de prefete cu zecile in fiecare luna – despre orice subiect si din partea oricui, de la colegul de breasla si pana la poetasul care publica pe banii lui, de la neoromancier la inventatorul unui nou perpetuum mobile.
De obicei spun ca (lasand la o parte imposibilitatea de a citi toate manuscrisele si riscul de a parea un autor de prefete la comanda), avand in vedere ca am refuzat deja cereri similare din partea unor prieteni dragi, sa fac acest lucru pentru altcineva li s-ar parea celor dintai jignitor. Si de obicei discutia se opreste aici. Dar atunci cand solicitantul este un prieten, imi fac timp si scriu o scrisoare mai personala, in care incerc sa explic ce m-au invatat deceniile de munca in lumea cartilor. Explic asadar ca refuzul meu are ca scop sa-l salveze pe autor sau pe autoare de la un dezastru editorial.
Exista doar trei situatii in care o prefata nu face rau. Una este cea facuta de un scriitor in viata unuia defunct: intr-un astfel de caz, chiar si un tinerel de 20 de ani isi poate permite sa prezinte o noua editie a Iliadei, iar Homer nu sufera din cauza asta. Cealalta situatie este cea in care prefata este cea a Maestrului pentru Discipol, adica atunci cand un autor celebru prezinta un foarte tanar si necunoscut debutant si, cum s-ar spune, garanteaza pentru acesta.
In ceea ce priveste prefetele facute de un adult in viata unui alt adult in viata, as face o exceptie doar in cazul prefetei-marturie, atunci cand pentru a sustine o lucrare considerata importanta din punct de vedere ideologic si moral, autorul cuvantului-inainte isi alatura vocea celei a autorului ca si cum ar semna o adeziune.
Eu, de pilda, care ma declar impotriva prefetelor, tocmai am semnat prezentarea unei antologii critice de texte ale revistei antisemite Apararea rasei, nu pentru a o prezenta pe autoare, deloc o necunoscuta, ci pentru a face tot ce se poate pentru ca aceasta carte sa fie citita.
In toate celelalte cazuri, prefetele dau o lovitura mortala cartii respective. De obicei, autorul sau editorul, cerandu-i unui cutare domn Prefatescu un cuvant inainte pentru cartea unui anume Autorica, considera ca notorietatea lui Prefatescu va vinde cateva exemplare in plus.
Este posibil si ca acest lucru sa se intample, chiar daca nu neaparat in cantitati semnificative, dar efectul asupra cititorilor avizati este urmatorul: Daca acest Autorica de care n-am auzit are nevoie de sustinerea lui Prefatescu, inseamna ca era si normal sa nu fi auzit de el.
Atunci cand intru intr-o librarie si gasesc o carte de Autorica, sa zicem despre memorialistica epocii post-wilhelmine, sa spunem, prima mea reactie este: Cat sunt de incult, n-am auzit nimic de acest Autorica, care a fost un mare specialist al epocii post-wilhelmine!.
Se observa ca fenomenul este foarte natural: cand cineva intr-o conferinta sau intr-o nota la o alta carte imi citeaza opera unui cutare Autorica, de care n-am auzit, prima mea reactie (daca sunt un om intelept) este sa ma simt inadecvat din punct de vedere cultural si sa-mi propun sa citesc mai devreme sau mai tarziu opera lui Autorica. Daca insa gasesc la librarie opera lui Autorica si vad ca este prefatata de Prefatescu, ma linistesc imediat: era normal sa nu fi auzit de Autorica, atata vreme cat acesta are nevoie de girul altcuiva pentru a fi luat in considerare.
Rationamentul meu imi pare evident, liniar, convingator, si atunci cand il comunic celui care mi-a solicitat o prefata, adaug si ca eu, personal (si o fi probabil un deplorabil exces de hybris in asta, nu contest), nu as vrea niciodata sa ma prefateze nimeni – mai mult, sunt chiar si impotriva cazului profesorului universitar care-i scrie prefata studentului, pentru ca reprezinta cel mai ucigator mod (din motivele enumerate mai sus) de a scoate in evidenta tineretea si imaturitatea autorului.
Ei bine, de obicei nu reusesc sa-mi conving interlocutorul, care considera ca rationamentul meu vine din rea-vointa. Astfel, pe masura ce imbatranesc, multe persoane carora am incercat sa le fac un bine refuzandu-le imi devin dusmani.
Asta cand nu se intampla ca in cazul celui care si-a publicat cartea pe banii lui si i-a pus drept prefata scrisoarea mea respectuoasa de refuz (si jur ca s-a intamplat in realitate). Pana aici ajunge omeneasca sete de prefete.
Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editiaBUSINESS Magazin care apare la 1 martie.
Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe
Leave a Reply