Oligarhia

„Oligarhia“ este cliseul zilelor noastre, iar „oligarhul“ a devenit o injuratura adresata adversarilor politici. Folosirea in exces a conceptului l-a golit de semnificatii. Cea mai mare parte a electoratului a perceput ca este „ceva de rau“; acum, fiecare dintre liderii politici sau dintre partide doreste sa arate ca adversarul sau adversarii sai este condus de oligarhi.

Din perspectiva discursului, nimeni nu reuseste totusi sa abuzeze de acest concept cu mai mare impact decat cel care l-a impus pe piata, Traian Basescu. Acesta a creat o tema, pe care a arestat-o, si nici unul dintre adversarii sai nu pare acum capabil sa si-o revendice. Nu voi intra insa aici in detalii legate de ceea ce inseamna oligarhia. In fond, este suficient sa acceptam ca este vorba despre „ceva rau“.

Il auzim pe Traian Basescu vorbind despre oligarhia tranzitiei, care a influentat decizia politica in ultimii 17 ani, plasandu-se in apropierea oamenilor de stat sau a celor din administratia locala. Auzim vorbindu-se despre aceeasi oameni de afaceri care, datorita relatiilor stranse cu mediul politic, au reusit sa isi creasca averile prin afaceri „sprijinite“ intr-o forma sau alta de institutiile statului. Nimeni nu neaga partea de adevar din discursul presedintelui Basescu. Nici presedintele, nici ceilalti politicieni, pentru care „oligarhia“ a devenit tema de discurs, nu vorbesc foarte multe despre liderii care, timp de 17 ani, au dominat viata politica si nu au acceptat niciodata punerea in discutie a propriilor pozitii. 

Anul 2004 a reprezentat din multe puncte de vedere un semnal ca se doreste promovarea de politicieni noi, al caror comportament si atitudine sa redea increderea electoratului in clasa politica. In fata, partidele au facut eforturi sa scoata oameni tineri, care sa isi dovedeasca aptitudinile. In Parlament, peste jumatate dintre senatori si deputati se afla la primul mandat. In Guvern, la inceputul mandatului fusesera numiti oameni tineri, dornici de afirmare. Si in perioada Guvernului Nastase existase aceasta tendinta, dar mizele erau de alta natura.

Ce ne-au aratat insa ultimii doi ani ai vietii politice romanesti? O mare parte a tinerilor care au fost scosi in fata nu au confirmat. O alta parte a preferat sa ia „trena“ liderilor de partide, pierzandu-si identitatea, devenind doar purtatori secundari de mesaj ai unor politicieni versati.

Fara a critica neaparat acest fapt, nu poate trece neobservata tendinta partidelor de a-si relansa vechii lideri, de a face din nou apel la aceleasi personalitati care au sedus sau dezamagit odata electoratul.

Nu putem vorbi in acest moment de o vina a clasei politice, ci mai degraba de o criza interna. Intr-un moment in care lupta politica este acerba, tendinta aproape naturala este aceea de a face apel la „experienta“, la cei care au mai trecut prin asa ceva sau care cunosc maruntaiele politice indeajuns de mult incat sa fie inca utili. Pentru acesti lideri politici, dorinta de a reveni sau de a ramane fie in atentia publica, fie pe zona „politicii active“ nu este blamabila. Nu li se poate cere sa refuze (re)implicarea. Influenta lor insa incepe sa se vada in actiunile, dar mai ales in imaginea partidelor din care fac parte.

Criza interna a clasei politice deriva tocmai din aceasta situatie. La 17 ani de la Revolutie, clasa politica romaneasca nu a produs o alternativa serioasa la acei lideri care s-au aflat in varful piramidei din primele zile de dupa evenimentele din 1989 (in unele cazuri, chiar si inainte). Ceea ce s-a produs a fost o permutare intre lideri. Fraiele puterii si ale influentei in politica s-au invartit de cele mai multe ori in mainile acelorasi politicieni.

In anul de gratie 2007, din cauzele mai sus amintite, a vedea in criza suspendarii presedintelui Basescu o confruntare intre acesta si Ion Iliescu a fost usor de impus. Fostul presedinte, din dorinta de a-si apara propriul model prezidential in fata contestatarului, a intrat in acest joc cu mare placere. Fostul si actualul sef al statului au devenit simbolurile celei mai aprige batalii politice din ultimii 17 ani, Basescu prezentandu-se drept alternativa la tipul de politica si politician care a dominat aceasta perioada. Cat a contat Ion Iliescu in suspendarea lui Traian Basescu nu se poate spune in mod concret, dar ideea unei astfel de implicari, chiar coordonari a fost partial impusa.

Opozitia intre Ion Iliescu si Basescu nu reprezinta altceva decat o lupta in interiorul „oligarhiei politice“, din care pierd in fapt tocmai acei lideri politici care au intrat in „trena“ celor doi. Acestia au ratat, din motive diferite, mare parte a sanselor de a se putea constitui drept alternative. De ce si cine sunt acestia sunt evidente inutil de expus.