BusinessMagazin

Blog

  • O scrisoare de 1 GB

    Daca serviciul de email pe care il folositi nu va permite transferul fisierelor mari, o solutie este Yousendit.com. Serviciul nu pune problema dimensiunii, poate doar a rabdarii celui care il foloseste.

     

    Marele avantaj al casutei de email este ca poti trimite mesaje oriunde in lume, „livrarea“ dureaza doar cateva secunde si in majoritatea cazurilor este gratuita. Ce te faci insa atunci cand, mergand pe principiul ca o imagine face cat o mie de cuvinte, iar un film chiar mai mult de atat, vrei sa trimiti un fisier de dimensiuni foarte mari?

     

    Cea mai la indemana solutie este folosirea serviciului oferit de site-ul www.yousendit.com. Fara a parasi prima pagina a acestei adrese, prin doar trei pasi simpli, se pot trimite fisiere de pana la 1GB (1.000 MB). Alegi fisierul de pe calculator pe care vrei sa il expediezi, scrii adresa de e-mail a destinatarului si dai ordinul de trimitere apasand butonul „yousendit“. Fisierul va fi transferat si stocat pe server-ul acestui site, iar cel caruia ii este destinat fisierul va primi pe e-mail un link catre adresa unica unde este stocat fisierul, pe care va putea sa il copieze pe propriul calculator.

     

    In cazul in care nu beneficiezi de o cone-xiune prea rapida, yousendit este o buna alegere cu conditia ca fisierele trimise sa nu depaseasca o dimensiune rezonabila. Din pacate, nu se poate trimite mai mult de un singur fisier la fiecare operatiune, dar tinand cont de simplitatea in utilizare, acesta nu e un neajuns major.

    In schimb, viteza cu care site-ul copiaza fisierul pe propriul server ar putea intra in categoria dezavantaje. In timpul operatiunii de trimitere, site-ul avertizeaza ca expedierea unui singur MB poate dura intre 1 si 5 minute, in functie de viteza conexiunii.

     

    La un simplu calcul, in varianta pesimista in care viteza conexiunii este minima, trimiterea unui film cu dimensiunea de 700 MB va lua aproape 60 de ore. Asa ca, daca folositi calculatorul de la birou, riscati sa faceti multe ore suplimentare pana cand veti vedea fisierul trimis. Sistemul are o solutie antivirus inclusa, ce scaneaza automat toate fisierele trimise. Tot pentru securitate, yousendit foloseste o conexiune de tip SSL, pentru a se asigura ca nimeni nu poate intercepta vreun fisier in timpul transmiterii.

     

    Yousendit a fost lansat acum trei ani de compania californiana cu acelasi nume si este (inca) gratuit. Oficialii companiei spun ca au mai multe milioane de utilizatori. Veniturile provin din publicitatea prezenta pe site prin ferestrele care se deschid automat daca nu sunteti protejat de un program eficient de blocare a ferestrelor pop-up.

  • Julieta in cada

    Cine s-ar fi gandit ca celebra scena a balconului din Romeo si Julieta s-ar putea muta intr-o cada? Sau ca Tipatescu, personajul lui Caragiale din „O scrisoare pierduta“, va vorbi la telefonul mobil si se va uita la televizor?

     

    Probabil ca nu exista amator de teatru caruia sa nu i se fi intamplat sa mearga  la o dramatizare dupa o piesa clasica, iar spectacolul sa fie cu totul si cu totul altceva. Nu neaparat negativ, ci poate doar surprinzator. Adica foarte modernist. Numerosi critici de teatru nici nu vad divizarea spectacolelor de teatru dupa criteriile clasic si modern, sustinand ca aceasta impartire este total irelevanta.

     

    „Daca un text de Corneille se monteaza in versuri si toate personajele poarta jabou de dantela si peruca, dar unul singur dintre toate e in pielea goala, e ceva clasic, modern sau… nu e nimic?“, spune Horia Garbea, cronicar de teatru. Totusi, de ce sunt atat de multe dramatizari moderne si care sunt in definitiv criteriile dupa care mai poti alege o piesa de teatru daca opera dupa care s-a realizat dramatizarea nu mai garanteaza neaparat continutul piesei?

     

    Pe forumul site-ului teatru.noteaza.ro, corinutza_carst povesteste experienta spectacolului „Romeo si Julieta“ regizat de Beatrice Rancea (fosta Bleont) de la Teatrul National din Bucuresti. „Eram prin clasa a X-a si studiam la scoala operele lui Shakespeare. Profa de romana, saraca, vrand sa ne faca un bine, ne-a obligat (aproape) sa ne cumparam bilete la Teatrul National.

     

    Biata de ea nu stia ce ne astepta pe toate fetele care, mai interesate de obtinerea unei note mari decat de piesa in sine, ne cumparasem bilete la teatru… Totul a fost ok pana cand a aparut Julieta in costumul Evei pe scena… Am ramas oripilata cum scena balconului (atat de romantica in viziunea lui Shake-speare) fusese inlocuita de un regizor mai avangardist, sa ii zic asa, cu scena unei cazi de baie in care Julieta (evident ca goala) facea baie, iar Romeo… saracul… nu vreau sa imi inchipui ce a simtit… Pacat ca nu s-a specificat de la inceput ca piesa nu se adresa copiilor sub 18 ani… Ca nu ma mai duceam!“

     

    Iar situatia prin care a trecut forumista amatoare de teatru clasic nu este deloc izolata si nici unica. Alice Georgescu, cronicar de teatru si editorul paginii de teatru a Ziarului de Duminica, spune ca regizorii recurg la aceasta solutie pentru ca isi inchipuie ca spectatorii nu mai sunt sensibili la montarile „traditionaliste“ si au nevoie de o interpretare noua. Ideea este sustinuta si de Natalia Stancu, critic de teatru. „Regizorii simt nevoia sa intareasca trimiterea la real, sa recontextualizeze opera, sa apeleze la obiecte care ne sunt specifice. In spectacolul lui Alexandru Tocilescu «O scrisoare pierduta», Tipatescu se uita la televizor, vorbeste la celular, joaca tenis, Zoe vine incarcata cu pungi de la boutique-uri“, povesteste Stancu.

     

    Regizorul Tocilescu spune ca, in elaborarea spectacolului, a pornit de la afirmatia care circula in toata media, ca I.L. Caragiale este contemporanul nostru. „M-am gandit cum ar fi sa il facem cu adevarat contemporan, cu gadgeturi din vremurile noastre. Am dorit sa vedem daca problema lucrarii devine chiar mai acuta.“ Actualizarea operelor clasice in piese de teatru nu este nici pe departe specifica teatrului romanesc, ci este la moda si in marile capitale ale teatrului. La Paris, de exemplu, „se joaca «Un burghez gentilom» care este patronul unui magazin de articole sportive si se comporta ca un animator de joc TV“, spune Stancu.

     

    Adaptarea moderna a pieselor clasice nu este o noutate, ci are radacini adanci in trecut. Conform cronicarului de la Ziarul de Duminica, primele astfel de spectacole in lume dateaza din 1920, iar in Romania primele montari de acest gen au fost realizate inca din 1930-1940. Georgescu isi aminteste ca una dintre adaptarile moderne care a starnit un mare scadal in anii ‘70 a fost „Regele Lear“ dupa Shakespeare, montata de regizorul Radu Penciulescu. „In scena faimoasa a furtunii, in mod traditional sunetele sunt fie inregistrate pe banda, fie sunt simulate in culise. Acolo totul se intampla la vedere. Pe scena a fost adus un ventilator imens pentru crearea senzatiei de vant. Era un fel de daramare a conventiilor teatrului“, povesteste Georgescu. Totusi, care este publicul acestor adaptari mai putin conventionale ale scrierilor clasice? Parerea unanima a criticilor este ca segmentul tinta este publicul tanar, dar metodele prin care creatorii de piese de teatru incearca sa atraga tinerii sunt uneori puse la indoiala.

     

    „Oamenii de teatru sunt preocupati de castigarea pu-blicului tanar. Din acest motiv regizorii incearca sa aduca pe scena reprezentarile universului acelor oameni, elemente din programele de televiziune, muzica disco sau arta video“, spune Natalia Stancu. Totusi, Magdalena Boiangiu, cronicar de teatru, atrage atentia ca, pentru a intelege o astfel de abordare, spectatorul trebuie sa cunoasca foarte bine textul, „altfel este doar o criptograma fara traducere“.

     

    Boiangiu este de acord ca piesele realizate in maniera moderna prind mai bine la publicul tanar, „dar in sens vicios, pentru ca ei vin ca la discoteca, le place ambianta sonora“. Un exemplu de actualizare prin muzica si limba engleza care a avut succes la tineri este „Chirita of Barzoieni“, asta chiar daca nu a fost pe deplin apreciata de critici. „Uneori carligul comic pare mai eficient astfel, alteori trivializarea si vulgarizarea sunt mai puternice. Eu cred ca spectatorul este suficient de inteligent ca sa inteleaga actualitatea unui subiect si fara sa i se bage degetul in ochi pe aceste cai. Uneori insa actualizarile au efect si haz“, crede Stancu. Alte dramatizari ale operelor clasicilor pot avea la baza stilizarea artistica. Natalia Stancu da exemplul spectacolului de la Odeon, „Portretul lui Dorian Gray“, „care pune dramaturgia sub semnul miscarii si al frumosului“ si care a fost deopotriva apreciat de public si de critici.

     

    „«Portretul lui Dorian Gray» se joaca, dupa doi ani de la premiera, cu sala arhiplina, ceea ce confirma faptul ca, pentru publicul curios si deschis, teatrul-dans poate insemna o provocare cu satisfactii deopotriva emotionale si intelectuale“, explica Razvan Mazilu, cel care a semnat coregrafia piesei. El spune ca a privit piesa de teatru din mai multe perspective, ca „o conexiune intre arte: dans, teatru, muzica, plastica“.

     

    Alice Georgescu de la Ziarul de Duminica apreciaza ca unul dintre motivele pentru care nu se mai fac piese clasice este si cel economic. „Costurile unei adaptari moderne se pot situa chiar si la 50% din cele ale unei montari clasice, dar acest lucru depinde foarte mult de viziunea regizorului“, explica cronicarul, care isi aminteste ca cea mai scumpa dramatizare a fost „Apus de soare“ de la Teatrul National din Bucuresti, care a costat 6 miliarde de lei vechi.

     

    Clasic sau modern, avangardist sau nu, trebuie sa admitem ca a juca o piesa ca atunci cand a fost scrisa este aproape imposibil. „Spectatorul este ceva viu si fiecare spectacol este o variabila in raport cu ideea pe care o ai la lectura“, este parerea Nataliei Stancu. Pana la urma, valoarea piesei este data de rezultatul final. „Daca este un spectacol bun, care te emotioneaza, atunci e bine, daca insa rezultatul este nereusit, atunci au gresit abordarea piesei.“

  • De la Kennedy la Bush jr.

    La ceremonia de inaugurare a lui John F. Kennedy a existat un moment uitat aproape, dar care pare sa aiba, in cartea Sarei Antonelli, o incarcatura simbolica covarsitoare: clipa in care poetul Robert Frost, aflat la solemnitate, a dat citire poemului „The Gift Outright“.

     

    Era vorba nu doar de faptul ca un poet lua parte la cel mai important moment al cetatii, ci si de faptul ca i se recunostea in sfarsit literaturii dreptul de a se integra in viata politica a tarii, deocamdata doar spre a-i celebra istoria. O cotitura simbolica, asa cum spuneam, dar care consfintea, in latura ei explicita, prin mesajul poemului frostian, directia noua a politicii a lui Kennedy; adica, pe de-o parte, indemnul la recunoasterea suprematiei Statelor Unite pe scena politica internationala si, pe de alta, sublinierea caracterului exceptional al misiunii civilizatoare a SUA.

     

    In cadrul Conventiei Democrate de la Los Angeles din anul 1960, Kennedy insusi avea sa apese asupra ideii de moment zero, de clipa-limita in destinul tarii sale: „Ne aflam in fata unei noi frontiere: frontiera anilor ‘60. Si eu ii cer fiecaruia dintre voi sa fie un pionier al acestei frontiere“. Desi nu toate gesturile sale au putut fi asimilate ideii de concordie interna si internationala (vezi, bunaoara, criza din Golful Porcilor), schimbarea preconizata de presedinte destainuia dorinta limpede de depasire a granitei dintre barbarie si civilizatie.

     

    De accedere la niste valori eminamente noi, in care cultura sa fie o unealta a politicii si in care artele sa modifice mentalitatile, convingere care si-a gasit expresia, intre altele, in numeroasele functii de conducere incredintate, in acea perioada, intelectualilor si cercetatorilor. Aceasta a fost, in ciuda tuturor obstacolelor si inerentelor derapaje, o directie de dezvoltare care nu a mai putut fi oprita. Cu toate ca unii europeni, cu prea multa pripa cartitoare, numesc produsul de azi al acestei evolutii „cultura Coca-Cola“, e limpede ca o fac fara sa scruteze realitatile unei spiritualitati care nu a incetat sa fie in continua ebulitie.

     

    Desi nu aceasta este teza cartii sale, sinteza Sarei Antonelli de fapt asta demonstreaza. Anume – continuitatea creatoare si pionieratul cultural american, de la generatia beat la Velvet Underground si Bob Dylan, de la Kerouac la Thomas Pynchon, Toni Morisson si Bret Easton Ellis, de la filmele „Apocalypse Now“ la „Strange Days“ (al lui Kathryn Bigelow), de la pop-art la arta instalationista. Ceea ce face atat de interesanta aceasta excursie in viata Americii ultimelor patru decenii este insa remarcabila impletire a palierelor de investigatie.

     

    Desi focalizarea este una cert culturala, socialul, etnicul, politicul si economicul sunt in permanenta prezenti, facand din tabloul Sarei Antonelli nu o elitista istorie a artei, ci o percutanta si vie evocare a unei Americi (inaintand de la razboiul din Vietnam la cel din Irak si de la scandalul Watergate la scandalul Monica Lewinsky) care inca isi traieste segregatiile postmoderne, dar a carei vitalitate spirituala nu inceteaza sa uimeasca.         

     

    Sara Antonelli, Cultura americanA  contemporana,

    Editura Runa, grupul editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • NOUTATI

    Calatoriile credintei

    Seria de autor „Amin Maalouf“ a editurii Polirom s-a mai imbogatit cu un titlu: „Leon Africanul“. Cum aceasta colectie nu si-a propus sa respecte cronologia aparitiei volumelor originale, iata ca, dupa patru titluri sclipitoare ale Domnului Orient (acesta este supranumele occidental al scriitorului; libanez de origine, a emigrat in Franta, tara in limba careia si-a scris toate productiile literare), avem bucuria sa ne intalnim si cu cel dintai roman publicat de autor. Un roman care lanseaza, de fapt, tema favorita a lui Maalouf: ciocnirea civilizatiilor, dialogul, adesea frant, intre mentalitatile popoarelor care traiesc in preajma bazinului Mediteranei. O autobiografie imaginara, care pleaca de la o poveste reala. In 1518, un ambasador maghrebian e capturat de niste pirati sicilieni, care il dau in chip de ofranda Papei Leon al X-lea. Calatorul, pe numele sau Hassan al-Wazzan, gaseste astfel prilejul sa istoriseasca oficial principalele evenimente ale fascinantei sale vieti

     

    Amin Maalouf, Leon Africanul,

    Editura Polirom, Iasi, 2005

     

     

    Un alt Columb, o alta America

    Argentinianul Abel Posse a studiat politologia si literatura si a ajuns sa straluceasca in amandoua: diplomat de cariera, pe de-o parte, si, pe de alta, scriitor apreciat, cu premii in palmares si izbanzi literare atat in materie de fictiune cat si de eseistica. Volumul de fata e o calatorie in istoria secreta a descoperirii Americii. Care se transforma intr-un voiaj initiatic, ale carui urzeli mistice sunt tesute de Fernando si Isabela, regii spanioli a caror dragoste se transforma intr-o „conspiratie a paradisului“. Agentul acestei nebunii, jumatate erotice, jumatate eretice va fi Cristofor Columb, cel care va ajunge sa creada ca America era, de fapt, taramul unde fusese alungat Adam. Romanul a primit unul dintre cele mai prestigioase distinctii literare ale latinitatii, premiul Rómulo Gallegos.

     

    Abel Posse, Cainii paradisului,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • Casa salciilor plangatoare

    Si Steven Spielberg, si Brett Ratner si Spike Jonze au fost considerati, pe rand, cel mai potrivit regizor pentru a transpune pe ecran „Memoriile unei gheise“, bestseller-ul lui Arthur Golden. Sortii au picat insa pana la urma pe Rob Marshall.

     

    Producatorii au facut, se pare, o alegere nimerita: autorul stralucitorului „Chicago“ scoate tot ce este mai bun din romanul lui Golden, care, culmea, este, intr-un fel, tot despre showbiz si tot despre doua femei rivale.

     

    Povestea gheisei Sayuri are toate ingredientele necesare pentru a-l tine pe spectator in fata ecranului timp de mai bine de doua ore: exotism, aventura, o poveste de dragoste, rivalitatea dintre Sayuri (Zhang Ziyi) si colega ei mai varstnica, dar la fel de frumoasa, Hatsumomo (Gong Li), totul in decorul cartierului Gion din Kyoto, reconstruit aproape in intregime langa Los Angeles.

     

    Micuta Chiyo (Suzuka Ohgo) este vanduta de tatal ei unei case a salciilor plangatoare (casa de gheise). Despartita de sora ei, Satsu, care, mai putin norocoasa, fusese vanduta unui bordel, Chiyo devine slujnica lui Hatsumomo, una dintre cele mai celebre gheise din cartierul Gion din Kyoto. Desi Hatsumomo, invidioasa pe ochii albastri ai lui Chiyo, ii face acesteia zile fripte, fetita incepe sa invete ce inseamna sa fie gheisa.

     

    Protejata de Mameha (Michelle Yeoh), Chiyo devine o gheisa desavarsita si capata numele de Sayuri. Povestea e complicata de dragostea pe care Sayuri o simte pentru un om de afaceri (Ken Watanabe), de luptele pentru suprematie in cartierul gheiselor si de amenintarea celui de-al doilea razboi mondial. Multe voci au criticat distributia filmului, cu cele trei actrite principale provenind din China si foarte putini actori japonezi (nici unul intr-un rol consistent, cu exceptia lui Ken Watanabe, „ultimul samurai“ din filmul lui Edward Zwick).

     

    Despre „Memoriile unei gheise“ chiar s-a spus la un moment dat ca este un film „scris de albi, despre o japoneza jucata de o chineza“, dovada pura a unui panasianism ignorant si a incapacitatii de a recunoaste diversitatea culturala a Asiei.

     

    Regizorul Rob Marshall a argumentat alegerea actritelor cu alte exemple celebre din istoria filmului: italianul Anthony Quinn l-a jucat pe grecul Zorba, egipteanul Omar Sharif pe rusul Jivago, americanca Renée Zellweger pe britanica Bridget Jones. „Un actor bun isi uita originea si ne face si pe noi s-o uitam, intrand suta la suta in pielea personajului. Am distribuit actrite care sa se potriveasca rolului, fara sa ma intereseze nationalitatea lor“, a spus Marshall.

     

    Bineinteles, oricat de bine ar juca Zhang Ziyi si oricat de bine s-ar identifica ea cu japoneza Sayuri, ne este imposibil sa uitam cine este ea: poate cea mai faimoasa actrita chineza de la ora actuala. Dupa „Tigru si dragon“ si, „Eroul“ (unde joaca alaturi de Maggie Cheung, care a fost una dintre optiunile pentru rolul Mameha) si „Casa sabiilor zburatoare“, Zhang Ziyi pune deoparte sabiile, sagetile si-si foloseste mainile nu pentru a imparti lovituri, ci pentru a manui evantaiul sau a turna ceaiul cu o desavarsita arta. Ceea ce nu e, neaparat, simplu.

     

    Chiar daca la prima vedere rolul din „Memoriile unei gheise“ pare mai putin solicitant, Zhang Ziyi spune ca efortul pe care l-a depus pentru a se identifica cu Sayuri a fost mult mai mare decat pentru rolurile din filmele anterioare: un curs maraton pentru a invata totul despre viata unei gheise, plus limba engleza, relativ necunoscuta actritei, care nu a mai jucat pana acum un rol de o asemenea anvergura intr-o alta limba decat chineza.

     

    Dar cel mai solicitant, spune Ziyi, a fost dansul de la ceremonia de mizuage. E vorba, indiscutabil, de momentul cheie al filmului, in care se concentreaza tot misterul, frumusetea si forta extraordinara a artei unei gheise. Dansul, la fel de frumos ca si cel al boabelor de fasole din „Casa sabiilor zburatoare“, dar mult mai vizual, mai subtil, este probabil motivul pentru care „Memoriile unei gheise“ a primit Oscarul pentru imagine. „Chiar daca am luat lectii de dans timp de sase ani, tot mi-a fost greu. Unde mai pui ca a trebuit sa ma obisnuiesc cu acei pantofi-platforma. Prima oara cand i-a vazut, Michelle (Yeoh – n. red.) a crezut ca sunt genti!“, a spus Ziyi.

     

    Chiar daca a fost acuzat ca americanizeaza poate cel mai pur aspect al vietii japoneze din ultimele secole si are un final infiorator de american, „Memoriile unei gheise“ a primit o multime de premii. Pe langa cele trei Oscaruri, filmul a mai primit un Glob de Aur pentru coloana sonora si trei premii BAFTA. Dar mai important decat premiile este faptul ca „Memoriile unei gheise“ ne da sansa sa intram intr-o lume total necunoscuta, pe care povestea lui Sayuri, muzica lui John Williams si decorurile exotice o fac fascinanta si de neuitat.

     

    MEMORIILE UNEI GHEISE/MEMOIRS OF A GEISHA;

    R: ROB MARSHALL CU: ZHANG ZIYI, GONG LI, MICHELLE YEOH, KEN WATANABE, TSAI CHIN, TOGO IKAWA. DIN 14 APRILIE

  • Managerii se lasa greu dusi in provincie

    Cat de greu este sa gasesti un manager pentru o companie din provincie? „De la greu pana la extrem de greu, in functie de «reputatia» localitatii.“

     

    Concluzia alaturata apartine Cristinei Paveliu, managerul de resurse umane al proaspat-infiintatei fabrici din Calarasi a producatorului de sticla pentru constructii Saint-Gobain. Anul trecut, Paveliu a trebuit sa angajeze toata echipa manageriala pentru fabrica din Calarasi. Si nu i-a fost usor. Dar de aceasta concluzie se lovesc tot mai multe companii straine, pe masura ce descopera „cealalta Romanie“ – Romania din jurul Bucurestiului.

     

    Daca orasele mici din Romania erau, pana nu demult, lipsite de aproape orice interes economic pentru investitorii straini – in lipsa bancilor si a infrastructurii adecvate -, in ultimii ani, acestea fac tot mai mult ochi dulci investitorilor straini: salariile mult mai mici fata de cele din Bucuresti, precum si costurile mai scazute din piata imobiliara, la care se adauga uneori si statutul de „zona defavorizata“ cu scutirile de taxe corespunzatoare, totul pe fondul apropierii de momentul integrarii in UE – sunt atuuri valoroase pentru orice investitie greenfield (de la zero – n.r.), si nu numai pentru acestea.

     

    Un bun exemplu este localitatea Radauti din judetul Suceava. In aceasta primavara, doua firme austriece – Egger si Schweighofer – incep aici investitii de 570 de milioane de euro in fabrici de prelucrarea lemnului si intr-un hotel de trei sau patru stele. Ce a atras acolo cele doua companii? Pe langa exploatatiile forestiere din apropiere, cu siguranta ca austriecii nu au scapat din vedere nici faptul ca in zona sunt cele mai mici salarii medii din tara: conform Institutului National de Statistica, salariul mediu net in 2005 in Iasi, de exemplu, a fost cu 42% mai mic decat salariul mediu net in Bucuresti in aceeasi perioada, respectiv 166 de euro, fata de 282 de euro. Comparatia salariilor bucurestene cu cele din Radauti ar releva cu siguranta discrepante si mai mari. In plus, rata somajului in Moldova este de circa trei ori mai mare decat cea din Bucuresti, ca atare si mana de lucru este mult mai usor de gasit.

     

    Dar „cealalta Romanie“ nu ofera investitorilor numai avantaje, ci si dificultati, iar lipsa managementului si a specialistilor este poate cea mai mare dintre ele. Egger si Schweighofer au aflat repede acest lucru: nici pana in momentul de fata nu si-au facut rost de echipa manageriala, desi au inceput recrutarile cu luni in urma. Contactat de BUSINESS Magazin, un oficial al Egger – Karin Wagner – a spus doar ca este prea devreme sa ofere informatii privitoare la managementul romanesc, avand in vedere ca proiectul e in stadiu de planificare.

     

    Dificultatea de a gasi manageri si specialisti in orasele mici are doua explicatii. Prima ar fi faptul ca nu au existat investitii semnificative in zona si, implicit, nici nevoie semnificativa de astfel de specialisti sau manageri. Ca atare, populatia locala nu s-a orientat catre acele directii de specializare sau calificare si au lasat descoperita nevoia proaspetilor investitori. Cei care totusi s-au specializat au ales drumul marilor orase. A doua explicatie este reticenta managerilor si a specialistilor de a accepta posturi in orase mici.

     

    „Desi in ultimii ani s-a observat o oarecare tendinta de imbunatatire a atitudinii vis-r-vis de relocare, in continuare prima reactie este aceea de respingere a acestei idei“, spune Cristina Paveliu, managerul de resurse umane al Saint-Gobain Romania, companie care are in echipa manageriala noua manageri fie deja relocati in Calarasi, fie care urmeaza sa o faca. „Pentru managerii din productie, o cerinta absolut obligatorie la momentul ofertei de angajare a fost aceea de a locui in Calarasi“, explica Paveliu. Echipa relocata a Saint-Gobain acopera aproape integral plaja functiunilor intr-o societate: productie, financiar, achizitii, logistica, resurse umane. Iar cel mai dificil a fost gasirea de personal pentru posturile extrem de specializate, precum robotica industriala, IT, controlor financiar sau trezorier, spune managerul.

     

    Pentru foarte multi, mutatul intr-un oras mic inseamna ruperea de familie si de viata cu care se obisnuisera. Pe acestia este foarte greu sa-i convingi sa plece, spune George Butunoiu, consultant la propria firma de head-hunting si consultanta, care-i poarta numele.

     

    „Am avut discutii mari pe aceasta tema si nu pleaca nimeni, foarte greu se muta“, spune Butunoiu, care a lucrat pe proiecte de relocari cu companii precum Michelin pentru fabricile din Floresti si Zalau, cu Sumitomo (Deva), Lasselsberger (Cluj) sau Dr. Oetker (Curtea de Arges). „Oricat de tentant ar fi pachetul salarial, ne izbim de reticenta relocarii intr-un oras mic, unde posibilitatile de dezvoltare profesionala, dar si posibilitatea unei vieti variate ce implica teatre, opera, film, sunt reduse“, spune si Alina Enache, director executiv al companiei romanesti de recrutare de manageri Total Business Solutions, care a lucrat pe un astfel de proiect de relocare in Calarasi, unde „resursa umana avea un nivel de pregatire sub standardele cerute de companie si a fost practic imposibila formarea unei echipe cu personal din Calarasi“. Cu o situatie similara s-a confruntat TBS si in Galati, de unde tinerii absolventi tind sa plece.

     

    Cum se descurca, in aceste conditii, companiile din aceste zone? Cu multa rabdare, avand in vedere ca timpul necesar recrutarii pentru alte orase este cel putin dublu fata de cel necesar recrutarii pentru Bucuresti, spun specialistii. Care sunt totusi managerii care accepta astfel de posturi, avand in vedere ca majoritatea le refuza? In primul rand, sunt managerii fara familii. Daca au familii, in cazuri extrem de rare se muta cu tot cu ea, preferand sa faca naveta cat de frecvent posibil. In al doilea rand, sunt manageri care isi doresc o cariera intr-o companie multinationala si nu au avut aceasta sansa in orasul in care se afla.

     

    Un astfel de caz este Lilia Radu, 33 de ani, care lucra in Iasi pe pozitia de manager de resurse umane la Elsid, o companie romaneasca din domeniul siderurgiei. In calitate de head-hunter, George Butunoiu a contactat-o pentru un post omolog la Sumitomo in Deva – companie specializata in industria de cablaje auto si membra a Sumitomo Corporation Europe Ltd.

     

    „Am mers la interviuri pentru ca m-a impresionat compania“, isi aminteste Lilia Radu, care acum e pe cale de a se muta in Bucuresti, unde are deja mai multe oferte de lucru. „Mi s-a parut foarte interesanta nu atat pozitia, cat ce se asteptau de la mine, asa ca am acceptat provocarea. Salariul nu era mai mare decat la o alta companie multinationala in Bucuresti.“ In momentul de fata, in Romania Sumitomo are trei fabrici si aproximativ 20 de manageri relocati din diferite colturi ale tarii. Iar la Saint-Gobain, in Calarasi, s-au relocat persoane din Gura Humorului, Curtea de Arges si Pitesti.

     

    Un alt caz, de data asta de relocare din Bucuresti intr-o alta parte a tarii, este cel al Lianei Petre, care, dupa ce a lucrat trei ani ca manager de resurse umane intr-o companie romaneasca din domeniul farmaceutic din Bucuresti, si-a dorit „o schimbare intr-o companie multinationala“ si a acceptat oferta companiei Lear din Pitesti, filiala a unuia dintre cei mai mari furnizori de componente auto la nivel global, cu vanzari anuale de 17 miliarde de dolari.

     

    „Motivul important pentru relocare a fost noua provocare si a meritat pe deplin“, spune Liana Petre. „Am vazut cum creste o firma sub ochii mei, de la 50 de angajati la peste 2.000 in mai putin de 3 ani.“ Petre spune ca teoria conform careia acceptarea unui job in provincie este o trambulina catre un post mai bun la intoarcere a functionat in cazul ei – ea fiind de curand angajata de Provident Financial Romania. Si alti specialisti in resurse umane spun ca teoria se confirma, cu conditia ca plecarea sa se faca in companii cu renume international.

     

    Totusi, nici unul dintre managerii care accepta relocarea pentru oportunitatea de a lucra intr-o multinationala nu neglijeaza aspectul financiar. Dimpotriva, relocarea este considerata un sacrificiu pentru care sunt asteptate compensatii consistente, insemnand „un pachet financiar important si sprijin la relocare destul de generos“, conform Cristinei Paveliu de la Saint-Gobain Romania. Daca Alina Enache de la firma de recrutare TBS spune ca sporul salarial pentru simplul gest al relocarii este de 20-30%, consultantul George Butunoiu indica in unele cazuri chiar dublarea salariului.

     

    Liana Petre a primit de la Lear Pitesti si un pachet de relocare pentru un an constand in chiria pentru un an. „Masina a intrat in pachetul managerial si nu are legatura cu relocarea“, spune Petre. Elena Bordei, director de personal la Ductil Buzau – cel mai important producator autohton de electrozi de sudura, detinut de Air Liquide Welding in proportie de peste 70% -, spune ca, din experienta ei, este destul de greu sa convingi managerii sa se reloce si ca „trebuie oferite alte avantaje care sa compenseze naveta sau relocarea. De regula se asigura masina de serviciu sau prima de relocare care sa acopere chiria unui apartament“. La Ductil Buzau lucreaza cinci manageri si doi specialisti relocati, toti din Ploiesti si Bucuresti, dintre care sase au ales sa faca naveta.

     

    Ar fi insa o iluzie pentru un angajator sa-si imagineze ca, odata ce a reusit sa convinga o echipa manageriala sa se reloce, problemele s-au rezolvat. Din experienta managerilor de resurse umane intervievati reiese ca fluctuatiile de personal („employee turnover“) tind sa fie mai mari in randul personalului relocat. Perioada medie pentru care un manager sau un specialist accepta sa se reloce este de 2-3 ani. Liana Petre, care a lucrat in Pitesti pentru Lear, spune ca, desi avea apartament acolo, viata personala si cea profesionala o aduceau in Bucuresti mai des decat o data pe saptamana, lucru care a devenit obositor in timp.

     

    Ca atare, dupa trei ani s-a reintors in Capitala, adusa tot de head-hunteri, pe un post si mai bun. De asemenea, persoanele relocate „se arunca pur si simplu in activitate, muncind poate si cate 12 ore pe zi, fara ca cineva sa le ceara acest lucru si, la un moment dat, se epuizeaza“, spune Cristina Paveliu de la Saint-Gobain. Insa „de cele mai multe ori, persoanele relocate ajung sa progreseze destul de rapid in cariera si acumuleaza o experienta extrem de bogata intr-un timp foarte scurt“.

     

    Conform specialistilor intervievati, fenomenul relocarii se va amplifica in viitor. Aceasta amplificare va veni ca urmare a doua fenomene distincte. Alina Enache, director executiv al TBS, descrie primul fenomen: „Companiile care investesc in Romania cauta din ce in ce mai mult diverse orase mai mici, pana acum «inchise», considerand, mai ales in domeniul productiv, ca vor putea acoperi mai usor forta de munca calificata (fara studii superioare) si necalificata, cu oameni «de prin partea locului»“.

     

    Al doilea argument vine tocmai de la companiile active in productie: Ursus si Tenaris sunt doar doua dintre companiile care au ales sa-si recruteze „trainees“ din diferite zone ale tarii pentru a-i pregati si, ulterior, a-i angaja. Astfel, Ursus a luat absolventi de chimie alimentara din Galati si i-a dus in fabricile din Buzau si Cluj, iar 10-15 dintre ei au si ajuns pe pozitii de middle-management, conform lui Radu Panait, manager de resurse umane. Iar producatorul de tevi Tenaris a acceptat pana acum in programul Global Trainees 70 de absolventi carora le va oferi si posibilitatea de a lucra ca specialisti sau chiar ca manageri.

     

    Conform Oficiului National al Registrului Comertului, doar 27% dintre companiile inmatriculate in luna decembrie 2005 au fost inregistrate in Bucuresti. Restul de 73%, in asa-numita „provincie“. Un termen care incepe sa para un pic prea generic pentru o cifra atat de mare.

  • Provincia in cifre

    Modelul celor doua Romanii, in care Capitala si provincia sunt doua lumi opuse, incepe, treptat, sa se deterioreze prin cresterea investitiilor in provincie si prin mobilitatea tot mai mare a fortei de munca.

     

    73%: Ponderea companiilor inmatriculate in alte localitati decat Bucurestiul in decembrie 2005.

     

    2-3 ani: Media de sedere a managerilor relocati pe un post in provincie.

     

    DUBLU: Timpul investit in recrutare de manageri si specialisti pentru provincie, fata de timpul investit pentru recrutarea in Bucuresti.

     

    20%-100%: Sporul salarial pentru un manager care accepta relocarea in provincie.

     

    42%: Cu atat a fost mai mic salariul mediu net in Iasi, fata de cel din Bucuresti, in 2005, conform INS.

  • BIROUL DE CREDIT: Numaratoarea de credite se face la mai multe miini

    Urmatoarele doua luni vor aduce o dublare a numarului institutiilor financiare ce trimit Biroului de Credit informatii pozitive despre clientii lor, de la sase – cate o fac acum – la 12. Altfel spus, toti acei clienti care nu-si declara  creditele anterioare la solicitarea unora noi vor fi identificati mult mai usor.

     

    Pe masura ce tot mai multe banci si institutii financiare vor trimite la Biroul de Credit si informatii despre creditele „bune“, declaratia pe proprie raspundere la solicitarea unui nou imprumut va putea fi si verificata. Pe de alta parte, in cazul celor care, dupa acest moment, vor fi descoperiti ca au mai multe credite decat au declarat, „nu se va intampla nimic“, spune directorul general al Biroului de Credit, Serban Epure – sanctiunile nu pot fi aplicate retroactiv.

     

    Pana una alta, „cinci banci si o societate de leasing“, spune Serban Epure, transmit la Biroul de Credit si evidenta creditelor la care nu s-a intarziat cu plata ratelor. In urmatoarele doua luni, insa, spune presedintele Asociatiei Romane a Bancilor, Radu Ghetea, numarul lor se va dubla.

     

    Primii care au facut acest pas, inca din iulie 2005, au fost cei de la Bancpost, de altfel si singurii care au admis acest lucru. De-spre ceilalti cinci participanti cu informatii pozitive nici directorul general al institutiei si nici Radu Ghetea nu vor sa spuna mai mult. Motivul este simplu, explica un bancher: pentru ca cei sase (si doar ei) pot cere si informatii pozitive despre o persoana, ei pot verifica (folosind si bazele celorlalti) care este, cu adevarat, gradul de indatorare al unui client ce le trece pragul pentru a lua un credit.

     

    Problema verificarii gradului real de indatorare al unui solicitant de credite e una destul de spinoasa pentru bancheri. Acum, acest lucru se face pe baza unei declaratii pe proprie raspundere pe care clientii o completeaza cand isi depun dosarul pentru un nou imprumut. Insa pentru creditele mici – asa cum sunt majoritatea celor pentru consum – surse de informatii pentru a verifica onestitatea celor declarate nu prea exista.

     

    „Ne bazam mai mult pe agilitatea functionarilor nostri, in acest caz“, povestea recent un bancher. Pentru ca „ne-am invatat sa mirosim declaratiile mincinoase, iar tactica intimidarii functioneaza, uneori“. Lucrurile se schimba cand vine vorba despre imprumuturi ceva mai mari, care depasesc 200 mil. ROL (circa 5.700 de euro). In acest caz, bancherii au deja obligatia sa transmita informatii unei structuri similare biroului de credit: Centrala Riscurilor Bancare din BNR „contabilizeaza“ atat informatii despre creditele restante cu mai mult de 30 de zile, indiferent de suma creditata, dar si informatii pozitive despre clienti cu sau fara restante, in cazul imprumuturilor de valoare mare. De aici se poate solicita informatia referitoare la riscul unui potential client, dar numai cu acordul scris al acestuia.

     

    Dupa un algoritm similar se vor misca lucrurile si la Biroul de credit, cand acesta va avea destule informatii. Cand? „Curand“, raspunde Serban Epure, „pentru ca suntem in discutii cu multe banci“. „In nici un caz pana la finele anului“, suna replica indirecta a unui bancher, argumentand ca o astfel de raportare la „biroul datornicilor“ implica o logistica destul de greoaie pentru ei. Costurile pe care le implica transmiterea informatiilor si infrastructura informatica necesara sunt, pe de o parte, o explicatie. O alta explicatie tine insa de confidentialitatea bazelor de date ale fiecarei banci – in special bancile mari fiind foarte atente la conditiile in care sunt dispuse sa-si deschida bazele de clienti. „Discutam acum asupra conditiilor punctuale in care vom semna contractul pentru a intra, cu informatii pozitive, in baza Biroului de credit“, spune Dana Demetrian, directorul departamentului de gestiune a produselor si riscului din cadrul BRD-GSG.

     

    Pe de alta parte, este de asteptat, puncta si Ghetea, ca odata ce una dintre bancile mari va face acest pas, rand pe rand si ce-lelalte ii vor urma exemplul. Pana una alta insa, la Biroul de credit continua sa se stranga date despre datornici. In baza de date de aici ajung toti restantierii bancilor cu datorii mai mari de 30 de zile (indiferent de valoarea restantei), clientii fraudulenti (care au savarsit o infractiune in relatie cu banca, pentru care s-a emis o hotarare judecatoreasca definitiva), precum si clientii debitori care au furnizat date neconforme cu realitatea la momentul solicitarii creditului.

     

    Tragand linie si adunand cei 22 de participanti ce trimit informatii despre restantele mai mari de 30 de zile adunau, la finele lui martie, peste 200.000 de debitori cu obligatii restante curente. Valoarea totala a restantelor era, la aceeasi data, de 196 mil. RON, majoritatea credite de consum. Astfel, restantele la creditele de consum se ridica la 168 mil. RON, in timp ce creditele pe card acumulau 19 mil. RON, creditele cu descoperit de cont circa 5 mil. RON, iar creditele imobiliare sau ipotecare circa 4 milioane de RON. Aproape 90% din totalul restantelor provin de la imprumuturile in lei si doar o mica parte de la cele in euro si dolari.

     

    Surprizele „declaratiei pe proprie raspundere“? Mai bine de 30.000 de persoane sunt restante la cel putin doua banci. Iar „tacticile de intimidare“ ale bancherilor par a nu fi functionat chiar deloc in cazul celor doua persoane ce aveau, la finele lunii trecute, restante la nu mai putin de 10 banci.     

  • Omul dezvolta locul

    De la o agentie imobiliara pana la biroul unui dezvoltator nu este decat un pas. Pe care cativa brokeri cu experienta l-au si facut. S-ar putea chiar spune ca e un pas mic pentru om, dar urias pentru cariera.

     

    A fost pur si simplu o decizie de cariera“, explica Muler Onofrei motivul pentru care a plecat din agentia imobiliara Eurisko la compania americana ProLogis. Fost manager al departamentului de spatii industriale al Eurisko, Onofrei a preluat pozitia de country officer in cadrul dezvoltatorului de spatii logistice, care a lansat recent primul proiect pe piata romaneasca. „ProLogis este o companie cu greutate“, iar posibilitatea de a lucra pentru unul dintre marii dezvoltatori de spatii industriale a fost o provocare pentru Onofrei. „Este un birou nou, acum am mai multe responsabilitati organizatorice.“ De la tranzactionarea spatiilor industriale, Onofrei este acum mai implicat in partea de dezvoltare a acestora. „Voi coordona activitatea de valorificare, dar si partea de gasire a unor noi oportunitati, cum ar fi achizitia de terenuri“, explica reprezentantul ProLogis.

     

    Cooptarea in randul developerilor a unor oameni care au activat in agentii imobiliare este o tendinta relativ noua pe piata romaneasca. Pana acum, o mare parte a companiilor straine care au intrat pe piata imobiliara autohtona operau mai mult prin birourile regionale decat prin companii locale. Efervescenta din ultimii ani, care a transformat o piata imobiliara oarecum amortita intr-una foarte activa, cu tranzactii de mare anvergura si cu multe fonduri dornice sa infiga steagul in Romania, a facut ca multe companii sa deschida reprezentante locale.

     

    Un exemplu este cel al fondului austriac de investitii Europolis. La trei ani de la prima afacere in Romania – achizitia imobilului de birouri Europe House (mai cunoscut ca sediu al operatorului de telefonie mobila Orange) pentru circa 30 de milioane de dolari -, Europolis si-a deschis oficial, saptamana trecuta, biroul din Romania. Director general al acestuia este Stefan Gheorghiu, fost angajat vreme de opt ani al celei mai importante companii de consultanta imobiliara din Romania, Colliers International. „Am lucrat un an pentru Colliers in Mexic. Acolo am vazut care este evolutia unui agent imobiliar, de la junior la «top real estate agent» si care este pasul urmator. Este mai interesant sa fiu implicat in dezvoltare decat in tranzactii“, marturiseste Gheorghiu.

     

    In general, fondurile de investitii imobiliare prefera sa achizitioneze de la developeri un imobil gata construit si inchiriat. Insa cele mai bune cladiri construite in Romania fie au fost deja cumparate, fie nu sunt oficial de vanzare. Practic, fondurile de investitii se confrunta cu o situatie relativ unica: lipsa unor cladiri pe care sa le poata achizitiona. Implicarea alaturi de developeri in constructia si inchirierea cladirii s-a impus, astfel, de la sine. Europolis, bunaoara, negociaza cu mai multi investitori implicarea in cateva proiecte a caror valoare cumulata este de circa 300 de milioane de euro.

     

    Tot de la Colliers a plecat si Nicoleta Radu, dar la o companie romaneasca, in cadrul careia se ocupa acum de dezvoltarea imobilelor de birouri parte a proiectului Baneasa Investments, controlat de oamenii de afaceri Gabriel Popoviciu si Radu Dimofte. „Este un proiect foarte-foarte mare si a fost o provocare sa incep de la zero lucrul la un centru de afaceri“, explica Nicoleta Radu.

     

    Baneasa Business & Technology Park ar urma sa fie dezvoltat, intr-o perioada de cinci ani, in mai multe etape, pe un teren cu o suprafata de 12 hectare si va cuprinde 11 cladiri de birouri din clasa A si A plus, cu o suprafata totala de 160.000 de metri patrati. „Obiectivul meu este de a scoate proiectul cat mai repede si de a-l face cat mai bine“, spune Radu. Oportunitatea trecerii de la activitatea de brokeraj la cea de dezvoltare a venit intr-o perioada in care se afla in cautarea unei noi provocari.

     

    „La vechiul loc de munca eram agent, aveam o piata la dispozitie, mai multe cladiri de birouri si o lista de clienti. Deja ajunsesem la un punct in care simteam nevoia sa fac ceva mai mult“, adauga Nicoleta Radu. Mai mult isi doreste si Mihai Ghircoias, seful departamentului de birouri de la CB Richard Ellis – filiala din Romania a celei mai mari companii de consultanta si brokeraj din lume. El va deveni, la sfarsitul acestei luni, country manager al unui dezvoltator care inca nu este prezent pe piata romaneasca – A1 Immobilien. „Este un pas pe care il face la un moment dat orice agent care-si doreste sa faca mai mult decat sa tranzactioneze niste spatii“, spune el.

     

    Evolutia brokerilor imobiliari catre developeri este fireasca, apreciaza si consultantii in domeniul resurselor umane. „Am discutat cu unii consultanti romani si cred ca sunt cateva persoane care ar face fata cu brio in activitatea de dezvoltare“, apreciaza Ulrik Rasmussen, regional consultant in cadrul Pedersen & Partners, companie de recrutare de manageri. „Nu este neaparat primul pas (pentru un broker – n.r.), dar este unul pe termen lung“, considera reprezentantul Pedersen & Partners, care s-a ocupat de recrutari pentru companii ca GTC – unul dintre cei mai importanti dezvoltatori de pe piata romaneasca – sau compania Global Finance, care a lansat recent un fond de investitii destinat pietei de real estate.

     

    Consultantul in resurse umane George Butunoiu considera ca alegerea unui om pentru conducerea unui developer depinde insa si de proiectele pe care ar urma sa le dezvolte compania in cauza. „Ideea e simpla: cu cat vorbesti de sume mai mari, cu atat vrei sa ai acces la clienti mari, de obicei inaccesibili celor mai multi dintre agentii imobiliari romani“, spune Butunoiu.

     

    El apreciaza ca cea mai mare parte a agentiilor imobiliare romanesti sunt conduse de proprietari sau fondatori, care se ocupa de mari proiecte si au acces la investitori importanti, dar nu au interesul sa renunte la propria afacere pentru a deveni angajatii altor companii. De aceea, de multe ori sunt preferati managerii straini.

     

    „Exista si proiecte pentru care nu e nevoie de straini, ci de oameni care sa cunoasca specificul pietei locale, cum ar fi – de exemplu – dezvoltarile rezidentiale“, precizeaza Butunoiu. Cert este ca, dupa cum spune si Muler Onofrei, este o tendinta ca dezvoltatorii internationali sa angajeze oameni din industrie. „Este normal. Daca ai nevoie de un om local, te duci la cei care cunosc piata.“ Iar dintr-o agentie imobiliara pana in biroul unui dezvoltator nu e decat un pas.

  • Oameni si proiecte

    Nicoleta Radu

    FOSTA POZITIE: Associate Director la Colliers International

    ACTUALA POZITIE: manager office leasing Baneasa Business & Technology Park

    MIZA: Baneasa Business & Technology Park este segmentul de birouri din cadrul proiectului Baneasa, care va cuprinde nu mai putin de  11 cladiri de birouri, cu o suprafata totala de 160.000 de metri patrati. Valoarea investitiei pentru constructia imobilelor de birouri este estimata la 250 de milioane de euro, in timp ce volumul total de investitii pentru intreg proiectul Baneasa este preconizat a fi de 1,2 miliarde de euro

     

    Muler Onofrei

    FOSTA POZITIE: manager al departamentului de spatii industriale la Eurisko

    ACTUALA POZITIE: country officer ProLogis

    MIZA: Compania americana va investi 80 de milioane de dolari pentru construirea centrului logistic ProLogisticPark Bucharest A1, amplasat la km 23 al autostrazii Bucuresti-Pitesti. Parcul va avea o suprafata de 158.000 mp. Primele doua cladiri ar urma sa fie finalizate anul acesta, alte patru cladiri urmand sa fie construite anul viitor si in functie de cerere. De asemenea, ProLogis intentioneaza sa investeasca si in alte orase din tara. ProLogis detine, administreaza sau dezvolta circa 2.340 de proprietati, cu o suprafata totala de 35 de milioane de metri patrati, in 77 de tari

     

    Stefan Gheorghiu

    FOSTA POZITIE: Corporate Services Director la Colliers International

    ACTUALA POZITIE: director general al biroului din Bucuresti al fondului de investitii Europolis

    MIZA: Fondul austriac de investitii (detinut de BERD si banca austriaca Investkredit) detine deja doua proiecte imobiliare in Romania (imobilul de birouri Europe House si parcul logistic Cefin Logistic Park), in care a investit 103 milioane de euro. Europolis a alocat deja alte 70 de milioane de euro pentru extinderea parcului logistic si negociaza, potrivit declaratiilor reprezentantilor companiei, implicarea intr-o serie de proiecte noi, care ar necesita investitii totale in valoare de 300 de milioane de euro