BusinessMagazin

Author: adison

  • O comoara de ingropat

    „Vad la un buletin de stiri, tarziu in noapte, ca un sarman norocos e bagat la parnaie pe trei ani, plus amendat cu naiba stie ce suma, pentru ca i-a scos soarta in cale o comoara! O suta si ceva de banuti din aur de pe vremea lui napoleon al iii-lea (parca). Si stau si ma gandesc…

     

    Imi si imaginez o scena: un om cu totul respectabil isi sapa cu un ultim strop de speranta gradina arsa de soare; alaturi, pentru a-i trece mai usor timpul, se aude baraitul unui radio cu baterii; din difuzorul lui vorbeste Basescu despre oligarhi; lama cazmalei omului nostru izbeste ceva tare; o comoara; omul se uita ingrozit la ea, intoarce si mai ingrozit ochii spre radio, apoi scruteaza precaut imprejurimile; nu l-a vazut nimeni; cu mare graba, incepe sa ingroape comoara la loc.“

     

    Fragmentul de text pe care l-ati citit l-am gasit pe un blog pe care il frecventez; imaginea, de film din noul val, chiar mi-a placut si imi permit sa o reproduc (il rog pe autor sa ma ierte daca am facut ceva nepotrivit).

    Mai trebuie sa spun ca am citit textul intr-o zi, in aceeasi zi in care personal am trait niste momente care, transpuse cinematografic, ar fi de film suprarealist sau poate numai neaos-cretine.

     

    Adica mergeam noi la un interviu (noi, adica doi redactori si un fotograf) cu un personaj, un afacerist caracterizat nu atat prin curajul sau in afaceri sau intuitia deosebita, cat mai degraba prin excentricitatile sale. Asta era de fapt si ideea, sa intelegem cum se imbina excentricitatea cu managementul, cum colaboreaza si daca nu cumva aparitia pe prima pagina a tabloidelor, in mod frecvent si regulat, nu cumva prieste businessului. Omul era primul pe o lista de afaceristi de acest fel.

     

    Si a devenit ultimul de pe lista, cu voia lui.

     

    Pentru ca, dupa o perioada de cautari, ne-am intalnit, ne-am pregatit ustensilele de inregistrat/fotografiat/scris si pe urma am ramas siderati/vag indignati/spicilesi: omul a venit sa discute cu noi, si voi spune numai atat, in ceea ce s-ar putea numi o tinuta neortodoxa. Sigur, ar fi trebuit sa ne asteptam la asa ceva, in fond mergeam la cineva tocmai pentru manifestarile sale neortodoxe, numai ca fraierii de noi am crezut ca respectivul tip de comportament fie li se aplica numai altora, fie e un soi de fatada in spatele careia se afla altceva.

     

    Acum cred ca am vazut numai prea multe filme cu scenarii bine scrise, pentru ca realitatea e mai simpla si mai nemiloasa: excentricii sunt excentrici pur si simplu, intr-un razboi personal cu restul lumii.

     

    Am acceptat situatia si am discutat totusi cu omul, odata pentru ca intelegem sa ne facem meseria bine, odata pentru ca ne aflam in camp, la mama naibii. Material ar fi fost, dar numai de coloratura, fara soprana: strategia pe care am crezut ca o intuim initial nu exista, era numai bravura bleaga; interlocutorul nostru le stia pe toate, dar de fapt nu stia nimic si, singura, sansa de a se fi nascut in Romania l-a ajutat sa devina excentricul de azi.

     

    Asa ca, asemeni cetateanului din istorioara de la inceput, care ingroapa comoara, am renuntat la material, pentru ca mi-a fost intai lehamite, apoi teama de ce as mai putea descoperi la altii.

     

    De la data intalnirii ma tot gandesc la ce a vrut karma sa-mi transmita in acea zi. Cel mai la indemana lucru, ca am confundat excentricitatea cu nesimtirea, este prea evident, deci improbabil. Acum sunt inclinat sa cred ca pur si simplu a vrut sa ma traga de maneca, sa-mi spuna ca nu trebuie sa caut excentricii din tara fitelor si ca ar trebui sa ma multumesc cu oamenii normali, inzestrati mai degraba cu prejudecati sanatoase decat lipsiti de acestea.

     

    Ca traim, de fapt, in tara excentricilor fara excentrici adevarati.

     

    Un excentric bogat, un adevarat excentric si cu adevarat bogat a fost Howard Hughes; ar trebui sa fie un model pentru orice excentric inchipuit, nu atat din cauza faptului ca masura mazarea cu un instrument special, pentru ca atingea clanta unei usi protejat cu un teanc de servetele sau pentru ca in ultima parte a vietii nu s-a mai tuns si nu si-a mai taiat unghiile, cat pentru indarjirea cu care s-a luptat cu fiscul, de exemplu: si-a mutat companiile in statele ce practicau un nivel redus al impozitarii, a donat Hughes Aircraft unei institutii de caritate, care ii apartinea tot lui, iar in final a renuntat la a mai avea o casa si s-a mutat la hotel, pentru a nu mai avea, astfel, o resedinta oficiala unde sa-i poata fi inmanate somatiile de plata. Sau si-a platit colaboratorii prin intermediul unor procese: Hughes critica public un manager care i-a parasit compania, acesta il dadea in judecata pentru defaimare, curtea stabilea ca defaimatul are dreptate, iar miliardarul platea o suma care nu era impozitata. De prisos sa mai spun ca totul era un aranjament.

     

    Imi rog karma sa fie linistita: o sa astept sa apara un Hughes autohton, o sa astept dovezi reale si palpabile ca nu e numai un fitos in razboi cu restul lumii si abia pe urma o sa dezgrop subiectul.

  • Un pic de relaxare

    Au inceput anul prudent, dar optimisti. Dupa primele trei luni, chiar si pesimistii parca par ceva mai veseli. 2007 ramane insa un an fierbinte pentru industria farmaceutica.

     

    Pana acum, statisticile sunt favorabile: vanzarile de medicamente in Romania au continuat tendinta ascendenta de anul trecut si au crescut in primul trimestru al acestui an cu aproape 25% fata de primele trei luni din 2006, potrivit unui raport al firmei de cercetare Cegedim Romania. Pe piata romaneasca s-au vandut in perioada ianuarie-martie medicamente in valoare de 1,56 miliarde de lei (circa 465 de milioane de euro). In intervalul 1 aprilie 2006 – 31 martie 2007, piata farmaceutica a fost de 5,79 miliarde de lei (aproximativ 1,73 miliarde de euro), potrivit aceleiasi surse.

     

    La aceasta valoare, consumul de medicamente se ridica la aproape 80 de euro pe cap de locuitor. Mai bine decat in anii precedenti, dar mult sub media europeana, ba chiar din tarile din regiune. Mai ales daca tinem cont si de aprecierea leului fata de euro, care face ca valoarea in moneda europeana sa creasca mai repede decat consumul efectiv, care se plateste in lei.

     

    Cu alte cuvinte, potential de crestere exista, cu atat mai mult cu cat oamenii din industrie spera ca in anii urmatori procentul din PIB alocat sanatatii sa creasca la 6%. Dintr-un produs intern brut mai mare decat in 2007, evident. Chiar si analistii Cegedim, care sunt de obicei rezervati in estimari, au remarcat evolutia buna a pietei autohtone de medicamente. „Performanta primului trimestru infirma prognoza rezervata de la sfarsitul lui 2006, anul 2007 putand inregistra o crestere a pietei totale superioara valorii de 20%“, arata raportul citat. Potrivit Cegedim, principalele obstacole in continuare ar putea fi legate de functionalitatea si de finantarea sistemului de sanatate – dar, puncteaza analistii firmei de cercetare, „avand in vedere ca se apropie un nou an electoral, este de presupus ca nu vor interveni blocaje majore, care sa inverseze tendintele actuale“.

     

    Grosul vanzarilor vine dinspre farmacii, patru produse din cinci vanzandu-se printr-o farmacie. Ponderea retailului in totalul pietei a crescut constant in ultima perioada, in defavoarea vanzarilor prin spitale. Aceasta evolutie se datoreaza cresterii mult mai modeste a pietei de spitale comparativ cu majorarea din retail (3,8% fata de 29,5% in perioada aprilie 2006 – martie 2007 raportat la acelasi interval cu un an in urma). Mai mult, decalajul se va adanci, odata cu trecerea unor categorii de produse de la distributia exclusiv prin spitale la vanzarea prin farmacii, cum ar fi antidiabeticele orale si o parte a produselor oncologice (medicamente pentru tratarea cancerului).

     

    Producatorii duc insa o lupta acerba pentru cota de piata, iar furnizorii de medicamente originale ar putea pierde teren in fata producatorilor de generice (medicamente care utilizeaza substante active a caror perioada de protectie a expirat, dar au efecte terapeutice similare cu cele ale produselor originale). Dupa ce au cumparat fabrici in Romania, companii ca Zentiva, Actavis si Ranbaxy au devenit mult mai agresive, au lansat noi produse si intentioneaza sa mai aduca si altele. Lider dupa primul trimestru este inca GlaxoSmithKline (GSK), care domina de ani buni piata farmaceutica romaneasca, insa mult mai putin autoritar decat in urma cu cativa ani. GSK are o cota de piata de 8%, urmaritorul sau – grupul elvetian Hoffman La Roche – ajungand la 7%. Urmeaza Sanofi-Aventis, Novartis, Pfizer si Servier.

     

    Pe locul al saptelea a urcat Ranbaxy – acesta fiind primul clasament in care vanzarile companiei includ si rezultatele Terapia, fabrica preluata anul trecut de firma din India. Cu aceasta ocazie, Ranbaxy preia prima pozitie in topul producatorilor din Romania, detinuta anterior de fostul Sicomed – actualmente Zentiva. Zentiva se plaseaza pe locul al optulea, rezultatele incluzand atat vanzarile fabricii din Bucuresti, cat si pe cele ale produselor importate de la firma-mama din Cehia. De remarcat este ca diferenta dintre cele doua companii este foarte mica, fiecare avand cate 5,1% din piata. Al treilea mare producator din Romania – Antibiotice – se mentine in top 10, top incheiat de slovenii de la Krka. Si islandezii de la Actavis au urcat in clasament, acum ca rezultatele lor includ si vanzarile Sindan, firma pe care au preluat-o in 2006.

     

    Agitatia din sistemul de sanatate nu da semne de potolire, piata creste peste estimari, iar pesimistii s-au mai linistit. Pana acum, in ultimii ani putine au fost momentele in care sa nu fie niciun semn de ingrijorare la orizont. Sa vedem cat va dura.

  • Strategia energetica, o chestiune de continut

    Eckhard Gerber este un arhitect german care vrea sa construiasca in Riyad o cladire independenta din punct de vedere energetic, care va produce intreaga energie de care are nevoie si care, oricum, va consuma putina electricitate. Avand 322 de metri, cladirea va fi pe locul 22 in lista celor mai inalte cladiri din lume si va costa 300 de milioane de euro.

     

    Pe langa costuri, inaltime si inedit, Burj al-Taqa (Turnul Energiei) poate fi interpretata, daca vreti, si drept o dovada de subtila ironie: intr-o zona care furnizeaza o mare parte a energiei de care are nevoie lumea intreaga care traieste de pe urma consumului, a risipei de energie si unde legendele spun ca masinile luxoase erau abandonate in desert dupa golirea rezervorului, seicii construiesc o cladire independenta energetic, cu emisii zero.

     

    Poate fi o ironie, poate fi o strategie; am mai scris despre asta, conducatorii emiratelor arabe fac tot posibilul, sau cel putin asa mi se pare mie, pentru a se asigura ca statele lor vor fi un centru de interes pentru businessul mondial si dupa de petrolul se va fi epuizat. Nu stiu daca exista un document scris in acest sens, o strategie adica, dar actiunile lor indica fara dubiu acest lucru: construiesc insule artificiale, cladiri extravagante, se implica in cercetare, comert si turism.

     

    La Bucuresti, Ministerul Economiei si Finantelor a elaborat proiectul strategiei energetice a Romaniei; documentul va fi prezentat Guvernului, cel mai probabil, la jumatatea lunii iunie, dupa ce va fi discutat cu partidele politice, sindicatele si patronatele.

     

    L-am rasfoit, e un document fezabil, doldora de cifre, de evolutii, de investitii, de actiuni si de privatizari. Este mai inchegat decat alte strategii; influentat si de directivele europene din domeniul energiei, ia in calcul reducerea emisiilor si promovarea productiei de energie din surse neconventionale.

     

    Cred ca pentru a fi o strategie adevarata, asa cum mi se pare mie ca ar trebui sa fie un asemenea document, ministerul ar fi trebuit sa includa esentialul.

     

    Esentialul, adica un Burj al-Taqa combinat cu un set de actiuni in plan international. Un Burj al-Taqa, adica doza de curaj, de nebunie care separa invingatorii de restul lumii: cercetare in domeniul energiilor neconventionale, atragerea de investitii in acest sens, un plan financiar coerent pentru finantarea cercetarii in domeniu. Vointa sa fie, pentru ca bani s-ar gasi: la pachet cu unitatile 3 si 4 de la Cernavoda, un procent oarecare din profiturile distribuitorilor de electricitate si gaze naturale, fonduri europene.

     

    Un set de actiuni pe plan international, adica zona unde ne-am remarcat prin inactivitate: ne tot plangem de intarzierile din constructia conductei Nabucco si de repeziciunea cu care se misca vecinii bulgari (vezi cazul conductei Burgas – Alexandropolis) sau de faptul ca suntem insistent ocoliti de interesul rusesc care marseaza pe cartea puterii energetice, dar se intreprind mult prea putine pentru promovarea intereselor romanesti sau pentru identificarea zonelor cu oportunitati reale. Asa ca un capitol scris nu de directorii de departamente din Ministerul Economiei as fi vrut sa vad scris in strategie, ci unul apartinand specialistilor din Ministerul Afacerilor Externe.

     

    Amatorilor de date, cateva prevederi: proiectul prevede privatizarea complexurilor energetice Rovinari, Turceni si Craiova pâna la sfârsitul anului 2008, investitorii privati fiind obligati sa asigure continuarea activitatii, cu respectarea normelor de mediu. Consumul national de electricitate va creste, conform ministrului, cu 3% anual, in perioada 2007-2020, iar cantitatea de energie exportata va avansa semnificativ dupa anul 2015, ca urmare a intrarii in functiune a grupurilor nucleare 3 si 4 de la Cernavoda.

     

    Pentru modernizarea sectorului energetic autoritatile estimeaza un necesar de investitii de 8,8 miliarde de euro, un miliard de dolari si aproximativ un miliard de lei, in perioada 2007-2020, având in vedere ca peste 50% din centralele energetice, reteaua de distributie a gazelor si cea pentru electricitate au durata de viata depasita.

     

    Rezervele de uraniu pot asigura necesarul pentru functionarea doar a doua reactoare nucleare pâna in 2017.

     

    Rezervele de petrol sunt estimate sa scada pâna in 2025 de sapte ori, la 12 milioane de tone, de la nivelul de 80 de milioane de tone aferent anului trecut. In acelasi timp, rezervele de gaze naturale se vor reduce de peste trei ori in 2025, la 50 de miliarde de metri cubi.

     

    Anul trecut, rezervele de gaze inregistrau un nivel de 170 de miliarde de metri cubi. Productia de gaze naturale a fost anul trecut de 12,3 miliarde de metri cubi, in timp ce consumul s-a ridicat la 17,8 miliarde de metri cubi.

     

    Necesarul de investitii pentru producerea de energie din surse regenerabile pâna in anul 2015 este estimat la 1,8 miliarde de euro si consta in punerea in functiune a unor capacitati cu o putere instalata de aproximativ 1.600 MWh.

     

    Vedeti, ce spuneam? Un noian de cifre si de promisiuni cu iz de lamentatii; niciun proiect de Burj al-Taqa.

  • Oligarhia

    „Oligarhia“ este cliseul zilelor noastre, iar „oligarhul“ a devenit o injuratura adresata adversarilor politici. Folosirea in exces a conceptului l-a golit de semnificatii. Cea mai mare parte a electoratului a perceput ca este „ceva de rau“; acum, fiecare dintre liderii politici sau dintre partide doreste sa arate ca adversarul sau adversarii sai este condus de oligarhi.

     

    Din perspectiva discursului, nimeni nu reuseste totusi sa abuzeze de acest concept cu mai mare impact decat cel care l-a impus pe piata, Traian Basescu. Acesta a creat o tema, pe care a arestat-o, si nici unul dintre adversarii sai nu pare acum capabil sa si-o revendice. Nu voi intra insa aici in detalii legate de ceea ce inseamna oligarhia. In fond, este suficient sa acceptam ca este vorba despre „ceva rau“.

     

    Il auzim pe Traian Basescu vorbind despre oligarhia tranzitiei, care a influentat decizia politica in ultimii 17 ani, plasandu-se in apropierea oamenilor de stat sau a celor din administratia locala. Auzim vorbindu-se despre aceeasi oameni de afaceri care, datorita relatiilor stranse cu mediul politic, au reusit sa isi creasca averile prin afaceri „sprijinite“ intr-o forma sau alta de institutiile statului. Nimeni nu neaga partea de adevar din discursul presedintelui Basescu. Nici presedintele, nici ceilalti politicieni, pentru care „oligarhia“ a devenit tema de discurs, nu vorbesc foarte multe despre liderii care, timp de 17 ani, au dominat viata politica si nu au acceptat niciodata punerea in discutie a propriilor pozitii. 

     

    Anul 2004 a reprezentat din multe puncte de vedere un semnal ca se doreste promovarea de politicieni noi, al caror comportament si atitudine sa redea increderea electoratului in clasa politica. In fata, partidele au facut eforturi sa scoata oameni tineri, care sa isi dovedeasca aptitudinile. In Parlament, peste jumatate dintre senatori si deputati se afla la primul mandat. In Guvern, la inceputul mandatului fusesera numiti oameni tineri, dornici de afirmare. Si in perioada Guvernului Nastase existase aceasta tendinta, dar mizele erau de alta natura.

     

    Ce ne-au aratat insa ultimii doi ani ai vietii politice romanesti? O mare parte a tinerilor care au fost scosi in fata nu au confirmat. O alta parte a preferat sa ia „trena“ liderilor de partide, pierzandu-si identitatea, devenind doar purtatori secundari de mesaj ai unor politicieni versati.

     

    Fara a critica neaparat acest fapt, nu poate trece neobservata tendinta partidelor de a-si relansa vechii lideri, de a face din nou apel la aceleasi personalitati care au sedus sau dezamagit odata electoratul.

     

    Nu putem vorbi in acest moment de o vina a clasei politice, ci mai degraba de o criza interna. Intr-un moment in care lupta politica este acerba, tendinta aproape naturala este aceea de a face apel la „experienta“, la cei care au mai trecut prin asa ceva sau care cunosc maruntaiele politice indeajuns de mult incat sa fie inca utili. Pentru acesti lideri politici, dorinta de a reveni sau de a ramane fie in atentia publica, fie pe zona „politicii active“ nu este blamabila. Nu li se poate cere sa refuze (re)implicarea. Influenta lor insa incepe sa se vada in actiunile, dar mai ales in imaginea partidelor din care fac parte.

     

    Criza interna a clasei politice deriva tocmai din aceasta situatie. La 17 ani de la Revolutie, clasa politica romaneasca nu a produs o alternativa serioasa la acei lideri care s-au aflat in varful piramidei din primele zile de dupa evenimentele din 1989 (in unele cazuri, chiar si inainte). Ceea ce s-a produs a fost o permutare intre lideri. Fraiele puterii si ale influentei in politica s-au invartit de cele mai multe ori in mainile acelorasi politicieni.

     

    In anul de gratie 2007, din cauzele mai sus amintite, a vedea in criza suspendarii presedintelui Basescu o confruntare intre acesta si Ion Iliescu a fost usor de impus. Fostul presedinte, din dorinta de a-si apara propriul model prezidential in fata contestatarului, a intrat in acest joc cu mare placere. Fostul si actualul sef al statului au devenit simbolurile celei mai aprige batalii politice din ultimii 17 ani, Basescu prezentandu-se drept alternativa la tipul de politica si politician care a dominat aceasta perioada. Cat a contat Ion Iliescu in suspendarea lui Traian Basescu nu se poate spune in mod concret, dar ideea unei astfel de implicari, chiar coordonari a fost partial impusa.

     

    Opozitia intre Ion Iliescu si Basescu nu reprezinta altceva decat o lupta in interiorul „oligarhiei politice“, din care pierd in fapt tocmai acei lideri politici care au intrat in „trena“ celor doi. Acestia au ratat, din motive diferite, mare parte a sanselor de a se putea constitui drept alternative. De ce si cine sunt acestia sunt evidente inutil de expus.

  • Basescu si mai cum?

    Cand si-a anuntat si razgandit demisia, am spus ca „Nici Basescu nu mai e ce-a fost“. Acum, dupa ce campania pentru referendum s-a terminat mai palid ca un film de duzina, nu cred ca am gresit.

     

    Traian Basescu, intr-adevar, nu mai e ce-a fost. Fireste, nici noi nu mai suntem ce eram in 2004, cand Traian Basescu era ce nu mai este acum. Din acest punct de vedere au dreptate si Heraclit din Efes („nu te poti scalda de doua ori in apa aceluiasi rau“), dar si cei care au votat sambata „DA“ la referendum, pentru ca nu se mai regasesc in scenariul politic regizat de fostul presedinte suspendat sau „NU“ pentru ca ideea unei puteri jucate intre Geoana, Marko Bela, Vadim Tudor si Dan Voiculescu le displace mai mult inca decat persoana lui Traian Basescu.

     

    Si, indiferent cum priviti rezultatul votului de sambata, e rau ca Basescu s-a schimbat. Numai ca stiti ce? Nici nu mai conteaza. Nu pentru mine sau pentru dumneavoastra. Ci chiar nu mai este important pentru directia in care merge Romania. NU credeti? In 2004, Traian Basescu si curentul politic pe care l-a reprezentat, Alianta Dreptate si Adevar, s-au proiectat ca alternativa la un sistem cadorisit cu aproape toate epitetele negative din vocabularul analistilor politici. Ce au reusit sa schimbe concret din ceea ce nu ar fi reusit ceilalti e discutabil; nu poate nega nimeni insa ca au reusit sa impuna perceptia unei schimbari. Iar asta ne-a ajutat mai ales pana la 1 ianuarie 2007. Si cam atat.

     

    Decizia Uniunii Europene favorabila Romaniei avea nevoie de o justificare politica puternica pentru a putea fi acceptata fara prea multe strambaturi de opinia publica europeana. Iar alegerile prezidentiale din 2004 si configurarea noului guvern au fost exact munitia necesara pentru discursurile acelor decidenti europeni constienti de nevoia strategica si economica de a accepta Romania ca membru al UE. Insa dupa ce a trecut 1 ianuarie, a fost clar ca fiecare actor politic de la noi este liber sa se desfasoare la scena deschisa: impactul in exterior al scandalului care nu a incetat nicio clipa (poate doar a intrat in surdina o perioada) era mult atenuat de noul statut al Romaniei si de incontestabilele performante economice.

     

    Ei, din nefericire pentru Traian Basescu, situatia asta nu se poate incheia prea curand, decat poate ca urmare a unui cataclism. Iar o noua (de ce NU?) suspendare din functie a presedintelui nu e mai mult decat o furtuna, poate de un grad mai mare, intr-un pahar cu apa. 

     

    Campania electorala oficiala pentru referendum a intarit sentimentul ca lui Traian Basescu ii este foarte greu sa mobilizeze acelasi gen de emotie ca in 2004: PSD condus de Mircea Geoana este o copie nereusita (din mai multe puncte de vedere) fata de PSD condus de premierul Adrian Nastase si criticat puternic de „o anumita parte a presei“. Chiar daca au reusit sa castige in Parlament o batalie in fata inamicului din urma cu trei ani, social-democratii nu s-au ridicat totusi la nivelul de la care i-a doborat Basescu in toamna lui 2004. Si, din acelasi motiv din care nu poti sa cosesti buruienile cu drujba, si profilul candidatului pentru revenirea la Cotroceni a fost mult diluat. Astfel incat, cu toate mitingurile, lozincile si stradaniile unor intelectuali si analisti foarte neatenti la granita dintre sublim si ridicol, candidatul Traian Basescu n-a mai putut fi resuscitat si a trecut o campanie tinut in viata doar de inertia si amintirile unor vremuri apuse.

     

    In momentul in care scriu aceste randuri, rezultatul referendumului va fi probabil cunoscut. Dar in orice situatie, candidatul Traian Basescu are o mare problema: trebuie sa se reinventeze. Basescu I nu mai poate fi Basescu II, asa cum singur ne-a spus, pentru ca in acest caz Basescu II va fi si ultimul. Dintr-un electorat care se obisnuieste tot mai mult cu cresterea economica neimpinsa de la spate de stat raman din ce in ce mai putini pe care sa-i convingi ca mergem intr-o directie gresita si ca esti singurul lor salvator pentru ca tara sa revina pe sine. Iar vorbele frumoase dintr-o campanie romantica precum cea din 2004 (la fel ca aceea din 1996) vor suna fals intr-o campanie mai tehnica, asa cum se intrevede pentru urmatoarele prezidentiale.

     

    Asa ca, daca inamicii lui nu fac o greseala colosala intre timp, candidatul Traian Basescu poate sa nu mai castige urmatoarele alegeri prezidentiale sau cel putin sa nu le mai castige din primul tur, asa cum a tot dat de inteles. Pentru ca in cazul lui, cea mai convenabila functie este aceea de pretendent; investit in functie, candidatul care a castigat prin victorii atat de frumoase si Primaria Capitalei, si Palatul Cotroceni isi dovedeste limitele. Si, mai ales daca adversarii incep sa scada in calibru, s-ar putea sa intre in categoria acelor personaje pe care oamenii le vad la televizor, dar nu stiu de unde sa le ia sau de ce sa le dea ascultare.

  • La jumatatea drumului

    Imi place ca democratii mentin presiunea pe presedintele Bush pentru a stabili o data pentru retragerea din Irak. E singura modalitate sa-l mentinem pe el, dar si pe irakieni concentrati asupra scopului final.

     

    Dar daca democratii vor sa fie luati in serios in materie de politica externa, trebuie sa admita ca au doar o jumatate de proiect in privinta Irakului. Si e jumatatea cea usoara.

     

    Nu poti sa fii pentru stabilirea unei date pentru retragerea din Irak fara sa fii si in favoarea unei politici energetice care sa reduca drastic – acum – dependenta noastra de petrol. Sa ceri retragerea din Irak la o data anume, indiferent de situatia din teren, fara a avea un plan energetic acasa, este nesabuit.

     

    …

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer. Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 6 iunie al BUSINESS Magazin

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA

     

     

     

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Videochat cu CTP

    Cotidianul Gandul isi va relansa oficial editia online in aceasta saptamana printr-un videochat cu directorul publicatiei, Cristian Tudor Popescu (CTP).

     

    In premiera pentru editiile online ale ziarelor quality din Romania, CTP va raspunde in direct la intrebarile postate de toti cei care doresc sa-l provoace la un dialog insolit. Utilizatorii de Internet vor putea urmari raspunsurile celui mai popular jurnalist din Romania, atat in transmisiune directa, cat si in inregistrarea care va fi arhivata pe site.

     

    Videochatul care va avea loc joi va inaugura pe langa noul site si o serie de videocasturi, evenimente online la care vor participa si alti membri ai echipei redactionale, precum si specialisti din diverse domenii de activitate.

     

    Mai mult, chiar cititorii si participantii activi ai site-ului www.gandul.info vor putea fi invitati la editiile urmatoare. Toate inregistrarile discutiilor vor fi arhivate dupa cuvinte-cheie, putand fi accesate si comentate de utilizatorii site-ului in orice moment.

     

    Designul si platforma tehnica a noului site au fost realizate si implementate de MediaPro Interactiv, divizia de internet a grupului  MediaPro. MediaPro Interactiv a realizat de curand site-ul sport.ro care in mai putin de o luna a ajuns al doilea site de sport din Romania, conform monitorizarii de audienta efectuata de trafic.ro. Editia online a cotidianului Gandul, www.gandul.info, se afla pe locul 9 in categoria stiri/mass-media, potrivit trafic.ro, cu o audienta medie in cursul saptamanii de 42.000 de cititori unici zilnic.

  • IN THE SPOTLIGHT

    Ideea: Tuborg are un nou ambalaj 

    Client: URBB Romania

    Brand: Tuborg

    Agentia: Graffiti BBDO

    Canale: TV

     

    S-ar putea sa-ti placa prea mult noua sticla Tuborg. Mai ales daca esti un tip ca Martin, care face obsesii din lucrurile ce-i plac, explica Adina Basag, copywriter, conceptul creativ al ultimului spot Tuborg.

     

    Prin intermediul lui Martin, un personaj ciudat, dar simpatic, spotul pune accentul pe schimbarile produse in ceea ce priveste aspectul sticlei – culoarea verde si eticheta transparenta), dar si pe avantajul competitiv existent, tubycapul. Martin apeleaza la lucruri absurde pentru a-si exprima pasiunea. Dar pentru ca o face cu atata naturalete si convingere, povestea lui cucereste.

     

    „Este o schimbare de ambalaj care isi doreste sa tina pasul cu preferintele consumatorilor de Tuborg“, afirma Anca Iulia Calin, Account Director.

     

    Filmarea spotului s-a realizat in doua zile in diferite locuri – un club din Bucuresti, un mall si un complex hotelier – sub semnatura regizorului Radu Muntean si a lui Tudor Lucaciu pentru imagine.

  • Nu plecati cu tot cu firma

    Plecarea dintr-o companie a unui manager sau angajat poate pune in pericol securitatea informatiilor confidentiale, atata vreme cat departamentele IT omit sa-i ridice acestuia drepturile de acces. Exista insa cateva solutii.

     

    Dupa unii experti IT, angajatii care lucreaza si de acasa, din cafenele sau aeroporturi, folosind conexiuni wireless la Internet, pun in pericol securitatea informatica a companiilor unde lucreaza. Departamentele de IT, mai ales din marile corporatii, au dubii asupra conditiilor de securitate in care sunt transferate prin Internet informatii confidentiale din cadrul companiei. „Solutia nu consta insa in impiedicarea angajatilor sa lucreze pe laptop sau pe Blackberry atunci cand se afla in afara sediului companiei, intrucat exista metode prin care sa se asigure un anumit nivel de securitate pentru astfel de echipamente mobile“, da asigurari Kurt Roemer, director de securitate in compania americana Citrix Security. „Specialistii IT ar trebui sa fie mai degraba ingrijorati de siguranta datelor companiei din punctul de vedere al angajatilor care nu mai lucreaza in cadrul companiei, dar care au in continuare acces la diferite informatii interne.“

     

    Demisia unuia sau a mai multor angajati nu era considerata in trecut un motiv de ingrijorare pentru companie, cel putin nu din punctul de vedere al securitatii informatice. Acum, plecarea unui angajat sau manager din companie, in contextul posibilitatilor oferite de Internet si de tehnologiile mobile, poate da batai de cap serioase firmei. In mod evident, persoana respectiva poate pastra in continuare accesul la diferite informatii mai mult sau mai putin confidentiale din companie, in conditiile neatentiei departamentului IT.

     

    „Problema exista de mult timp, numai ca acum devine din ce in ce mai serioasa“, considera Deepak Taneja, directorul executiv al companiei americane Aveksa, care se ocupa de monitorizarea drepturilor de acces ale angajatilor sau ale fostilor angajati la informatii din cadrul companiei. Necesitatea companiilor de a monitoriza accesul la date al angajatilor, de cand intra in companie si pana cand contractul de munca inceteaza, a condus deja la formarea unei piete de 3,4 miliarde de dolari (2,5 miliarde de euro) la nivelul anului trecut. Iar pana in 2010 se estimeaza ca valoarea pietei va urca la peste 5 miliarde de dolari (aproape 3,7 miliarde de euro), conform analistilor companiei de cercetare a pietei IDC.

     

    Managementul companiilor a inceput sa sesizeze importanta propriei securitati prin prisma libertatii angajatilor de a capata si de a-si pastra accesul la date. „Pentru noi, managementul drepturilor de acces al angajatilor la informatii confidentiale din companie este esential, motiv pentru care avem nevoie de tehnologii si aplicatii specifice, prin care departamentele IT sa poata stabili niveluri de securitate“, afirma S.P.S. Grover, vicepresedinte in cadrul Oracle.

     

    Cele mai citate cazuri sunt cele in care, dupa mult timp de la schimbarea locului de munca al unui angajat, compania realizeaza ca acesta avea in continuare acces la adresa de e-mail a firmei sau la diferite coduri si parole. Omar Hussain, directorul executiv al Imprivata, un furnizor american de servicii de autentificare si drepturi de acces, da exemplul unei angajate care a demisionat si s-a reintors in aceeasi firma cativa ani mai tarziu pentru o colaborare, moment cand departamentul IT a realizat ca in tot acest timp ea a avut codurile de acces ale unuia dintre partenerii de afaceri ai companiei si ar fi putut sa le foloseasca inclusiv in scopuri de natura sa-l afecteze pe fostul ei angajator. Explicatia era, foarte simplu, faptul ca nimeni nu si-a amintit ca trebuie sa restrictioneze accesul la respectivele coduri.

     

    „Problema poate aparea in special daca angajatul paraseste firma in conditii amiabile, iar conducerea nu informeaza intreg personalul despre plecarea acestuia. Asa incat perioada in care departamentul IT anuleaza toate metodele de acces ale fostului angajat la informatiile companiei poate varia de la o zi la o saptamana, o luna sau chiar sine die“, spune Ellen Libenson, vicepresedinte in cadrul Symark Software, o companie din California specializata in probleme de securitate. „Inca exista situatii cand companiile de audit de securitate descopera in marile corporatii 75, poate chiar 100 de conturi inca valide ale unor fosti angajati, conturi ce implica drepturi de acces.“

     

    Si, cu cat mai familiarizat este un fost angajat cu tehnologia, cu atat mai multe probleme ar putea avea compania, mai ales daca respectivul angajat a parcurs mai multe functii prin diferite departamente importante, precum financiar, resurse umane sau marketing. „Nu multe companii realizeaza necesitatea unei astfel de baze de date prin care sa fie monitorizat accesul angajatilor la informatiile confidentiale ale companiei. In lipsa acesteia este foarte greu pentru departamentele IT sa faca o cautare simpla, ca pe Internet, ca sa determine volumul de informatii la care a avut acces un angajat pe tot parcursul perioadei cat a lucrat“, comenteaza Andy Lark, director in cadrul LogLogic.

     

    Pentru firmele care nu se ocupa la timp de o asemenea baza de date, ar fi si alte solutii. Ca sa impiedice scurgerile de informatii ulterioare plecarii unui angajat sau manager, ar trebui lansat un proces complicat de analiza asupra informatiilor la care a avut acces respectivul pe parcursul colaborarii cu compania, considera Don Aviv, director de operatiuni in cadrul firmei de consultanta Interfor, care are experienta in ceea ce priveste securitatea informatiilor in cazul a 3.000 de concedieri si finalizari de contract intre angajati si companii. „Mai intai trebuie sa creezi o echipa formata din cate un reprezentant al departamentelor financiar, de resurse umane, de securitate si de IT, precum si un executiv“, spune Don Aviv.

     

    „Este necesara apoi si o analiza juridica astfel incat sa se stabileasca la ce volum de informatii a avut acces angajatul“, adauga expertul Interfor. Altfel, nimic nu ar impiedica un angajat ca in urma plecarii sa faca o copie a datelor la care a avut acces si sa le foloseasca in detrimentul companiei.

     

    „Un astfel de proces de verificare retroactiva pare un adevarat cosmar, pentru ca implica timp si resurse de care compania poate nu dispune pentru fiecare angajat in parte“, sustine, dimpotriva, Clive Longbottom, director in compania de consultanta Quocirca.

     

    Longbottom recomanda o solutie alternativa, anume sistemele automatizate de monitorizare a accesului la informatie al angajatilor, asa incat blocarea acestui acces sa se faca mai usor. „Pana la urma, nu vorbim de pierderi de cateva mii de dolari, ci de proprietati intelectuale ce valoreaza uneori milioane de dolari.“

  • Sansa uitarii

    Devenim din ce in ce mai dependenti de computere si Internet, iar multe dintre obiceiurile noastre se schimba datorita acestei dependente. Exista oare si efecte mai adanci? Pierdem oare ceva din abilitatea de a gandi?

     

    In urma cu cativa ani am citit intr-un ziar de (mult prea) mare tiraj un articol alarmist care ne anunta – nici mai mult nici mai putin – ca omenirea se tampeste. Si nu era vorba de un proces de lunga durata, ci de o veritabila „epidemie de prostie“, cauzata de utilizarea computerelor si a internetului pe post de „memorie externa“. Primul impuls a fost sa caut sursa pe baza caruia a fost alcatuit articolasul, folosind – evident – Google. Am introdus numele savantului japonez invocat in articol si am obtinut un singur rezultat: articolul „A Planet of Forgetful Fools“ publicat de editia in limba engleza a ziarului Pravda, ceea ce mi-a adus o proba ca s-ar putea ca teza enuntata sa nu fie cu totul falsa: articolul romanesc era o traducere cuvant cu cuvant a articolului respectiv, fara nicio mentionare a sursei. Desigur, se poate argumenta ca un plagiat este mai degraba un furt, deci intra in zona moralei si nu a inteligentei, insa cred ca este o prostie sa-ti imaginezi ca nu vei fi prins intr-o epoca in care cu totii avem la dispozitie Google.

     

    De fapt, articolul in cauza era la randul sau un rezumat al unui text aparut in The Sunday Times, pe care l-am gasit tot cu Google si am avut posibilitatea sa vad datele reale ale problemei. Dincolo de faptul ca s-a exagerat copios si s-au rastalmacit vorbele savantului japonez (prestigios de altfel, cum avea sa-mi dovedeasca tot Google, dupa ce am corectat transcrierea gresita utilizata in articolul romanesc), problema exista totusi. Intr-adevar, ne-am obisnuit sa ne „delegam“ tot mai mult memoria. In urma cu cativa ani stiam pe de rost cateva zeci de numere de telefon, in vreme ce azi nu stiu numarul telefonului meu fix de acasa. Dar sa fie asta o proba ca devin din ce in ce mai prost? Nu mi-as fi amintit de articol (hmm… sa fie si asta un simptom?) daca n-as fi citit zilele trecute in blogul „Mashable“ un articol de Stan Schroeder care reia tema, dar de data aceasta intr-un mod ceva mai particular. Mai precis, Google este considerat principalul vinovat, pentru ca din ce in ce mai adesea refuzam sa tinem minte diverse lucruri sau sa facem dupa metodele „naturale“ anumite lucruri. De ce Google? Tocmai pentru ca este al naibii de bun. Schroeder ne invita sa ne punem cateva intrebari, dintre care prima suna asa: „De cate ori ati folosit Google ca sa gasiti un articol dintr-un anume sit web in loc sa folositi motorul intern de cautare a sitului?“. Intamplarea face ca dupa ce am citit articolul la care ma refer, am uitat sa-l memorez in Del.icio.us, iar cand am avut nevoie de el, m-am dus fara ezitare la Google si am cautat „google dumb mashable“. A doua intrebare este inca si mai provocatoare: „Fiind offline, de cate ori v-ati enervat pentru ca nu puteti avea acces la o informatie folosind Google?“. De nenumarate ori, desi m-as fi multumit si cu Wikipedia…

     

    Cum ar fi oare sa ne lipsim pentru cateva zile de Google? James Thomas a facut experimentul si, cel putin in prima faza, a intampinat greutati majore. Sigur ca exista alternative, dar pe de-o parte Google este cel mai bun motor de cautare, iar pe de alta parte Google nu este doar un motor de cautare, ci un ansamblu de servicii de care eu cel putin depind in multe privinte. Chiar si pentru lucruri simple, care nu implica neaparat cautari, Google se dovedeste mereu la indemana. De pilda calcule sau conversii. Incercati „23 miles to km“ sau „540 euro in RON“.

     

    Un alt experiment interesant s-a desfasurat pe blogul „Google Operating System“, unde autorul (Ionut Alex Chitu) a cerut cititorilor sa incerce sa defineasca „Google“ in mod colaborativ. Una dintre definitiile selectate trece mult dincolo de domeniul motoarelor de cautare si pare sa sustina ipoteza lui Schroeder: „Google este cealalta jumatate a creierului meu“. Comentariile cititorilor supraliciteaza: „Google is God“. Pana la urma, intrebarea rezista, iar Schroeder este precaut in raspuns. Poate ca din perspectiva educatiei clasice suntem mai prosti, pentru ca pierdem multe abilitati considerate de baza pana acum, incepand cu memorarea. Evoluam spre formule in care incredintam „celeilalte jumatati“ sarcini care in mod normal revin creierului nostru, iar de aici se poate specula in ce masura aceasta evolutie ne va afecta in viitor abilitatea de a gandi. Opinia mea este ca pierdem ceva, dar castigam ceva mult mai valoros: abilitatea de a asimila informatia, de a o organiza, de a o supune simtului critic si, in cele din urma, sansa de a o putea uita.