BusinessMagazin

Blog

  • Mittal Steel in cifre

    MITTAL STEEL IN CIFRE

    • 70 de milioane de tone, capacitati de productie 
    • 57 de milioane de tone, livrari totale de otel  
    • 14 tari au combinate din „familia“ Mittal
    • 165.000 de angajati
    • 31,5 miliarde de dolari, venituri in 2004
    • 7 miliarde de dolari profit operational

    FORMULA SUCCESULUI

    • echipa puternica de negociatori
    • preluarea si restructurarea combinatelor falimentare
    • companie integrata, formata din mine de carbune, de fier si combinate
    • companie globala, prezenta pe patru continente

  • Batul votului cu electori

    Pentru cateva ore, George W. Bush a trait frustrarea lui Al Gore de acum patru ani: desi avea un avans de 3 milioane la votul popular, exista riscul sa piarda votul electorilor din Ohio si, implicit, Presedintia.

    N-a fost sa fie, dar a fost cat pe ce. Alegerile din acest an din SUA au fost pe punctul de a repeta „in oglinda“ situatia de acum patru ani. Atunci Gore castiga votul popular cu un scor impresionant, dar pierdea fotoliul Casei Albe pentru ca voturile electorilor au inclinat, intr-un sfarsit, balanta in favoarea actualului presedinte. Acum, pentru cateva ore, se parea ca situatia s-ar rasturna cu susul in jos. George W. Bush castigase, in mod evident, votul popular, cu o diferenta de vreo trei milioane, imposibil de recuperat. In schimb, in asteptarea numaratorii voturilor din Ohio, John Kerry parea sa aiba sanse serioase de a-si adjudeca majoritatea voturilor elector(i)ale. Pentru multi, un asemenea scenariu ar fi reprezentat, cu adevarat, o ironie a sortii. Se spune ca Dumnezeu nu bate cu batul – poate, la o adica, folosi votul elector(i)al. (Nota: pentru ca, in limba romana, sintagma „vot electoral“ suna cel putin nastrusnic, prefer varianta „vot electorial“, mai putin creatoare de confuzii.)

    Atunci, ca si acum, multi au fost cei care, de ambele maluri ale Atlanticului, s-au grabit sa caracterizeze o asemenea situatie drept anormala, ba chiar de-a dreptul antidemocratica. „Intr-o democratie“, suna argumentul, „nu poti face abstractie de vointa majoritatii“. La o prima vedere, rationamentul pare cat se poate de solid. La o privire mai atenta, insa, lucrurile nu mai sunt chiar atat de simple, pentru doua motive. 

    Primul este in egala masura istoric si politic. Statele Unite – dupa cum le spune si numele – sunt o federatie. Imaginea omogena, de superputere, a SUA tinde sa impinga in umbra acest fapt, altminteri cunoscut de toata lumea. Dar, in ciuda centralizarii crescande din ultimele decenii, americanii se incapataneaza sa insiste pe ideea Parintilor Fondatori – fiecare stat al uniunii a avut, are si va continua sa aiba o voce distincta. Nu degeaba pe monezile americane sta inscriptionat „E pluribus unum“. Exista, desigur, un popor american. Dar americanii din Mizzourah nu trebuie confundati cu cei din Texas, Alaska sau Haiti, dupa cum intre statele de pe coasta de est si cele de pe coasta de vest exista o rivalitate mai mult sau mai putin mascata. Nu va faceti iluzii: au si americanii „miticii“, „oltenii“ si „moldovenii“ lor. Ba inca mai „mitici“, mai „olteni“ si mai „moldoveni“ decat ai nostri. Votul prin intermediul electorilor nu face decat sa consfinteasca aceasta stare de fapt.

    In al doilea rand, criticii sistemului elector(i)al ar trebui sa-si reaminteasca ceea ce stie orice student de stiinte politice – si anume ca nu exista sistem de votare absolut democratic (asa-numitul „paradox al votului“). Oricat de scandaloasa ar putea suna o asemenea afirmatie pentru urechile neofitilor, studii serioase au demonstrat, fara putinta de tagada – cum numai logica matematica o poate face – ca nici una dintre cele trei metode imaginabile de vot (majoritare, pozitionale sau utilitare) nu este net superioara celorlalte si nu poate reflecta exact optiunea electoratului. Mai mult, ca nici una dintre ele nu este inatacabila, fie din punct de vedere al corectitudinii, fie din punct de vedere logic. Altfel spus, orice metoda de vot este fie partial nedreapta, fie partial ilogica. De aici si interminabilele discutii in jurul votului majoritar, proportional, de aprobare, alternativ etc. sau a metodelor Borda, Condorcet, s.a.m.d.. Situatia este fara iesire. Indiferent cum am vota, cineva se va afla nedreptatit la sfarsitul procesului. Matematic.

    O asemenea observatie indeamna, deopotriva, la umilinta si la reflectie. Intr-o perioada in care democratia „atarna pe toate gardurile“ si pare un concept la indemana oricui, numai bun de predat, cu un aer de autosuficienta, de la gradinita pana in Irak, poate ca nu ne-ar strica putina modestie. Aidoma orizontului, democratia este in masura in care nu este – adica nu poate fi atinsa. Intr-adevar, Dumnezeu nu bate cu batul.  

  • Lectie improvizata de marketing

    Un operator telecom, o banca si o operatiune de cross-promotion ingenioasa. Banca obtine culoar spre milioanele de clienti ai operatorului, iar acesta capata in schimb promisiunea unui profit operational mai mare.

    Intr-un an intreg, una dintre cele mai importante banci din Romania a convins doar 26.000 de romani sa foloseasca unul din cardurile sale de credit. Cum ar fi, insa, daca ar reusi sa atraga intr-un an – sau in doi, sa zicem – un milion si jumatate de clienti posesori de card de credit?

    Daca deschiderea unui cont care sa aiba atasat un card de credit ar fi la fel de simpla ca si vorbitul la telefon, ar exista cu siguranta sanse ca „abonatii“ la credite sa se inmulteasca miraculos. Poate ca ar ajunge chiar la milionul si jumatate visat. Adica exact cati abonati are acum unul dintre cei doi mari operatori de telefonie mobila cu care banca este partenera pentru serviciile de mobile-banking. 

    Ce ar putea cere operatorul de telefonie mobila in schimbul clientilor pe care i-ar oferi bancii? Mai multi abonati, fireste. Din totalul clientilor Connex, de exemplu, doar 35% sunt abonati, restul fiind simpli utilizatori de cartele. E clar ca serviciile oferite de operatorul de telefonie nu reusesc, singure, sa duca la cresterea semnificativa a procentului. 

    Un operator de telefonie mobila care incearca sa-si largeasca rapid baza de abonati trebuie sa gaseasca insa si altceva, pe langa serviciile propriu-zise: sa ofere un avantaj greu de refuzat in schimbul abonamentului. Ce-ar fi daca operatorul de telefonie ar oferi bani cu imprumut abonatilor, in loc sa le ceara numai? Oare nu s-ar inghesui, cel putin utilizatorii de cartele preplatite, sa-si faca abonamente? 

    Dar de unde bani? Bineinteles, de la o banca – una cu care are deja un parteneriat solid, pe alte servicii. 

    Cam asta ar fi, in mare, filozofia care sta la baza lansarii – saptamana trecuta – a primului card de credit co-brand de pe piata romaneasca, cardul Raiffeisen-Connex. Acesta este un card de credit uzual, in lei, similar celor emise de celelalte banci, dar care iti aduce in plus si unele facilitati oferite de operatorul de telefonie. Dar pentru a-l achizitiona, trebuie sa fii intai abonat al operatorului si apoi client al bancii. 

    Privind in detaliu, cardul lansat in comun de cele doua companii poate fi si o lectie de marketing. Mai precis, despre cum sa achizitionezi, prin metode neconventionale, cota de piata si despre cum sa gestionezi mai bine baza de clienti pe care o detii. Cele doua companii, care au obiect de activitate cu totul diferit, se vor folosi una de alta, fructificand clientii la care nu au acces in mod traditional. 

    Pe de o parte, banca are acces la clientii operatorului, propunandu-le sa ia credit de la banca. Operatorii telecom si-au construit o relatie foarte apropiata cu clientii si le cunosc bine comportamentul. Stiu cati bani dau pe abonamente sau daca le platesc la timp. Bancile pot obtine astfel usor informatii despre cei care au deja sau solicita cardul respectiv. Bineinteles ca informatiile sunt obtinute, cu acordul clientului sau solicitantului, dintr-o baza de date mai buna decat a Biroului de Credit. De cealalta parte, un operator telecom are posibilitatea de a-i convinge pe clientii de cartele preplatite sa treaca pe abonament in schimbul facilitarii unui credit. Se stie ca abonatii au acces la un numar mult mai mare de servicii cu valoare adaugata decat utilizatorii de cartele. Prin urmare, venitul pe utilizator incasat de un operator e mai mare la abonati. Mai multi abonati inseamna, deci, un profit operational mai mare.

    Aceasta tehnica de marketing, a promovarii si vanzarii incrucisate a produselor si serviciilor de catre doua companii cu obiecte diferite de activitate ar putea fi urmata si de altii. De exemplu, un lant de magazine ar putea oferi serviciile de acces la Internet ale unui provider, in schimbul calitatii de client fidel. Iar furnizorul de Internet sa promoveze computerele vandute prin lantul de retail. Pentru care ai nevoie de acces la Internet, nu?

  • TOATA LUMEA CASTIGA

    AVANTAJ OPERATOR

    • convinge clientii sa treaca pe abonament
      isi creste profitul, avand mai multi abonati 
      fidelizeaza clientii, prin intermediul bancii


    AVANTAJ BANCA

    • masa mare de potentiali clienti, abonati ai operatorului
      acces la o baza de date privind clientii
      ofera clientilor bonusuri de fidelitate de la operator

    AVANTAJ CLIENTI

    • pe langa credit, primesc facilitati la serviciile telecom
      mai usor eligibili la creditare, pe baza garantiei de bun platonic
      pot folosi serviciile de mobile  banking pentru cont


     

  • Cum sa-ti iubesti firma de cablu

    Aroganta firmelor de cablu e o atitudine post-decembrista care izvoraste din  puterea teribila a afacerii. Nu ne putem lipsi de televizor – de aceea stam la coada afara, in frig, ca sa ne platim abonamentul pe luna viitoare.

    Anecdota e necesara, cel putin intr-un subiect atat de complicat cum e relatia cu firmele de televiziune prin cablu… Asa ca iata mai intai faptul divers. Ma duc sa platesc abonamentul la ghiseul firmei de cablu din Drumul Taberei. Erau primele zile de frig crancen din aceasta toamna si stiam ca de obicei se intra intr-un soi de apartament la parterul unui bloc pentru achitarea facturii… Cand am ajuns in zona mi s-a deschis vederii un peisaj dezolant, compus din vreo zece-cincisprezece pensionari infrigurati, cu portofelele in mana. L-am intrebat pe paznicul de la intrare de ce tocmai atunci, la 5 grade Celsius, au dat clientii afara din incaperea unde se faceau platile… Raspunsul a fost simplu: doamnele casierite se sufoca daca intra prea multa lume. 

    O posibila completare a anecdotei, si nu doar de dragul efectelor speciale, ar fi ca abonatii firmei din cartierul nostru isi platesc consumul in avans. Plata in avans s-a transformat intr-o obligatie, neatentia putand avea urmari neobisnuite: cablu taiat inainte ca luna platita sa se fi incheiat…

    Poate parea paradoxal, dar concluziile povestii nu sunt urmatoarele: sa ne cumparam antena parabolica, sa renuntam complet la televizor, sa protestam impotriva monopolului local detinut de firma etc. In loc de toate acestea ar fi bine sa ne supunem nervii unei analize lucide. 

    Nu mi s-a facut mila de pensionarii inghetati pe trotuarele din Drumul Taberei… Revelatia a fost alta: am realizat puterea incredibila a acestui business. Distributia de televiziune prin cablu este, dintre toate afacerile care au demarat dupa ‘90, una dintre putinele care-si permit sa-si calce clientii in picioare intr-un asemenea hal… Fara sa existe riscul unei riposte de vreun fel din partea clientului. In plus, aceste companii nu sunt mostenitoarele unor mentalitati comuniste de tratament al clientului, cum s-a intamplat sau se intampla in cazul RomTelecom, Electrica etc. Aroganta firmelor de cablu este post-decembrista si este fondata pe puterea teribila a afacerii: un val de cash se abate inspre casierii regulat, in fiecare luna, iar posibilitatile de investitie sunt dintre cele mai interesante (internet, telefonie etc.). 

    Asa ca in acele momente grele, de asteptat in frig, am abordat o perspectiva pozitiva, chiar admirativa, asupra firmei mele de cablu. Este o relatie presarata cu umilinte (tinut la usa, in frig, minute in sir, mormaieli si bodoganeli la ghiseu), dar si cu impliniri (intr-un final reusesc sa platesc si sunt fericit ca va mai trece un timp pana la urmatoarea intalnire). 

    Cred ca e visul ascuns al oricarui om de afaceri. Si mie mi-ar placea sa am o firma care sa mearga fara sa fac aproape nimic, sa-mi tratez clientii ca pe niste sclavi si sa le pun conditii demne de un ritual sado-maso. Ar fi de inteles daca tot acest joc s-ar produce in jurul unui produs autohton creat sa produca o asa dependenta. In cazul nostru nu e vorba decat despre niste distribuitori, totusi…

    Nu cu mult timp in urma am vazut insa firmele de cablu si intr-o postura vulnerabila. Artistii cereau taxe mai mari pentru drepturi conexe. Sergiu Nicolaescu vroia si el numai pentru cinematografie noi taxe din incasarile pe abonamente. Datele si documentele inclinau balanta in favoarea cablistilor. Pana la urma au si reusit sa convinga legiuitorii sa fixeze un procent-plafon mai mic. Am tinut cu cablistii in acest conflict. Era iritanta ideea ca toti sar sa puna taxe pe o afacere buna. Dupa o luna am ramas fara cablu exact cand ma pregateam sa urmaresc un meci de fotbal de maxima importanta. E clar ca avem un caz de amor nebun: iubesc fortat o firma de cablu. Un caz numai bun pentru „Din dragoste“.

  • Dai in mine, dai in fabrici si stadioane

    Planul noului guvern de la Kiev de a renationaliza companiile privatizate in conditii dubioase a atins si clubul Dinamo Kiev, controlat de magnatul Ihor Surkis. Vicepremierul Mikola Tomenko a declarat ca Dinamo Kiev a fost cedat pe nimic lui Ihor Surkis si fratelui sau Hrihori (membru al Parlamentului si presedintele Federatiei ucrainene de Fotbal), gratie relatiilor acestora cu fostul presedinte Kucima. Ca si cand n-ar fi fost de ajuns, un tribunal din Kiev a decis saptamana trecuta, tocmai inaintea meciului din Cupa UEFA cu Villareal, sa blocheze actiunile clubului, ca urmare a plangerii unei actionar minoritar – o firma controlata de un fost partener de afaceri al fratilor Surkis, care a reclamat ca i-au fost incalcate drepturile cu prilejul unei majorari de capital.

    Ihor Surkis a luat imediat masuri: l-a invitat pe presedintele Viktor Iuscenko la cina, ca sa-i explice cat de important e clubul pentru tara, si l-a poftit sa viziteze baza sportiva construita de el pentru Dinamo, ca sa vada cat a investit acolo. Dupa Surkis, cheltuielile anuale ale clubului, suportate de el, se ridica la 20-30 de milioane de dolari. Ultima investitie a fost anuntata chiar saptamana trecuta: e vorba de fundasul brazilian Rodrigo, pe care Surkis va plati 4 milioane de dolari.

  • CINCI INTREBARI PENTRU HABER

    Desi locuiti in Silicon Valley, ne-ati spus ca ati votat la ultimele alegeri din Romania.

    Am votat cu Basescu, dar nu a fost doar atat. In ziua alegerilor am scris e-mail-uri la sutele de oameni pe care ii cunosc si i-am implorat sa mearga sa voteze. Am intrat orbeste pe chat-ul Yahoo! si i-am indrumat pe toti romanii care erau online sa voteze pentru Basescu, sa isi ia prietenii si sa ii duca sa voteze pentru el. Asta, fara sa il cunosc pe Basescu si fara sa critic regimul vechi. He, he, he! Daca ma gandesc bine, poate din cauza mea a castigat Basescu. In plus, vreau sa ii ajut pe noii ministri din educatie si IT, desi nu ii cunosc. As vrea poate sa predau un curs de business la ASE ca sa impartasesc din experienta mea.

    Despre situatia de dupa alegerile prezidentiale din SUA ce credeti?

    Ma bucur ca Bush a fost reales. Nu imi place politica lui dar, in acest moment, e omul potrivit la locul potrivit. Cred ca terorismul musulman este cel mai mare pericol mondial. Fanatismul, lipsa de educatie si imbecilizarea populatiei in Irak, Iran sau Siria sunt ca un viespar. Cu fanaticii e ca si cu viespile. Daca ii ignori, or sa te atace cand nu te astepti, dar daca ii ataci tu, ai sansa sa ii opresti. Cred ca, in timp, democratia si libertatea – asa cum s-a intamplat in Romania si Ucraina – o sa schimbe si realitatile din tarile musulmane. 

    Dar in mediul de afaceri romanesc ce ati schimba?

    Sunt foarte optimist ca aici lucrurile se schimba accelerat si business-ul devine din ce in ce mai transparent. Cred ca initiativele de e-Guvernare au fost bune si, de asemenea, apropierea de Uniunea Europeana este extrem de importanta. Mentalitatea trebuie sa se schimbe in continuare. Trebuie sa trecem de la principiul „Hai sa vedem cat furam“ la „Hai sa vedem cat putem construi“. Trebuie sa trecem de la „sa moara capra vecinului“ la „capra ta cu capra mea pot sa faca dragoste si multe caprioare mici“. As fi de acord sa intru in consiliul de administratie al unor companii serioase pe care sa le ajut in management.

    Ce fel de relatii aveti cu prietenii? Credeti ca oamenii bogati, ca dvs., vor sa-si ajute cu bani prietenii?

    Prietenii ocupa un loc important in viata si preocuparile mele. As putea spune ca istoria vietii mele s-a bazat in mare parte pe ajutorul dat altora. Cum trebuie ajutati? In trecut, am dat combinat la prieteni milioane de dolari, dar asta nu i-a ajutat asa cum credeam. Cred ca trebuie aplicata zicala „decat sa ii dai cuiva un peste, mai bine invata-l sa „pescuiasca“. Din pacate, multi prieteni considera ca datul banilor este solutia.

    Ati spus mai demult ca pentru a avea succes o data trebuie sa incerci de zece ori. Cei mai multi nu mai gasesc energie dupa noua incercari ratate.

    He, he, he… pai din alea ratate inveti cel mai mult. Asa e natura umana. Oare, pana sa invatam mersul, nu cadem de foarte multe ori? Cei care nu incearca esueaza sigur, cei care incearca au o sansa la zece, cei care sunt foare buni sau foarte norocosi au sanse mai multe. As adauga ca nu exista afacere sigura. Nici macar furtul si misculatiile nu sunt sigure.

  • Nu suntem de acord, dar sa ramana intre noi

    Presa germana a spus-o cel mai clar: cea mai buna dovada ca turneul european al presedintelui George W. Bush n-a risipit tensiunile transatlantice e faptul ca dupa intalnirea cu liderii UE n-a existat nici o declaratie comuna. Ar fi fost greu, de altfel, de redactat o declaratie comuna care sa exprime formula clasica „au cazut de acord ca nu sunt de acord“: in chestiunea comertului de arme cu China sau in privinta politicii americane fata de Iran. Nu se poate nega insa o indulcire a tonului intre cele doua parti, fie si sub forma rezumata de gluma cancelarului Schroder: „Ne-am pus de acord sa nu mai subliniem temele asupra carora nu suntem de acord“. 

    Mai complicat stau lucrurile cu relatia intre SUA si Rusia, unde un Bush pornit sa-i reproseze omologului sau rus derapajele antidemocratice, vanzarile de armament catre Siria si de combustibil nuclear catre Iran sau faptul ca nu e dispus la negocieri cu cecenii s-au izbit de replicile dure ale unui Putin glacial (foto), care n-a zambit nici la conferinta de presa ulterioara intalnirii celor doi de la Bratislava. De altfel, Putin nici nu prea avea motive sa zambeasca, atata vreme cat Bush, la mitingul din capitala slovaca, si-a declarat deschis speranta ca „revolutia portocalie“ din Georgia si Ucraina va continua in Moldova si Belarus. 

    Singurii care vor avea de castigat in chip concret de pe urma vizitei lui Bush in Europa sunt deocamdata cetatenii „noii Europe“, aliatii central-europeni ai SUA din Irak, a caror bunavointa presedintele american vrea s-o intretina cu promisiunea de a desfiinta vizele de calatorie in SUA – pentru Slovacia, pentru Polonia „si pentru alte state din Europa de Est“. Poate de aceea, singurele urale populare auzite de liderul de la Washington pe parcursul turneului in Europa au fost cele din piata din Bratislava, in timp ce la Bruxelles a fost intampinat de aceleasi proteste antiamericane cu care strazile Occidentului l-au obisnuit inca dinainte ca razboiul din Irak sa fi inceput.

  • Portretul exportatorului plangacios

    Pichetarea, in premiera mondiala, a sediului BNR de catre un grup de exportatori care cereau bancii sa forteze deprecierea leului a avut darul, in mod curios, sa intoarca impotriva acestora o buna parte a presei si a opiniei publice, obisnuite pana nu de mult sa vada in exportatori eroii relansarii economice a Romaniei. Dupa ce guvernatorul Isarescu i-a etichetat pe protestatari drept „plangaciosi“, iar presedintele Basescu a sarit in apararea BNR, spunand ca banca nu poate fi silita sa faca o politica inflationista de dragul exportatorilor, au fost voci care s-au intrebat cine sunt de fapt acesti exportatori?

    Fabricantii de mobilier taie in nestire padurile si fac afaceri cu lemn la preturi de nimic; producatorii de textile cos ce vine de afara si exploateaza forta de munca ieftina din zonele dezindustrializate; cat despre exportatorii de soft, ar face mai bine sa puna mana sa faca hedging. 

    Ca de obicei, adevarul sta pe undeva pe la mijloc: Florin Pogonaru, seful AOAR, a atras atentia ca vina pentru pierderile exportatorilor nu poate fi pusa exclusiv pe seama lipsei de competitivitate a acestora – asa cum face BNR in plina perioada de afluxuri speculative din strainatate – si ca adaptarea dificila la noile conditii de pe piata valutara e justificata intr-o economie inca incapabila sa absoarba toata valuta care intra acum in tara.

    In plus, faptul ca BNR a eliminat conditiile impuse companiilor romanesti la cumpararea de valuta de pe piata, conceputa de banca centrala ca o supapa impotriva aprecierii excesive a leului si ca un ajutor pentru companii, s-ar putea dovedi inutil pentru mare parte din firmele mici si mijlocii, care n-au resursele pentru astfel de operatiuni.  In ceea ce priveste BNR, din scenariul apocaliptic avansat de exportatori – pierderi de un mi-liard de euro, falimente in lant, exodul companiilor straine care fac exporturi din Romania –  Mugur Isarescu a retinut un singur element: faptul ca firmele vor incerca sa reduca din costuri pe seama fortei de munca. Iar cu aceasta ajungem la modificarea Codului muncii, unde orele de munca suplimentare si o libertate mai mare la concedieri le-ar fi necesare ca aerul angajatorilor siliti sa se lupte de unii singuri cu variatiile de curs.

  • CEL MAI BOGAT ROMAN DIN SUA

    George Haber, romanul a carui prima afacere a fost o discoteca improvizata in Oradea anilor ‘70, e acum un nume „de casa“ in Silicon Valley, locul in care s-au inventat microprocesorul, computerul personal si mouse-ul. Acolo Haber a construit companii,  le-a vandut, acolo a ratat o afacere „la cheie“ cu Bill Gates si o listare la Bursa. Si tot acolo a strans o avere, estimata la o suta de milioane de dolari, care i-a adus reputatia de cel mai bogat roman din Silicon Valley si, probabil, din intreaga America.

    Prima afacere a facut-o insa aici, in Oradea, in anii ‘70 – o afacere mica, de ocazie. Era, pe vremea aceea, elev in clasa a XI-a si canta, alaturi de cativa prieteni, printre care Adrian Pintea – devenit intre timp actor – intr-o trupa de rock. Intr-o seara de vineri, s-a trezit fara trupa. Adrian Pintea plecase din oras iar tobosarul fusese luat in armata. Si-a adus de-acasa magnetofonul si cateva benzi si a incropit o discoteca, prima din Oradea. Club Arlus a dat vibratie unui oras in care distractiile erau putine si de regula proletare. Ii calcau pragul, la sfarsit de saptamana, sute de adolescenti oradeni, inclusiv fiii notabilitatilor locale. Asa a ajuns liceanul Haber „cel mai mare star al orasului“, dupa cum isi aminteste el, bucurandu-se „de toate beneficiile aferente faimei – bani, fete, distractii“.

    Dar pe langa „bani, fete, distractii“, discoteca oradeana a insemnat pentru George Haber si altceva: o prima lectie improvizata de afaceri. Privind retrospectiv, isi da seama ca atunci a inteles prima data ca nu banii aduc fericirea, ci fericirea aduce bani. „Daca le dai oamenilor ce vor si ii faci fericiti, se pot face si bani“, crede el acum. Discotecile pe care le-a organizat in liceu si facultate l-au invatat ca „banii adevarati ii faci cand clientii se intorc la tine“ – iar clientii se intorc numai daca „le oferi ceva placut si interesant“. 

    Si discoteca din Oradea chiar facea bani pentru acea vreme. Erau seri in care la Arlus se vindeau si 1.100 de bilete, numar record si-n zilele noastre. „Faceam cam 100 de lei pe seara, fiecare. Pe vremea aia erau bani seriosi, dar nu prea stateau la noi. Ieseam cu gasca, cu fete, la mici, la bere si-i spargeam pe toti“, isi aminteste DJ-ul oradean Stefan Varga.  Aceasta este prima lectie de afaceri a lui George Haber. Ca businessman adevarat avea sa se desavarseasca mult mai tarziu, in Silicon Valley cand a creat CompCore – cea dintai companie importanta.  Erau anii ‘90, vremea dot-com-urilor, epoca in care prin garaje, camere de camin ori laboratoare studentesti s-au nascut idei revolutionare ca browserul, portalul sau motorul de cautare. Multi au venit atunci in Silicon Valley sa faca milioane de dolari, putini au ramas – printre ei, George Haber, un roman care intre timp si-a castigat locul in lumea buna a IT-ului de performanta. 

    Haber s-a nascut in 1954 intr-o familie de evrei marcata de experienta devastatoare a Holocaustului: mama lui supravietuise Auschwitz-ului, iar tatal, electrician, fu-sese deportat intr-un lagar din Ucraina. In adolescenta a invatat, de la ei, „cea mai va-loroasa lectie“, una pe care spune ca n-o va uita niciodata: aceea ca „poti sa iei cu tine doar ceea ce inveti si stii“ – ca obiectele nu sunt „pentru totdeauna“. Si tot in adolescenta a iesit la iveala si inclinatia lui spre inginerie, daca se poate numi asa dezmembrarea unui televizor – primul din cartier, mandria familiei Haber. Toti vecinii le treceau pragul „sa se uite la televizor“, pana intr-o buna zi cand George l-a desfacut. „Sa vad cum merge“, explica el acum. „Cand tata a venit acasa, era sa lesine“. Domnul Haber i-a spus fiului atat: „Tu l-ai desfacut, tu il pui la loc!“. Aventura s-a incheiat cu happy-end, dupa cateva zile, dar experienta s-a dovedit folositoare: Haber a reusit sa-si construiasca propriile amplificatoare si difuzoare, indispensabile pentru cariera de rocker. 

    Dar anii de liceu s-au sfarsit, iar George a plecat in Israel, multumita presedintelui american Jimmy Carter, care acordase in 1975 Romaniei clauza natiunii celei mai favorizate, cerand in schimb regimului Ceausescu sa permita plecarea evreilor si a sasilor din tara.

    Israelul a fost primul mare soc caruia Haber a trebuit sa-i faca fata: „Dintr-un copil cu zeci de prieteni si bani, am ajuns un analfabet care nu stia sa vorbeasca, sa citeasca si nu intelegea mentalitatea locala“. A trecut insa peste asta. 

    Avea nevoie de bani pentru a se putea duce in vizita acasa si sa poata urma facultatea de electronica – domeniul care il atragea. Asa ca a inceput sa munceasca si s-a inscris, in cele din urma, la o facultate tehnica israeliana, Technion, locul in care a inteles ca, la urma urmei, Israelul e plin de oameni asemenea lui. S-a mutat apoi intr-un camin studentesc si viata lui a redevenit frumoasa. Doar ca in week-end, cand colegii plecau acasa, la familiile lor, ramanea din nou singur. Era trist. „Si, cum nu imi place sa fiu trist, am hotarat sa caut o discoteca“, povesteste el. Isi inchipuia ca va gasi pe cineva care sa aiba nevoie de o mana exersata. „Si asa am ajuns sa deschid si in Haifa, in Israel, cea mai de succes discoteca.“ Veneau la dans cate o mie de oameni, iar Haber era omul-discoteca: el facuse amplificatoarele, el crease orgile de lumini si tot el era, fireste, si DJ-ul. 

    In biografia lui, discoteca din Haifa e o a doua lectie de afaceri: clientii trebuie sa cumpere cu placere ceea ce le oferi. Si daca destinul lui de businessman a inceput in discoteci – mai intai in Oradea, apoi in Haifa -, se poate spune ca acestea i-au marcat decisiv si destinul personal. Si-a cunoscut sotia tot la discoteca, in Haifa – pe atunci ea era studenta la arhitectura. S-au casatorit repede si, dupa un an, lui Haber i s-a nascut primul copil, care are acum 22 de ani. „Este la facultate, studiaza electromecanica si are o pasiune deosebita pentru automobile si electronica.“

    Dupa un stagiu militar de doi ani in armata israeliana, ca ofiter de aviatie, a acceptat, fara sa se gandeasca prea mult, o oferta de munca in California, unde i s-a nascut, un an mai tarziu, cel de-al doilea copil, o fetita.

    A trebuit sa mai treaca insa cinci ani pana cand George Haber sa inceapa constructia primei sale companii importante. CompCore Multimedia a inceput „cu investitie zero“, povesteste el, si a ajuns sa dezvolte o tehnologie, familiara tuturor in prezent: rularea de filme pe computer, care, in timp, a evoluat in asa-numitul standard DVD. „Pot sa spun cu mana pe inima ca DVD-ul a fost, in parte, dezvoltat de noi“, spune Haber, care califica drept „extraordinara“ experienta de a crea o companie din nimic, de a o extinde si de a o aduce in pozitia de „lider mondial, care a participat la crearea celui mai popular mod de rulare a filmelor“.

    CompCore ajusese, la sfarsitul anilor ‘90, suficient de interesanta pentru a fi scoasa la vanzare. A cumparat-o Zoran, care continua sa fie un important furnizor de tehnologie pentru divertismentul digital, cu 80 de milioane de dolari. Haber detinea, in momentul tranzactiei – care a coincis cu nasterea lui Benjamin, cel de-al treilea copil al sau -, 40% din actiunile CompCore, primul sau start-up de succes. 

    Se poate spune ca Haber a fost un vizionar? El nu crede ca ar fi. „Nu pot sa spun ca am intuit ca tehnologia e viitorul“, recunoaste el acum. A vrut, pur si simplu, sa faca ceva ce-i placea, „si tehnologia era exact asta“. 

    Dupa CompCore a urmat GigaPixel, al doilea start-up. De data asta n-a mai in-ceput cu „investitie zero“, ci cu sase milioane de dolari investiti de partenerii de la Silicon Graphics, un nume deja cunoscut, pe atunci, „in Valley“. De GigaPixel se leaga multe satisfactii, dar si cea mai usturatoare dintre infrangerile lui Haber. GigaPixel dezvolta, pentru Microsoft, un procesor grafic de care Bill Gates avea nevoie pentru consola de jocuri X-Box, unul dintre cele mai cunoscute produse ale corporatiei. Potrivit intelegerii, Gates si Haber ar fi urmat sa prezinte impreuna, pe aceeasi scena, X-Box. GigaPixel era pe cai mari; omul de afaceri de origine romana pregatea listarea companiei pe Bursa printr-o oferta publica initiala, valoarea acesteia fiind estimata atunci la doua miliarde de dolari. 

    Insa cu trei zile inainte de lansarea consolei, totul s-a naruit pentru Haber. Pentru X-Box, Bill Gates deschisese, in secret, doua fronturi. Alcatuise doua echipe Microsoft, care concurau intre ele si care lucrau pentru procesorul grafic cu doua companii diferite: unii cu GigaPixel, ceilalti cu Nvidia. 

    Iar GigaPixel a pierdut o competitie in care nici macar nu stia ca intrase. „Si uite asa am pierdut miliardele“, isi aminteste George Haber. „Dar cateva luni mai tarziu am fost cumparati de 3DFx pentru circa 180 de mi-lioane de dolari“ – astfel au facut o multime de bani si investitorii, si inginerii din companie, si Haber, care la momentul tranzactiei detinea 30% din actiuni. Ironia face ca, dupa doi ani, 3DFx – care achizitionase compania lui Haber – sa fie cumparata chiar de Nvidia. Si o a doua ironie: procesorul grafic pentru X-Box e facut acum pentru acelasi Microsoft, tocmai de rivalul Nvidia, compania ATI. Dar afacerile lui Haber in Silicon Valley nu s-au incheiat cu vanzarea GigaPixel. A urmat Mobilygen, al treilea start-up al omului de afaceri. Compania, la care Haber este si in prezent actionar cu 10% si chairman, a pornit cu 15 milioane de dolari investitii atrase, dintre care zece milioane de la Kleiner Perkins Caufield & Byers, firma care de-a lungul timpului a finantat companii de prima marime precum Sun, Compaq sau AOL.

    Valoarea Mobilygen, care dezvolta tehnologii multimedia pentru producatorii de telefoane mobile, e acum in crestere, crede Haber. O va vinde si pe asta? „Nu ma grabesc. Deocamdata, am adus un presedinte si un director general foarte buni si sunt foarte multumit de evolutia companiei“, spune el. In doi-trei ani, estimeaza omul de afaceri, va valora cateva sute de milioane de dolari. Iti trebuie, ca sa consolidezi o companie, „cel putin trei ani“, insa daca o tii „mai mult de zece ani e moarta“. Ciclul in care o companie trebuie vanduta, asadar, „este intre trei si zece ani de la infiintarea sa“, spune Haber. Dar pe langa cel mai important pariu actual – Mobilygen -, omul de afaceri are actiuni si e membru in consiliile de administratie la alte sase companii din Silicon Valley, dintre care numai una e listata. In plus, e actionar si consilier in cateva start-up-uri din IT. „Invat managerii acestor companii, aflate la inceput, cum sa isi faca prezentarile pentru a atrage investitori sau parteneri“, spune Haber, pentru ca „banii nu sunt totul“.

    Indiscutabil, George Haber este acum mai mult american decat roman. Cu toate acestea, urmareste destul de atent industria software romaneasca. „Admir oameni de afaceri precum Florin Talpes de la Softwin, Octavian Ionescu de la SmarTree si Careware, Romeo Macaria de la Recognos sau Paul Chiriac de la Insidesoftware.“

    Totusi, de ce nu investeste oare George Haber si in Romania? Pentru ca pana acum nu i s-a ivit ocazia, crede Florin Talpes, directorul Softwin si presedintele Asociatiei Nationale a Industriei de Software si Servicii (ANIS). „George inca nu a primit o propunere care sa il convinga sau atraga“, spune Talpes. In plus, adauga acesta, omul de afaceri din Silicon Valley are o afacere foarte promitatoare care „ii consuma in buna masura atentia“ si nu se afla intr-o cautare activa de oportunitati in Romania.

    Romeo Macaria, director general la compania clujeana Recognos, care a colaborat cu Haber, livrand aplicatii web pentru Mobilygen, ar vrea ca Haber „sa investeasca in cercetarea hardware: proiectare de componente sau programare de cipuri“. Macaria isi aminteste chiar ca omul de afaceri de origine romana a analizat acum trei ani potentialul de cer-cetare din zona Ardealului. „Insa pana acum investigatiile sale nu s-au materializat“, adauga el. Explicatia pentru care Haber n-a cumparat nimic in Romania pare insa alta. El marturiseste ca n-ar cumpara o companie „nicaieri in lume“, nu pentru ca n-ar exista unele foarte bune: „cred ca firea mea este fire de constructor si imi place sa creez cultura si atmosfera“.

    E drept, Haber n-a investit in Romania. Asta insa nu-l impiedica sa faca voluntariat, oferind consultanta companiilor romanesti de hi-tech, sa vina in Romania la schi si la prieteni, sa mobilizeze disperat romanii la vot prin e-mail si prin chat-uri (cum a facut la prezidentialele de anul trecut), sa fie la curent cu muzica romaneasca (ii plac Parazitii, BUG Mafia si cantaretii de jazz Attila Weinberger si Ecaterina Teodorache), sa-si propuna sa-i ajute pe ministrii romani care se ocupa de IT, desi nu-i cunoaste, sa-si doreasca sa intre in consiliile de administratie ale unor companii romanesti sau sa se ofere sa predea un curs de afaceri studentilor de la ASE, dupa cum a declarat intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin. 

    In definitiv, multi romani l-ar putea considera pe George Haber modest in comparatie cu cativa dintre cei mai bogati oameni de afaceri din Romania. O suta de milioane de dolari este o suma mica, raportat la multele sute ale altora. Lucrurile nu stau insa chiar asa. Haber are zeci de milioane de dolari cu care se „joaca“ in diverse investitii si actiuni la companii publice. Cu alte cuvinte, Haber este bogat la propriu, nu la modul virtual. Iar experienta sa de business chiar poate reprezenta un model.