BusinessMagazin

Blog

  • Drumul Forte Company catre Siemens

    La inceputul anilor ‘90, cand marea majoritate a intreprinzatorilor se orientau catre comert, Cristian Constantinescu s-a gandit sa-si faca o fabrica de calculatoare. Asa a infiintat in toamna lui 1990 Forte PC – probabil cel mai vechi producator de calculatoare creat dupa revolutie. 

    Primii actionari ai firmei au fost ICE Felix, o firma de comert exterior si o companie singaporeza. ICE Felix venea cu stiinta producerii de computere, firma de comert exterior era importanta pentru conexiuni, iar compania din Singapore putea capitaliza noua entitate cu echipamente, beneficiind de un regim fiscal mai avantajos.

    Cristian Constantinescu lucrase inainte de revolutie – inca din 1975, dupa terminarea studiilor – la ICE Felix si stia cat de rudimentara este infrastructura IT din tara. „Nu cred ca erau in toata tara mai mult de o mie de calculatoare“, isi aminteste el. 

    Afacerea pe care a pornit-o s-a dovedit inspirata, pentru ca Forte se clasa, in anii ‘93-’94, intre primii trei mari vanzatori de pe piata romaneasca. O data cu patrunderea pe piata a principalelor marci de calculatoare straine (IBM, HP, Compaq), unei companii locale ii era imposibil sa supravietuiasca doar din vanzarea de „cutii“. Forte a facut o miscare strategica la timp. La mijlocul anilor ‘90, compania s-a metamorfozat din producator in furnizor de servicii IT – un business la care putini se gandeau pe atunci. In acei ani, infrastructura marilor companii de stat era subdezvoltata, astfel incat infiintarea unor integratori de sisteme era o miscare logica. Ca sa nu mai vorbim de potentialul reprezentat de clientii din sectorul privat.

    Cu timpul, Forte si-a dezvoltat parteneriate cu multinationale precum Microsoft sau IBM, care au ajutat-o sa castige contracte importante. Compania are o relatie de peste zece ani cu Ministerul Finantelor si Autoritatea Nationala a Vamilor. In momentul vanzarii, principalii actionari ai Forte erau Cristian Constantinescu (41%) si Yen Chin Nan (27%), care a preluat actiunile de la firma singaporeza din actionariatul initial. 

    In mare, un integrator de sisteme livreaza si instaleaza tot ce inseamna echipamente hardware, echipamente de comunicatii si software necesare intr-o companie – iar asta aduce mai multi bani decat vanzarea de echipamente hardware – „cutii“, cum le numesc cei din domeniu. Daca in distributie profiturile sunt sub 10%, in servicii, acestea ajung la 10-15%. Anul trecut, Forte a avut o cifra de afaceri de 22 de milioane de euro.

  • PRIVATIZARE: Contor pentru electrica

    Privatizarea filialelor Electrica s-a dovedit un succes pentru investitorii care le-au preluat, companiile ENEL, E.ON si CEZ. Bulgaria si Slovacia au stiut sa-si vanda mai scump pietele de distributie. Romania a ramas in esalonul doi din punctul de vedere al pretului obtinut pe megawatt si pe consumator.

    Dupa aproape trei ani de negocieri cu investitorii straini, modificari de legi si cresteri de tarife la curent, statul a reusit sa scape de jumatate din distributiile de electricitate din Romania. Ce a castigat statul din aceste tranzactii?

    Datele oficiale creioneaza o afacere de succes atat pentru statul roman, cat si pentru investitorii straini – compania italiana ENEL (cumparatorul Electrica Banat si Dobrogea), cea germana E.ON, care a preluat Electrica Moldova si firma ceha CEZ, noul proprietar al Electrica Oltenia. Valoarea totala a celor patru tranzactii a fost de 363 de milioane de euro, din care 114 milioane de euro au costat cate 24% din actiunile distributiilor de electricitate, iar 249 de milioane de euro, investitiile in cele patru sucursale ale Electrica. Aceste investitii vor face ca firmele straine sa detina 51% din distributiile de electricitate cumparate. 

    Lipseste, aici, insa, termenul de comparatie. Valoarea tranzactiilor este mare. Raportat, insa, la ce au reusit sa obtina alte tari din Europa Centrala si de Est, lucrurile se schimba. 

    Bulgaria, spre exemplu, a luat aproape 700 de milioane de euro pe sapte distributii de electricitate, privatizate anul trecut. E drept, suma este cu mult mai mare decat cea obtinuta de Ministerul Economiei si Comertului (MEC). Insa, valorile sunt ceva mai greu de comparat, dimensiunile societatilor privatizate de vecinii nostri fiind mai mari. O unitate de masura care poate da dimensiunea corecta a tranzactiilor este numarul de consumatori „vanduti“ o data cu distributiile de electricitate. Bulgarii au reusit sa ia 231 de euro pe distributia din vestul tarii, 278 de euro pe cea din sud si 193 euro/consumator pentru cea din nord-est. 

    La randul lor, slovacii se situeaza in fruntea topului, privatizarea distributiilor de electricitate aducandu-le 400 euro/consumator. MEC a luat 193 euro/ consumator la Electrica Moldova, 269 euro/ consumator la Electrica Oltenia, 223 euro/consumator la Electrica Banat si 221 euro/consumator la Electrica Dobrogea. Exista, insa, voci din sistemul energetic romanesc, care sustin ca nici aceasta unitate de masura nu este cea mai exacta. Argumentele in favoarea acestei teorii sunt simple. Un investitor evalueaza distributia de electricitate in functie de cat de multi megawati poate vinde. 

    Asa se face ca, la un numar egal de clienti, pretul cel mai mare poate fi luat pe acea distributie care are mai multi consumatori industriali, adica o cantitate mai mare de electricitate vanduta. 

    Prin urmare, etalonul cel mai potrivit ar fi pretul raportat la numarul de megawati vanduti. Nici aici, insa, situatia nu difera foarte mult. Din nou, am ramas pe un loc secund comparativ cu tarile din jurul nostru. Slovacia a obtinut preturi cuprinse intre 54 si 104 euro/MWh. In urma este Ungaria, cu 20-52 euro/MWh. Spre comparatie, la Electrica Moldova statul a luat, de la E.ON, 62 euro/MWh, iar la Oltenia, a luat, de la CEZ, 54 euro/MWh. ENEL a achitat 39 euro/MWh pentru Electrica Dobrogea si 52 euro/MWh pentru Electrica Banat, dupa cum spunea Codrut Seres, ministrul economiei si comertului. 

    Cat de corecte sunt aceste date?

    In cazul Electrica Oltenia, spre exemplu, la stabilirea pretului de 54 euro/ MWh, autoritatile au luat in calcul si datoriile societatii, pe care CEZ si le-a asumat. Acestea se ridica la 71 de milioane de euro. Lucrurile sunt ceva mai nuantate, in realitate. E adevarat, datoriile sunt de 71 de milioane de euro. Insa Electrica Oltenia are de recuperat creante de 71,6 milioane de euro de la clientii rau-platnici. 

    Un posibil scenariu, vehiculat in piata, ar fi ca statul sa preia acele creante, vireaza in conturile Electrica Oltenia suma de 71,6 milioane de euro si apoi incearca sa recupereze banii de la clientii societatii. Asa se trezeste CEZ cu suma necesara pentru plata „datoriilor asumate“ in conturi. Ba chiar si cu ceva pe deasupra.

    Preturile nu tocmai „de top“ ar avea o justificare: incercarea autoritatilor de a „temporiza“ cresterea preturilor la electricitate. Orice investitie facuta de noii proprietari se va reflecta in pretul de distributie. Inca de la privatizarea Electrica Banat si Dobrogea, semnata acum aproape un an, statul a modificat o parte din legislatie. 

    Ca urmare, proprietarii distributiilor de electricitate pot creste anual tarifele cu o valoare de 12% din investitia realizata. Cu cat investitia ar fi mai mare, cu atat scumpirea ar fi mai mare. 

    Aceasta explicatie nu sta, insa, in picioare. „A fost introdusa o reglementare in legislatie, care nu permite investitorului sa majoreze tariful de distributie peste un anumit nivel, indiferent de valoarea totala a investitiei“, explica Ion Lungu, director la Electrica.  Prin urmare, indiferent de sumele pe care o firma straina ar fi fost dispusa sa le aloce pentru investitii in distributiile vandute, cresterea preturilor este limitata. Lungu estimeaza ca rata de recuperare a investitiei, stabilita la 12%, duce la o majorare cu circa 4,5% a facturii la curentul electric. 

    De ce este important pretul obtinut de stat pe actiunile Electrica?

    Autoritatile au ales o metoda diferita de cele traditionale pentru privatizarea distributiilor de electricitate. Banii obtinuti pe actiuni nu ajung in „vistieria“ statului, ci la societatea-mama, Electrica SA, urmand sa fie destinati investitiilor in sucursalele ramase neprivatizate. Cu cat suma obtinuta pe actiuni este mai mare, cu atat Electrica trebuie sa atraga mai putini bani din alte surse pentru investitii. Iar privatizarea a jumatate din distributii a adus 114 milioane de euro. 

    In consecinta, Electrica face imprumuturi de peste 300 de milioane de euro necesare investitiilor numai pentru acest an, dupa cum spunea Nicolae Coroiu, directorul general al societatii. Imprumuturi a caror dobanda se va regasi in pretul final al kilowattului. Exista, totusi, si o latura pozitiva a privatizarii. Pe care Electrica s-a grabit sa si-o insuseasca: „Natural. Ne adaptam la curentul european“, suna unul dintre noile sloganuri ale societatii. 

    E drept, firmele mari din Europa au devenit proprietari ai distributiilor de electricitate de la noi. Insa „curentul european“ nu este la fel de grabit ca noi sa privatizeze sectorul energetic. Noii proprietari ai distributiilor de electricitate din Romania sunt, in mare parte, firme detinute de statele de origine. „Adaptarea“ tarii noastre pare sa fi sarit cateva etape. Iar efectele se vor resimti tot in facturile lunare.  

  • Societati

    ELECTRICA MOLDOVA

    • Consumatori: 1.335.305
      Livrari de electricitate: 4.187 GWh
      Capital social: 112 milioane de euro
      Distributie: Bacau, Botosani, Iasi, Neamt, Suceava, Vaslui.
      Pret de vanzare: 100 de milioane de euro pentru 51% din actiuni.

    ELECTRICA OLTENIA

    • Consumatori: 1.371.398
      Livrari de electricitate: 5.261 GWh
      Capital social: 115 milioane de euro
      Distributie: Arges, Dolj, Gorj, Olt, Mehedinti, Teleorman, Valcea.
      Pret de vanzare: 151 mil. euro (51% act.)

    E.ON ENERGIE

    • Consumatori: 14 mil. (electricitate si gaz).
      Livrari de electricitate: 403.000 GWh.
      Angajati: 69.710
      Profit 2004: 4,3 miliarde de euro
      Proprietar: 59% din actiunile E.ON sunt detinute de companii de asigurari, banci si fonduri de investitii 

    CEZ

    • Consumatori: 5 milioane
      Livrari de electricitate: 69.000 GWh
      Angajati: 18.127
      Profit 2003: 200 de milioane de euro
      Proprietar: statul ceh detine 67% din actiunile companiei

  • SIDERURGIE: Cine plateste privatizarea CSR?

    Procesul dintre americanii de la Noble Ventures si AVAS s-a incheiat in februarie. Arbitrii internationali ar putea da un verdict, cel mai devreme, in mai. Atunci statul va afla daca plateste sau nu daunele de 353 de milioane de dolari, cerute de fostii proprietari ai Combinatului Siderurgic Resita.

    Anul acesta, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) are de rezolvat doua chestiuni care trec pe planul secund zecile (daca nu sutele) de vanzari de active la societati la mana a doua. Pe de o parte, lansarea la privatizare a Bancii Comerciale Romane (BCR), singura societate cu „greutate“ ramasa in portofoliu. Pe de alta parte, procesul cu investitorii americani de la Noble Ventures, pentru cea dintai privatizare a Combinatului Siderurgic Resita (CSR), din 2000. 

    Daca in primul caz AVAS spera sa stranga cateva sute de milioane de dolari, in cel de al doilea statul roman risca sa piarda cateva sute. Iar verdictul s-ar putea da, cel mai devreme, in luna mai sau, cel mai tarziu, la sfarsitul verii, dupa cum estimeaza Florentin Tuca, cel care a fost seful echipei de avocati romani care s-a ocupat de proces. 

    Ochii ambelor tabere sunt atintiti, acum, inspre Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investitii (ICSID), de la Washington, care trebuie sa anunte castigatorul procesului. Aceasta este instanta unde Noble Ventures a actionat statul roman, acum mai bine de trei ani, cerand daune de 353 de milioane de dolari. 

    Ce argumente au investitorii americani? Noble Ventures sustine ca statul roman nu si-a respectat obligatia contractuala de reesalonare a datoriilor bugetare pe care CSR le avea la momentul privatizarii. AVAS contraataca, pretinzand ca americanii au incalcat contractul de privatizare, neachitand ratele aferente actiunilor cumparate si neefectuand investitiile asumate, in valoare de 100 de milioane de dolari. Singura suma pe care statul ar fi primit-o este cea de 500.000 de dolari, garantia obligatorie pentru preluarea combinatului. 

    Conflictul a pornit, practic, la un an de la incheierea contractului de privatizare, adica in 2001. Atunci Noble Ventures a depus o cerere de arbitraj la ICSID, prin care acuza statul roman ca nu si-ar fi respectat obligatiile contractuale. 

    Concret, statul nu a esalonat datoriile bugetare ale combinatului, asa cum s-ar fi angajat. Dupa doi ani de dispute, APAPS a redevenit actionar majoritar la CSR, in baza datoriilor bugetare pe care societatea nu reusise sa le achite. Noble Ventures a interpretat gestul ca pe o nationalizare a societatii. 

    Acestea sunt, in mare, punctele asupra carora trebuie sa se pronunte Karl Blöckstiegel din Germania, Jeremy Lever din Marea Britanie si Pierre Marie Depuey din Franta, arbitri internationali desemnati in acest caz. 

    Ultimele documente depuse de cele doua parti in februarie au fost deconturile de cheltuieli aferente acestei cauze. Surse apropiate procesului sustin ca in functie de acestea se vor calcula cheltuielile de judecata pe care va trebui sa le achite cei care pierd.  Cert este ca luarea unei decizii nu va fi usoara. In trei ani, „cazul Resita“ a adunat peste 14.000 de pagini, pornind de la legislatia privatizarii, industria siderurgica din Romania si pana la ajutorul de stat. 

    Pentru partea romana, dosarul a mai avut o semnificatie: suma de peste cinci milioane de dolari, achitata aparatorilor care au reprezentat AVAS – casa de avocatura americana White & Case si cea romaneasca Musat si Asociatii. Nici una dintre partile implicate in proces nu au voie sa faca nici o declaratie referitoare la rezultatul procesului. 

    Arbitrii internationali au interzis, atat Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului, cat si avocatilor implicati in proces – Musat si Asociatii de partea statului roman si Appleton & Associates, de partea Noble Ventures – sa faca vreun comentariu cu privire la verdictul care va fi pronuntat. Indiferent care va fi decizia ICSID, istoria procesului ar putea continua. Hotararea arbitrilor internationali va putea fi contestata de oricare dintre parti, iar cauza s-ar putea judeca timp de inca un an. Intr-o asemenea varianta, statul se va mai confrunta cu o chestiune. 

    Sursele citate sustin ca echipa de avocati de la Musat si Asociatii nu va mai putea fi aceeasi ca pana acum, dupa ce Florentin Tuca, avocatul care a coordonat echipa care s-a ocupat de CSR, a decis sa plece de la Musat si Asociatii. Cum vor trece aparatorii AVAS peste acest „hop“ si de partea cui vor considera arbitri ca este dreptatea, vom vedea in urmatoarele luni.  

  • Argumente pro si contra

    Cele doua tabere aflate in proces au adus argumente care sa le sustina cauza. Americanii de la Noble Ventures considera decizia de preluare a CSR de fosta APAPS drept expropriere, dar AVAS sustine ca investitorii nu si-au respectat obligatiile contractuale.

    •  NOBLE VENTURES

    Sustine ca statul roman nu si-a respectat obligatiile contractuale si ar fi incalcat un protocol pentru acordarea unui credit. Preluarea CSR de catre fosta APAPS este considerata expropriere. Americanii cer despagubiri de 353 de milioane de dolari de la stat.

    • AVAS

    Respinge acuzatia de expropriere. Sustine ca Noble Ventures nu a platit doua rate consecutive din pretul de cumparare a actiunilor CSR si nu ar fi realizat investitiile asumate. Neplata ratelor ar fi dus la rezolutiunea contractului.

  • Mofturi la raft

    Daca e vorba de suc, romanul e fidel. Daca e vorba de legume si fructe, targuieste in piata, nu la supermarket. Cum va arata peste cinci ani cumparatorul roman?

    Mai bine de o treime dintre cumparatori – 35% – isi cauta bautura racoritoare pe care o beau de obicei intr-un alt magazin, daca n-o gasesc din prima incercare. Nu acelasi lucru se poate spune despre tarile din regiune: daca nu gasesc bautura racoritoare preferata, doar 9% din cehi sau 11% dintre unguri mai cauta la un alt magazin, dupa cum arata studiul Shopper Trends realizat de ACNielsen in Bucuresti si noua tari din zona, intre care Polonia, Ungaria, Cehia si Rusia.

    Studiul a luat ca reper doar Bucurestiul, pentru ca aici sunt dezvoltate cel mai bine formele moderne de comert – hipermarket (Cora si Carrefour), supermarket (ca Billa, La Fourmi), discounter (XXL Mega Discount) si magazinele tip cash & carry (Metro si Selgros).

    Pe ansamblu, cu 11 magazine moderne la un milion de locuitori, Romania este cu mult in urma vecinilor. In Cehia, de exemplu, numarul de magazine moderne este de peste 10 ori mai mare (115), iar in Polonia exista 63 de magazine moderne la un milion de locuitori. In aceste conditii, in Bucuresti, magazinele cash & carry, desi nu se adreseaza consumatorilor finali ci revanzatorilor, si-au conturat foarte clar o nisa intre cumparatorii atenti la preturi. 11% dintre bucuresteni cheltuie mare parte din bugetul alocat cumparaturilor in magazinele cash & carry – de departe cel mai mare procent din regiune. O cincime prefera sa cumpere in hipermarketuri, iar 27% in supermarketuri.

    Avantajul pe care il au supermarketurile fata de alte formate – gen hipermarket sau cash & carry – este dat de numarul lor mai mare si de raspandirea geografica mai buna. „Cu toate acestea, hipermarketurile, in numar de numai patru, concentreaza marea parte a cheltuielilor a 20% dintre bucuresteni“, spune Bogdana Baltasiu, senior research executive in cadrul departamentului de studii pe consumator din ACNielsen Romania. Nici n-ar fi simplu pentru hipermarketurile din Romania sa atraga mai multi cumparatori, caci, deocamdata, avem doar cinci (patru Carrefour si unul Cora). Strainilor le e mai la indemana sa mearga la cumparaturi in hipermarketuri, caci au mult mai multe, fie ca e vorba de Polonia (193 de hipermarketuri), Cehia (162) sau Ungaria (77).

    Asa ca, pana sa aiba si romanii zeci sau sute de astfel de magazine, nu prea au de ales. Trebuie sa mearga in alte tipuri de magazine, fie ca sunt moderne – cash & carry, supermarket sau discounter – fie traditionale, ca micile magazine sau chioscuri din cartier. Pana la urma, obisnuintele sunt foarte puternice. In mintea bucuresteanului este bine infipta ideea ca cele mai bune legume si fructe le gaseste la piata (65%). Pentru aceste produse, polonezii au „migrat“ catre magazine specializate, gen aprozar (42%), preferate si de unguri (30%). Totusi, cehii nu se aseamana nici cu romanii, nici cu polonezii – in „cautarea“ de legume si fructe, ei merg spre supermarket (40%).

    Cand vine vorba de alegerea magazinelor moderne, cumparatorii din Bucuresti au prioritati clare – cel mai important factor il reprezinta promotiile interesante si atractive. Alti factori sunt suprafata magazinelor si existenta unui sortiment larg de produse proaspete.

    Paradoxal, pentru romani nu prea are importanta cat de mult au de mers pana la magazin sau unde se afla acesta, factori cheie pentru cumparatorii din celelalte tari din regiune. Ce gasesc in magazin este, insa, mult mai important pentru romani. In afara de racoritoare, romanii manifesta o mare loialitate fata de cafeaua preferata: 54% dintre cumparatori ar astepta sau ar cauta in alte magazine marca preferata decat sa cumpere o marca alternativa.

    La fel de hotarati sunt bucurestenii si in ceea ce priveste produsele nealimentare. Astfel, samponul si balsamul se pot lauda cu un nivel asemanator de loialitate pentru marca, 49% dintre cumparatori nefiind dispusi sa inlocuiasca produsul preferat.

    Dar in privinta produselor cu marca privata (marcile magazinelor), cumparatorii bucuresteni nu au prea multe informatii. Comparativ cu alte tari din regiune, romanii cunosc cel mai putin (doar 45%) acest tip de produse, fata de unguri (95%) sau cehi (75%). Si mai mic este numarul celor care au cumparat marci private in ultima luna (doar 16%), dintre cei intervievati in cadrul studiului.

    Insa in alte tari, marcile private sunt deja un fenomen clar definit: 78% din cumparatorii din Ungaria achizitioneaza regulat produse cu marca privata, cehii avand optiuni asemanatoare (72%).

    Un lucru este clar. Toate deciziile de cumparare si consum sunt in permanenta schimbare. O data cu expansiunea comertului modern, care ocupa acum doar circa 20% din retailul romanesc, cu siguranta ca si romanii vor capata alte obiceiuri. Cine are fler si viziune poate anticipa si folosi „miscarile“ de viitor ale cumparatorilor. 

  • Era magazinelor-stadion

    Hipermarketurile au prins un mare elan in dezvoltarea in regiune, din 2000 pana in 2004. Rezultatul se vede in cresteri care, in majoritatea cazurilor, sar de 100%. 

    CEE:  crestere de 140%: 507
    POLONIA: crestere de 80%: 193 

    CEHIA: 110%: 162
    SLOVACIA: crestere de 295%: 75 

    UNGARIA: 160%: 77
    ROMANIA: crestere cu 500%: 5

  • Unde se scurge uleiul romanesc?

    Exporti in pierdere sau stai acasA cu supraproductia? Asa suna intrebarea pe care si-o pun de doua-trei luni producatorii de ulei din Romania. Iar dilema este in primul rand a celor mici.

    Exporturile de ulei comestibil au crescut de zece ori in doi ani, conform statisticilor Institutului National de Statistica. Dar multe companii din sector si-au sistat, incepand cu acest an, aportul lor la export, descurajate de aprecierea monedei nationale.

    „Exporturile de ulei tind spre zero“, spune Dan Iftimi, directorul comercial al Ulerom Vaslui. „Exportam anual 6-7.000 de tone, dar din decembrie am sistat.“ Ulerom Vaslui, considerata o fabrica mica intre cele 14 fabrici importante de ulei din Romania, exporta ulei brut catre Turcia, Polonia si Israel si ulei imbuteliat sub alte marci in Ungaria (20% din exporturi). Reputatia Romaniei de mare exportator de ulei al Europei i-au adus lui Iftimi multe comenzi din afara tarii. Dar nu mai renteaza sa le onoreze. „Uleiul este cotat la bursa, ca atare pretul nu poate fi mai mare decat cel cotat. In conditiile in care dolarul a scazut cu 5.000 de lei, nu se mai poate face export“, spune el.

    Si totusi, ce se intampla cu uleiul produs? Cat de mult vor fi deformate performantele inregistrate anul trecut – peste 116.000 de tone de ulei comestibil exportat, in valoare de peste 58 de milioane de euro? La aceasta intrebare inca nu au un raspuns concret producatorii care au sistat exporturile.

    „Nu e eficient sa exporti floarea-soarelui pentru ca e materie prima, dar nici ulei brut sau imbuteliat, pentru ca apar taxele vamale, si mai pierzi si la curs. Dar trebuie sa faci ceva cu supraproductia. La un moment dat trebuie sa vinzi“, spune directorul fabricii Ardealul Carei, Mircea Lupsica. Pana acum, Lupsica exporta aproximativ 20% din productie sub forma de ulei brut in tarile intrate recent in Uniunea Europeana. Din acest an spune insa ca a fost nevoit sa reduca exporturile, pastrand doar contractele deja incheiate. Se va exporta mai putin pana la noua recolta din septembrie, e de parere presedintele Patronatului Industriei Uleiului ULPROD, Viorel Zichil. Ca atare, problema supraproductiei ar trebui rezolvata prin convingerea pietei locale sa consume mai mult ulei, e solutia lui Zichil.

    „Ne vom bate pe piata interna. O sa-i invatam (pe romani – n.r.) sa consume ulei“, promite el. Din datele patronatului, in tara se consuma 178 de milioane de litri de ulei imbuteliat. Adica un litru pe luna pe cap de locuitor, „atat cat se consuma pe vremea cand existau ratii. Trebuie sa ajungem la doi litri pe luna, ca in Occident“, spune Zichil. Din datele Ministerului Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, in primele doua luni ale anului au fost exportate mai bine de 11 mii de tone de ulei comestibil (de floarea-soarelui si soia). Aparent, ritmul de anul trecut pare sa se fi pastrat. Dar e numai o aparenta. Exporturile nu au scazut datorita contractelor incheiate anul trecut si care trebuia respectate, explica Zichil. Iar cifrele furnizate revistei BUSINESS Magazin de catre minister ca prognoza pana la noua recolta din septembrie arata ca ritmul va scadea pe parcursul anului: 35-45 de milioane de tone de ulei vor mai fi produse pentru export pana atunci. 

    Exporturile, atatea cate vor fi, vor fi sustinute in primul rand de companiile mari, precum Bunge. Aceasta companie americana a cumparat in 2003 pachetele majoritare ale fabricilor de ulei Muntenia Bucuresti si InterOil Oradea, dupa ce in 2002 a achizitionat pachetul majoritar al Unirea Iasi si detinea o cota volumica de 40% pe piata de consum casnic in prima jumatate a anului 2004. Contrar trendului de a reduce exporturile, Bunge le va creste in acest an cu 50% fata de 2004, spune Robert Arsene, directorul pentru Romania al companiei. Bunge a exportat din Romania anul trecut 10.000 de tone de ulei, atat rafinat (in Rusia, sub marca locala proprie Oleina produsa in Romania de Unirea Iasi), cat si brut (in Turcia), realizand 10% din cifra de afaceri din activitatea de export. Pretul unui litru de ulei vandut in Rusia sau Ungaria este comparabil, pe fiecare segment de piata in parte (premium, popular, low), cu cele din Romania, spune Arsene. Dar merita vandut, cand ai supraproductie.

    Asa gandeste si Lupsica Mircea, presedintele fabricii Ardealul Carei. Dar el asteapta ca taxele vamale spre UE sa dispara pentru a relua exporturile. Taxele vamale catre Uniunea Europeana sunt de 6,3% pentru exportul de ulei brut si de 15% pentru uleiul imbuteliat. Acestea ar fi trebuit sa dispara din toamna, spune Lupsica, dar formalitatile amana momentul.

    O alta companie importanta, Argus Constanta, cu o cota aproximativa de piata de 19%, nu a mai exportat ulei de cativa ani, dar ar putea relua aceasta activitate chiar in acest an, o data cu disparitia taxelor vamale, spune Vasile Leu, presedintele si detinatorul a 11,03% din actiunile companiei. „Daca gasim o piata buna, pe masura ce se vor ridica taxele vamale suntem interesati sa castigam si alte piete“, spune Leu. 

    Printre produsele romanesti care vor putea fi exportate fara taxe vamale de import in cantitati nelimitate sunt ovinele vii, sucul de mere, mierea naturala, unele sortimente de legume si fructe proaspete, uleiul de floarea-soarelui si soia, margarina, conservele si sucurile de legume si fructe.

    Singura companie care nu se declara inca interesata de pietele externe este Agricover Buzau. Compania avea o cota de piata volumica de 13,1% in perioada iulie-august 2004 conform institutului de cercetare de piata MEMRB, citat de Agricover. Mai mult, in toamna acestui an, producatorul de ulei isi va mari capacitatea de prelucrare a semintelor de floarea-soarelui, ajungand la o cantitate de  650  de tone pe zi, de la 450, cat prelucreaza in prezent. Sa mai fi ramas loc pe piata locala? 

  • COMPANII: Redute turcesti

    Primele batalii dintre constructorii romani si cei turci au fost castigate de cei din urma. Redutele pe care turcii si-au infipt deja steagurile sunt cladirile de birouri si marile spatii comerciale construite in ultimii ani.

    Putini oameni din Romania, chiar si din lumea de afaceri, au auzit de Salih Saginda. Are 31 de ani si a absolvit Academia de Arhitectura din Istanbul – dar nici asta nu spune mare lucru. Dar de noul mall, Plaza Romania, inaugurat in toamna anului trecut in cartierul Militari din Bucuresti au auzit cu siguranta multi. Intre Plaza Romania si Salih Saginda exista o legatura: turcul de 31 de ani este directorul general al companiei Summa Romania, constructorul noului mall.

    Cel care a facut alegerea este tot un turc, Ali Ergun Ergen, si el foarte tanar – 34 de ani. Ergen, directorul Anchor Grup, compania care detine cele doua mall-uri din Capitala, Bucuresti Mall si Plaza Romania, spune ca la alegerea constructorului n-a tinut cont nici de nationalitatea firmei care construieste, nici de varsta directorului general. „Am avut o licitatie si alegerea constructorului s-a facut in functie de calitate si pret“, explica Ergen.  Oricum, indiferent de considerentele pentru care sunt alesi constructorii, multe dintre cladirile importante care s-au construit sau urmeaza sa se construiasca in Bucuresti sunt realizate de firme turcesti – si chiar daca in tara sunt peste 1.000 de companii autohtone de constructii, din ce in ce mai putine reusesc sa „prinda“ lucrari mai mari de 10 milioane de euro.

    De ce? Pentru ca, spun constructorii romani, la proiectele mari se cer garantii de la constructor, care se angajeaza ca va duce la bun sfarsit lucrarea, printr-o scrisoare de garantie bancara in valoare de milioane de euro. „Foarte multe firme romanesti de constructii nu au capacitatea financiara de a emite astfel de garantii“, explica Cristian Tudor, directorul economic al Comnord, una dintre cele mai importante companii romanesti de constructii. Astfel, constructorul strain, care are putere financiara, semneaza scrisoarea de garantie bancara, ia lucrarea si o da apoi in subantrepriza companiilor romanesti.

    „In general, garantia bancara este de 5-10% din valoarea lucrarii. Daca in perioada de garantie cladirea are vreun defect, beneficiarul isi poate plati pierderile din acea garantie a constructorului. Nu stiu daca in Bucuresti sunt cinci firme care pot da scrisori de garantie de peste un milion de euro, deci nu se pot aventura in nici un caz la lucrari care depasesc 20 de milioane de euro“, spune Tudor de la Comnord.

    Faptul ca firmele romanesti de constructii nu au mare putere financiara o stiu si constructorii straini. Si mai stiu ca piata romaneasca este in plina expansiune si foarte multe lucrari isi asteapta constructorul. Toate acestea, cumulate cu faptul ca in tari precum Turcia sau tari din vestul Europei s-a cam construit ce era de construit, ii fac pe constructorii straini sa se orienteze spre noi piete. 

    „Cand am analizat piata romaneasca, am vazut ca sunt foarte multe oportunitati, ca este practic un fel de rai pentru un constructor“, explica Salih Saginda de la Summa. Este usor de inteles acest lucru, daca stim ca grupul Summa International are, in afara Romaniei, filiale in mai multe tari din lume, printre care Republica Moldova, Rusia si SUA si ca anul trecut, la nivel international, compania a realizat circa 300.000 de metri patrati de constructii. Din acest volum, mai mult de o treime, adica 100.000 de metri patrati – suprafata complexului Plaza Romania -, a reprezentat aportul filialei romanesti a grupului. Alaturi de Summa, o alta companie turceasca de constructii foarte activa pe piata este Özer Construction Romania SRL, care a fost infiintata in 1997, ca filiala a grupului Özer  Construction, Contracting and Trading Co. De numele Özer se leaga constructia complexului comercial Bucuresti Mall, primul de acest tip  din Romania. Cu o suprafata construita de 60.000  de metri patrati, complexul, cel mai mare din Romania la momentul inaugurarii (anul 1999), a fost construit in 11 luni.

    Pentru Özer a urmat apoi constructia cladirii de birouri Europe House din Bucuresti (actualul sediu al Orange), investitorul fiind, de aceasta data, nu o companie turca, ci una israeliana – GTC International. Constructia cladirii, care a costat 23 de milioane de dolari, a inceput in ianuarie 2001 si a fost finalizata in martie 2002. 

    Tocmai pentru ca au fost multumiti de raportul calitate pret oferit de Özer, israelienii de la GTC au ales constructorul turc pentru urmatorul lor proiect important – America House, cea mai mare cladire de birouri din Bucuresti, aflata in prezent in constructie si care va costa 50 de milioane de euro. Lucrarile la acest imobil, care va avea o suprafata construita de 55.000 de metri patrati – cu care va trece pe primul loc ca suprafata a unei cladiri de birouri din Romania -, au inceput in luna mai a anului trecut si vor fi incheiate la sfarsitul acestui an. 

    Ca si reprezentantii Summa, si cei de la Özer cred ca investitorii isi aleg constructorul dupa criterii de performanta si nu dupa nationalitate. „Credem ca investitorii seriosi nu au preferinte in functie de originea firmelor de constructii ci, asa cum este normal, merg pe ideea de a alege antreprenori capabili tehnic si financiar, cu experienta si la care pot gasi o buna corelare a raportului dintre pret, calitate si timp de executie“, spune Ileana Stanciu, director de marketing si dezvoltare la Özer Romania. „In afaceri nu conteaza nationalitatea, ci calitatea pe care o dai contravalorii banilor“, spune si Salih Saginda de la Summa.

    Dar firmele romanesti de constructii au o consolare: sunt alesi ca subcontractori ai acestor mari firme. Constructorii straini spun ca peste 90% din cei care lucreaza pe santierele lor sunt totusi romani, pentru ca „politica firmei este sa luam lucratori din tarile in care construim“. Este normal, pana la urma, pentru ca mana de lucru in Romania este mult mai ieftina decat in alte tari. 

    „Problema este ca aceste lucrari sunt subcontractate la jumatate de pret constructorilor romani, iar profitul pleaca afara“, se plange Liviu Daschievici, care a condus pana anul trecut Asociatia Romana a Antreprenorilor de Constructii.

    Pana la urma, important nu este cine construieste, ci faptul ca in Romania a inceput sa se construiasca, adica sa intre bani. Chiar daca o parte din ei pleaca inapoi „afara“, la constructorii straini, ceva-ceva tot mai ramane si aici. Macar cladirea.  

  • Plaza Romania, in cifre

    Cu Plaza Romania – cea mai mare cladire construita dupa ‘90 in Romania – grupul Summa International a realizat peste o treime din cifra de afaceri la nivel international in 2004. 

    • 5 numar de niveluri
      22 numarul restaurantelor din incinta mall-ului
      45 mil. € valoarea totala a proiectului
      150 numarul magazinelor din incinta mall-ului
      1.500 numarul total al celor care au lucrat la constructie
      2.400 numarul locurilor de parcare
      104.000 dimensiunea proiectului (MP)
      10.000.000 numar estimat de vizitatori/an