BusinessMagazin

Blog

  • Modestie europeana

    Stirile din presa europeana despre veniturile extravagante ale unora din directorii marilor corporatii de pe continent sunt comentate cu cel putin la fel de multa virulenta ca si cele despre omologii lor americani. Faptul ca, de pilda, directorul Deutsche Bank, Joseph Ackerman, si-a acordat o marire de salariu de 19% tocmai intr-o perioada de concedieri masive de personal a determinat proteste nu numai din partea angajatilor, dar si a actionarilor bancii.

     

    Cu toate acestea, ordinul de marime este cu totul altul: daca managerul american cel mai bine platit, William McGuire de la UnitedHealth, a cumulat in 2005 venituri de un miliard de dolari, Europa nu se poate lauda ca record decat cu compensatia de 32 de milioane de dolari oferita de L’Oréal directorului ei, Lindsay Owen-Jones. E adevarat insa ca pentru managerii europeni a fost inca un an de crestere a lefurilor: pentru Owen-Jones, compensatia a fost cu 9% mai mare decat in 2004, in timp ce pentru Daniel Vasella, seful producatorului de farmaceutice Novartis, a crescut cu nu mai putin de 213%.

     

    In medie, pe ansamblul celor mai bine platiti 25 de directori executivi din Europa, pachetul salarial a crescut anul trecut cu 7%, in special de pe urma compensatiilor acordate strict pentru performanta si mai putin de pe urma bonusurilor si a optiunilor de cumparare de actiuni. Acestea sunt date prezentate de revista Fortune, care a folosit un studiu al companiei britanice de cercetare BoardEx.

     

    TOP 5 MANAGERI

     

    1. Lindsay Owen-Jones, L’Oreal – 32 mil. $

    Owen-Jones s-a retras din functia de CEO, lasand in urma cel putin un record, acela de a fi fost in 2005 cel mai bine platit manager din Europa.

     

    2. Daniel Vasella, Novartis – 19,9 mil. $

    Cresterea cu peste 200% a compensatiei primite de Vasella anul trecut a fost motivata de o altfel onorabila majorare cu 10% a profiturilor companiei.

     

    3. Henri de Castries, AXA – 13,8 mil. $

    Anul trecut, profitul companiei franceze de asigurari a crescut cu 24%, in timp ce pachetul salarial al directorului sau s-a majorat cu mai mult de 50%.

     

    4. Josef Ackerman, Deutsche Bank – 10 mil. $

    In mod mai putin uzual, Ackerman nu beneficiaza de optiuni de cumparare de actiuni la Deutsche Bank, iar grosul veniturilor sale le reprezinta bonusurile.

     

    5. Arun Sarin, Vodafone – 9,9 mil. $

    O pierdere de 39 mld. dolari pentru companie a insemnat in 2005 pentru Sarin o reducere cu 19% a salariului – in schimb, alocarea de optiuni a crescut.

  • Afaceri si mari afaceri

    „Bursa de la noi este o jucarie a unora“, „Sunt aceleasi actiuni de ani de zile“, „Ce, asta-i piata?!“. Acestea sunt expresiile cele mai uzuale in discutiile despre Bursa de la Bucuresti dintre un potential investitor si broker sau dintre un investitor si unul care este indemnat sa se uite si la Bursa, ca o alternativa de investitii.

     

    Sunt si brokeri care cred ca Bucurestiul e Londra si se mira de ce nu pot cumpara/vinde in fiecare zi de zeci/sute de milioane de euro, iar de vina sunt tara in care traiesc, conducerea pietei care nu face nimic si lumea care-i inconjoara. Ca ei nu sunt in stare sa-i convinga pe proprietarii de companii sa vina la Bursa nu mai e treaba lor.

     

    Asa cum e aceasta piata, oropsita, pusa la zid, inclusa la categoria diverse, admirata pentru ca se fac bani buni din ea, jucatorii ei au dat in prima jumatate a anului aproape 70 mil. euro ca sa cumpere actiuni la Banca Transilvania in majorarea de capital (circa 34 mil. euro) si ca sa intre pe Transelectrica in oferta publica de vanzare (34 mil. euro). Transelectrica, o companie de stat, plicticoasa, care transporta energie, a avut ordine de cumparare de actiuni de 220 de milioane de euro. Orice bancher de investitii, de oriunde, s-ar bate pentru o asemenea suma. Cele doua operatiuni au aratat ca pe piata sunt bani si ca actionarii/investitorii sunt dispusi sa bage mana in buzunar pentru o afacere. Au fost si alte companii care au strans bani de pe Bursa, dar sumele au fost mult mai mici.

     

    Cu toate ca de la distanta Bursa pare incremenita in aceleasi actiuni, piata este vie. Scaderile de preturi sunt urmate de cresteri rapide, iar o actiune care astazi ti se pare scumpa poate deveni peste doua zile foarte ieftina. Orice scadere de pret nu e pierdere, ci devine o buna oportunitate de a-ti reduce media de achizitie, cum predica brokerii. Primul trimestru din 2006 a fost cel mai zbuciumat in aproape opt ani si cu toate acestea piata a rezistat. Intrarile de bani sunt peste iesiri.

     

    Este Bursa o jucarie a unora? Daca ne uitam la topurile lunare ale brokerilor si la procentele pe care le detin din tranzactii, vom vedea ca piata este mult mai competitiva decat ce se intampla in sistemul bancar. Investitorii au interese contrare, mai ales ca si piata de la Sibiu a inceput sa creasca. Daca crezi ca piata se duce in jos, poti sa vinzi fara sa detii titlul respectiv. Perceptiile investitorilor asupra evolutiei unor actiuni nu mai merg intr-o singura directie. Oricine poate cumpara si vinde in acest moment fara probleme. Fondurile straine de investitii nu mai detin toata puterea. Sunt si localnici care au forta si de multe ori isi schimba pozitiile mai repede decat o fac strainii. E loc de toti in piata si fiecare are forta lui.

     

    Totusi, de ce proprietarii de companii private nu au incredere in Bursa? Anul trecut, o exceptie a fost Dragos Cinca, principalul actionar de la Flamingo, care si-a listat compania pe val, „cash-uindu-si“ investitia, cum se spune, pe maxim, inainte ca piata de retail IT si electrocasnice sa scada. Acum, pretul actiunilor Flamingo este mai mic. De data asta, avantajul listarii a fost de partea  proprietarului, nu a investitorilor. Este Bursa o amenintare pentru companiile private? Se tem patronii ca vin investitorii peste ei, ca se uita in dosarele contabile, ca-i vor lua la intrebari sau ca le vor prelua afacerea?  Probabil ca da, ca asta este perceptia. Dar care este castigul? Acum aproape zece ani, un grup de oameni de afaceri din Cluj au adus pe Bursa Banca Transilvania. Valoarea ei actuala depaseste 1,3 mld. dolari. Si nu cred ca de-a lungul vremii fondatorii au investit mai mult de 100 mil. dolari, bani proprii. Daca nu ar fi adus-o pe Bursa, nu cred ca ar fi reusit sa stranga de-a lungul anilor banii necesari sa o dezvolte si nici nu ar fi avut dorinta si putinta sa o creasca. Dar mai mult decat atat, valoarea ei nu ar fi ajuns niciodata asa cum este pretuita acum, cand poti cumpara actiuni ale bancii si poti sa le vinzi fara nici un fel de probleme.

     

    Romexterra, o banca intr-adevar mai mica, a ramas o entitate inchisa si s-a vandut, dupa estimarile pietei, la 100 de milioane de euro. Actionarii nu au pierdut, dar nici nu au facut vreo mare afacere. Asta-i diferenta dintre antreprenori si afacerile lor. Unul tine compania „inchisa“, de teama sa i-o fure cineva, iar altul are curajul sa o „deschida“. Primul a facut o afacere, iar cel de-al doilea poate sa faca o mare afacere.

     

    Daca Dinu Patriciu va reusi sa vanda un pachet de actiuni in grupul Rompetrol (unde detine 80% din actiuni), care inglobeaza toate operatiunile, incepand de la Petromidia, pana la afacerile petrochimice, iar apoi il va lista in strainatate, va fi cel mai bogat roman. Bursa il va aduce la o avere de peste 1,5 miliarde de euro. Asta la prima strigare. Pana la 2 miliarde e nevoie de doar o crestere cu 30% a actiunilor. De acum in doi ani cred ca vom avea primul roman cu o avere de peste 2 miliarde de euro. Sau toata aceasta avere nu ii va folosi la nimic, daca va fi gasit vinovat in dosarul Rompetrol. E de-ajuns sa avem primul miliardar in euro facut pe Bursa, ca vor veni si altii dupa el.

  • Afaceri si mari afaceri

    „Bursa de la noi este o jucarie a unora“, „Sunt aceleasi actiuni de ani de zile“, „Ce, asta-i piata?!“. Acestea sunt expresiile cele mai uzuale in discutiile despre Bursa de la Bucuresti dintre un potential investitor si broker sau dintre un investitor si unul care este indemnat sa se uite si la Bursa, ca o alternativa de investitii.

     

    Sunt si brokeri care cred ca Bucurestiul e Londra si se mira de ce nu pot cumpara/vinde in fiecare zi de zeci/sute de milioane de euro, iar de vina sunt tara in care traiesc, conducerea pietei care nu face nimic si lumea care-i inconjoara. Ca ei nu sunt in stare sa-i convinga pe proprietarii de companii sa vina la Bursa nu mai e treaba lor.

     

    Asa cum e aceasta piata, oropsita, pusa la zid, inclusa la categoria diverse, admirata pentru ca se fac bani buni din ea, jucatorii ei au dat in prima jumatate a anului aproape 70 mil. euro ca sa cumpere actiuni la Banca Transilvania in majorarea de capital (circa 34 mil. euro) si ca sa intre pe Transelectrica in oferta publica de vanzare (34 mil. euro). Transelectrica, o companie de stat, plicticoasa, care transporta energie, a avut ordine de cumparare de actiuni de 220 de milioane de euro. Orice bancher de investitii, de oriunde, s-ar bate pentru o asemenea suma. Cele doua operatiuni au aratat ca pe piata sunt bani si ca actionarii/investitorii sunt dispusi sa bage mana in buzunar pentru o afacere. Au fost si alte companii care au strans bani de pe Bursa, dar sumele au fost mult mai mici.

     

    Cu toate ca de la distanta Bursa pare incremenita in aceleasi actiuni, piata este vie. Scaderile de preturi sunt urmate de cresteri rapide, iar o actiune care astazi ti se pare scumpa poate deveni peste doua zile foarte ieftina. Orice scadere de pret nu e pierdere, ci devine o buna oportunitate de a-ti reduce media de achizitie, cum predica brokerii. Primul trimestru din 2006 a fost cel mai zbuciumat in aproape opt ani si cu toate acestea piata a rezistat. Intrarile de bani sunt peste iesiri.

     

    Este Bursa o jucarie a unora? Daca ne uitam la topurile lunare ale brokerilor si la procentele pe care le detin din tranzactii, vom vedea ca piata este mult mai competitiva decat ce se intampla in sistemul bancar. Investitorii au interese contrare, mai ales ca si piata de la Sibiu a inceput sa creasca. Daca crezi ca piata se duce in jos, poti sa vinzi fara sa detii titlul respectiv. Perceptiile investitorilor asupra evolutiei unor actiuni nu mai merg intr-o singura directie. Oricine poate cumpara si vinde in acest moment fara probleme. Fondurile straine de investitii nu mai detin toata puterea. Sunt si localnici care au forta si de multe ori isi schimba pozitiile mai repede decat o fac strainii. E loc de toti in piata si fiecare are forta lui.

     

    Totusi, de ce proprietarii de companii private nu au incredere in Bursa? Anul trecut, o exceptie a fost Dragos Cinca, principalul actionar de la Flamingo, care si-a listat compania pe val, „cash-uindu-si“ investitia, cum se spune, pe maxim, inainte ca piata de retail IT si electrocasnice sa scada. Acum, pretul actiunilor Flamingo este mai mic. De data asta, avantajul listarii a fost de partea  proprietarului, nu a investitorilor. Este Bursa o amenintare pentru companiile private? Se tem patronii ca vin investitorii peste ei, ca se uita in dosarele contabile, ca-i vor lua la intrebari sau ca le vor prelua afacerea?  Probabil ca da, ca asta este perceptia. Dar care este castigul? Acum aproape zece ani, un grup de oameni de afaceri din Cluj au adus pe Bursa Banca Transilvania. Valoarea ei actuala depaseste 1,3 mld. dolari. Si nu cred ca de-a lungul vremii fondatorii au investit mai mult de 100 mil. dolari, bani proprii. Daca nu ar fi adus-o pe Bursa, nu cred ca ar fi reusit sa stranga de-a lungul anilor banii necesari sa o dezvolte si nici nu ar fi avut dorinta si putinta sa o creasca. Dar mai mult decat atat, valoarea ei nu ar fi ajuns niciodata asa cum este pretuita acum, cand poti cumpara actiuni ale bancii si poti sa le vinzi fara nici un fel de probleme.

     

    Romexterra, o banca intr-adevar mai mica, a ramas o entitate inchisa si s-a vandut, dupa estimarile pietei, la 100 de milioane de euro. Actionarii nu au pierdut, dar nici nu au facut vreo mare afacere. Asta-i diferenta dintre antreprenori si afacerile lor. Unul tine compania „inchisa“, de teama sa i-o fure cineva, iar altul are curajul sa o „deschida“. Primul a facut o afacere, iar cel de-al doilea poate sa faca o mare afacere.

     

    Daca Dinu Patriciu va reusi sa vanda un pachet de actiuni in grupul Rompetrol (unde detine 80% din actiuni), care inglobeaza toate operatiunile, incepand de la Petromidia, pana la afacerile petrochimice, iar apoi il va lista in strainatate, va fi cel mai bogat roman. Bursa il va aduce la o avere de peste 1,5 miliarde de euro. Asta la prima strigare. Pana la 2 miliarde e nevoie de doar o crestere cu 30% a actiunilor. De acum in doi ani cred ca vom avea primul roman cu o avere de peste 2 miliarde de euro. Sau toata aceasta avere nu ii va folosi la nimic, daca va fi gasit vinovat in dosarul Rompetrol. E de-ajuns sa avem primul miliardar in euro facut pe Bursa, ca vor veni si altii dupa el.

  • Criza noastra cea de toate zilele (I)

    Politic si festiv vorbind, 2007 va fi un an „bisect“. In afara de 1 ianuarie 2007, vom avea de sarbatorit inca o zi, ziua revizuirii Constitutiei. Prin referendum. Gluma se-ngroasa. S-a vorbit mult – si pe buna dreptate – despre lipsa unui proiect politic pentru etapa ulterioara aderarii Romaniei la Uniunea Europeana.

     

    S-a reprosat, cu indreptatire, faptul ca toate discutiile din aceasta perioada au drept punct terminus aderarea, dupa care potopul si Dumnezeu cu mila – de parca 1 ianuarie 2007 ar reprezenta un soi de sfarsit al lumii, dincolo de care nu mai are rost sa ne ingrijim pentru ziua de maine. Pana la Europa, insa, ne pot manca sfintii. Pana la Europa, trebuie mai intai sa ne facem ordine in propria ograda. Nu putem discuta viitorul politic sau filosofia Uniunii Europene cata vreme nu ne-am lamurit inca in legatura cu propriul nostru sistem si cu propria noastra filosofie. Pe 2 ianuarie 2007 nu se va repezi Europa sa ne stranga gunoiul sau sa ne puna la punct sistemul politic. Tot noua ne vor reveni aceste sarcini.

     

    Pana saptamana trecuta aceste constatari ar fi ramas, ca atatea altele de pana acum, simple vorbe-n vant. Ideea revizuirii Constitutiei sau cea a modificarii legii electorale au revenit periodic in actualitate. Dar cum au revenit, asa au si disparut, maturate de „crize“ mult mai presante, a caror solutionare nu suferea amanare. De fiecare data cand clasa politica striga, precum Ionica, „vine revizuirea!“, o mana de impatimiti ai politicii puneau mana pe ce tratate apucau si dadeau buzna prin gazete pentru a-si expune propriile argumente intr-o directie sau alta. Urma o scurta furtuna intr-un pahar cu apa dupa care lucrurile reintrau, fara gres, pe fagasul normal al crizei noastre cea de toate zilele. Treptat, treptat, pana si impatimitii au obosit. S-au blazat. S-au resemnat cu gandul ca nimic nu se va schimba. S-a resemnat pana si subsemnatul. Iar daca acum ma apuc sa strig ca, de asta data, chiar vine revizuirea, slabe sperantele de a fi luat in serios. Cel mai probabil, voi fi intampinat cu replici ironice, gen „sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic“.

     

    Zic si eu, atunci, tot ca Farfuridi: „Rog nu ma-ntrerupeti, dati-mi voie“. De asta data, revizuirea chiar vine! Iar daca nu ma credeti, daca refuzati sa va implicati in dezbaterea ce va sa vie, riscati sa va inghita revizuirea toate sperantele de mai bine, punandu-va in fata unui fapt deja implinit. „Pe ce te bazezi?“ – m-ar putea intreba Cocosila (pentru ca tot a readus bacalaureatul „Morometii“ la moda). S-a schimbat cumva clasa politica? A devenit ea peste noapte mai responsabila, mai binevoitoare fata de proiectele cu impact pe termen lung – cele care conteaza cu adevarat? Nicidecum. De schimbat, s-a schimbat doar conjunctura. Criza. Conform deciziei Curtii Constitutionale, incepand de saptamana trecuta, presedintele are dreptul de a solicita referendum pentru orice problema pe care de unul singur o considera „de interes national“. Sa lasam, pentru moment, la o parte implicatiile pe termen lung ale acestei hotarari. Oricum, obisnuiti sa traim intr-o perpetua criza, nu suntem inca obisnuiti sa gandim dincolo de prezentul ciclu electoral. Sa vedem, asadar, ce ne rezerva viitorul pe termen scurt. Ghici, ciuperca!

     

    Viitorul pe termen scurt ne rezerva un referendum pe tema modificarii constitutiei. Un referendum care, in conditiile unor alegeri anticipate, sa sufle in panzele electorale ale unui partid (nu spui care, lasandu-va dumneavoastra placerea de a descoperi aceasta ciuperca). Prin urmare, din acest moment, problema nu se mai pune daca modificam Constitutia, ci cum. Deja, se aude zanganit de arme si, dupa cum ar spune Nichita, umbla zvonuri prin pestera: parlament unicameral, republica prezidentiala, ba nu, republica parlamentara etc.

     

    Miza ramane uriasa, chiar daca e impinsa, cu indarjire, in derizoriu de catre toate partidele implicate, interesate doar de beneficiile pe termen scurt. Nimic surprinzator, asadar, daca PD cocheteaza cu ideea republicii prezidentiale, ba chiar si cu ideea unui parlament unicameral, iar PNL afiseaza ostentativ solutia unei republici parlamentare. (In treacat fie spus, dat fiind ca UDMR a incremenit de multisor in proiect, iar celelalte partide nu conteaza, PSD ar ramane, teoretic cel putin, singurul partid in stare atat sa judece „la rece“ – dat fiind ca nu-l paste pericolul accederii la putere – avantajele si dezavantajele fiecarei variante, cat si sa incline balanta „pro“ sau „contra“. Din pacate sau din fericire, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.)

     

    Daca, insa, fiecare isi trage spuza pe turta lui, ce ne-ar putea impiedica pe noi, alegatorii, sa o tragem pe a noastra? Doar „turta“ noastra e, prin definitie, mai mare decat „a lor“. „Turta“ noastra decide „turta“ lor. Atata doar ca nu stim ce sa facem cu ea. Habar n-avem nici cat ne e turta si nici cat de fierbinte e spuza. Pentru a afla asta, vrem – nu vrem, trebuie sa facem apel la „filosofie“. Trebuie sa facem apel daca nu la intelepciune, atunci macar la iubirea de intelepciune.

     

    Care este „rostul“ unei republici prezidentiale sau cel al uneia parlamentare? – ar fi intrebat Noica. Ce „rostuieste“ ea? Ce pune ea in ordine? Ce „filosofie“, ce conceptii despre om si societate se ascund in spatele unui anume regim? Cum anume isi imagineaza politicul o societate care accepta un legislativ unicameral? Spune-mi ce fel de sistem politic iti doresti ca sa-si spun cine esti (sau ce crezi despre mine, alegatorul).

  • Criza noastra cea de toate zilele (I)

    Politic si festiv vorbind, 2007 va fi un an „bisect“. In afara de 1 ianuarie 2007, vom avea de sarbatorit inca o zi, ziua revizuirii Constitutiei. Prin referendum. Gluma se-ngroasa. S-a vorbit mult – si pe buna dreptate – despre lipsa unui proiect politic pentru etapa ulterioara aderarii Romaniei la Uniunea Europeana.

     

    S-a reprosat, cu indreptatire, faptul ca toate discutiile din aceasta perioada au drept punct terminus aderarea, dupa care potopul si Dumnezeu cu mila – de parca 1 ianuarie 2007 ar reprezenta un soi de sfarsit al lumii, dincolo de care nu mai are rost sa ne ingrijim pentru ziua de maine. Pana la Europa, insa, ne pot manca sfintii. Pana la Europa, trebuie mai intai sa ne facem ordine in propria ograda. Nu putem discuta viitorul politic sau filosofia Uniunii Europene cata vreme nu ne-am lamurit inca in legatura cu propriul nostru sistem si cu propria noastra filosofie. Pe 2 ianuarie 2007 nu se va repezi Europa sa ne stranga gunoiul sau sa ne puna la punct sistemul politic. Tot noua ne vor reveni aceste sarcini.

     

    Pana saptamana trecuta aceste constatari ar fi ramas, ca atatea altele de pana acum, simple vorbe-n vant. Ideea revizuirii Constitutiei sau cea a modificarii legii electorale au revenit periodic in actualitate. Dar cum au revenit, asa au si disparut, maturate de „crize“ mult mai presante, a caror solutionare nu suferea amanare. De fiecare data cand clasa politica striga, precum Ionica, „vine revizuirea!“, o mana de impatimiti ai politicii puneau mana pe ce tratate apucau si dadeau buzna prin gazete pentru a-si expune propriile argumente intr-o directie sau alta. Urma o scurta furtuna intr-un pahar cu apa dupa care lucrurile reintrau, fara gres, pe fagasul normal al crizei noastre cea de toate zilele. Treptat, treptat, pana si impatimitii au obosit. S-au blazat. S-au resemnat cu gandul ca nimic nu se va schimba. S-a resemnat pana si subsemnatul. Iar daca acum ma apuc sa strig ca, de asta data, chiar vine revizuirea, slabe sperantele de a fi luat in serios. Cel mai probabil, voi fi intampinat cu replici ironice, gen „sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic“.

     

    Zic si eu, atunci, tot ca Farfuridi: „Rog nu ma-ntrerupeti, dati-mi voie“. De asta data, revizuirea chiar vine! Iar daca nu ma credeti, daca refuzati sa va implicati in dezbaterea ce va sa vie, riscati sa va inghita revizuirea toate sperantele de mai bine, punandu-va in fata unui fapt deja implinit. „Pe ce te bazezi?“ – m-ar putea intreba Cocosila (pentru ca tot a readus bacalaureatul „Morometii“ la moda). S-a schimbat cumva clasa politica? A devenit ea peste noapte mai responsabila, mai binevoitoare fata de proiectele cu impact pe termen lung – cele care conteaza cu adevarat? Nicidecum. De schimbat, s-a schimbat doar conjunctura. Criza. Conform deciziei Curtii Constitutionale, incepand de saptamana trecuta, presedintele are dreptul de a solicita referendum pentru orice problema pe care de unul singur o considera „de interes national“. Sa lasam, pentru moment, la o parte implicatiile pe termen lung ale acestei hotarari. Oricum, obisnuiti sa traim intr-o perpetua criza, nu suntem inca obisnuiti sa gandim dincolo de prezentul ciclu electoral. Sa vedem, asadar, ce ne rezerva viitorul pe termen scurt. Ghici, ciuperca!

     

    Viitorul pe termen scurt ne rezerva un referendum pe tema modificarii constitutiei. Un referendum care, in conditiile unor alegeri anticipate, sa sufle in panzele electorale ale unui partid (nu spui care, lasandu-va dumneavoastra placerea de a descoperi aceasta ciuperca). Prin urmare, din acest moment, problema nu se mai pune daca modificam Constitutia, ci cum. Deja, se aude zanganit de arme si, dupa cum ar spune Nichita, umbla zvonuri prin pestera: parlament unicameral, republica prezidentiala, ba nu, republica parlamentara etc.

     

    Miza ramane uriasa, chiar daca e impinsa, cu indarjire, in derizoriu de catre toate partidele implicate, interesate doar de beneficiile pe termen scurt. Nimic surprinzator, asadar, daca PD cocheteaza cu ideea republicii prezidentiale, ba chiar si cu ideea unui parlament unicameral, iar PNL afiseaza ostentativ solutia unei republici parlamentare. (In treacat fie spus, dat fiind ca UDMR a incremenit de multisor in proiect, iar celelalte partide nu conteaza, PSD ar ramane, teoretic cel putin, singurul partid in stare atat sa judece „la rece“ – dat fiind ca nu-l paste pericolul accederii la putere – avantajele si dezavantajele fiecarei variante, cat si sa incline balanta „pro“ sau „contra“. Din pacate sau din fericire, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.)

     

    Daca, insa, fiecare isi trage spuza pe turta lui, ce ne-ar putea impiedica pe noi, alegatorii, sa o tragem pe a noastra? Doar „turta“ noastra e, prin definitie, mai mare decat „a lor“. „Turta“ noastra decide „turta“ lor. Atata doar ca nu stim ce sa facem cu ea. Habar n-avem nici cat ne e turta si nici cat de fierbinte e spuza. Pentru a afla asta, vrem – nu vrem, trebuie sa facem apel la „filosofie“. Trebuie sa facem apel daca nu la intelepciune, atunci macar la iubirea de intelepciune.

     

    Care este „rostul“ unei republici prezidentiale sau cel al uneia parlamentare? – ar fi intrebat Noica. Ce „rostuieste“ ea? Ce pune ea in ordine? Ce „filosofie“, ce conceptii despre om si societate se ascund in spatele unui anume regim? Cum anume isi imagineaza politicul o societate care accepta un legislativ unicameral? Spune-mi ce fel de sistem politic iti doresti ca sa-si spun cine esti (sau ce crezi despre mine, alegatorul).

  • Centul discordiei

    Intrebare: cum ajunge 1 cent sa valoreze mai multe zeci de milioane de euro? Raspuns: daca face parte din tariful de interconectare al unuia dintre operatorii de telefonie mobila.

     

    Vodafone Romania este amenintata de autoritatea de reglementare in domeniul telecom ANRC cu plata celei mai mari amenzi din istoria industriei locale de comunicatii – suma poate ajunge pana la 5% din cifra de afaceri, adica circa 40 de milioane de euro. In conflict este implicata si Orange Romania. De unde a pornit totul? De la un cent.

     

    Centul in cauza reprezinta valoarea cu care ANRC vrea sa scada tariful de interconectare al operatorilor dominanti de pe piata telefoniei mobile romanesti, Vodafone si Orange, incepand cu 1 septembrie. Miscarea face parte dintr-o strategie pe termen lung a autoritatii, prin care se urmareste reducerea tarifului de interconectare practicat de cele doua companii cu 3 eurocenti (de la 8,31 eurocenti pe minut cat este in prezent, la 5,03 eurocenti) pana in anul 2009. Aceste cifre au rezultat in urma unui studiu pe care ANRC l-a inceput acum 2 ani impreuna cu consultantul sau britanic, firma Ovum, la care s-au adaugat unele date primite de la operatori. Chiar daca este vorba doar de 3 eurocenti, in fapt, ANRC cere micsorarea tarifului in total cu aproape 40%, iar acest lucru se traduce, conform unor estimari din piata, in diminuarea veniturilor cu zeci de milioane de euro pentru operatorii in cauza.

     

    Ambii operatori au anuntat ca se vor supune hotararii ANRC si-si vor ajusta tarifele incepand din septembrie. Insa lucrurile nu se termina aici. Mai vehementi sunt, deocamdata, oficialii Vodafone, care au anuntat ca au oferit toate datele existente in contabilitatea proprie si ca vor da in judecata ANRC pentru ca modelul de recalculare al tarifului nu este realist. Raspunsul autoritatii n-a intarziat – daca va fi nevoie, vom amenda Vodafone cu pana la 5% din cifra de afaceri pentru a-i obliga sa ne ofere date suplimentare cu privire la costuri si sa demonstram astfel in justitie ca am avut dreptate in calculele noastre. In ceea ce priveste Orange, deocamdata raspunsul oficial ar fi acela ca, desi nu aproba decizia ANRC, compania se va supune hotararii autoritatii. Nimic inca despre un posibil proces. Cert este insa ca ANRC are experienta unei confruntari asemanatoare recente, cu operatorul dominant de pe piata telefoniei fixe Romtelecom, pe care a si castigat-o.

     

    Cu toate ca a reclamat faptul ca nivelul tarifelor de interconectare stabilite de ANRC este cu 20% mai mic decat costurile si a amenintat ca isi va reduce drastic programele de investitii, Romtelecom s-a vazut nevoit sa inceapa sa aplice de la 1 ianuarie 2006 hotararea autoritatii. De altfel, si Vodafone si Orange au facut referire la faptul ca investitiile viitoare le vor fi afectate de aplicarea noilor tarife de interconectare. Acesta este practic principalul argument al operatorilor – piata romaneasca este inca tanara si in dezvoltare accelerata, asa ca reglementarea excesiva nu face bine, lovind direct in entuziasmul principalilor jucatori.

     

    De partea cealalta, Radu Tudorache, director pentru reglementare economica la ANRC, spune ca reducerea veniturilor operatorilor in urma aplicarii noilor tarife este, de fapt, „reducerea unor profituri nejustificate, care cu siguranta au un efect anticoncurential“. In cazul pietei de telefonie mobila, ANRC vrea sa spuna ca dezavantajati sunt operatorii cu o cota de piata mai mica Zapp si Cosmote (Orange si Vodafone detin impreuna peste 90% din traficul de voce in retelele mobile), iar pe piata telefoniei fixe, de pierdut au operatorii alternativi care concureaza Romtelecom, precum UPC/Astral sau RCS&RDS. Conflictul din Romania este insa repetat, la scara diferita, si in alte tari europene. Deocamdata, doar 7 state europene au implementat modele de recalculare a tarifelor de interconectare de tipul celui din Romania, spune Radu Tudorache, care da ca exemplu piata din Marea Britanie, unde intre 2003 si 2004 tariful de interconectare a fost redus de la 20 la 9 centi pe minut. Insa alte state sunt „pe drum“ si vor aplica si ele cerintele autoritatilor europene.

     

    De altfel, Comisia Europeana a pornit o cruciada impotriva profiturilor operatorilor de telefonie mobila. In privinta tarifelor de roaming, de exemplu, ciocnirile din presa au devenit deja o obisnuinta, iar comisarul pentru media si comunicatii Viviane Reding a anuntat recent ca obiectivul sau este sa reduca aceste tarife cu 70% (de la o medie de 1,15 euro/minut la un maxim de 0,49 euro/minut) intr-un an de zile. In comparatie, o eventuala reducere a tarifelor interne de interconectare cu 40% pana in 2009 parca nu mai pare o posibilitate atat de neagra.

  • Centul discordiei

    Intrebare: cum ajunge 1 cent sa valoreze mai multe zeci de milioane de euro? Raspuns: daca face parte din tariful de interconectare al unuia dintre operatorii de telefonie mobila.

     

    Vodafone Romania este amenintata de autoritatea de reglementare in domeniul telecom ANRC cu plata celei mai mari amenzi din istoria industriei locale de comunicatii – suma poate ajunge pana la 5% din cifra de afaceri, adica circa 40 de milioane de euro. In conflict este implicata si Orange Romania. De unde a pornit totul? De la un cent.

     

    Centul in cauza reprezinta valoarea cu care ANRC vrea sa scada tariful de interconectare al operatorilor dominanti de pe piata telefoniei mobile romanesti, Vodafone si Orange, incepand cu 1 septembrie. Miscarea face parte dintr-o strategie pe termen lung a autoritatii, prin care se urmareste reducerea tarifului de interconectare practicat de cele doua companii cu 3 eurocenti (de la 8,31 eurocenti pe minut cat este in prezent, la 5,03 eurocenti) pana in anul 2009. Aceste cifre au rezultat in urma unui studiu pe care ANRC l-a inceput acum 2 ani impreuna cu consultantul sau britanic, firma Ovum, la care s-au adaugat unele date primite de la operatori. Chiar daca este vorba doar de 3 eurocenti, in fapt, ANRC cere micsorarea tarifului in total cu aproape 40%, iar acest lucru se traduce, conform unor estimari din piata, in diminuarea veniturilor cu zeci de milioane de euro pentru operatorii in cauza.

     

    Ambii operatori au anuntat ca se vor supune hotararii ANRC si-si vor ajusta tarifele incepand din septembrie. Insa lucrurile nu se termina aici. Mai vehementi sunt, deocamdata, oficialii Vodafone, care au anuntat ca au oferit toate datele existente in contabilitatea proprie si ca vor da in judecata ANRC pentru ca modelul de recalculare al tarifului nu este realist. Raspunsul autoritatii n-a intarziat – daca va fi nevoie, vom amenda Vodafone cu pana la 5% din cifra de afaceri pentru a-i obliga sa ne ofere date suplimentare cu privire la costuri si sa demonstram astfel in justitie ca am avut dreptate in calculele noastre. In ceea ce priveste Orange, deocamdata raspunsul oficial ar fi acela ca, desi nu aproba decizia ANRC, compania se va supune hotararii autoritatii. Nimic inca despre un posibil proces. Cert este insa ca ANRC are experienta unei confruntari asemanatoare recente, cu operatorul dominant de pe piata telefoniei fixe Romtelecom, pe care a si castigat-o.

     

    Cu toate ca a reclamat faptul ca nivelul tarifelor de interconectare stabilite de ANRC este cu 20% mai mic decat costurile si a amenintat ca isi va reduce drastic programele de investitii, Romtelecom s-a vazut nevoit sa inceapa sa aplice de la 1 ianuarie 2006 hotararea autoritatii. De altfel, si Vodafone si Orange au facut referire la faptul ca investitiile viitoare le vor fi afectate de aplicarea noilor tarife de interconectare. Acesta este practic principalul argument al operatorilor – piata romaneasca este inca tanara si in dezvoltare accelerata, asa ca reglementarea excesiva nu face bine, lovind direct in entuziasmul principalilor jucatori.

     

    De partea cealalta, Radu Tudorache, director pentru reglementare economica la ANRC, spune ca reducerea veniturilor operatorilor in urma aplicarii noilor tarife este, de fapt, „reducerea unor profituri nejustificate, care cu siguranta au un efect anticoncurential“. In cazul pietei de telefonie mobila, ANRC vrea sa spuna ca dezavantajati sunt operatorii cu o cota de piata mai mica Zapp si Cosmote (Orange si Vodafone detin impreuna peste 90% din traficul de voce in retelele mobile), iar pe piata telefoniei fixe, de pierdut au operatorii alternativi care concureaza Romtelecom, precum UPC/Astral sau RCS&RDS. Conflictul din Romania este insa repetat, la scara diferita, si in alte tari europene. Deocamdata, doar 7 state europene au implementat modele de recalculare a tarifelor de interconectare de tipul celui din Romania, spune Radu Tudorache, care da ca exemplu piata din Marea Britanie, unde intre 2003 si 2004 tariful de interconectare a fost redus de la 20 la 9 centi pe minut. Insa alte state sunt „pe drum“ si vor aplica si ele cerintele autoritatilor europene.

     

    De altfel, Comisia Europeana a pornit o cruciada impotriva profiturilor operatorilor de telefonie mobila. In privinta tarifelor de roaming, de exemplu, ciocnirile din presa au devenit deja o obisnuinta, iar comisarul pentru media si comunicatii Viviane Reding a anuntat recent ca obiectivul sau este sa reduca aceste tarife cu 70% (de la o medie de 1,15 euro/minut la un maxim de 0,49 euro/minut) intr-un an de zile. In comparatie, o eventuala reducere a tarifelor interne de interconectare cu 40% pana in 2009 parca nu mai pare o posibilitate atat de neagra.

  • Practica si teorie

    Miza conflictului de pe piata telecom este micsorarea tarifelor de interconectare practicate de cei doi operatori, obiectiv declarat al ANRC.

     

    DEFINITIE: Tariful de interconectare e suma incasata de un operator telecom in momentul in care un apel initiat din alta retea este finalizat in reteaua sa.

     

    EXEMPLU: De pilda, cand un abonat Romtelecom suna la un numar din Vodafone, operatorul de telefonie mobila incaseaza o suma de la Romtelecom, reprezentand contravaloarea costului pentru asigurarea comunicarii intre cele doua retele. Evident, la randul sau Romtelecom recupereaza acesti bani din tariful practicat fata de clientul final.

     

    REZULTATE: Teoretic, in urma fundamentarii pe costuri de catre autoritatile nationale, tarifele sunt fie majorate, fie micsorate, insa in toate tarile europene unde s-a aplicat modelul recalcularii ele au fost micsorate, considerandu-se ca operatorii cereau sume mai mari decat costurile necesare interconectarii.

  • Practica si teorie

    Miza conflictului de pe piata telecom este micsorarea tarifelor de interconectare practicate de cei doi operatori, obiectiv declarat al ANRC.

     

    DEFINITIE: Tariful de interconectare e suma incasata de un operator telecom in momentul in care un apel initiat din alta retea este finalizat in reteaua sa.

     

    EXEMPLU: De pilda, cand un abonat Romtelecom suna la un numar din Vodafone, operatorul de telefonie mobila incaseaza o suma de la Romtelecom, reprezentand contravaloarea costului pentru asigurarea comunicarii intre cele doua retele. Evident, la randul sau Romtelecom recupereaza acesti bani din tariful practicat fata de clientul final.

     

    REZULTATE: Teoretic, in urma fundamentarii pe costuri de catre autoritatile nationale, tarifele sunt fie majorate, fie micsorate, insa in toate tarile europene unde s-a aplicat modelul recalcularii ele au fost micsorate, considerandu-se ca operatorii cereau sume mai mari decat costurile necesare interconectarii.

  • Zidane kiss

    Un cap in pieptul unui fundas italian. Zinédine Zidane, un simbol al fotbalului contemporan, si-a manjit retragerea cu un gest incalificabil, impardonabil, de o brutalitate incredibila. A dezamagit fanii, si-a distrus cu un impuls animalic ceva ce ar fi putut ramane drept cea mai frumoasa despartire de fotbal a unui mare campion. Bla-bla.

     

    Uneori ne apuca o criza de ipocrizie in masa. Zinédine Zidane ne-a facut cel mai mare bine pe care putea un idol sa-l faca: si-a distrus statuia inainte sa plece. Nu a facut-o intentionat. Ar fi fost, se pare, provocat de un fundas cu intentii meschine, nedemne de un campion al lumii. Important e rezultatul. Imi plac idolii carora nu le pasa de propriul soclu, care au o incredere oarba in deciziile individuale si in valori individuale pe care le au de aparat. Suna deocamdata straniu, stiu, dar pana la sfarsitul articolului sper sa aduc cateva argumente logice pro-Zidane. Stiu si miile de reprosuri care culmineaza cu „ce-si vor fi zis copiii din lumea intreaga vazandu-si zeul scapat de sub control?“. Zidane a iesit la Canal A si a incercat sa-si explice gesturile, complicand si mai tare lucrurile. In esenta, a spus ca isi cere scuze pentru respectiva iesire, dar ca nu regreta ce a facut. Le-a cerut scuze copiilor si educatorilor lor pentru actul violent, dar a subliniat din nou ca nu se putea altfel. Mii de voci isterice i-au acuzat lipsa de fair-play, salbaticia – au dreptate pana la un punct. Asa cum, tot pana la un punct, au dreptate si filozofi precum Bernard-Henry Levy care i-au luat apararea strigand „ecce homo“ si preamarindu-i latura omeneasca. Pentru ca nu gestul in sine ar trebui comentat. E ceva straniu, animalic si in indarjirea cu care a fost difuzata si comentata imaginea violenta. Nimeni nu mai tine minte golurile de la finala, dar oricine poate descrie la secunda fiecare miscare a cheliei lui Zidane spre pieptul lui Materazzi.

     

    Fotbalul are un fundament violent. Primele clipe pe un stadion din Romania, la un meci de divizia B, alaturi de tatal meu, mi-au dat masura violentei pe care o implica ritualul vizionarii unui meci. Aveam vreo 9 ani. Era o partida fara miza. Totusi urechile mi-au fost asaltate brusc nu neaparat de un limbaj violent (de asta auzisem cu mult inainte pe terenul de joaca, prin vecini), ci de un fel al adultilor de a se dezlantui, de a-si smulge brusc mastile de baieti civilizati, de a redeveni un soi de pustani periculosi in spatele unor garduri din sarma. Pe teren, jucatorii se faultau, bateau, injurau fara oprire. Si totusi am plecat cu o satisfactie aparte si cu tricoul plin de coji de seminte. Prima lectie a fotbalului este „violenta bine controlata“ si nu non-violenta. Fair-play-ul a aparut ca un cod cavaleresc pe un camp de batalie si nu ca un soi de reguli pentru baletul clasic. Fotbalul reusea sa fie un univers echilibrat in ciuda patimilor pe care le implica. Violenta lui Zidane face parte din atitudinea lui fotbalistica (e si cazul unui alt mare jucator, mult mai capricios si mai neinteles, Eric Cantona). Nu era la prima abatere. A fost tot timpul un tip care a dominat fizic. Inclusiv marile figuri tehnice erau o combinatie stranie de protejare agresiva a balonului si rafinament incredibil. A mai lovit o data la fel, pe cand era la Juventus, si a fost suspendat multe etape. Si totusi a reusit sa-si echilibreze violenta, sa-si construiasca o cariera.

     

    Nimic nu e mai deplasat decat sa dai vina pe copii. Copiii invata violenta fotbalului de mici, pe propria piele, nu e usor la primele faulturi, la primele certuri cu ceilalti copii (daca a fost sau nu „hent“). Fotbalul e lupta pentru teritoriu, pentru castigarea statutului de lider, pentru multe alte lucruri. Fotbalul nu contine un cod al bunelor maniere, ci e unul dintre putinele ghiduri de supravietuire intr-o lume violenta.

     

    Reactiile impotriva gestului lui Zidane sunt disproportionate si pline de o ipocrizie profunda. Radem atunci cand se bat politicieni in Parlament. Admiram staruri rock cu biografiile compuse din cure de dezintoxicare. Iubim artisti care numai vieti exemplare nu au avut. Si nu invatam odata ca traim intr-o ciudata civilizatie a preamaririi aberantului, a „diferitului“. Cand vine vorba de fotbal, toate se schimba. Pentru ca sportul ar trebui sa fie un soi de cod sanatos al unei societati exemplare. Nu e asa. Idolii sunt o manifestare oricum aberanta si agresiva asupra consumatorilor. Cand un idol precum Zidane ii da propriei statui un cap in gura, lucrurile revin, de fapt, la normal. Asa ne dam seama ca trebuie sa mai terminam cu adularile neconditionate. Din interviul de pe Canal A n-am retinut neaparat vesnicele discutii despre ce i-a zis Materazzi (apropo: un jucator cu antecedente de provocare rasista pe teren), ci mi-a ramas imprimat un raspuns cald la intrebarea daca Zidane va mai ramane totusi in fotbalul profesionist: „Nu ma mai intorc. O sa-mi iau probabil o legitimatie de jucator amator, in cartierul meu, ca sa joc linistit cu amicii“. Idolii se vor de obicei adorati neconditionat, pana la moarte. Zidane si-a aratat o fata agresiva, complet anti-model, fara sa-i pese de consecinte (nici macar de sponsorii, probabil foarte suparati). Lovitura aplicata de Zidane poarta, in luptele de strada, si numele de „Liverpool kiss“. A fost un gest straniu, inexplicabil de ramas bun din partea unei personalitati incredibile tasnite dintr-o suburbie a Marsiliei. Un Zidane kiss.