BusinessMagazin

Blog

  • Un ochi rade, altul plange

    Victoria PSD-ului in aceste alegeri se poate dovedi dificil de gestionat.

    „Alegeri frustrante“ – iata o sintagma asupra careia majoritatea actorilor politici pot cadea, in aceste zile, de acord. O sintagma consensuala, ca sa zicem asa – poate singura.  In mod normal, odata procesul electoral incheiat, participantii se impart in doua categorii mari si late: invinsi si invingatori; fericitii si dezamagitii. De aceasta data, insa, rezultatele n-au mai fost atat de clare – nici invingatorii nu s-au putut bucura cumsecade si nici invinsii nu au abandonat ultima licarire de speranta. Victoria nu este confortabila, si nici infrangerea fara drept de apel.

    La ora la care scriu aceste randuri, nu se cunosc inca rezultatele finale. Din ceea ce se cunoaste, insa, un lucru e sigur – si anume ca nimic nu e sigur. Guvernul sta, inca, sub semnul intrebarii. Calculele ne indica, dupa toate probabilitatile, un guvern minoritar condus de PSD plus PUR, alaturi de UDMR. 

    Din cauza reducerii procentului de voturi ramase pentru redistribuire, in jur de 6-8 procente, posibila coalitie guvernamentala va avea sprijinul a doar 47-49% din numarul total de parlamentari. Ramane, de buna seama, posibilitatea racolarii, mai mult sau mai putin oficiale, a altor parlamentari – cum ar fi reprezentantii minoritatilor. Chiar si in conditiile celui mai optimist scenariu insa, vom avea parte doar de o coalitie „pe muchie de cutit“, obligata sa supravietuiasca pentru patru ani cu sabia unei opozitii extrem de puternice deasupra capului.

    Si nu vor fi ani usori. Apropierea datei de acceptare in Uniunea Europeana aduce cu ea deopotriva avantaje si dezavantaje. Pe de o parte, PSD va fi nevoit sa-si duca la bun sfarsit promisiunile sociale, facute cu generozitate, pe ultima suta de metri a campaniei electorale. Pe de alta parte, va fi nevoit sa indeplineasca exigentele economice legate de intrarea in UE. 

    Balansarea celor doua cerinte va necesita o echilibristica extrem de dificila in conditiile actualelor constrangeri bugetare, cresterii nemultumirii populare si unei opozitii agresive. Parlamentul va deveni campul unei lupte politice extrem de stranse, in care fiecare tabara va incerca sa-i fure celeilalte cei cativa pioni necesari pentru a-si tine in sah adversarul (si, eventual, pentru a-i da mat). Din aceasta perspectiva, cei 32 de parlamentari PUR, oferiti cadou partidului lui Dan Voiculescu, vor incepe sa reprezinte o serioasa sursa de neliniste pentru PSD, fidelizarea acestora devenind o problema de o importanta cruciala. La randul sau, Alianta D.A., vazandu-si visele parlamentare spulberate, va incerca tot posibilul pentru a-si salva ultimul as din maneca: Traian Basescu va incerca minimalizarea pierderilor Aliantei, prin castigarea alegerilor prezidentiale. 

    Scenariul nu este cu totul utopic, in conditiile in care atat de multi simpatizanti UDMR, cat si dintre cei ai PRM, il pot prefera – din motive diferite – pe Basescu in locul lui Nastase. Daca scenariul coabitarii se adevereste, Alianta va avea un ditamai cuiul infipt in talpa guvernarii PSD. Profitand de statutul ambiguu al republicii semi-prezidentiale, Basescu ar putea, pe de o parte, sanctiona fiecare greseala sau exces al guvernarii PSD, dintr-o pozitie mai buna decat orice parlamentar al opozitiei. Pe de alta parte, orice eventual succes al guvernarii va fi nevoit sa-si imparta capitalul de imagine cu presedintele in exercitiu.

    Indiferent, insa, de rezultatul scrutinului prezidential, este de asteptat ca Alianta D.A. sa se mobilizeze, de aceasta data exemplar, pe perioada in care se va afla in opozitie. Ideea ca se afla acum atat de aproape de accederea la putere va scoate din amortire o forta parlamentara altminteri mai mult adormita, iar apropierea de UE va reprezenta o motivatie in plus. In aceasta conjunctura, posibilitatea de a avea parte de alegeri anticipate – si asta chiar inainte de 1 ianuarie 2007 – e mai mult decat teoretica. Si atunci partidul care va „conduce“ mult asteptata intrare a Romaniei in Europa ar putea fi altul. Nu-i pentru cine se pregateste, ci pentru cine se nimereste.

    Multi se vor plange, argumentand ca o putere fragila, nesigura, e o putere ineficienta, cu parghii decizionale slabite. Argumentul „eficientei“, insa, nu face parte din logica politicului. 

    Altminteri, cea mai eficienta putere ar fi puterea dictatoriala. Daca vrem sa fim pregatiti pentru a face fata intrarii in Uniunea Europeana, e bine sa ne antrenam inca de pe acum la mersul pe sarma, cu vantul din fata. Iata de ce, oricat de frustrante li se vor fi parut unora, aceste alegeri au fost, cel putin in egala masura, mai degraba benefice.

  • Tema de gandire pentru noul guvern

    De ce avem nevoie de o reforma reala a fiscalitatii? Raspunsul este simplu: pentru ca  intreprinzatorii si chiar salariatii simt ca se sufoca sub presiunea impozitelor si taxelor.

    Sufocarea nu se refera in primul rand la nivelul impozitelor, ci la procedurile fiscale complicate si, foarte important, numarul foarte mare de impozite, taxe, contributii la fonduri speciale etc. 

    Toate aceste probleme sunt generate de obsesia unor functionari din administratia publica de a controla subsistemul social pe care il administreaza. Discutam aici de o problema de fond, de o mentalitate a celor care confunda autoritatea statului cu autoritatea personala. Administratia publica, in prea multe cazuri, actioneaza (voit sau nu) impotriva intereselor legitime ale celor pentru care ar trebui sa lucreze. Intr-adevar, autoritatea statutului reprezinta forta cu ajutorul careia sunt impuse interesele generale a statului, interese care in ultima instanta reflecta interesele fiecaruia dintre noi. Aceasta este teoria, caci, asa cum ne-am obisnuit, practica ne „omoara“.

    Reducand aria de analiza la ultimele masuri privind reglementarea impozitelor si taxelor (Ordonanta nr. 83/2004 pentru modificarea Codului fiscal si Legea de aprobare a Ordonantei nr. 94/ 2004), constatam cu surprindere ca sunt introduse noi limitari pentru libera desfasurare a activitatii economice. 

    In primul rand, conditionarea vinzarii partilor sociale (inclusiv actiunile) si a activelor fixe de anuntarea cu 60 de zile inainte de realizarea operatiunii de cesionare reprezinta o dovada clara ca initiatorul nu a inteles nimic din economia capitalista. 

    Ceea ce este ingrijorator este ca acest text legislativ a fost acceptat de functionari ai Ministerului Finantelor Publice cu o lejeritate care ridica semne de intrebare asupra profesionalismului acestora. Este in stare Ministerul Finantelor Publice sa controleze toate operatiunile comerciale cu parti sociale si active fixe din Romania? Nu era mai simplu ca aceasta restrictie sa se aplice, temporar, pentru firmele care actioneaza in domeniul produselor accizabile, acolo unde se dau marile „tunuri“? Probabil ca problemele semnalate vor fi remediate, partial, prin Norme de aplicare, dar chiar trebuie ca Parlamentul sa voteze asemenea legi?

    In al doilea rand, problema contribuabililor inactivi reflecta un comportament ciudat in lupta fiscului cu „firmele-fantoma“, utilizate de retelele de evaziune fiscala. Pe de o parte, se reglementeaza infiintarea firmelor in 3 (trei) zile, ceea ce reprezinta un avantaj urias pentru evazionisti. Pe de alta parte, procedura de faliment (care continua sa fie foarte greoaie) este inlocuita de un mecanism administrativ – procedura de declarare a contribuabililor inactivi – a carui eficienta este discutabila prin prisma consecintelor pentru intreprinzatorii de buna credinta. Nu este greu de banuit ca aceste proceduri ar putea da nastere la erori de aplicare si, posibil, la numeroase procese. 

    In al treilea rand, legislatia privind zonele defavorizate a fost golita de continut, folosindu-se ca justificare alinierea la reglementarile europene privind concurenta si ajutorul de stat. Din pacate, numerosi specialisti au atras atentia ca aceste reglementari sunt obligatorii pentru Romania numai de la data aderarii, iar excesul de zel in acest domeniu vine in contradictie flagranta cu interesele nationale. 

    In fine, se mentine un numar exagerat de impozite, taxe si contributii – a caror colectare este nu numai dificila, dar de cele mai multe ori prezinta dificultati majore de interpretare. De exemplu, unele primarii au ajuns sa perceapa pana si „taxe de protectie“. Aceste comentarii reflecta doar cateva dintre carentele legislatiei fiscale: un numar prea mare de impozite, taxe si contributii, limitari abuzive ale comertului, formalitati complicate si, mai ales, costisitoare. Din pacate, singurul lucru pe care il putem face este sa recomandam noului guvern sa aiba ca obiective tocmai simplificarea cadrului legislativ fiscal prin reducerea numarului de impozite, taxe si contributii, libertatea comertului, eliminarea verigilor birocratice si concentrarea controlului fiscal pe zonele de risc pentru a reduce la minim sursele de finantare ale economiei subterane.

    Emil Duca este doctor in Economie, consultant de afaceri.

  • Eu nu vreau nimic de la Romania. Ce vrea ea de la mine?

    Ceea ce spunea Ginsberg, acum cincizeci de ani, „America, ti-am dat totul si acum sunt nimic“, imi pare o buna definitie si pentru mine insumi.

    M-am obisnuit sa dau ceea ce mi se cere. In general, prietenii au nevoie de mine cam pe la miezul noptii, duminica, in somn, in vacanta. Intotdeauna e o chestiune de viata si de moarte. Pai, daca n-ar fi, nici nu v-as povesti. Cum si eu am fost zi de zi la stramtoare, e limpede ca-i inteleg si ii si aprob. Datorita prietenilor mei n-am dat faliment in viata de zi cu zi. Dar, din cauza asta, viata mea personala e praf si pulbere. Stiti cum vine asta. E poetic.

    Si, daca nu m-ar umfla rasul, as zice ca e si adevarat. Pentru ca prietenii si prieteniile m-au impiedicat sa parasesc Romania. Nu m-am putut da dus nici cand mi s-a oferit posibilitatea, nici cand se prabusea cerul peste mine.

    Acum, Romania e cea care cere ceva de la mine. Imi cere s-o inteleg, s-o iubesc neconditionat, sa o apar si sa o cant. Romania imi bate obrazul ca m-am imburghezit, ca nu mai sunt cel de odinioara. Nu vrea sa accepte ca am imbatranit, ca uneori articulatiile mele scartaie, ca ma simt cuprins de lene, de sastiseala. Ea se simte pururi tanara si ferice si – zic io – nu poate sa priceapa ca noi, astia care o batem cu pasul, putem fi muritori. Ce-i mai rau e ca eu nu mai inteleg ce vrea Romania de la mine. Sa ma uit in ochii ei ca la douazeci de ani? Sa-i fac complimente? Eu cred ca sirul foarte lung de dezamagiri m-a razuit, m-a pilit, m-a ruginit si ca, la glasul de sirena al tarii mele, auzul meu nu mai poate sa minta. Stiu, de asemenea, ca intre Romania profunda si mine, cel superficial, s-a cascat o prapastie. I-am dat tineretea mea, i-am dat puterea mea de munca si talentul meu (atat cat l-am avut, nici mai mult, dar nici mai putin), incat ceea ce spunea Ginsberg, acum cincizeci de ani, „America, ti-am dat totul si acum sunt nimic“, imi pare o buna definitie si pentru mine insumi.

    Dar ma intreb daca am, totusi, dreptul sa cer ceva tarii mele. Daca pot sa indraznesc sa-i cer sa fie mai dreapta, mai inteligenta si mai frumoasa. Evident, n-am sa lacramez langa firul de iarba, n-am sa compatimesc cu dealurile si cu vaile, n-am sa-mi pun capul pe umarul Carpatilor, cum numai poetii de doi lei pot s-o faca. Dar tot nu ma pot impiedica sa ma intreb daca nu cumva m-am ratacit in tinuturile paradoxale ale Traciei, daca nu cumva sunt un soi de alien mofturos. Are cineva dreptul sa-i ceara patriei sale sa se trezeasca din somnul cel de moarte? Sunt indreptatiti mofturosii ca mine sa fie critici la adresa mentalitatilor si lasitatilor neaose? E cinstit sa vreau totul, dintr-o data? E bine sa pretind binele asa cum vad eu binele?

    Ei bine, da. Tara la care se inchina si pe care o lingusesc toti nimuricii – ca pe o curtezana batrana si descreierata, cum zicea Caragiale – este in primul rand a mea. Eu sunt (noi suntem) tara pe care o car (o caram) dupa mine (dupa noi), ca melcul. Nu pot inchide ochii. Nu ma pot preface ca imi place sa am o vaca de muls care imi da totul si careia ii iau totul. Sunt patetic, dar, daca n-ar fi fost asa, eram acum pe undeva prin Bahamas, plescaind cocktailuri, sau prin vreun minister, vanzand indulgente.

    De cincisprezece ani ma trezesc ca Romania tot cere ceva. Uneori, mi se pare ca imi pretinde sa fiu orb, mut si surd. Sa ma prefac prost. Alteori ma vrea smecher. De cele mai multe ori, ma obliga sa fiu destept, inventiv, metaforic, ca sa fac albul negru si negrul, alb. Ei bine, astazi m-am saturat. Vreau sa fim pe picior de egalitate. Vreau de la tine, Romania, sa termini cu fandoselile. Si, mai ales, vreau sa ma lasi in pace. Nu-ti mai datorez nimic, in afara de o strada pierduta din Bucuresti, unde m-am nascut si unde am avut ghinionul sa ma indragostesc.

    Romania, inceteaza. Intre noi doi, acum!

  • Intoarcerea lui Freeman

    Gordon Freeman e cercetator la laboratoarele Black Mesa si unul dintre putinii supravietuitori ai unui experiment stiintific nereusit ce a deschis o poarta prin care au venit pe pamant o multime de monstri extraterestri cu au un singur tel: sa distruga oamenii. Inarmat cu un levier, Freeman incepe lupta cu monstrii… si doboara orice recorduri de vanzari, inclusiv in Romania.

     Nu este un scenariu de film SF, este inceputul jocului Half Life, aparut in 1998. In acest an, Freeman s-a intors pe ecranele PC-urilor, in Half Life 2, continuarea „celui mai bun joc facut vreodata“ dupa cum sustin multi analisti si jucatori. Half Life 2 nu e numai unul din cele mai asteptate titluri ale ultimilor ani, jocul marcand o serie de alte premiere.  In primul rand a izbutit sa reziste piratilor. Acestia, e adevarat, au lansat o varianta, dar aceasta creeaza destule probleme tehnice, astfel incat jucatorii sa se lase pagubasi. 

    In al doilea rand, jocul depinde in mare masura de Internet, chiar daca se vinde si prin intermediul retailului. La baza sta tehnologia Steam, inovatia companiei producatoare a jocului, Valve Software. Steam este un soft care, odata instalat pe calculatorul cumparatorului, asigura legatura cu serverele Valve, permitand utilizatorului sa isi autentifice copia pe care o detine, astfel incat Half Life 2 sa devina „jucabil“. Prin intermediul Steam, jucatorul poate cumpara sau descarca si alte jocuri. 

    In acelasi timp, Steam este si un instrument de marketing, pentru ca ofera date tehnice despre sistemele jucatorilor. In baza datelor, compania poate intocmi profile ale utilizatorilor si computerelor pe care acestia le detin si isi poate optimiza viitoarele produse. 

    Data de 16 noiembrie, cand Half Life 2 a devenit oficial disponibil, poate marca un nou inceput in distributia de jocuri, pentru ca modalitatea de vanzare si de autentificare online este in masura sa tempereze serios zelul piratilor. Utilizatorii Steam au putut, pana la jumatatea lui noiembrie, sa pastreze in calculator fisierele jocului, dar l-au putut lansa numai dupa lansarea oficiala, cand producatorul a inceput sa permita folosirea acestuia. Daca Steam se va dovedi un instrument bun de distributie, schimbari majore vor aparea pe piata, pentru ca pozitia publisherilor, a distribuitorilor si a retailerilor va fi serios amenintata.  

    Half Life si continuarile sale sunt creatiile companiei Valve, cu sediul in Washington. Fondatorul Gabe Newell a lucrat 13 ani pentru Microsoft si a infiintat Valve in 1996. Half Life, lansat in noiembrie 1998, a obtinut atat aprecierile criticii cat si ale jucatorilor din lumea intreaga. Jocul a primit titlul de Game of the Year din partea a peste 50 de publicatii de specialitate, Wall Street Journal l-a caracterizat drept un „smash hit“ iar PC Gamer Magazine crede ca este „Best PC Game Ever“. 

    Intr-o lume a software-ului devorata de piraterie, vanzarile Half Life se cifreaza la un total de 8-10 milioane de copii. Inmultind cu 50 de dolari, pretul unui joc, rezulta o suma frumusica, care a permis creatorilor sa lucreze in secret, cinci ani, la continuarea povestii. In plus, Half Life a permis reinventarea conceptului de joc online, prin Counter Strike. Acesta este un „mod“ de Half Life, o varianta modificata a jocului care permite participantilor, grupati in doua echipe, sa se infrunte in retea sau pe Internet. Counter Strike a devenit un succes mondial, serverele ce gazduiesc partidele devenind printre cele mai solicitate de pe net si este si una din probele cele mai importante la World CyberGames (jocurile mondiale electronice). 

    De unde succesul primului Half Life? Jocul a reprezentat trecerea de la aventurile cu grafica de desen animat din perioada de nastere a software-ului de entertainment (mai tineti minte Day of the Tentacle?) la jocul modern, captivant, cu actiune non-stop, care tinteste un public matur. 

    Cu toate ca segmentul 13-18 ani continua sa fie cele mai important consumator de jocuri, petrecand in medie 12 ore saptamanal cu aceasta forma de divertisment, in prezent majoritatea pasionatilor de jocuri video nu mai sunt adolescenti, ci oameni maturi, care incearca astfel sa se relaxeze si sa isi faca noi prieteni pe Internet.  

    Un studiu realizat de Asociatia producatorilor de Software pentru Divertisment (ESA) arata ca varsta medie a jucatorilor pasionati este de 29 de ani, iar cei care cheltuie cei mai multi bani pe jocuri au o medie de varsta de 36 de ani, barbatii reprezentand 59% din totalul jucatorilor. Mai mult de jumatate dintre pasionatii de jocuri si-au facut timp pentru astfel de activitati renuntand la programele favorite de la televizor sau la filme.  Intre primul si al doilea Half Life gusturile si tehnica au evoluat. Un titlu nou-aparut este astazi judecat mai mult dupa elementele grafice si efectele speciale pe care le include si mai putin dupa poveste.

    Consumatorul vrea mai multa distractie, mizand mai putin pe implicarea personala in story. Acesta este si unul din motivele pentru care un gen extrem de apreciat la inceputuri, asa- numitul „adventure“, traieste in prezent o perioada de declin; ca sa nu mai vorbim de disparitia totala a unui alt gen, „text based“, care presupunea un soi de conversatie a omului cu masina, aspectele grafice ale jocului fiind lasate exclusiv la latitudinea imaginatiei jucatorului. Personajele din hiturile ultimilor ani au capatat, de exemplu, par – nu zambiti, au trebuit multe generatii de procesoare si de placi grafice pentru a putea schimba „casca“ ce transmitea iluzia unei podoabe capilare cu fire ce unduiesc, eventual, in vant. 

    Aceste modificari au facut si bine, si rau. Bine, pentru ca producatorii de hardware traiesc vremuri faste. Necesitatea unui upgrade al PC-ului apare cel putin o data pe an, daca nu la sase luni pentru un gamer pasionat. Producatorii de console ofera si ei masini din ce in ce mai performante, iar jocurile nou-lansate ofera feerii grafice – apa arata a apa, lemnul a lemn iar betonul a beton. Raul, spun gamerii inversunati, il reprezinta chiar pierderea povestii, a amalgamului de imaginatie, umor si inventivitate cu care casele producatoare compensau la inceputuri grafica precara. 

    Dar cu bine sau rau, piata mondiala a jocurilor video a atins anul trecut un nivel record de 18 miliarde de dolari, de la 10 miliarde de dolari cu un an inainte, conform analistilor Screen Digest. Piata a inceput sa fie dominata de producatorii de console, Sony cu PlayStation 2, Microsoft cu Xbox si  Nintendo cu GameBoy.

    Utilizatorii de PC au pierdut teren, consumatorii preferand comoditatea consolei (se conecteaza la TV, se introduce CD-ul si gata) aspectelor mai tehnice pe care le presupune utilizarea calculatorului. Half Life 2 va fi fara tagada jocul urmatoarei perioade. O spun prezentarile elogioase facute de site-urile specializate, care i-au acordat note maxime pentru grafica, sunet, jucabilitate si pentru ceea ce jucatorii denumesc feeling si care s-ar putea traduce prin capacitatea jocului de a captiva. Si nu in ultimul rand, relevanta este suma cheltuita pentru dezvoltarea si crearea jocului, de 40 de milioane de dolari. Noul titlu foloseste vocile actorilor Louis Gossett Jr., Robert Guillaume si Robert Culp, iar echipa realizatoare a crescut de la 20 in cazul primului Half Life la 60 pentru al doilea. 

    Daca la nivel mondial statisticile de vanzari nu sunt inca intocmite, noile aventuri ale lui Gordon Freeman reprezinta un hit cert in Romania. „In prima saptamana de la lansare, am vandut toate copiile ce care le-am comandat initial, adica 1.200, in comparatie cu cele 5 – 600 de copii care reprezinta comanda totala pentru un titlu nou-aparut“, spune Mihai Stegaru, director de marketing la Best Distribution, importatorul si distribuitorul jocului in Romania. „Estimam ca vom vinde circa 5.000 de copii in acest an, ceea ce este foarte bine pentru piata romaneasca“, adauga el. Piata romaneasca a jocurilor, in valoare de circa 3 milioane de dolari, este atipica: romanii prefera PC-urile, pentru ca acestea stiu sa faca mai multe decat consolele, care ruleaza jocuri si citesc DVD-uri. Pentru moment. „Am primit importante comenzi pentru seria noua de PlayStation 2 si cred ca piata consolelor va urca rapid“, spune Mihai Stegaru. Momentul ales pentru lansarea Half Life 2 a fost bine ales – inaintea sarbatorilor de iarna, perioada in care industria gamingului realizeaza jumatate din incasari. 

    Dar si concurenta stie sa isi joace cartile, pentru ca productia celor de la Valve concureaza cu un alte titluri importante, Halo 2, promovat de  Microsoft si cu Grad Theft Auto: San Andreas, pentru PlayStation 2.

    Compania lui Bill Gates si-a propus sa devina un nume in jocul pe consola si a reusit, dispunand atat de forta financiara cat si de capabilitatile tehnice necesare. Primul Halo, si acesta un joc de actiune cu tenta SF, a fost secretul succesului consolei Xbox. Utilizatorii de PC-uri au trebuit sa  astepte mai bine de doi ani pana au putut intra in pielea eroului din Halo. Iar Halo 2 a  contabilizat 1,5 milioane de comenzi in avans, ceea ce arata potentialul jocului. In privinta Grand Theft Auto: San Andreas, analistii anticipeaza vanzari de 4,5 milioane de unitati in prima saptamana de la lansare. Secretul jocului si taria acestuia este faptul ca in GTA utilizatorul poate deveni un „bad boy“, personajul negativ care fura masini si se lupta cu bandele rivale si cu politia.

    Cum industria jocurilor a depasit in eficienta pe cea a filmelor de la Hollywood, apropierea cineastilor de gaming a devenit o miscare logica, care chiar s-a petrecut. Jocurile video „au deschis un nou mod de a aborda franciza“, spune Hutch Parker, presedinte de productie la 20th Century Fox. „Fanii lor sunt la fel de loiali ca orice fani si sunt o multime.“ Seria filmelor cu Lara Croft, personajul principal al unei serii de nu mai putin de sase jocuri, cele doua filme Resident Evil cu Milla Jovovich si Alien vs. Predator sunt primele titluri ce exploateaza jocuri de succes. Ele vor fi urmate de Spy Hunter, Blood Rayne (filmat in Romania, la studiourile MediaPro), Psi-Ops, Area-51 si Getaway. Half Life nu a scapat nici el de avansurile producatorilor de filme, dar pentru moment ofertele au fost refuzate de Valve. Oricum, este in firea lucrurilor ca marele ecran sa-l gazduiasca pe Gordon Freeman, in momentul in care acesta va mai obosi.  Va fi cel putin curios, pentru ca pe parcursul celor doua Half Life, Freeman nu scoate nici un cuvant.

  • RAZBOAIELE DIN SPATELE LUPTEI DIGITALE

    Intr-o industrie care implica bani multi conflictele sunt inevitabile, iar in cazul Half Life 2 acestea nu lipsesc.

    RAZBOI INTRE COMPANII

    Valve si publisherul Vivendi Universal Games se judeca inca din august 2002, aceasta fiind si una din explicatiile pentru care lansarea jocului a fost amanata in repetate randuri. Companiile, care se acuza reciproc de nerespectarea contractelor incheiate, au circa 200 de actiuni in justitie. Complicatii suplimentare sunt create chiar de softul Steam, care aduce Valve 70% din incasarile realizate la vanzarea jocului prin Internet si numai 30% pentru Vivendi.

    RAZBOI CU PIRATII

    Pe langa faptul ca a facut Half Life 2 greu de „spart“, Valve a ajuns chiar sa lanseze propria versiune pirat a jocului pe Internet, pentru a bloca accesul la servere a celor ce folosesc soft ilegal. In prima saptamana, compania a blocat conturile a peste 20.000 de utilizatori de copii ilegale ale Half Life 2. Aceasta actiune poate fi numita si razbunarea lui Gabe Newell, caruia hackerii i-au virusat si furat din computerul portabil, in vara acestui an, o parte din jocul in lucru.

    HALF LIFE IN CIFRE

    • 10 mil. de copii vandute din primul joc 
    • 40 mil. $ pentru dezvoltarea Half Life 2
    • 1.200 de copii Half Life 2 vandute in Romania intr-o saptamana
    • 200 de procese intre producatorul Valve Software si publisherul Vivendi Universal

  • DICTIONAR DE GAMING

    FIRST PERSON SHOOTER (FPS) 
    Sunt jocurile „de impuscat“, cele mai multe de razboi sau cu tenta SF. Jucatorul priveste „lumea“ prin ochii personajului principal, iar interactiunea cu mediul din joc este redusa. Sunt titlurile care solicita cele mai performante calculatoare. Se pot juca si online sau  in retea. Reprezentative: Half Life, Unreal, Halo, Alien versus Predator, seria Doom. 

    ROLE PLAYING GAME (RPG) 
    Combina aventura cu shooterele. Jucatorul isi alege sau isi creeaza un personaj cu care exploreaza o lume intreaga. Exista un quest principal si o multime de questuri secundare, iar rezolvarea acestora si castigarea luptelor asigura „dezvoltarea“ fizica si spirituala a personajului. Reprezentative: Diablo, Warcraft, Gothic, The Elder Scrolls. 

    STRATEGY 
    Jocuri de strategie, care pot fi in timp real (RTS) sau pe ture (TBS). Strategul poate fi pus in fata dezvoltarii unei natiuni  (Civilization) sau poate participa la batalii renumite (Panzer General). Cea mai complexa forma de joc, unde AI (inteligenta artificiala) da cele mai mari batai de cap. 

    ADVENTURE 
    Jocuri care combina actiunea cu logica si presupun explorarea detaliata a lumii jocului, cu care se interactioneaza la maxim. Presupun rezolvarea unor probleme (quest-uri). Titluri: Seria Myst (cel mai bine vandut joc al tuturor timpurilor), Syberia, The Longest Journey.

  • VOR FI CE-AU FOST SI MAI PUTIN DECAT ATAT

    Marele invins al alegerilor de duminica ramane Corneliu Vadim Tudor, un lider care pentru prima oara nu mai joaca rolul de locomotiva electorala pentru partidul sau. Daca in 1992, multumita pragului electoral scazut, Partidul Romania Mare a reusit sa intre in Parlament cu mai putin de 4% din voturi si sa fie cooptat la guvernare, in faimosul „patrulater rosu“, in 1996 a fost meritul lui C.V. Tudor ca partidul sau a izbutit sa-si pastreze reprezentarea parlamentara dupa un scrutin favorabil formatiunilor de dreapta. 

    Anul 2000 a fost insa anul lui Vadim: in conditiile in care dreapta pierduse teren electoral dupa o guvernare dezastruoasa, iar gruparea de stanga din jurul lui Ion Iliescu nu avea cum sa-i convinga pe tineri, seful PRM a reusit sa ajunga pana in finala prezidentiala, drept contracandidat al lui Iliescu. Desi etichetat drept extremist, PRM a fost puternic remorcat de liderul sau, ajungand sa obtina 23% din voturi – mai putin decat cele 33% adunate de Vadim, dar mai mult decat UDMR si net mai mult decat partide ca PNTCD, care atunci si-au pierdut locul in Parlament. 

    Momentul de apogeu al carierei politice a lui Vadim Tudor pare sa fi trecut insa iremediabil, atata vreme cat nici la alegerile locale din acest an n-a avut performante notabile, iar la cele generale are un scor mult sub asteptari. Primele rezultate partiale arata ca Tudor a obtinut in jur de 12% din voturi, iar partidul sau in jur de 13%. Care e explicatia? Pe de o parte, voturile de protest ale tinerilor nu s-au mai indreptat de data aceasta spre PRM, ca in 2000, pentru ca acum le-a stat la dispozitie Alianta D.A. ca principala forta de opozitie. Mai rau insa e ca nici electoratul traditional nationalist al tribunului nu i-a mai fost fidel, dat fiind ca pe parcursul ultimului an, liderul PRM n-a facut decat sa-si alieneze sustinatorii, schimbandu-si radical discursul xenofob in favoarea unuia filosemit, cu putine sanse de credibilitate.

    Atribuita consilierilor sai electorali straini, schimbarea la fata a tribunului a fost perceputa drept o incercare de a accede la putere cu orice pret – in cazul de fata, cu sprijinul cancelariilor occidentale, care mereu au respins PRM pe motiv de extremism. In plus, electoratul a fost oarecum derutat de modul cum PRM a inteles sa-si joace cartea dupa alegerile locale, dispus la colaborare si cu puterea, si cu opozitia pentru a-si asigura posturi in administratie. In fine, chiar la ultima dezbatere televizata a candidatilor la Presedintie, de vinerea trecuta, Vadim Tudor s-a lansat intr-o serie de promisiuni populiste evident irealizabile, care aduceau mai degraba cu promisiunile disperate ale lui Ceausescu din 21 decembrie 1989.

    Motivatia acestor eforturi de a ajunge pe orice cale la putere e simpla si logica: in lipsa unor rezultate electorale concrete, eternizarea in opozitie ajunge dezamagitoare pentru votanti. Mai ales ca, desi discursul antisemit si l-a schimbat, Vadim si-a pastrat totusi retorica – obositor de identica siesi de-a lungul tuturor acestor ani, cu aceleasi lozinci, rabufniri si amenintari. Si va fi greu pentru tribun sa iasa din cercul vicios in care a intrat singur: fara retorica sa „trade mark“, Vadim nu e Vadim; atunci cand si-o asuma insa, nu mai ramane din el decat o colectie de clisee.

  • PE MUCHIE

    Dupa scrutinul din 28 noiembrie, singurul lucru clar este ca nimic nu este clar. Negocierile pentru formarea coalitiilor vor fi finalizate abia dupa ce romanii vor alege noul presedinte si, chiar si asa, este putin probabil sa se formeze majoritate parlamentara. Pentru mediul de afaceri insa un lucru este cert: totul va deveni mai complicat in urmatorii ani.   

    Rezultatul votului de duminica nu poate fi considerat un succes pentru nici una dintre formatiunile participante (cu exceptia PUR si, eventual, UDMR). Prima concluzie este ca viitoarea majoritate parlamentara va fi destul de fragila. Vom avea o masa critica de 10-12 procente care ar putea inclina balanta cand intr-o parte, cand in alta. Opozitia parlamentara va fi mult mai puternica decat cea din ultimii patru ani. Primul efect ar putea fi cresterea importantei Parlamentului in viata politica din Romania. In sfarsit, turul al doilea al alegerilor prezidentiale capata o importanta extraordinara. Practic, se poate spune ca acela care se va instala la Cotroceni va decide.

    Indiferent de rezultatele turului doi si ale negocierilor ulterioare pentru formarea unei coalitii, situatia va fi cum nu se poate mai complicata pentru mediul de afaceri. Daca Parlamentul va deveni prima voce pe scena politica, promovarea modificarilor legislative necesare integrarii europene, relaxarilor fiscale sau eliminarii birocratiei ar putea fi mult ingreunata din cauza lentorii demonstrate in timp a Senatului si Camerei Deputatilor. In ultimii patru ani, majoritatea legilor necesare respectarii calendarului de negociere cu Uniunea Europeana au fost promovate prin ordonanta de urgenta, procedura care nu va mai putea fi aplicata in lipsa unei sustineri sigure parlamentare.

    Astfel, chiar daca presiunile din partea organismelor internationale vor continua sa existe, este posibil ca negocierile sa se poarte de fapt pe intreg parcursul urmatorilor patru ani, pentru fiecare lege importanta in parte.

    Ce se poate spune insa, dupa scrutinul din 28 noiembrie, despre negocierile ce se vor purta in saptamanile urmatoare? Calculele privind alcatuirea noului guvern pleaca de la premisa ca nici o coalitie nu se va putea bucura de o majoritate absoluta (in afara de cazul, absolut improbabil, in care s-ar crea o coalitie de uniune nationala). Fiecare dintre cele doua blocuri politice a reusit sa adune ceva mai mult de o treime din voturile romanilor. 

    Egalitatea, starea de „muchie“, impartirea relativ egala a bazinelor electorale intre forte de centru stanga (Uniunea PSD plus PUR), respectiv de centru-dreapta (Alianta D.A. PNL-PD), pot fi un semn de normalitate. O normalitate in care, paradoxal, balanta va fi inclinata de asa-zisele extreme PRM si UDMR.

    Caci nici Uniunea, nici Alianta nu vor putea alcatui un guvern care sa se bucure de sprijin parlamentar fara sa faca o intelegere cu minoritatile nationale, UDMR sau PRM. Scorurile electorale fiind atat de stranse, e limpede ca fiecare „contributie“ conteaza. (Mai ales ca, de data aceasta, nici procentele oferite la redistribuire nu vor mai fi asa multe – maximum 10%, fata de peste 20% in 2000). 

    Este probabil ca minoritatile nationale sa sprijine coalitia care va forma guvernul, oricare va fi aceasta. Apoi, cele in jur de 12 procente ale PRM ar putea face diferenta, dar nici Uniunea, nici Alianta nu-si vor permite sa-si lege numele de cel al unui partid si al unui lider considerat extremist. In ecuatie ar putea interveni insa intelegerile neoficiale. Istoria ultimilor zece-doisprezece ani arata ca PRM a sprijinit relativ constant partidul PSD. 

    De aceea, foarte important va fi cu cine va semna un protocol de colaborare UDMR, care are de oferit aproximativ jumatate din procentele PRM dar incomparabil mai multa onorabilitate.  Important insa e ca intelegerea cu UDMR se va face „pe fata“, iar cei care vor realiza aceasta intelegere vor beneficia si de o imagine externa buna. Practic, cei care vor reusi sa ia mana „miresei“ UDMR vor guverna tara in urmatoarea perioada, ceea ce inseamna ca liderii maghiari, constienti de acest lucru, isi vor vinde foarte scump sprijinul. Miza e cu atat mai mare cu cat ceilalti vor fi nevoiti sa alcatuiasca opozitia, impreuna cu PRM.

    In acelasi timp, coalitia explicita cu UDMR va rupe o parte din puntile catre PRM. PSD pare avantajat in competitia cu Alianta pentru o coalitie cu UDMR. Aceasta pentru ca partidul lui Adrian Nastase are de partea lui istoria ultimilor patru ani, in care cele doua formatiuni par a se fi inteles bine. 

    Singurele probleme au aparut dupa alegerile locale, cand mai multe organizatii UDMR au refuzat sa bata palma cu PSD pentru constituirea consiliilor judetene, preferand sa mearga alaturi de Alianta. Daca aceasta a sugerat o tendinta, ramane sa vedem in aceste zile. 

    In campania sa prezidentiala, liderul UDMR Marko Bela a incercat sa stea cat mai deoparte de meciul dintre Uniunea PSD+PUR si Alianta PNL-PD si a trimis  decizia privind viitoarea intelegere guvernamentala candva dupa alegeri. 

    Un guvern sustinut de PSD, PUR si UDMR s-ar bucura de o majoritate parlamentara de aproximativ 45-47%. Ar fi o majoritate comparabila cu cea de care s-a bucurat PSD dupa alegerile din anul 2000, cand obtinuse 37% din voturi si urcase la peste 42% dupa redistribuire. Unui guvern sustinut de aceasta coalitie i-ar fi insa mult mai greu sa se descurce tocmai pentru ca, de data aceasta, va avea opozitia puternica.

    Un guvern sustinut de PNL, PD si UDMR ar avea o sustinere parlamentara tot in jurul intervalului 45-47%. In viitorul Parlament, PRM va avea o pondere mult mai mica decat in legislatura 2000-2004. Esecul inregistrat in aceste alegeri va diminua si mai mult aceasta pondere si este probabil ca acest partid va continua evolutia descrescatoare, stabilizandu-se undeva in jurul a 5-6 procente. Se poate vorbi, dar numai la modul teoretic, si despre varianta constituirii unei coalitii guvernamentale intre cele doua mari forte, Uniunea si Alianta, care s-ar bucura de o majoritate confortabila in Parlament.  Ideea unui guvern de uniune nationala este insa atat de improbabila incat pare de-a dreptul neserioasa. Ea deschide insa o alta discutie, cea despre capacitatea celor doua mari blocuri politice (Uniunea si Alianta) de a ramane impreuna si de a evita dezertarile. Nici PRM nu e un partid scutit de acest tip de probleme, ba dimpotriva.

    Pentru Alianta D.A. PNL-PD, pastrarea unitatii este vitala. Un scor electoral mai slab, pierderea alegerilor asa cum sugerau estimarile exit poll-urilor ar fi avut un efect devastator asupra Aliantei. Politicienii celor doua partide au observat, pe de o parte, ca impreuna sunt mult mai puternici. De altfel, Calin Popescu-Tariceanu a anuntat deja ca cele doua partide iau in calcul varianta fuziunii. Pe de alta parte, exista grupuri, in ambele partide, care inca nu vad cu ochi buni acest mariaj si care ar putea fi tentate sa accepte oferte ademenitoare din partea PSD. 

    Nu sunt excluse insa nici dezertarile din tabara PSD+PUR. Scorul obtinut la 28 noiembrie nu le va permite celor doua partide sa le ofere membrilor atatea posturi in guvern, prefecturi cate au promis inainte de alegeri.  In conditiile in care calculele arata ca probabilitatea constituirii unei coalitii majoritare este foarte mica, rolul presedintelui in negocierile din saptamanile viitoare si in viata politica din urmatorii patru ani va creste considerabil.

    Scrutinul de duminica a aratat o diferenta mica, de doar cateva procente, intre Adrian Nastase si Traian Basescu. Or, se poate spune ca turul al doilea al prezidentialelor stabileste invingatorii pentru ca avem un text al Constitutiei in privinta formarii Guvernului. Legea fundamentala stabileste ca presedintele tarii este cel care desemneaza premierul – cel insarcinat cu formarea guvernului. Foarte important, Constitutia indica de unde provine primul-ministru numai in cazul in care exista un castigator detasat al alegerilor, adica un partid care beneficiaza de majoritatea absoluta a voturilor, peste 50%.

    In alte cazuri – situatie in care ne aflam, Constitutia precizeaza ca premierul poate fi desemnat de catre presedinte in urma consultarii cu partidele parlamentare. Or, in situatia actuala, cine obtine Palatul Cotroceni castiga si atributia prezidentiala de a desemna persoana insarcinata cu formarea guvernului. De aceea, rezultatele alegerilor dincolo de cifre sunt de fapt necunoscute. De aceea totul depinde de negocierile si maiestria strategiei pe care o vor adopta in urmatoarele zile si PSD+PUR, si PNL-PD. Chiar daca este o supozitie cu suport teoretic, este posibil sa devenim martori, in urmatoarele zile, la schimbarea ierarhiei stabilite de urne prin intermediul intelegerilor politice.

    Sondajele de opinie din ultima vreme se pare ca nu au sesizat polarizarea aproape totala a electoratului roman. Previziunile sociologilor in privinta fluctuatiilor de voturi intre prezidentiabilii iesiti din cursa si cei doi finalisti devin, astfel, nesigure.

    Adrian Nastase are un avantaj in fata lui Traian Basescu si inca un atu: PSDAPUR, blocul politic care l-a sustinut, se afla pe primul loc dupa alegerile de duminica. In plus, beneficiaza de unul dintre cele mai disciplinate segmente de votanti – oamenii in varsta, din mediul rural, in continuare dominant ca numar si ca intentie de vot in comparatie cu alte categorii de electori. Este foarte probabil ca Adrian Nastase sa-si pastreze aceste avantaje. Dar la fel si Traian Basescu isi mentine imprevizibilitatea.

    Si Adrian Nastase, si Traian Basescu trebuie sa isi concentreaz toata energia pentru atragerea spre ei a celor circa 26% dintre voturile pe care le-au adunat toti ceilalti zece candidati inscrisi in cursa prezidentiala. Dintre acestia, conteaza cel mai mult cele aproape 12 procente cate a acumulat liderul PRM – Corneliu Vadim Tudor, si cele aproape 7 procente obtinute de candidatul UDMR – Marko Bela. Sunt, asadar, circa 19 procente pe care se va duce intreaga batalie. 

    Spre cine se vor indrepta voturile lui Corneliu Vadim Tudor, este una dintre intrebarile importante. Sociologii spun ca este exclusa migrarea in corpore a acestor voturi catre vreunul dintre cei doi finalisti. Este important ce semnal va da Vadim Tudor, pe cine va menaja in atacuri in cadrul acestui al doilea tur, dupa ce in prima etapa a alegerilor a fost evident ca a dorit sa-si adjudece cele mai multe voturi din randul electoratului lui Adrian Nastase. 

    Cum, la nivel declarativ, si Traian Basescu, si Adrian Nastase afirma ca nu colaboreaza cu PRM si nici cu liderul acestui partid, atunci este important pe cine va indica liderul PRM drept cel mai bun presedinte. Dar asta ar insemna si „directionarea“  votantilor moderatilor Marko Bela, a celor care l-au preferat pe Petre Roman sau pe Gheorghe Ciuhandu. S-ar indrepta ei automat spre candidatul pe care Vadim Tudor il ataca? 

    Important este si spre cine se vor indrepta voturile UDMR. Vorbim despre un electorat care in ultimii opt ani a demonstrat ca se simte confortabil in alianta si cu coalitia dintre 1996-2000 (din care au facut parte PNL si PD), dar si cu PSD. Comunitatea maghiara reprezinta de departe cel mai disciplinat segment electoral, care tine cont de promisiunile liderilor sai, de cele mai multe ori in interesul comunitatii. Dar acum se stabileste cine va fi presedinte. Pentru etnia maghiara miza a scazut in comparatie cu alegerile parlamentare, unde capitala era mobilizarea pentru a asigura reprezentarea UDMR in Parlament.

    UDMR este tinta cea mai importanta pentru cele doua blocuri politice care isi disputa guvernarea, iar turul al doilea al prezidentialelor este vehiculul, suportul negocierilor. Orice declaratie a liderilor Uniunii intre cele doua tururi, orice nuanta, daca va exista, vor fi urmarite cu atentie, pentru ca de aici se pot capata indicii in privinta viitorului presedinte. Dar va face Uniunea vreo declaratie pana la turul al doilea? Va anunta pe cine sprijina? Cei care fac calcule aritmetice pe hartie trebuie sa tina seama de o poveste petrecuta la alegerile locale. La Cluj, UDMR, aflata in protocol de sustinere a PSD la guvernare, nu-si anunta candidat la primarie, pentru a-l avantaja pe reprezentantul PSD. La primul tur, desi au existat recomandari ale liderilor Uniunii, maghiarii din Cluj au votat si cu Rus, dar si cu reprezentantul Aliantei, Emil Boc. A fost semnalat astfel primul gest de distantare a comunitatii de lideri. 

    In aceste conditii, daca s-ar extinde o astfel de atitudine si la turul al doilea al prezidentialelor din partea tuturor corpurilor electorale, este foarte greu de anticipat cum anume vor vota romanii la 12 decembrie.

    Oricare va fi scorul final, institutiile cu autoritate ale statului – Parlamentul, Presedintia si Guvernul – se vor afla mai mult decat oricand intr-o pozitie de echilibru. Rezultatul pe care il prefigureaza numaratoarea oficiala a voturilor la alegerile parlamentare concretizeaza ceea ce analistii au prevazut cu destula precizie – votul este aproape in totalitate polarizat si exista o distanta mica intre cele doua forte politice care isi disputa suprematia. De aici exista si doua scenarii.

    In primul rand, este posibil ca una dintre forte, fie ea PSD+PUR, fie Alianta PD-PNL sa castige pe toate fronturile, sa aiba majoritate in Parlament, Guvernul si, din randurile sale, locatarul de la Cotroceni. Situatia nu va fi similara insa cu tot ce a existat pana in prezent in politica romaneasca, pentru ca va ramane in opozitie cealalta forta, aproape la fel de puternica. 

    O forta care se va manifesta in Parlament, dar care va avea la indemana o serie de instrumente prin care isi va impune vointa. Astfel, de departe, Legislativul va fi vedeta in spectacolul politic in urmatorii ani. Aici se vor da bataliile nu pentru o lege, ci pentru fiecare articol al unei legi. De aceea este posibil ca guvernul, oricare va fi el, sa se foloseasca de ordonantele de urgenta cu mai multa precautie decat pana acum. In Parlament vom avea probabil mult mai multe motiuni de cenzura si mai multe motiuni simple. Iar de data aceasta, opozitia care ar putea avea la limita aproape la fel de multe mandate ca si puterea ar putea sa gaseasca ocazii pentru a dobori un guvern, daca va dori, si chiar sa puna in discutie suspendarea presedintelui tarii.

    Al doilea scenariu ar fi coabitarea. Este cel mai putin dorit in orice prognoza. Inseamna la Guvern si in Parlament o forta dominanta, dar la Presedintie, o alta. In acest caz, si Alianta, si PSD+PUR, ca de altfel si presedintele tarii, vor sta cu legea fundamentala deschisa pe masa de lucru, ca sa-si poata masura capacitatile.

    Un Adrian Nastase presedinte intr-o tara cu guvernare PNL-PD, majoritara in Parlament, ar insemna ca va putea oricand sa participe la orice sedinta de guvern, pe care sa o prezideze? Nu. Presedintele nu poate merge decat la sedintele cu o anumita agenda – care tine de interesul national, mai degraba de aparare sau de ordine publica. Presedintele poate participa la sedinte numai daca este invitat de primul-ministru. 

    Un Traian Basescu presedinte in coabitare cu PSD+PUR ar insemna, asa cum spune Constitutia, ca seful statului nu-l poate revoca pe primul-ministru. Asta s-a schimbat la Constitutie, inainte textul era interpretabil. Presedintele nu poate schimba nici un alt membru al Guvernului daca nu i-o cere primul-ministru. Dar, dupa Constitutie, presedintele este cel care poate suspenda, de unul singur, orice membru al Guvernului. Mai precis – un ministru poate fi acuzat ca, in exercitarea mandatului, a produs o ilegalitate. Daca o spune presedintele, asta ar putea insemna si inceperea urmaririi penale a acelui ministru (chiar si prim-ministru). Interesant este ca, inainte ca justitia sa se pronunte in privinta cauzei in sine, presedintele il poate suspenda din functie pe acel membru al Guvernului. Nu revoca, dar suspenda. 

    In relatia cu Justitia, seful statului este cel care are un atu. Guvernul poate numi administratorul justitiei – politicianul care este numit ministru al justitiei. Insa cel care numeste toti judecatorii si procurorii, cel care decide care sunt inamovibili este locatarul de la Cotroceni.

    In relatia dintre presedinte si Parlament, lucrurile s-au mai clarificat. Astfel ca cea mai grava situatie politica – alegerile anticipate – este pusa in anumite chingi. Astfel, presedintele nu poate dizolva de unul singur Legislativul, ci numai cu acordul celor doi presedinti ai celor doua camere parlamentare. In cazul nostru, al coabitarii, se poate spune ca, teoretic, nu poate avea un ascendent asupra Legislativului cata vreme nu are si acordul celor doi sefi de camere, care se presupune ca provin dintr-o tabara adversa.

    Daca o lege nu este pe placul presedintelui de culoare politica diferita de cea a majoritatii parlamentare, acum, dupa noua Constitutie, nu o mai poate intoarce din drum decat o singura data. Si atunci este nevoie de interpretarea Curtii Constitutionale asupra textului aflat in divergenta. La Curtea Constitutionala, dintre cei noua judecatori, trei sunt numiti de presedintele tarii, iar ceilalti sase, de cele doua camere parlamentare. 

    Seful statului se mai poate manifesta in pozitii de autoritate fata de Guvern sau Parlament intr-o situatie. Atunci cand Guvernul vrea sa adopte o lege cu rapiditate, dar si daca doreste sa nu mai fie intoarsa pe toate fetele in Legislativ, isi asuma raspunderea. Daca trece legea respectiva, este considerata ca fiind adoptata. Daca este respinsa, Guvernul cade. Aici, pe textul acestei legi care trece deci fara dezbatere, presedintele este singurul care o poate opri, cu acordul Curtii Constitutionale. 

    Dar cine il opreste pe presedintele tarii? In principiu, poporul, cel care l-a ales. Este politicianul cu cea mai larga legitimitate dintre toti reprezentantii clasei politice. Vorbim aici de situatia suspendarii presedintelui, o situatie care este decisa prin referendum, dar a carei procedura depinde de parlamentari. Este suficient ca o treime dintre parlamentari (si se pare ca si PSD+PUR, si Alianta D.A. vor dispune de acest prag) sa ceara suspendarea, pentru ca procesul ca atare sa cunoasca declicul. Apoi, este nevoie de jumatate plus unu dintre numarul total de senatori si deputati pentru ca suspendarea sa fie proclamata de Parlament si sa ia calea – automat – a referendumului.

    Mai exista si alte proceduri destul de incalcite pe care le prevad legile in cazul coabitarii. Problema este ca o atare situatie s-ar putea sa scoata la iveala orgolii si interese ale diferitilor poli de decizie. In acelasi timp, coabitarea ar putea deveni si cea mai semnificativa expresie a maturitatii la care a ajuns clasa politica din Romania.

    Electoratul si-a transmis mesajul – gandeste in proportii aproape egale despre o tabara sau alta a politicienilor. Ar fi cea mai buna ocazie ca si politicienii sa reuseasca sa dea glas, indiferent de culoarea lor politica, aspiratiilor alegatorilor – indiferent daca i-au votat sau nu.

  • FABRICA DEPRESEDINTI

    Exercitiul democratiei i-a facut pe politicienii romani sa apeleze la profesionisti atunci cand e vorba despre promovarea imaginii lor. In locul strategiilor „dupa ureche“ din primii ani dupa ’90, specialistii angajati de oamenii politici au introdus reguli de marketing folosite in general in publicitatea comerciala.

    In ultima confruntare directa televizata din toamna anului electoral 1996, un anumit gest, la incheierea intalnirii dintre protagonistii acelei campanii prezidentiale, Ion Iliescu si Emil Constantinescu, a avut un impact considerabil. Emil Constantinescu si-a dat ochelarii jos cu o miscare teatrala, intrebandu-l pe prezidentiabilul PDSR: „Credeti in Dumnezeu?“. Gestul lui incheia atunci o intreaga disputa despre catalogarea intre atei a unui lider social-democrat care se declarase la inceputul anilor ‘90 liber-cugetator. Constantinescu a invocat la vremea aceea existenta unui personaj ramas si astazi misterios – calugarul Vasile, prezentat ca un sfetnic de taina pentru cel care a devenit in acel an presedinte.

    A fost un semn ca in politica romaneasca imaginea unui candidat incepe sa se construiasca pe indelete, cu specialisti si cu exercitiu, urmarind atent atuurile si slabiciunile celorlalti candidati. Pana la acel moment, imaginea, felul de a vorbi al candidatului, cum ii stau hainele sau cum isi rosteste discursurile pareau sa fie doar insailari de moment, dupa inspiratia fiecaruia. Atunci insa au aparut semne de schimbare in tehnica staffurilor de campanie. Lumea a devenit mai atenta la masura in care sloganurile de campanie si discursul politicienilor se potrivesc cu perceptia imediata despre prestatia si cariera lor. Acela a fost si gestul care a marcat desprinderea de un alt tip de a face campanie, cel de la inceputul anilor ‘90.

    In 1990, certurile televizate si mitingurile cu sloganuri pasionale, care acum par primitive, pareau sa fie singurele instrumente ale laboratoarelor de strategie electorala. Pasiunea dezlantuita in primii ani de dupa revolutie a facut inutile strategiile de imagine, cele doua parti ale scenei politice acuzandu-se fie de apartenenta la fostul regim, fie de lezarea intereselor nationale.

    Dihotomia comunist/anticomunist, intr-o tara cu un numar infim de disidenti, ca si avertismentul „vin mosierii“, intr-un moment in care cei mai multi dintre ei nu mai existau, iar despre restituirea proprietatii nici nu se vorbea, erau cele mai folosite arme de lupta politica in prima primavara de dupa revolutie. Era epoca lui „nu ne vindem tara“ si a unor sloganuri ca „Liberali si taranisti, puneti mana si munciti“ sau „Cine-a stat cinci ani la rusi nu poate gandi ca Bush“. A fost singura campanie postdecembrista, sa-i spunem moderna, in care s-au inregistrat confruntari de strada intre simpatizantii formatiunilor politice.

    Urmatoarea campanie, din 1992, a adus primele spoturi TV. De-acum, candidatii isi promovau imaginea si isi faceau cunoscute planurile prin „videoclipuri“, asa cum le-au numit inclusiv cei care le-au conceput. La vremea aceea erau realizate chiar de membri ai partidelor sau de cunostinte care stiau sa manuiasca o camera de luat vederi. Realizate rudimentar, acestea nu au reprezentat in nici un fel centrul campaniei electorale, confruntarea decisiva avand loc in dezbaterile televizate. 

    La acea vreme, mai mult sloganurile folosite de principalii candidati denotau un oarecare interes pentru tehnicile de comunicare politica. Cel mai corect a fost ales sloganul lui Ion Iliescu, care, la un an de la mineriada care a dat jos guvernul Roman si in plina izolare internationala a Romaniei din pricina mineriadelor, a preferat sa se prezinte electoratului drept „Un presedinte pentru linistea noastra“. Echipa de campanie a lui Emil Constantinescu a dat dovada, in schimb, de nepricepere in alegerea sloganului.

    Principalul mesaj al reprezentantului CDR, „Nu putem reusi decat impreuna“, incalca una din regulile elementare ale teoriei marketingului, aceea de evitare a negatiei. Iar practica a demonstrat ca, intr-adevar, CDR nu a putut reusi in 1992.

    Emil Constantinescu a declarat pentru BUSINESS Magazin ca, de-a lungul carierei sale politice, nu a fost inspirat in alegerea echipei care sa-i creeze imaginea. Ba, mai mult, el recunoaste ca a neglijat nepermis de mult aceasta parte a strategiei, atat in 1992, cat si in 1996. Cu toate acestea, pe fondul nemultumirii populatiei fata de PDSR, Constantinescu si CDR au castigat in 1996, in conditiile in care aparitia a zeci de noi institutii media private a facut ca oferta puterii si cea a opozitiei sa poata fi prezentata in presa mult mai echilibrat decat in primii ani dupa ‘90.

    Nici dobandirea puterii nu l-a facut pe Emil Constantinescu sa apeleze la profesionisti in crearea imaginii. De altfel, si gestul cu ochelarii rotiti gratios si pe-ndelete il avea ca arhitect nu pe un profesionist in marketing electoral, ci pe actorul Ion Caramitru. Constantinescu recunoaste ca, nici la Cotroceni fiind, nu a apelat la specialisti. De aceea poate si statisticile in privinta popularitatii sale in sondaje au evoluat cum au evoluat: la inceputul mandatului era creditat cu 70% intentie de vot, pentru ca in iunie 2000, conform IMAS, sa mai dispuna de doar 13% din intentiile de vot ale romanilor. 

    Constient de imaginea dezastruoasa pe care o avea, Constantinescu a decis imediat dupa alegerile locale din 2000 sa nu mai candideze pentru inca un mandat. De altfel, luand in considerare lipsa de interes pe care o manifestase fata de mentinerea unei imagini pozitive, lui Constantinescu i-ar fi fost greu sa recupereze, mai ales ca in 2000 au aparut primele demersuri de marketing politic, in cadrul campaniei lui Traian Basescu. Am ajuns deja in etapa „ardeiului iute“, simbolul pe care un candidat si l-a ales pentru a se delimita de performantele propriului partid si pentru a-si construi o imagine independenta. 

    „Ceea ce am facut noi a fost usor de remarcat, pentru ca a fost prima campanie in care s-au implicat oameni specializati in marketing. Pana in 2000, campaniile electorale au fost facute de oamenii politici, chiar daca nu se pricepeau la comunicare politica. Ei credeau ca se pricep la de toate. Si cand vezi rezultatele te apuca durerea de cap“, spune Felix Tataru, managing director al agentiei gmp/MAP Romania, cea care a „creat“ imaginea lui Traian Basescu in 2000 si 2004.

    „Produsul“ gmp/MAP Romania, Traian Basescu, sustine ca nevoia de a apela la o agentie de publicitate a venit absolut natural si ca alegerea nu a fost deloc greu de facut. „I-am ales pentru ca au inteles ca politicianul nu poate fi vandut ca detergentul. Politicianul are trecut, prezent si, eventual, viitor“, spune razand Basescu. El sustine ca, din punctul de vedere al candidatului, nu va accepta niciodata sa aiba o echipa de campanie care sa-l schimbe. „Daca mi-ar cere sa fiu altfel decat cum sunt eu, daca mi-ar cere sa fiu imbracat perfect, cu nod la cravata facut dupa ultima moda, sa am ultimul nasture de la camasa incheiat tot timpul, sa-mi schimb discursul, i-as da afara“, a declarat Basescu pentru BUSINESS Magazin.

    Asa au devenit politicienii atenti la detaliile vestimentare. Au inteles ca este nevoie ca tot ceea ce se vede sa se potriveasca bine cu ceea ce poate si auzi votantul de la candidat. Asa se explica puloverul din campania de acum a lui Basescu, asa a aparut un accesoriu nou in tinuta prezidentiabilului Adrian Nastase – vesta descheiata pusa in graba peste o camasa sport, ingredientul cel mai potrivit pentru vizitele in sate si comune. A uitat cravata asortata la nuanta cu camasa. Accesoriile de imagine sunt cautate pentru a transmite un mesaj precis.

    Un exemplu elocvent poate fi si imaginea lui Mircea Geoana in campania din vara acestui an. Si-a pus cizme de cauciuc si casca de protectie de pe santiere, pentru a le spune votantilor ca nu a fost dintotdeauna oaspete si gazda in saloanele diplomatice – a lucrat in fabrici, a proiectat masini pentru industria grea. Mircea Geoana recunoaste si el ca primordial in stabilirea strategiei politice este caracterul uman al candidatului: „Indiferent  ce solicita echipa de campanie, candidatul nu e nici robot si nici lipsit de pareri. Riscul unei schimbari bruste de imagine este ca publicul nu mai recunoaste «brand-ul». Se creeaza confuzie si apare un baraj in calea transmiterii mesajului principal al campaniei“. 

    Dar accesoriile se pot intoarce impotriva ta, mai ales atunci cand creionezi un anumit portret si te tradeaza ceasul pe care-l porti la mana. Este un lucru pe care l-a aflat in mod sigur Ion Iliescu, politicianul care in ‘96 a ales sloganul „Aproape de oameni, impreuna cu ei“ si caruia ii placea cum suna un altul, „sarac si cinstit“. Socoteala gresita chiar de strategii sai, care la sedinta foto pentru afisele electorale au lasat in prim-plan un ceas Rolex, care la vremea aceea costa cam cat un apartament de bloc muncitoresc. Greseala a fost repetata un ciclu electoral mai tarziu, in 2000, de liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor.  

    In ‘96, campania lui Ion Iliescu pentru Cotroceni a fost conceputa de o echipa mixta, din care au facut parte si strategi americani, cei despre care s-a spus ca lucrasera cu succes la vremea aceea pentru Boris Eltin. A fost inceputul timid al unei tendinte care in preajma alegerilor locale din acest an avea sa ajunga aproape pe punctul de a se generaliza: in primavara, a devenit un subiect de presa in sine comparatia intre portofoliile de clienti ilustri (si de tarife percepute acestora) ai strategilor straini despre care se zvonea ca vor lucra pentru politicienii nostri: Dick Morris pentru Lia Roberts si apoi pentru PUR, Eyal Arad pentru PRM sau Tal Zilberstein pentru PSD, apoi pentru PUR. 

    Cu ce succes insa? Analistul politic Cristian Parvulescu este de parere ca greselile cele mai mari inregistrate in campaniile electorale din ultimii ani se datoreaza curentului de opinie tot mai raspandit conform caruia folosirea unor consultanti straini garanteaza succesul politic. „Tendinta s-a accentuat din 2000 incoace. Aceasta moda a specialistilor straini, care nu e neaparat daunatoare, a adus numai deservicii celor care nu au stiut cum sa se foloseasca de ea“, spune Parvulescu. 

    Mihaela Nicola, managing director al agentiei Ogilvy&Mather, considera ca eroarea consta in faptul ca politicienii le cer consultantilor straini lucruri de care nu ei ar trebui sa se ocupe. „Intr-adevar, consultantii straini stiu cel mai bine sa faca studiile de cercetare de unde sa rezulte care sunt problemele electoratului, dar problema apare atunci cand tot ei sunt pusi sa gaseasca solutii cu care candidatii sa se prezinte in fata votantilor“, a declarat Nicola pentru BUSINESS Magazin.

    „Consilierii straini nu au experienta unei campanii electorale in Romania, nu au avut de-a face cu modul de gandire al romanilor, iar acest lucru ii face sa fie tentati sa foloseasca o serie de stereotipuri care nu se potrivesc poporului roman“, mai spune Parvulescu. Deocamdata, aportul specialistilor straini a fost receptat in opinia publica de la noi, cu prilejul alegerilor locale din vara, mai curand sub aspectul unei anumite „americanizari“ a campaniei electorale (lansarile de candidati ca spectacole in sine, implicarea in campanie a vedetelor din muzica si sport), dar si sub aspectul unor transformari excesiv de radicale, prin urmare necredibile, a imaginii unor candidati (schimbarea brusca de atitudine a lui Corneliu Vadim Tudor, care a renuntat la discursul xenofob si antisemit, trecand in extrema cealalta).

    Nici specialistii americani nu cred ca importul de creiere in domeniul comunicarii politice si electorale este cea mai buna solutie. Steven D. Roper, profesor in cadrul Departamentului de Strategie si Securitate Internationala din cadrul Air War College (Alabama), crede ca importanta data specialistilor straini este exagerata si nu reprezinta altceva decat un simplu exercitiu de imagine. „Un profesionist bun iti poate sugera unele trucuri eficiente. Dar fiecare piata electorala are propriiile sale caracteristici. Sincer, nu-mi dau seama ce avantaj ai putea sa ai daca angajezi o firma din Washington“, a declarat Roper pentru BUSINESS Magazin. 

    El considera ca  diferentele dintre sistemele electorale, profilul votantilor si chiar modalitatile de finantare a campaniei sunt atat de mari incat e greu ca un strain sa poata da solutiile cele mai bune. „Pe de alta parte, sunt atat de multe nuante in relatiile dintre politicienii romani, pe de o parte, si dintre politicieni si electorat, pe de alta, incat contributia consultantilor straini devine, in cele din urma, marginala“, mai spune Roper. 

    Profesorul american remarca insa profesionalizarea pietei politice atunci cand vine vorba despre crearea imaginii. „In ultimii ani, oferta s-a adaptat cererii. Profesionalizarea mass-media i-a obligat si pe politicienii romani la o profesionalizare «din mers», i-a obligat sa devina mai sofisticati la capitolul imagine, mai atenti la aparente.“ Nu s-a ajuns insa la nivelul atins in SUA, unde candidatii principali sunt instruiti in cele mai mici detalii, de la intonatia pe care trebuie sa o foloseasca in timpul citirii unui discurs si pana la gesturile pe care trebuie sa le foloseasca in emisiunile televizate. „Problema politicienilor romani nu este imaginea, spune Felix Tataru, ci discursul pe care il folosesc. Senzatia este ca vorbesc despre oameni, dar au uitat complet de ei.“ 

    In replica, Dan Andronic, presedintele executiv al Multimedia Political Communications, directorul de campanie al PSD la alegerile locale din 2004, apreciaza ca politicienii au invatat, in ultimii ani, sa vorbeasca electoratului tocmai despre problemele care il intereseaza. „In primii ani dupa 1989, politicienii erau cei care impuneau agenda. Ei stabileau temele de discutie, iar populatia statea si urmarea spectacolul. Acum totul s-a schimbat. Lumea nu mai sta sa asculte un politician care vorbeste despre lucruri care nu-l intereseaza in mod direct“, sustine Andronic. 

    Si temele de dezbatere s-au schimbat in campanie. La inceputul anilor ‘90, programul electoral in sine nici nu facea obiectul dezbaterilor, ba chiar nici nu exista ca varianta tiparita. Se vorbea in principiu despre democratie, despre restructurarea economiei, despre ridicarea nivelului de trai. Nu existau insa termene (o exceptie este Contractul cu Romania, de 200 de zile, al CDR, din 1996, dar care nu a fost respectat) si cu atat mai putin erau descrise mecanismele prin care o promisiune electorala se poate transforma in realitate concreta.

    Daca ar fi sa comparam cu oferta electorala din acest an, avem doar cateva capitole din dezbaterea anilor precedenti, semn ca electoratul a devenit mai pretentios, mai atent la ce i se ofera, mai neincrezator cu promisiunile. Cu toate acestea, Steven Roper remarca unul dintre cele mai mari paradoxuri ale comportamentului electoral atat in cazul candidatilor, cat si al votantilor. „Exista o tema care revine obsesiv – coruptia – o tema care, prin exces de utilizare, risca sa-si piarda impactul la electorat. Cati politicieni mai sunt perceputi, la aceasta ora, ca fiind 100% curati? Si, cu toate ca se plang continuu de situatia actuala, romanii par sa fie multumiti sa voteze cu persoane despre care stiu ca, intr-un grad sau altul, sunt corupte“, este de parere profesorul american.

    Roper mai evidentiaza si retinerea cu care romanii isi exprima optiunile politice. „In Statele Unite oamenii se implica efectiv in campania electorala montandu-si in fata casei panouri electorale si tapetandu-si masinile cu autocolante puternic politizate“, spune profesorul. El crede ca romanii au ajuns sa se manifeste intr-un stil apropiat de cel american, politicienii preferand sa organizeze intalniri cu sustinatorii si fiind mult mai atenti la aparente. 

    „Dar politica romaneasca se afla sub influenta franceza, este mult mai inclinata spre filosofie, mult diferita de pragmatismul american. Forma e americana, iar continutul e european“, conchide Roper. 

    Au gasit romanii, in 2004, echilibrul intre cele doua tipuri comportamentale? Raspunsul nu va fi cunoscut decat dupa alegerile generale, atunci cand rezultatul voturilor si prezenta la urne vor arata cat de bine au reusit politicienii sa se vanda. La taraba sau pe un platou de argint.